Clădirile mănăstirii, numită popular Episcopia, au fost demolate în anul 1884, pe acel loc construindu-se ulterior “Palatul de Justiţie”, actualul local central al Universităţii.
Palatul de Justiţie a fost proiectat în 1890 de arhitectul Ion Socolescu. Memoriul serviciului tehnic al Primăriei Craiovei s-a întocmit, însă, cu un an înainte, în 1889. Suprafaţa necesară noului edificiu grandios era de 3285 mp, iar suma estimată şi destinată era de 1.059.868 lei (n.a.- de admirat precizia estimărilor în comparaţie cu devizele de lucrări de astăzi, din 2010, când nimic nu este sigur, totul este aleatoriu).
Faptul că mănăstirea şi biserica ei nu mai existau de cinci ani, demonstrează că demolarea ei nu se aflase în legătură directă cu planul noului Palat de Justiţie, ci fusese impusă de starea mizerabilă a construcţiilor vechi.. Pe de altă parte, poate fi considerată ca posibilă decizia de a folosi suprafaţa, odinioară sfântă, pentru un Palat de Justiţie, tocmai datorită faptului că în chiliile dărăpănate funcţionaseră un timp “Tribunalele” şi deci justiţia avea tradiţie pe acel loc. Palatul a fost proiectat cu faţada spre Str. Justiţiei şi cu spatele la Str Ştirbei Vodă (viitoarea Calea Bucureştiului)
Pe colţul de nord-est al intersecţiei dintre Str. Gării (Carol I-ul) şi Str. Cuza Vodă, adică peste drum de Palatul de Justiţie, spre est, se asfla Hotel “Splendid”. In acea clădire, după 1948, a funcţionat la parter, până în 1987, Restaurantul “Pensiune”(restaurant de mâna a doua). La circa 100 de metri spre răsărit de el, pe aceeaşi parte, s-a construit la sfârşitul anilor 60’ Cinematograful “Patria”. Cinematograful se g[sea la parterul unui bloc de locuinţe cu patru etaje, bloc retras de pe aliniamentul străzii pentru a face loc unei viitoare lărgiri a Str. A.I.Cuza. Blocul cu cinematograf se afla plasat exact vis-à-vis de localul vechi şi impunător al Judecătoriei, fost localul Administraţiei Financiare, construit după primul război mondial.
Fostul Hotel Splendid a fost demolat în anul 1987, când s-a operat şi lărgirea unui mic tronson din Str. A.I.Cuza, de la intersecţia cu Str.Gării spre răsărit. Tot atunci s-a lărgit Str.Gării (B-ul Republicii) pentru şase benzi de circulaţie. S-a început un aliniament monolithic de blocuri cu 7-8 etaje care a înlocuit toată partea de răsărit a Str. Gării, din Str. A.I.Cuza (dela fostul restaurant”Pensiune”) până în Calea Bucureşti, în coborâre.
Din suprafaţa câştigată după demolare, circulaţiei i s-au afectat, pentru început, numai patru benzi de circulaţie pentru început, restul suprafeţei fiind destinat unui trotuar foarte lat, unei parcări auto şi unei insule pietonale provizorii. Câştigul de suprafaţă s-a datorat îndepărtării noilor construcţii (o salbă monolitică de blocuri) de aliniamentul vechi al străzii Gării.
Circa teri decenii (în anii 60, 70 şi 80 din sec. 20) am trecut aproape săptămânal pe lângă Restaurantul “Pensiune” în drum spre un spectacol de cinema.la “Patria” In acei ani cinematografele erau arhipline pentru ca televiziunea nu oferea prea mult divertisment, şi puţine filme.
Din colţul Restaurantului “Pensiune”, spre nord, adică în coborâre spre Calea Bucureşti, exista un front de clădiri arătoase dinainte de război, toate cu etaje.. Ele au dispărut odată cu restaurantul amintit, fost “Hotel Splendid”, în 1987, pentru reconfigurarea zonei, aşa cum s-a spus mai sus.
Pe aceaşi latură a Str.Gării la Nr.3, vis-à-vis de latura răsăriteană a Palatului de Justiţie (Universitatea) şi-a avut sediul scurt timp Regionala PCR Oltenia. Acea “Regională” a schimbat şase sedii, între 30 decembrie 1947 şi 23 august 1954, când a părăsit Palatul Dini Mihail (Constantin Mihail), palat devenit Muzeu de Artă şi intrat în memoria colectivă drept Palatul Jean Mihail, după numele fiul celui care l-a ridicat. Clădirea amintită din Str,. Gării Nr. 3 a fost demolată în 1987, odată cu toată acea latură a străzii.
Un alt hotel din mahalaua devenită cu încetul cartier, se numea “Hotel Calafat”. Intre cele două războaie mondiale, acela se afla în spatele Palatului de Justiţie, pe colţul intersecţiei dintre Str. Ştirbei Vodă şi Str. Boerescu (ulterior Str.Borzeşti). La parterul acelei clădiri a funcţionat vreo patru decenii o frizerie, după 1948 până în primăvara anului 1988, când a fost demolată prntru lărgirea Căii Bucureşti. Clădirea nu avea nici o valoare arhitectonică. Până în 1967, era frizeria cea mai apropiată de Piaţa Nouă şi servea pe cei veniţi cu produse la oraş din lumea rurală. In anul 1987 clădirea fostului “Hotel Calafat” rămăsese atât de ieşită în noua arteră a Căii Bucureşti încât nu lăsa pentru circulaţie decât spaţiul de trecere a noii linii de tramvai. De altfel, în 1988 s-au demolat toate clădirile, toate vechi şi fără valoare, de pe partea de nord a Căii Bucureşti, din spatele Universităţii, mai precis dintre intersecţia cu Str. Gării şi până dincolo de Str. Boerescu, circa 80 de metri spre apus. Demolarea a ajuns până lângă cele trei blocuri urâte, în stil sovietic, ridicate la începutul anilor 50’ pe Calea Bucureşti vis-a-vis de partea de jos a Piaţii Marşeu, mai spre apus. Atunci Calea Bucureşti a putut fi lărgită efectiv la şase benzi de circulaţie. Existau prea puţine autovehicole pentru o astfel de arteră în acel moment, iar acum este aproape neîndestulătoare la anumite ore, după scurgerea a două decenii, în 2010.
Porţiunea de nord a Str. Boerescu mai există şi în 2010, la nord de intersecţia cu Calea Bucureşti. După 1990 şi-a schimbat iarăşi numele din Str. Borzeşti în Str. Jean Negulescu şi porneştese din Calea Bucureşti spre nord, spre biserica Sfântul Spiridon, lângă care se intersectează cu Str. Vasile Conta. In principiu Str. Boerescu (Jean Negulesu) este paralelă la apus, cu Str. Gării (Carol I-ul), la o oarecare distanţă.
Sistematizarea Căii Bucureştiului, a Str.A.I.Cuza şi a Str.Dezrobirii din anii 1988-1989 a schimbat profound intersecţia cea veche dintre Calea Bucureşti şi Str.Dezrobirii (fostă Regele Ioaniţiu), intersecţie unde în sec. al 19-lea se afla un pod din bârne groase de trecere peste pârâul Valea lui Opincă. Pentru a localiza vechea intersecţie şi poziţia podului, se poate lua ca reper intersecţia actuală a Căii Bucureştiului cu Str. Fraţii Goleşti. De la această intersecţie podul se afla la circa 75-100 de metri spre răsărit.
In descrierea lăsată de C.D.Fortunescu se vorbeşte de Str. Banu Manta, care se desprindea la dreapta înainte de a se ajunge la fosta Str. Ştirbei Vodă. Acea stradă Banu Manta se mai numea tot aşa în 1947, dar ulterior a luat numele de C. Bariţiu.
Intre anii 1987-1989 s-au demolat toate clădirile vechi din spatele Universităţii, de la aliniamentul vechi al Căii Bucureşti, spre nord până la Str.C.Bariţiu. Latura de nord, dinspre gară a Str. Bariţiu a scăpat şi a păstrat aspectul cel vechi până acum în 2010. In 1989 dinspre Universitate se vedea, peste spaţiul gol, tot aliniamentul de nord al Str. Bariţiu, dar ulterior s-au înălţat blocuri masive de 8 etaje cu faţa la Calea Bucureşti, Intre aliniamentul blocurilor din Calea Bucureşti şi jumătatea de stradă C. Bariţiu au rămas spaţii largi folosite de locatari ca parcări auto în aer liber, sau sub garaje mizere de tablă, vopsite în diverse culori. Str.C.Bariţiu este încă circulată, unind Str.Gării cu Str.Jean Negulescu (fostă Boerescu). Ea a rămas neasfaltată, păstrându-şi pavajul de piatră cubică (2010).
Trebuie spus aici că, între 1987-1989, socialismul a trasat şi deschis cu mare curaj
magistrala Calea Bucureşti, demolând muţime de căşcioare mici şi chiar mizere, începând din spatele Universităţii pînă la noua intersecţie cu Str.A.I.Cuza.
Demn de amintit este faptul că pe latura de sud a Căii Bucureşti, la răsărit de intersecţia cu Str.Gării (B-ul Republicii), la circa 150 de metri, spre răsărit, se afla pe atunci clădirea “Spitalului de boli dermato-venerice”, o clăsdire robustă cu parter şi trei etaje, dintre care ultimul mai scund. Era o clădire naţionalizată şi construită cu puţin înaintea celui de al doilea război mondial, deci sănătoasă. Ea se afla plasată pe aliniamentul cel vechi al Căii Bucureştiului, deci încurca planurile de lărgire semnificativă a arterei. Pentru a nu fi sacrificată, s-a aplicat soluţia mutării ei prin translaţie pe o poziţie convenabilă, mult depărtată de viitorul trotuar şi de aliniamentul viitoarelor blocuri massive. Mutarea edificiului pe o cale de rulare specială a constituit o curiozitate pentru craioveni şi s-a soldat cu success. Acum acea clădire se află într-o poziţie retrasă faţă de Calea Bucureşti, într-o suprafaţă asemănătoare cu o curte interioară, dar are acces direct la magistrală. Se găseşte cam la jumătatea distanţei dintre intersecţiile Căii Bucureşti cu Str.Gări (Carol I-ul) şi cu Str. Nicolar Bălcescu, dar pe partea opusă.
Puţine blocuri au avut şansa a fi terminate până la răsturnarea regimului comunist din decembrie 1989. Terminarea restului construcţiilor s-au tergiversat peste un deceniu, cu mari chinuri financiare şi de organizare. Sub fostul regim, atât de blamat, totul s-ar fi terminat în maxim doi ani.
In primii ani după evenimentele convulsive din 1989, blocurile neterminate au trecut, un timp, prin devalizarea ţiganilor. S-a furat şi smuls din ele tot ce poate imagina mintea omenească, dar nici o autoritate nu mai exista şi nici nu era interesată să finalizeze ceea ce începuse fostul regim politic. Noii guvernanţi s-au trezit totuşi, dar era foarte târziu pentru avutul naţional. Blocurile, cu apartamentele lor şi cu spaţiile comerciale s-au terminat cu viteza melcului, revoltător de încet şi prost, dar cu mulţi bani de la cei interesaţi să cumpere.
Spre exemplu, un bloc emblematic pentru ansamblul urbanistic conceput, cel de 14 etaje de la intersecţia Căii Bucureşti cu noua Str. A.I.Cuza, lăţită la patru benzi, este pe cale de a se finalza pe o treime din faţadă abia în 2010. Probabil că întreaga lucrare va mai dura ani buni. Suprafaţa triunghiulară din faţa sa urma să devină un părculeţ cu un mare monument orientat spre răsărit. Suprafaţa a fost amputată lăsându-se loc pentru construirea unui restaurant Mc Donald’s, cu parcarea necesară.
Intersecţia cea veche dintre Calea Bucureşti şi Str. A.I.Cuza, intersecţie s-a aflat
cu mult mai în spate, spre apus, faţă de cea actuală, adică mai spre centru, datorită faptului că cele două vechi artere erau mult mai înguste (de câte două benzi în total). La acea intersecţie veche exista o clădire arătoasă cu trei nivele, construită între războaiele mondiale, o clădire modernă. Ea unea cele două artere cu puţin înainte de intersectarea efectivă a lor. Prin faţa ei trecea chiar o mică străduţă de unire a celor două artere principale, iar în faţa ei se mai întindea o suprafaţă triunghiulară cu două-trei căsuţe mizere, înconjurate de curţi înghesuite şi îngrădite cu garduri de scândură îmbătrânită. Acel triunghi realize întâlnirea geometrică a celor două artere. Clădirea cea modernă de care am amintit a fost emblematică pentru Craiova câteve decenii, numindu-se “La Arabu”, sau “Farmacia Arabu”, tocmai pentru că la parterul său s-a aflat o mare farmacie cu acest nume înainte de 1948 (naţionalizarea farmaciilor şi a altor magazine s-a realizat în anii imediat următori lui 1948, pe măsură ce noul regim a putut să le înlocuiască cu unele de stat). Prin demolările masive din lungul vechii Căi a Bucureştiului „a ieşit la stradă”, la aliniamentul bulevardului cel nou, „Piaţa Centrală”, amenajată, după anul 1967, în spatele caselor vechi din Calea Bucureşti până în Str. Vasile Alecsandri, pe o suprafaţă acoperită majoritar de curţi şi grădini. S-a generat o alee lată de acces din Calea Bucureşti spre întinderea Pieţii Centrale. Prin anii 1996-1997 peste aleea aceea s-a ridicat un bloc modern, placat cu gresie gri, proprietatea societăţii constructoare de automobile DAEWO. Pe sub bloc s-a lăsat un gang larg de acces în piaţă. Blocul este retras faţă de aliniamentul proiectat în 1988-1989, aşa că în faţa lui s-a amenajat o suprafaţă de parcare (oarecum privată) cu roduri de flori.
Aleea de intrare în Piaţa Centrală trece printre două clădiri reprezentative ale ei, ambele ridicate în jurul anului 1970. Este vorba de Complexul Comercial, spre apus, şi de Clădirea amplă a „Agrocoop”, spre răsărit. Intre ele s-a lăsat o distanţă de circa 15 metri. După 1990 cele două clădiri au ajuns, pe diverse căi, în proprietatea şi în folosinţa unor comercianţi particulari. Totuşi, etajul fostului „Complex Comercial” a fost acordat FISC-ului (Administraţiei Finanţelor Publice) municipiului Craiova. Accesul autovehicolelor în Piaţa Centrală s-a făcut totdeauna prin partea de nord, prin Str. Vasile Alecsandri şi printr-o altă deschidere spre Str. Nicolae Bălcescu, la apus. La intrarea dinspre Str. Vasile Alecsandri s-a amenajat de la început şi o parcare fără plată pavată cu bolovani de râu. Mai parcau acolo şi unele atelaje cu tracţiune animală, aşa că arăta mizerabil. Abia după 1990 a fost asfaltată, iar după 2007 a fost dotată cu bariere pentru plata parcării. Acum este neîncăpătoare (2010) aşa că maşinile înconjoară piaţa din toate părţile urcate cât mai mult pe trotoare. Această stare de lucruri nu cred că se va rezolva decât după alte decenii.
Aici, sunt dator să precizez că în ultimii ani ai socialismului, între 1986-1989 toate noile artere se pavau cu beton. Asfaltul se folosea, în principal, la plombare gropilor şi denivelărilor de pe străzi şi şosele. Numai în unele situaţii se recurgea la asfaltarea totală, peste fundamentul de beton.
Spre marginea de apus a mahalalei Episcopia a fost ridicată între 1912-1916 clădirea bogată a Băncii Comerţului. Proiectul a aparţinut remarcabilului arhitectul Ion Mincu, dar după moartea acestuia, lucrarea a fost terminată de remarcabilul architect Constantin Iotzu, un discipol al primului. Tot spre marginea mahalalei s-a ridicat, la începutul sec.al 20-lea, frumoasa şi impozanta clădire cunoscută drept “Palace”, pe colţul de nord-est al intersecţiei dintre Str. A.I.Cuza şi Calea Unirii.
Tot în acea perioadă s-a ridicat şi edificiul Casa Albă, pe partea opusă Băncii Comerţului, puţin mai la răsărit. El urma a flanca dinspre răsărit Grădiniţa English Park aflată la începuturi. Casa Albă s-a ridicat după planurile arhitectului Constantin Iotzu, continuând noile tendinţe de afirmarea elementelor naţinale în arhitectură, ca şi în cazul Palatului Administrativ (Prefectura) edificat cu un deceniu şi jumătate înainte.
La intersecţia dintre Str. Gării şi Calea Bucureşti, pe colţul din nord-vest, adică pe stânga privind spre gară, C.D.Fortunescu a amintit de proprietatea unui anume Filip Dăogarul, în jurul anului 1900. Pe acel loc, în 1932 se găsea Sindicatul Agricol. Tot acolo a funcţionat din 1973 până aproape de demolarea începută în 1987, filiala Dolj a BASPZV (Baza de Aprovizionare Specializată pentru Produse Zoo-Veterinare) de unde se aprovizionau cu produse specifice judeţele Dolj, Gorj şi Mehedinţi. In blocul ce a răsărit pe acel colţ s-a mutat, la primul etaj, cu scară individuală în spirală şi terasă, Baroul de Avocaţi Dolj. El ocupase de la sfârşitul deceniului al 6-lea o casă boierească de pe strada Mihai Vitezul în apropiere, spre centru şi pe partea opusă, de Grădina cu acelaşi nume. Inainte de demolarea amintită, unitatea BASPZV a primit fonduri pentru a-şi ridica un depozit modern, cu birouri, dincolo de Parcul Poporului, pe Str. Romaneşti, în marea curte a TCIF Dolj (Trustul de Construcţii Imbunătăţiri Funciare) care avea un sediu foarte modern, suplu şi cu 4-5 etaje. Din curtea TCIF, lăsând pe dreapta Clădirea Inspectoratului Sanitar-Veterinar, subordonat Direcţiei Agricole, şi BASPZV-ul., se urca o şosea îngustă până în vârf de deal, unde era construită Casa Agronomului, clădire modernă, cu camere de hotel, cu sală de şedinţe şi alte dependinţe. Casa Agronomului se găsea practic alăturată limitei de sud a Parcului Poporului, în apropierea Hipodromului intrat de mult în părăsire, Construcţia a devenit, în 1989, Spital de Psihiatrie. Glumeţii i-au spus un timp Casa de nebuni a agronomului, fapt ce a nemuţumit rău pe Secretarul judeţean cu probleme agricole, al Comitetului Judeţean de Partid, inginerul agronom Dumitru Constantin. In aei ultimi ani ai socialismului agricultura devenise un infern pentru cei ce lucrau în ea, de la vârf şi până la ultimul ţăran. Ordinele de sus, şedinţele nesfârşite, sarcinile aberante, teleconferinţele brutale de noapte şi minciunile din raportări induseseră o stare de tensiune vecine cu nebunia în lumea agronomilor şi a inginrilor din mecanizare.
Revenind în zona Mahalei Episcopia, este de primă importanţă a aminti că la apus de Palatul de Justiţie, încă din ultimul deceniu al sec.al 19-lea s-a conturat marea piaţă a Craiovei în expansiune, “Piaţa Maeşeu”, sau “Piaţa Nouă”. Aceasta se întindea de la str. Boerescu, la est, până la Str. Sabinelor, la apus. Str. Boerescu despărţea piaţa de curtea Palatului de Justiţie, cobora spre Str. Ştirbei Vodă (azi Calea Bucureşti), traversa şi îşi continua traseul spre nord până la întâlnirea cu Str. Sfântul Spiridon, chiar în spatele altarului bisericii cu acelaşi nume. Cealaltă stradă de limită, cea dinspre apus, era una fără mare circulaţie şi fără case. Ea cobora direct din Str. Justiţiei spre Str. Ştirbei Vodă. Ea despărţea practic limita vestică a Pieţei Noi de curţile caselor din Str. Sabinelor. Str. Sabinelor pornea imediat de lângă cea amintită şi cobora în diagonală spre Valea Vlăicii, adică spre nord-vest. Era o stradă cu importanţă. Ea s-a numit mai târziu Str. Joulles Michelet şi apoi, un timp, până la al doilea război mondial Str.Gen. Argetoianu. In anii copilăriei mele, mamare îi spunea tot Joulles Michelet şi cred că a recăpătat acest nume până a devenit Str Săvineşti. Apoi a dipărut sub asaltul clădirilor din noua sistematizare începută dinspre centru, prin anul 1956, când s-a construit blocul “Lumea copiilor”, numit oficial blocul cu 156 de apartamente. Apoi a fost închisă definitiv dinspre Valea Vlăicii, după 1971, de ansamblul Unirea, cu trei blocuri turn de 8 etaje, unite în partea de jos de spaţii comerciale pe două nivele, parter cu portic şi etaj. Tot cam în aceeaşi perioadă o parte din vechea stradă a fost întreruptă pe la mijloc de blocuri mici şi cochete construite pe Str. Romul de azi.
De altfel între războaie, Str. Romul era mai scurtă. Ea pornea din Str. Justiţiei spre nord până se intersecta cu str. Joules Michelet, care urca în diagonală dinspre Valea Vlăicii spre Str. Justiţiei şin ajunge lângă colţul de sud-vest al Pieţei Marşeu. Din punctual unde se termina Str. Romul în Str. Joulles Michelet, continua o altă cstradă micuţă care cobora şi ea spre nord până la Str Şerban Vodă, azi Calea Bucureşti. Acea străduţă se numea Str. Mercur. Prin sistematizarea practicată sub regimul communist Str. Romul şi Str. Mercur s-au unit sub numele de Str. Romul.
De amintit că atunci când Str. Joulles Michelet intersecta Str. Justiţiei, pe colţul dinspre Piaţa Nouă (Marşeu) se găsea clădirea ce aparţinea Corpului I de Armată şi Corpului I Teritorial, între cele două războaie mondiale. Clădirea era albă cu o scară dublă la faţadă, scară ce urca la etaj. Faţada era îndreptată spre Str. Justiţiei.
Celelalte două laturi ale Pieţii Marşeu erau Str. Justiţiei la sud şi Str. Ştirbei Vodă la nord. Intre acestea terenul era în pantă aşa că s-a impus, în timp, amenajarea ei pe trei terase, cea mai înaltă la nivelul Str. Justiţiei şi cea mai joasă, adică cea de a treia, la nivelul Str. Ştirbei Vodă (Calea Bucureşti de astăzi). Era o suprafaţă mare, care a făcut din ea o piaţă renumită a României. Primăria a investit în amenajarea ei cu construirea a trei şiruri de clădiri lungi cu magazine şi prin pavare. „Piaţa Nouă” a rezistat până în anul 1967, când a început demolarea ei pe etape, pentru a se face loc unui nou şi modern teatru al oraşului, cu un parc înconjurător. Piaţa principală a Craiovei a fost mutată pe Calea Bucureşti, pe un teren din spatele caselor de pe aliniamentul de nord, între Str.Nicolae Bălcescu şi Fraţii Goleşti. Acolo au găsit edilii o suprafaţă mare formată din curţile caselor din Calea Bucureşti şi din strada de la nord, Str. Vasile Alecsandri.
Noua locaţie a Pieţei Centrale a fost considerată ca foarte depărtată de locuitorii Craiovei tradiţionale, dezvoltate mai mult spre vest, dar acum, după patru decenii a devenit cu adevărat centrală. Pe terenul ei s-a adus încă de la început, prin demontare, Hala de Carne cea veche din Piaţa Marşeu, hală istorică cu strctură metalică a anului 1900 şi înconjurată de zidărie jos şi geamuri mari în partea de sus. Este suingurul obiectiv cu adevărat istoric al vechiului comerţ craiovean. Era, probabil, de provenienţă străină şi se asemăna cu hale de carne din alte oraşe mari, chiar cu cea din Piaţa Naţiunii (Unirii) din Bucureşti.
Pe locul „Pieţei Noi” s-a construit între 1969 şi 1973 noul Teatru Naţional, cu faţa spre Str. A.I.Cuza şi cu un frumos parc pe latura de vest şi în spate până jos în Calea Bucureşti. Parcul a avut mult de câştigat prin amenajări, întreţinere florară şi prin opere sculpturale, după anul 2004, când a intrat în preocupările primarului Ion Solomon (arestat în primăvara anului 2010 pentru o învinuire de corupţie, dar regretat de populaţie). La început, adică în primii ani după 1973, în colţul de nord-vest al parcului teatrului, adică la intersecţia Str. Romul cu Calea Bucureşti au mai fost păstrate două case sănătoase, cu un singur nivel, nodel de arhitectură a începutului de secol 20. Una se plasa chiar pe aliniamentul Căii Bucureşti de atunci (nelărgită), iar cea de a doua se găsea alături , mai sus pe Str. Romul. Prima adăpostea colecţia de tablouri Ion Ţuculescu a Muzeului de artă. Prin anul 1980, ambele clădiri au fost sacrificate în vederea lărgirii Căii Bucureşti pentru şase benzi de circulaţie. Atunci părculeţul teatrului s-a extins spre Str. Romul, dar nu pentru mult timp. In anul 1983 a început construcţia unui mare bloc pe latura de răsărit a Str. Romul, bloc ce coboară din spatele Primăriei (Banca Comerţului) până spre Calea Bucureşti. Era blocul destinat, în principal, salariaţilor de la TRCL (Trustul de Construcţii Locale). El flanchează latura de răsărit a Str. Romul, dar mult retras faţă de traiectul curb convex al trotuarului. In acelaşi timp nici nu se întinde până la Calea Bucureşti, lăsând o suprafaţă liberă pentru extinderea grădinii din spatele teatrului. Intre acest mare bloc şi trotuarul curbat al Str. Romul s-a lăsat o suprafaţă întinsă de teren, care a fost amenajată în parcare auto. Terenul cu pantă spre Calea Bucureşti a impus amenajarea parcării într-o cascadă de spaţii florare cuprinse în diverse jardiniere de beton. Este o parcare amestecată cu spaţii verzi ordonate. Diverse scări unesc suprafaţa parcării cu alte terase amenajate pentru circulaţie pietonală şi cu trotuarul alăturat. Planul blocului este sub forma literei L, cu latura lungă spre Str. Romul şi cu cea scurtă îndreptată spre Teatrul Naţional. Prin silueta sa masivă dă valoare părculeţului teatrului, pe care îl limitează dinspre latura de apus, continuând o latură a blocului ”Romarta Copiilor” (blocul de 156 de apartamente) şi astupând vederii curtea interioară şi spatele acestuia.
Din anii 1983-84 în părculeţul Teatrului Naţional s-a organizat, an de an, „Orăşelul Copiilor” pe timpul sărbătorilor de iarnă şi al vacanţei şcolare. Terenul este propice unor aranjamente plăcute şi diverse, dar „orăşelul” era destul de sărăcuţ şi chiar lipsit de gust în anii 80’. Edilii comunişti ajunseseră să-l trateze cu dezinteres, în comparaţie cu pregătirile din primii ani ai regimului, ani de intensă propagandă. In “orăşel” se găsea un trenuleţ al copiilor care se învârtea pe o şină cu rază de maxim 7-8 metri, erau împrăştiate câteva dughene de lemn cu imagini din desene animate, se înălţa un brad cu becuri colorate, se roteau două, trei tiribombe de bâlci, se întindeau câteva ghirlande cu becuri colorate şi înalţa un păpuşoi dominator, reprezentând pe “Moş Gerilă” (aşa cum trebuia să i se spună lui”Moş Crăciun” cel tradiţional. In acei ani 80’ sărăcia sortimentală a produselor alimentare şi a dulciurilor se făcea din ce în ce mai simţită în România, cu o economie dirijată numai spre exporturi, aşa că oferta din „orăşel” era aproape ruşinoasă. Din iarna anului 1987 s-a interzis chiar ridicarea în „orăşel” a tradiţionalei păpuşi ce-l reprezenta pe „Moş Gerilă”. Efigia lui „Moş Gerilă” a dispărut şi din activităţile comerciale. In anii anteriori ea însoţea totuşi destul de palid aşa-zisa „Lana Cadourilor”. Raţiuni obscure anti-religioase ale conducerii de Partid vroiau ca începând cu 1987 să scoată din conştiinţa poporului român o tradiţie venerabilă şi dătătoare de vise şi veselie copiilor. Prin acei ani 80’ chiar produsele alimentare ale mesei de Crăciun nu se mai găseau prin magazine. Viaţa devenea tot mai cenuşie şi mai lipsită de culoare şi de bucurii. Oamenilor li se lăsase numai „bucuria muncii” şi a înaintării spre „socialismul multilateral dezvoltat”.
Până în anul 1969 a mai existat porţiunea de sud a Str. Borzeşti (fostă Boeresu), porţiune de stradă care cobora din Str.A.I.Cuza spre Calea Bucureşti şi despărţea curtea cu grilaj a Universităţii de „Piaţa Marşeu”. Odată cu lucrările pentru noul Teatru Naţional acea porţiune de stradă a dispărut, pe suprafaţa ei amenajându-se un spaţiu verde înclinat, cu scări în zigzag, cu gazon şi arbori ornamentali, scări ce fac legătura pietonală între cele două mari artere.
Pe colţul de vest dintre Str. A.I.Cuza şi Str. Panait Moşoiu, în faţa Teatrului Naţional se află o clădire cu etaj şi mansardă din primele decenii ale sec.al 20-lea. Până în 1990 a adăpostit un Bufet Expres numit „Splendid”, cu intrarea chiar pe colţ. Pe acelaşi loc s-a aflat înainte de războinmagazinul „Vulturul de Mare”.
Clădirea are o aripă pe Str. A.I.Cuza, înspre Casa Albă, adică spre apus. Acea aripă adăpostea, tot până în 1990, un magazin „Gospodina”, magazin cu preparate şi semipreparate alimentare „pentru acasă”.
Clădirea are şi o aripă mai lungă pe Str. Panait Moşoiu, spre sud, spre fostul „Răscruciul Mic”. Aripa se întinde spre sud până la intersecţia cu capătul fostei srăzi Joulles Michelet, în imediata apropiere a „Răscruciului Mic”. Din fosta intersecţie a rămas o suprafaţă triunghiulară „moartă”, folosită ca mică parcare auto, de mai bine de o jumătate de secol (2010). De la intersecţia amintită, o a treia aripă a clădirii amintite se întoarce pe ceea ce a mai rămas din fosta Str. Joulles Michelet. Sigur că această a treia aripă formează un unghi ascuţit cu aripa din Str. Panait Moşoiu. Pe colţul dinspre „Răscruciul Mic” cel ditre aripa „Moşoiu” şi „Joulles Michelet” se înalţă o cupolă troconică cu laturile rotunjite larg, peste care se suprapune un con mai mic.
Pe colţul dintre Str.A.I.Cuza şi Str. Panait Moşoiu, puţin înspre Str. Panait Moşoiu, adică în faţa teatrului, clădirea are o are o cupolă trunchi de piramidă. O a treia cupolă, tot cu forma de trunchi de piramidă, se află şi la mijlocul laturii dinspre Str. Panait Moşoiu a clădirii. La parterul acestei laturi, pe Str. Panait Moşoiu, a funcţionat două, trei decenii, un magazin de moto-velo (pe timpul socialismului).
La apus de clădirea amintită, pe Str. A.I.Cuza, spre Casa Albă se afla o altă clădire cu etaj, care adăpostea la parter un garaj-atelier, „Garajul Popescu” cu o intrare largă. De la parterul garajului urca o rampă la etaj, unde probabil se urcau unele maşini la reparat. Clădirea avea numai un etaj şi era robustă, adaptată la scopul păentru care fusese construită. Mai spre apus, spre Casa Albă, urma o clădire tot solidă şi mai modernă, cu unul sau două etaje, care adăpostea la parter un mare magazin alimentar, numit „Jiul”, cel mai mare şi reprezentativ magazin alimentar al oraşului pe timpul dezvoltării comerţului socialist. Magazinul ”Jiul” din copilăria mea a rezistat până în primii ani ai deceniului al 5-lea al sec. 20 şi probabil avusese aceeaşi destinaţie şi înainte de venirea comuniştilor la putere. Clădirea „Jiul” se întindea spre vest până la intersecţia cu Str. Joulles Michelet, care urca din Valea Vlăicii, intersecta Str. A.I.Cuza şi mergea mai departe până în nordul pieţei Răscruciul Mic. Când eram copil magazinul mi se părea luxos în raport cu toate celelalte răspândite prin oraş. Cu toate că era spaţios, totdeauna era arhiplin de oameni în căutare de produse alimentare. Erau timpuri de mari lipsuri şi când funcţionau din plin „cartelele” pentru anumite alimente. La uşa din spate (din Str. Joulles Michelet) se formau în acei ani 50’ cozi imense, de câte 4-6 persoane în rând, când se auzea că că au sosit anumite mărfuri alimentare rare şi posibil de cumpărat fără „cartelă”. Imi amintesc că stâteam la coadă cu mamare la acele cozi pentru a cumpăra margarină de import (o delicatesă pentru acele timpuri), dar şi pentru alte alimente rare, la zahăr, ulei, mirodenii, peşte conservat, la unt, la unt topit ce fusese în prag de a se strica şi chiar la marmeladă. De unele produse restricţionate nu îmi mai amintesc. Trebuia să stau şi eu la coadă pentru că produsele nu se vindeau decât limitat pentru fiecare persoană. Esenţial este că mi-a rămas întipărită plictiseala orelor de aşteptare. Eram mic şi oboseala nu conta, iar uneori pentru acele „cozi” nu mergeam la şcoală în ziua respectivă. Impreună cu mamare aduceam acasă o „pradă” dublă.
Parcurgând Str. A.I.Cuza spre apus, tot spre Casa Albă (1926), după ce se traversa Str.Joulles Michelet, urmau nişte clădiri înalte cu unu-două etaje, dotate toate cu magazine la parter. Erau numai clădiri cu arhitectură a începutului de secol 20, cu faţade bogat ornamentate. Imi amintesc da un magazin de plăpumar şi de altul de fotograf. Acele clădiri se prelungeau până lângă Csa Albă şi încă existau prin anii 1957-58, când mi-am făcut o fotografie mică pentru carnetul de şcoală. După acei ani, foarte curând, toate clădirile dintre cea a „Vulturului de Mare” (apoi Bufet Expres „Splendid” şi a Magazinului „Gospodina”) şi Casa Albă au fost demolate pentru o nouă sistematizare a centrului oraşului, sistematizare care nu s-a conturat nici până în 1989 şi nici până în 2010. In locul clădirilor vechi negustoreşti care aveau un anumit parfum arhitectural, dar nu grozav, s-a ridicat un bloc modern cu patru etaje cu plan asemănător literei L dată peste cap în lungime. Latura lungă a blocului se orienta spre Str. A.I.Cuza, al cărei nume fusese schimbat între anii 1925 şi 1947. Acea latură a blocului era plasată mult depărtată de vachiul aliniament al străzii, lăsând loc pentru un spaţiu verde şi dând lărgime generală arterei. Pe deasupra, acea latură lungă a blocului nu era nici paralelă cu axa străzii Cuza, ci se depărta de de ea pe măsură ce înainta sprerăsărit, spre clădirea „iertată de demolare” a „Bufetului Expres Splendid”. In apropiere de acea clădire veche blocul cotea în unghi drept spre sud, adică peste suprafaţa fostei străzi Joulles Michelet până aproape de Răscruciul Mic. Aclo erau câteva case mici şi drgradate de vremuri, care meritau a fi demolate. Pe acea latură a blocului s-a dechis o cofetărie modernă începând de la colţ spre Răscruciul Mic, urmată de un magazin de confecţii de damă şi pânzeturi, numit „Femina”. De la acel magazin, care mai există şi în 2010, s-a transmis numele întregului bloc, precum şi cofetăriei. Cofetăria a fost mulţi ani loc de întâlnire aglomerat al tineretului, atât pentru ambient, cât şi pentru că acolo se puteau servi şi lichioruri sau rom cubanez („Habana Club”) şi cognac. Se consumau mai mult băuturi decât prăjituri, iar fumul de ţigare se putea tăia cu cuţitul. Aceeaşi atmosferă se putea găsi şi în renumita cofetărie „Minerva”. Fiecare dintre cele două cofetării evea laborator propriu de foarte bună calitate la subsol. După un număr de ani, probabil un deceniu, s-a interzis consumul de alcool în toate cofetăriile aşa că vânzările au scăzut brutal, odată cu atractivitatea pentru marea parte a tineretului teribilist.
Latura dinspre Str. A.I.Cuza a blocului „Femina” etala un parter destinat unor magazine evoluate de produse tehno-casnice, porţelanuri, covoare şi altele. La capătul dinspre Casa Albă, blocul era încheiat cu un altul mai puţin cubist, prin care se încerca o apropiere arhitectonică de eleganta Casa Albă. La parterul acelui bloc, cu faţada spre Str. A.I.Cuza s-a amenajat o mare „Alimentara cu Autoservire”, un mod nou şi plăcut de comerţ în socialismul închistat. După anul 1989 un grup de afacerişti au pus măna pe magazin botezându-l „Franolta”. A avut succes circa cinci ani după care a dat faliment. Unul dintre acţionari fusese doamna „Cireşica”, inginer zootehnist ajunsă vice-primar imediat după căderea vechiului regim. Ea avea vocaţie revoluţionară pentru că fusese năpăstuită, cu o anumită ocazie, într-un control, de Ion Dincă, membru al Biroului Comitetului Central al PCR. Ion Dincă era un personaj extrem de dur şi primejdios care a primit porecla ”Ion -Te Leagă”, pentru că promitea foarte des arestarea celor controlaţi în agricultură.
Intre clădirea veche a „Bufetului Expres Splendid” şi blocul „Femina” a rămas o suprafaţă virană triunghiulară destul de restrânsă, peste care socialismul a plasat o grădină de vară cu împrejmuire ornamentată simplu dar atrăgător. In acea grădină se serveau cu predilecţie băuturi răcoritoare şi produse de patiserie. Probabil să se fi servit şi bere ocatzional, dar nu s-a transformat niciodată în „cârciumă”. După anul 2000 pe acel loc s-a ridicat clădirea modernă cu parter şi etaj pentru Banca Românescă. Clădirea este placată cu materiale moderne lucitoare din metal şi cu mari suprafeţe de sticlă.
Revenind în faţa Teatrului Naţional inaugurat în 1973, trebuie semnalată existenţa unei alte clădiri vechi a Craiovei pe colţul dinspre răsărit al Str. Panait Moşoiu, la intersecţia cu Str. A.I.Cuza. Aceasta este o clădire salvată şi ea de demolările operate de regimul comunist, de cele mai multe ori cu bune intenţii.. Clădirea are individualitate arhitectonică şi venerabilitate. Se numeşte „Casa Dianu”, deoarece a aparţinut între cele două războaie mondiale avocatului Costel Dianu. Ea se află peste drum ce casa care a adăpostit „Bufetul Expres Splendid” (fost magazinul „Vulturul de Mare”.
Casa Dianu are faţada spre Str.A.I.Cuza, fiind străpunsă de un gang de acces în curtea interioară. Curtea a fost rău întreţinută sub regimul comunist, deoarece clădirea intrase în proprietatea statului. Mulţi ani în acea curte a funcţionat un atelier foto mărunt şi un atelier de ceasornicărie, ambele cooptate probabil în cooperative meşteşugăreşti ale vremurilor socialiste. Exact pe colţ, vis-a-vis de Teatrul Naţional, clădirea adăpostea până în anul 1980, la parter, un magazin de confecţii de femei şi bărbaţi, numit ”Elegant”. Apoi magazinul a devenit mercerie sub numele de „Mosorelul”.
Clădirea Dianu are o latură şi pe partea de răsărit a Str. Panait Moşoiu, dar faţada se îndreaptă spre Str. A.I.Cuza, cu intrări în magazinele principale. Inainte de 1990, după magazinul „Elegant”, sau „Mosorelul”, spre răsărit, urma gangul de acces spre curtea interioară, apoi un magazin de mezeluri şi brânzeturi, apoi o florărie.
Casa Dianu are un singur etaj, este frumos ornamentată cu acadramente la ferestre, cu un balcon de zidărie pe colţ şi cu un altul de fier forjat spre Str.A.I.Cuza, desupra florăriei amintite. Are un acoperiş cu pantă abruptă, cu o cupolă trunchi de piramidă pe colţ şi o alta piramidală deasupra gangului, spre Str. A.I.Cuza. Pe latura dinspre Str. Panait Moşoiu mai există o cupolă trunchi de piramidă exact pe mijlocul laturii. Pe latura aceasta se găseşte încă un balcon de fier forjat şi un altul de zidărie înspre Răscrucii Mici. La parterul acestei laturi au existat mereu două, trei magazine de mică importanţă, vizitate de cei ce coborau spre Răscrucii Mici.
Vara anului 1934 a marcat la Craiova derularea procesului ceferiştilor şi petroliştilor care organizaseră puternice greve în anul anterior, 1933. In perioada procesului s-a constituit un „comitet de apărare” şi a apărut ziarul”Apărarea ceferiştilor”. Sediul redacţiei s-a aflat pentru început în casa avocatului Costel Dianu (Str. A.I.Cuza Nr.16), vis-a-vis de Teatrul Naţional de azi. Al doilea sediu al redacţiei s-a plasat în casa avocatului Nicolae Popilian (Str. A.I.Cuta nr.48). Acel sediu s-a aflat între actuala Judecătorie Craiova (fosta Administraţie Financiară) şi intersecţia dintre Str. A.I.Cuza şi Str. Lupeni (astăzi acea intersecţie a dispărut prin noua sistematizare a zonei, precum). Casa amintită a fost demolată încă din anul 1988. In total ziarul „Apărarea ceferiştilor” a apărut cu contribuţia celor doi avocaţi numai în perioada 16-29 iunie 1934. Se pune acum întrebarea dacă cei doi au iniţiat acea acţiune publicitară din motive de conştiinţă politică, sau pur şi simplu din interes profesional, adică dacă nu au fost pledanţi în acel proces.
Casa Dianu a mai fost ulterior şi sediul „Comitetului craiovean contra războiului imperialist de jaf şi cotropire”, comitet din care au făcut parte: Mihail Cruceanu, Eugen Constant, Av. Nicu Popilian şi Av. Costel Dianu. Informaţia aparţine propagandei comuniste dintre 1948-1989 şi poate fi pusă parţial sau total la îndoială. Aceasta pentru că este foarte greu de crezut că sub dictatura militară a Mareşalului Ion Antonescu s-ar fi putut manifesta o mişcare antistatală şi antirăzboinică. In acel timp mulţime de familii aveau bărbaţi ce sufereau pe front şi probabil că ar fi călcat în picioare un ”comitet” cu scopuri defetiste ca cel amintit. Comuniştii au încercat totdeauna să-şi justifice apariţia la putere în Romania, aşa că speculat şi chiar inventat fel de fel de acţiuni potrivnice regimului politic anterior, cel al României libere. In plus, înainte de război, Craiova era un oraş cu totul lipsit de activităţi comuniste şi muncitoreşti, era un oraş tradiţional, neindustrializat şi moşieresc, oraş în care convingerile socialite şi comuniste nu prezentat interes. De aceea noii guvernanţi comunişti au iniţiat o istorie falsă a ideologiei lor în Craiova „cea retrogradă”. Nu poate fi exclusă ideea că o seamă de oameni au avut şi în Craiova idei socialiste, dar de aici şi până la o combativitate politică procomunistă este o cale lungă. Afişarea publică ostentativă a unor ideologii prea de stânga ar fi constituit motiv de represiune pe cale legislativă şi aceasta mai ales în perioadă de război şi de amputare a teritoriului României. Orice „conclav antistatal” ar fi fost spulberat de autorităţi şi de populaţie, aşa că dacă un astfel de „conclav” s-ar fi născut, el şi-ar fi derulat existenţa bicisnică în spaţii închise şi cu teamă.
Pe casa avocatului Nicu Popilian a fost prinsă în anii 50’ o placă de marmură cu caracter memorial privind redactarea în acea casă a ziarului”Apărarea ceferiştilor” (iunie 1934).
Se mai vorbeşte în lucrările istorice de „Partid” şi de redacţia unui ziar intitulat ”Lupta socială”, ziar de foarte scurtă apariţie. Acea redacţie, dinaintea primului război mondial, ar fi existat în clădirea din Str. A.I.Cuza Nr.12, clădire dispărută în anii 50’, putând fi localizată pe poziţia „Garajului Popescu” , sau chiar a magazinului „Jiul” de mai târziu. Clădirea amintită ar fi putut exista mai precis pe locul terasei cu dulciuri şi răcoritoare, amenajată imediat după ridicarea blocului „Femina”, între acesta şi clădirea nedemolată a fostului „Bufet Expres Splendid”, peste care se înalţă acum (2010) Banca Românească.
Vis-a-vis de Universitate, pe Str. A.I.Cuza au început demolările din toamna anului 1979. S-au „curăţat” clădirile dinspre intersecţia cu Str. Gării (B-ul Republicii pe atunci) spre centru, adică spre apus, pînă lângă clădirea Teatrului de Păpuşi. Aceasta este o clădire cu sala amenajată la parter şi cu două etaje. Are o arhitectură elegantă de la început de sec.20. Pe locul rămas viran după acele prime demolări s-a amenajat un părculeţ sărăcăcios cu câteva alei dispuse în reţea dreptughiulară şi cu câteva bănci pe picioare de beton unite cu stinghii de lemn. Părculeţul a avut totdeauna un destin provizoriu. De aceea pe el nu s-au plantat arbori sau arbuşti ornamentali. Se preconiza ca peste el şi peste alte clădiri, inclusiv peste Teatrul de Păpuşi, să se amenajeze o mare „Piaţă a Revoluţiei”, exact în faţa Universităţii, piaţă pe a cărei latură opusă să se înalţe noul Palat Administrativ. Planul a fost expus chiar de Nicolae Ceauşescu cu ocazia unei vizite la Craiova. Lucrările fiind amânate pentru un alt cincinal mai bogat, demolările de vis-a-vis de Universitate au lăsat o carie în centrul oraşului. Abia prin 2007-2008 suprafaţa a fost acoperită de un restaurant elegant, predominant în aer liber, cu umbrele mari peste mese şi scaune estetice. Probabil că şi această soluţie va avea un caracter provizoriu, dar este estetică.
De Mahalaua Episcopiei îşi au legate începuturile şi o parte din existenţă două instituţii culturale private ale Craiovei: „Societatea Prietenii Ştiinţei” şi „Universitatea Liberă”. Prima conferinţă de după primul război mondial a „Societăţii Prietenii Ştiinţei” a avut loc la 27 ianuarie 1919, societatea primind de la Prefectură două încăperi în Palatul Administrativ, vis-a-vis de Teatrul Theodorini, unde a fost găzduit apoi şi „Muzeul Etnografic”. In perioada 1921-22, conferinţele s-au ţinut în sala Teatrului Theodorini.
La 10 mai 1922 şi-a început activitatea „Universitatea Liberă”, instituţie înfiinţată la iniţiativa lui Nicolae Iorga, cu ajutorul „Societăţii Prietenii Ştiinţei”. Instituţia avea un caracter popular şi a deschis seria de conferinţe tot în sala Teatrului Theodorini, cu şase prelegeri ale lui Nicolae Iorga.
După cutremurul din 1940 a fost demolată o clădire bătrână de pe Str. A.I.Cuza, construită în anul 1826. Se afla pe suprafaţa de azi a blocului de 156 de apartamente (Blocul „Romarta Copiilor”). In componenţa clădirii demolate s-au găsit cărămizi romane de la Castrul Pelendava, de la Mofleni. Aveau incizată inscripţia MN a legiunii auxiliare romane încartiruită la Răcari.
