ORAȘE DISPĂRUTE - EFES

Motto:

                                                            ,,Ionienii şi-au aşezat oraşele

                                                            sub cel mai frumos cer pe

care-l ştiu şi pe pământul cu

                                                            cele mai blânde anotimpuri…”

Herodot

            Ţărmul apusean al Asiei Mici, crestat de nenumărate golfuri, presărat cu puzderie de insule, mari sau mici scăldat de apele calde al Mării Egee şi luminat de un soare generos, este un tărâm blând, mănos şi atrăgător. Golfurile adânci şi ferite de furia furtunilor, adăpostite pe sub peninsule sau insule colinare au constituit un dar divin pentru popoarele cu vocaţie navală.

            Mai bine de 2500 de ani acel tărâm încântător s-a afirmat ca o ,,ţară” grecească numindu-se Ionia sau tărâmul ionic Herodot, părintele istoriei spunea că: ,,Ionienii şi-au aşezat oraşele sub cel mai frumos cer pe care-l ştiu şi pe pământul cu cele mai blânde anotimpuri. Nu fac cât ţărmurile Ioniei nici ţările aşezate la miazănoapte, nici cele de la miazăzi, nici cele de la răsărit, nici cele de la apus – asupra unora abătându-se frigul şi umezeala, asupra altora arşiţa şi uscăciunea”.

            Litoralul deosebit de crestat şi ospitalier al Asiei Mici s-a prezentat ca un mediu deosebit de prielnic dezvoltării unei civilizaţii care trebuia să depăşească grija traiului material de zi cu zi, pentru a crea disponibilităţi îndreptate spre preocupări superioare.

            Asia Mică, cu ţărmul ei egeean, s-a deschis ca o punte dintre lumea Orientului Mijlociu şi lumea mediteraneană sau europeană, încă din mileniile de început ale istoriei. Zona de contact dintre cele două lumi şi continente a dat naştere unei microcivilizaţii de sinteză, cu trăsături împrumutate şi amalgamate, dar dominant greceşti.

            Din spuma valurilor egeene şi din piatra ţărmului asiatic a răsărit, s-a plămădit lumea ionică în centrul căreia a strălucit peste un mileniu Efesul. Fâşia îngustă de litoral a Anatoliei dinspre Marea Egee, inclusiv mulţimea de insule presărate printre talazuri a căpătat numele de Ionia, după numele primului val de populaţii arhaice greceşti ce au migrat dinspre nord, prin Grecia continentală şi apoi peste mare.

            Ionia nu cuprinde întreg litoralul egeean al asiei Mici, ci numai partea lui centrală. Triburile ioniene au migrat dinspre Grecia continentală în secolele al X-lea şi al XI-lea a. Ch. împinşi de invazia triburilor doriene, cele mai austere şi mai dure din lumea greacă. Poporul grec s-a contopit din patru mari grupuri de populaţii protogreceşti, cu dialecte deosebite: ionienii, aheii, eolienii şi dorienii.

            Primii au pătruns, în spaţiul grecesc, ionienii, pe la începutul mileniului al II-lea a. Ch.

            Invazia dorienilor, din secolele al XII-lea şi al XI-lea a. Ch., a dislocat masa cea mare a triburilor ioniene, făcându-le să migreze spre est. ionienii au populat, în etape succesive, insulele arhipelagului Cicladelor (Paros, Maxos, Tenos, Andros), insulele Chios şi Samos din faţa Asiei Mici, precum şi zona centrală a litoralului microasiatic. Acolo au fondat o pleiadă de aşezări dintre care douăsprezece au închegat, mai târziu, ,,Confederaţia Ionică”. Din acele vremuri regiunea a primit numele generic de Ionia.

            O parte a ionienilor nu au părăsit Atica şi Eubeea, rămânând să constituie populaţia de bază a acelor teritorii de glorie pentru Grecia de mai târziu.

            În lumea grecilor antici, ionienii au cunoscut cea mai rapidă dezvoltare economică şi politică, fiind creatorii sistemului de conducere democratic în organismele statale. Totodată, ionienii au dat lumii elene cei mai de seamă creatori pe plan filozofic, artistic şi ştiinţific.

            Atena, cu populaţie preponderent ioniană, s-a afirmat ca cea mai strălucită întruchipare a spiritului ionic, în special şi grecesc, în general.

            Între secolele al VIII-lea şi al VI-lea a. Ch., cetăţile ioniene, fondate pe litoralul Asiei Mici au cunoscut o dezvoltare economică, socială şi culturală superioară restului lumii elene.

Aşezate pe traseul drumurilor comerciale ce traversau asia Mică, venind din Orient spre Mediterana, oraşele Ioniei au păstrat un contact nemijlocit cu avansatele civilizaţii orientale, preluând elemente de civilizaţie materială şi spirituală. Cetăţile ioniene din asia Mică au devenit astfel principalul mijlocitor între lumea răsăriteană şi cea a Greciei continentale sau insulare.

            În prima jumătate a mileniului întâi înainte de Christos, Ionia cuprindea un număr de douăsprezece oraşe principale, dintre care nouă erau presărate pe litoralul continental asiatic iar trei se întemeiază pe insulele apropiate. Pe continent se aflau oraşele Milet, Myus, Priene, Efes, Colofon, Lebedos, Teos, Clazomene şi Foceea iar pe insule, Samos, Chios şi Eritreea. În afara cetăţilor, ionienii ocupau numai o fâşie foarte îngustă de teritoriu de-a lungul litoralului fără a căuta să-şi întindă stăpânirea spre interiorul Anatoliei.

            Cele douăsprezece oraşe – cetăţi ale Ioniei s-au unit în ,,Confederaţia ioniană”, formaţiune politico – teritorială de alianţă şi întrajutorare, în care fiecare oraş îşi păstra independenţa. Templul Panionion de pe muntele Mycale, închinat zeului mărilor Poseidon Heliconis, avea prestanţa de sanctuar comun al lumii ionice confederate. În legătură cu acesta Herodot a însemnat că: ,,Ionienii se adunau aici pentru a celebra ceremoniile religioase care au primit numele de Panionia”.

            Atât serbările panelenice cât şi cele regionale de pe lângă marile sanctuare aveau un caracter multiplu religios, politic, economic şi cultural. Sanctuarele decorate ca fiind panelenice deţineau dreptul inalienabil de a acorda azil. Pe deasupra, în acele temple se depuneau mari sume de bani şi se puteau obţine împrumuturi. Pe lângă ele, cu anumite ocazii, se desfăşurau concursuri de muzică, poezie sau atletism. La templul Panionian de la Mycale se întruneau cu regularitate reprezentanţii oraşelor ioniene şi luau decizii comune privind viaţa politică şi religioasă a confederaţiei.

            Se apreciază că supremaţia Egiptului şi a Mesopotamiei în domeniul cultural, pornind din jurul anului 3000 a. Ch., a trecut în secolul al VI-lea a. Ch. în Ionia. Efesul şi Miletul, oraşele de frunte ale Ioniei, au reuşit să pătrundă, să atragă şi să prelucreze cunoştinţele acumulate timp de 2500 de ani de la alte popoare, pentru a crea o nouă lume cu o nouă cultură. A înflorit o epocă a marilor filozofi ionieni şi a ideilor noi asupra creaţiei naturii şi asupra adevărurilor sale. Thales din Milet, fiul lui Hexameis Carianul, a prevăzut o eclipsă de soare prin calcule, descoperind un procedeu unic de determinare a unor fenomene cereşti şi marcând primul exemplu din istorie când un fenomen natural s-a prevăzut în avans.

            Tot în acele timpuri Anaximandrus şi Anaximene au intuit şi au vorbit primii despre existenţa atomilor în componenţa materiei. Faimosul şi solitarul Heraclit din Efes, supranumit ,,Skoteinos” (adică ,,Obscurul”) a considerat ca principală caracteristică şi esenţă a lumii, mişcarea, schimbarea neîncetată, concepţie sintetizată de posteritate ca ,,panta rhei”, adică ,,totul curge”. Materialismul incipient şi dialectica promovată de Heraclit au exercitat o statornică fascinaţie pentru filozofii contemporani lui sau pentru cei din epoca modernă, ca Hegel, Marx, Engels, Lasalle, Heidegger şi Lenin.

            Confederaţia sau ,,liga” ioniană a jucat un rol de primă importanţă în ,,Marea colonizare grecească”, pe litoralul de nord al Mării Egee, pe litoralul Pontului Euxin şi al Mediteranei occidentale.

            Viaţa artistică şi spirituală a atins, în Ionia, adevărate culmi, în secolele al VII-lea şi al VI-lea. Atunci, alături de cea mai strălucită metropolă culturală ioniană, Miletul, s-a ridicat cu putere Efesul.

            În scurt timp Efesul a devenit oraşul ionian cel mai bogat şi mai strălucitor, cu o dezvoltare şi o influenţă amplă. După revolta antipersană din anul 499 a. Ch., revoltă la care Efesul nu a participat, concurenţa Miletului a dispărut odată cu distrugerea oraşului de către perşi.

            Efesul a ocupat un rol privilegiat în cadrul confederaţiei ioniene datorită bogăţiilor acumulate, datorită portului său şi a poziţiei centrale pe litoralul Asiei Mici, spre Marea Egee.

            Confederaţia ioniană a trăit independentă până în anul 560 a. Ch. când a trebuit să recunoască suveranitatea regatului Lidiei şi a dinastului său Cresus. De la acea dată Efesul a urmat soarta supunerii faţă de alte puteri dar a parcurs mai mult de un mileniu de dezvoltare, strălucire şi glorie culturală.

            În prezent este un oraş dispărut, o întindere de vestigii impresionante prin trecut, materiale şi măiestria execuţiei. Chiar trecut în nefiinţă Efesul Transmite măreţia antică a artelor şi a construcţiilor, condamnă epoca medievală care l-a stins şi I-a frânt mesajul de civilizaţie.

            Ca aproape toate aşezările umane întemeiate în adâncurile evului antic Efesului I s-au atribuit origini de legendă.

            O primă legendă îl desemnează ca întemeietor pe Androcles, fiul lui Kodros, din neamul regilor atenieni – ionieni, rămaşi în Grecia continentală, în peninsula Atica.

            Kodros regele Atenei, înainte de a intra în luptă cu dorienii invadatori, a consultat un oracol, cerându-I să precizeze cina ca ieşi învingător. Oracolul a răspuns că: ,,trupele primului rege mort vor câştiga războiul”. Interpretând favorabil aceste cuvinte, Kodros s-a dus spre o luptă în care a murit eroic şi în care armata sa a ieşit victorioasă, salvând Atena.

            După moartea regelui Kodros, Androcles a renunţat la succesiunea tronului în favoarea fratelui său şi s-a hotărât să-şi întemeieze un nou oraş. Conform obiceiurilor a consultat, şi el, un oracol. Acolo I s-a răspuns că ,,dorinţele sale sunt realizabile graţie unui peşte şi a unui mistreţ”.

            Androcles şi prietenii săi s-au îmbarcat urmând calea Asiei Mici. Acostând pe un litoral necunoscut ei au încercat să pescuiască. Primul peşte prins s-a agăţat de ierburi. Din acel loc a luat-o la fugă un mistreţ ce stătuse ascuns printre ierburi. Androcles l-a urmărit călare şi a reuşit să-l străpungă cu lancea.

            Amintindu-şi de previziunile oracolului, Androcles a decis să-şi întemeieze oraşul pe acele locuri. Se presupune că aşezarea întemeiată de Androcles s-a găsit pe mica colină de la apus de stadionul antic al Efesului actual. Nici o săpătură nu s-a întreprins încă în acel loc ca să cerceteze vreun sâmbure de adevăr din legendă.

            Legenda lui Androcles poate fi citită, săpată în marmură, pe frizele templului împăratului Hadrianus, din ruinele Efesului.

            O altă legendă privind întemeierea oraşului a ajuns la noi prin scrierile a doi erudiţi antici, Pausanias şi Strabon. Conform celor relatate de ei, Efesul l-au fondat amazoanele. Strabon precizează în plus că numele de Efes şi de Smirna ar fi fost numele a două amazoane. Smirna este numele unui alt oraş ionian din apropierea Efesului, oraş care a dăinuit, cu acel nume, până în secolul nostru (actualul Izmir din Turcia egeeană).

            Cum au ajuns acele femei mitologice şi războinice din locurile lor de baştină, de pe malurile Mării Negre, pe malul Mării Egee, nu se explică în legenda întemeierii Efesului. În toată istoria Greciei antice şi în legendele ei, amazoanele au ocupat un loc de cinste şi respectat. Întemeierea Efesului de către amazoane avea darul de a da prestanţă şi întâietate aşezării.

Pe friza templului lui Hadrianus, menţionată anterior, se găseşte săpată în piatră şi această a doua legendă, alături de cea prezentată înainte. Faptul denotă că efesienii erau foarte toleranţi în ceea ce privea istoria de începuturi a oraşului lor.

            Tot în legendă a intrat şi concursul organizat în secolul al V-lea a. Ch., la Efes, pentru sculptarea unei statui de amazoană menită a străjui în templul grandios al Artemisei, templu ce a intrat între ,,cele şapte minuni ale lumii antice”.

            Se povesteşte că cei mai talentaţi şi renumiţi sculptori ai acelui secol au participat la competiţie, printre care Policlet, Phidias, Cresilias şi Pharadmon. Juriul concursului s-a constituit chiar din participanţi. Premiul cel mare s-a atribuit lui Policlet, iar statuia sa şi-a găsit locul cuvenit în marele templu.

            Descoperirile arheologice n-au putut confirma existenţa acelei statui minunate de care s-a vorbit atât de mult în antichitate.

            Reluând evoluţia istorică a Efesului, trebuie amintit că după cucerirea sa de către Lidia, a trecut repede, în 546 a. Ch., sub stăpânirea Persiei, împreună cu întregul regat Lidian. Regele persan Cyrus al II-lea a înglobat Lidia în posesiunile sale împreună cu întreaga Ionie grecească.

            În secolul al VI-lea a. Ch. regatul Lidiei, a cărui capitală se afla la Sardes, în vestul Anatoliei, era considerat ca statul cel mai bogat al lumii din Asia Mică. Datorită bogăţiei în aur a pământului său, Cresus, regele Lidiei a devenit foarte bogat şi capricios. A organizat o armată plătită (practică rară pentru acele timpuri), cu cei mai buni soldaţi (mercenari) şi a trecut la extinderea frontierelor regatului. Una dintre ţintele mult râvnite a constituit-o Efesul.

            Efesienii, colectivitate puţin războinică, au mizat pe protecţia zeiţei Artemis, căreia îi ridicau un templu grandios. Pentru a împiedica intrarea lidienilor în oraş au întins, pur şi simplu, o coardă între acel templu şi oraş, fără a întreprinde nici o altă măsură de apărare.

            Contrar aşteptărilor armata lidiană a intrat în oraş, Cresus fiind un adorator al zeiţei Artemis, s-a comportat cu bunăvoinţă faţă de noii săi supuşi şi a preluat o parte din povara cheltuielilor dedicate construcţiei templului. A oferit, printre altele, un număr de coloane sculptate ce purtau inscripţionat numele său. Una din coloane, regăsită prin săpăturile arheologice din a869, poate fi admirată la British Museum.

            Stăpânirea persană s-a dovedit pentru oraşele ioniene destul de elastică şi destul de puţin implicată în treburile lor interne. Sub persani Efesul a progresat constant, devenind un oraş bogat şi aproape independent. Faţă de perşi nu a rămas obligat decât cu plata unui tribut anual.

            Perşii au unit administrativ regiunile istorice Caria, Lidia, Pamfilia şi Ionia creând Satrapia Ioniană (diviziune administrativă a regatului persan, condusă de un guvernator numit Satrap). Suveranitatea persană s-a menţinut până în 334 a. Ch. când a început strălucita aventură istorică a lui Alexandru Macedon. Tânărul rege al Macedoniei a lăsat urme adânci în conştiinţa omenirii deşi a avut o existenţă scurtă. Faptele şi cuceririle sale le-a înconjurat un nimb de glorie şi au intrat în legendă.

            Traversând strâmtoarea Dardanele spre Asia Mică, Alexandru a înfrânt armatele persane pe malurile râului Granicos (334 a. Ch.). După victoria din acea bătălie, supranumită de istorici ,,bătălia cavalerilor”, Alexandru cel Mare s-a îndreptat spre Sardes, capitala Satrapiei, iar apoi spre Efes.

            Efesienii l-au întâmpinat ca pe un Zeu. Cu acea ocazie, Alexandru a vizitat măreţul templu al Artemisei, incendiat în noaptea naşterii sale (356 a. Ch.) de către un locuitor nebun care dorea să I se păstreze numele în istorie. (Toţi autorii antici şi moderni l-au numit în scrierile lor, dar numele îi trebuie uitat)

            Alexandru şi-a exprimat dorinţa să suporte cheltuielile de reparare a templului. Locuitorii Efesului, dorind să-l îndepărteze pe cuceritor de cetatea lor, l-au refuzat diplomatic, spunând că ,,un zeu nu trebuie să facă cadouri altui zeu”.

            După moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 a. Ch., în Babilon, pe malurile Eufratului, imensul imperiu cucerit de el s-a împărţit între generalii ce-l înconjuraseră (diadohi). Efesul a intrat sub dominaţia diadohului Lysimah, conducător ager întreprinzător.

            Stăpânirea lui Lysimah a influenţat esenţial destinul oraşului. La acea dată aşezarea se găsea la capătul unui golf adâncit înspre ţărm. În golf se vărsa râul Caistros. Pe acel amplasament al cetăţii se înălţa minunatul templu al Artemisei renumit în toată lumea antică. Cu timpul însă, vărsarea râului Caistros colmatase cu aluviuni golful, acoperind şi zona portuară veche, numită ,,portul sacru” datorită apropierii de templul Artemisei. Depunerea aluviunilor nu numai că a făcut impracticabil portul dar a împins la depărtare ţărmul mării.

            Lysimah a luat măsura mutării oraşului cu 2,5 kilometri spre sud – vest faţă de vechiul amplasament, pe pantele colinelor Pion şi Coressos, precum şi între ele. Zidul de apărare al noului Efes avea o lungime de 8 kilometri, urmând coamele Pion şi Coressos incluzând atât portul cel nou cât şi oraşul de la poale. Lysimah a avut grijă să se amenajeze un port pe măsura vremurilor noi, cu toate amenajările necesare şi unit cu oraşul printr-o cale largă, bine protejată şi frumos decorată.

            Efesul s-a aşezat pe noul amplasament în anul 287 a. Ch. Întregul complex al templului a rămas în afara noii incinte, înspre continent. Zidurile ridicate atunci, încununate cu turnuri de apărare străjuiesc şi astăzi, cu demnitate, rămăşiţele marelui oraş dispărut.

Oraşul nou creat de Lysimah a rămas în istorie ca singurul şi cel mai strălucit amplasament. Când s-a vorbit şi când se vorbeşte de Efes se face referinţă numai la acest amplasament care s-a dovedit cel mai peren şi cel mai impresionant.

            Reamplasarea şi reorganizarea Efesului de către Lysimah a avut la bază concepţia sinoikistă a demografiei şi pe cea de tip hipodamic în proiectarea planului şi a reţelelor de străzi. Pentru acele timpuri sinoikismul se aplica destul de des pentru lichidarea izolării economice a unor oraşe şi pentru întărirea altora. Sinoikismul presupunea contopirea mai multor oraşe sau aşezări într-una singură. Pausanias spune că Lysimah ,,a mutat Efesul pe malul mării, unde se găseşte şi acum şi a adus aici populaţia din Colofon şi Lehedos, oraşe pe care le-a distrus…”. Mutările masive se practicau cu forţa, împotriva voinţei populaţiei care-şi părăsea rosturile şi agoniseala.

            Stilul hipodamic de proiectare presupunea străzi cu intersecţii în unghi drept. La Efes principiul nu a putut fi, pe deplin, respectat datorită colinelor pe care şi între care se adăposteau cartierele.

            Înainte de a continua firul evoluţiilor istorice ale milenarului Efes apare necesară o prezentare succintă a celor şase amplasamente pe care a evoluat, amplasamente ce punctează un teritoriu foarte strâns.

            Săpăturile arheologice au permis localizarea unei prime aşezări umane mai însemnate în apropierea unei necropole de dată miceniană, pe colina antică Paroreia (azi Ayasuluk). Acel habitat nu a purtat numele Efes ci a reprezentat o aşezare specifică epocii bronzului. O a doua aşezare omenească, apropiată Efesului clasic, s-a descoperit nu departe de colina amintită, la capătul dinspre continent al fostului golf marin, acolo unde a existat mai târziu ,,portul sacru”, adică primul port al zonei. Datarea arheologică plasează acel al doilea habitat în preajma secolului al XII-lea a. Ch. Pe timpul perioadei arhaice, adică în prima parte a mileniului întâi înainte de Christos (ante Christos – a. CH.) până spre începutul secolului al VI-lea a. Ch., locuitorii s-au mutat spre vest, în jurul templului zeiţei Artemis. De respectiva etapă istorică a oraşului, a treia, se leagă apariţia denumirii de Efes precum şi începuturile timide de dezvoltarea a templului va constitui o minune a lumii antice.

            Perioada elenistică de existenţă a Efesului, începută de Lysimah şi continuată sub dominaţia romană, reprezintă cel de al patrulea amplasament, amplasamentul de bază. Acest amplasament a lăsat posteriorităţii imaginea aproape şocantă a calităţilor şi măreţiei civilizaţiei antice din lumea preco – romană orientală.

            Cea de a cincia aşezare a oraşului, cea de pe timpul Imperiului Bizantin timpuriu, când oraşul păstra încă acelaşi nume s-a aflat tot pe colina Ayasuluk. Pe vârful colinei străjuieşte o impresionantă fortăreaţă bizantină iar pe panta de sud ruinele unei biserici creştine ce adăposteau rămăşiţele Sfântului Ioan Evanghelistul.

            În final, pe perioada de după anul 1000 d. Ch., când locurile au devenit posesiuni selciukide sau ottomane, aşezarea a pierdut numele de Efes şi s-a prelins la poalele colinei Ayasuluk, având caracterul unei aşezări aproape rurale sărace şi apăsată de vremuri. Port nu mai există, constituind motiv numai pentru amintiri sau poveşti. De aproape un mileniu corăbiile nu mai căutau aceste ţărmuri.

            Reluând firul istoric întrerupt anterior trebuie precizat că Efesul creat de Lysimah a cunoscut o perioadă helenistică de mare înflorire. Rolul său politic a crescut şi s-a menţinut prin participarea la conflictele care au implicat Macedonia, Roma şi celelalte regate din Asia Mică.

            La întemeiere, Lysimah a dat noului oraş numele de Arsinoe, nume care a rezistat numai câţiva ani până la moartea diadohului devenit dinast. Arsinoe era numele purtat de tânăra şi adorata lui soţie, fiica lui Ptolemeu I-ul Soter, diadohul devenit întemeietorul dinastiei elenistice din Egipt. Iubirea lui Lysimah pentru soţia sa, este cu atât mai pasionantă cu cât la data când vroia să-I imortalizeze numele peste fostul Efes, el avea 73 de ani (287 a. Ch.). A murit ca un vajnic războinic într-o luptă cu regatul helenistic al lui Seleucos, în anul 283 a. Ch., la 77 de ani.

            După dispariţia lui Lysimah, timp de un secol şi jumătate, Efesul prosper a devenit obiect şi subiect al luptelor dintre dinastiile succesoare generalilor (diadohilor) lui Alexandru cel Mare, toate dinastii elenistice în state formate pe trupul imperiului marelui cuceritor balcanic. În final oraşul a ajuns în componenţa regatului Pergam, regat întemeiat de un ofiţer de încredere al lui Lysimah după moartea aceluia. Ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, murind fără moştenitori a lăsat regatul moştenire ,,poporului şi republicii romane” în 133 a. Ch.. Moştenirea Pergamului a înlesnit Romei să pună piciorul în Asia Mică şi să rămână acolo mai mult de o jumătate de mileniu.

            Efesul, ca oraş component al regatului Pergam, a intrat şi el în stăpânirea Romei, în componenţa provinciei romane Asia. Poziţia şi prestigiul au determinat alegerea lui drept capitală romană a provinciei.

            Cu toate că a suferit pierderi imense în timpul războiului Romei cu Mitridate, regele Pontului, Efesul a trăit sub romani o epocă de pace şi dezvoltare. În concordanţă cu Alexandria a devenit portul cu cea mai întinsă arie comercială, realizând beneficii uriaşe.

            În epoca lui de maximă dezvoltare, oraşul a adăpostit peste 200.000 de oameni şi a fost principalul centru comercial şi bancar al Asiei romane, punct nodal al traseelor dinspre Apus spre Răsărit şi invers. Atunci s-a acoperit de monumente, de lucrări sau obiecte de artă, de străzi şi cartiere luxoase. S-au construit teatre, gimnazii, un odeon, o nouă agora, o bibliotecă, terme, căi pavate cu marmură, monumente votive şi spre sfârşit, biserici. Peste vestigiile greceşti şi peste aspectul elenistic s-a adăugat pecetea artei urbane romane, grandoarea ei inimitabilă. Împăraţii romani, începând cu Augustus au ajutat susţinut Efesul, ca pe o perlă a coroanei. După un cutremur catastrofal, la începutul secolului I d. Ch., împăratul Tiberius a reconstruit oraşul distrus groaznic. A afectat cheltuieli imense deşi avea renumele unui om zgârcit. Ordinul lui Tiberius de reconstruire a oraşului este săpat în marmură şi încă lizibil în faţa templului lui Hadrianus. Într-o altă inscripţie, păstrată între ruinele Efesului, împăratul Hadrianus este numit fondatorul şi Salvatorul oraşului, pe care l-a copleşit cu daruri şi favoruri. Hadrianus a dispus devierea râului Caistros şi a dragat portul ce devenise, din nou nepracticabil (trecuseră mai mult de patru sute de ani de la amenajarea lui de către Lysimah). Ultima colmatare a portului Efes se produsese pe timpul dominaţiei Pergamului, în secolul al II-lea a. Ch..

            Pe parcursul epocii imperiale a statului roman, adică începând cu secolul I d. Ch., Efesul a ridicat temple în care se divizau împăraţi romani. Unele şi-au păstrat dedicaţia până la sfârşit iar altele nu, fiind distruse sau schimbându-li-se dedicaţia, după vremuri, în favoarea altor împăraţi. Au beneficiat de temple: Divius Caius Caesar, tatăl lui Augustus, Dea Roma (zeiţa Roma), Domitianus, Vespasianus, Hadrianus, Caracalla, Elagabalus şi Valerisnus. Prin acele temple Efesul era adânc implicat în viaţa politică a imperiului roman, identificându-se cu evenimentele şi curentele ce marcau viaţa capitalei lumii mediteraneene.

            În anul 34 d. Ch. Efesul a păşit în epoca creştină. Sfântul Apostol Pavel cu ajutorul efesianului Timetius, a înfiinţat în oraş una dintre primele comunităţi creştine din Orient. Predicând peste tot în oraş şi chiar în Marele Teatru, Sfântul Pavel a atras numeroşi partizani la noua credinţă. Preocuparea noii religii a avut drept consecinţă reducerea afacerilor argintarilor, care trăiau din vânzarea de statuete de argint reprezentând pe zeiţa Artemis şi templul ei. Unul dintre bijutierii afectaţi, Demetrios, a reuşit să instige mai multe mii de persoane pe care le-a reunit în Marele Teatru. A prezentat noua religie şi pe care propovăduitorul său, Sfântul Pavel, ca pe nişte primejdii pentru măreţia şi prestanţa oraşului, prin denigrarea cultului zeiţei Artemis. Tulburarea locuitorilor s-a dovedit foarte mare. Ei au ovaţionat timp îndelungat: ,,Trăiască Artemis Efesiana” sau ,,Mare este Artemis Efesiana”.

            Ulterior toleranţa locuitorilor Efesului a predominat. Creştinismul şi-a făcut acolo un culcuş apărat şi relativ liniştit, în comparaţie cu alte provincii sau oraşe ale imperiului. După Sfântul Pavel a sosit la Efes Sfântul Evanghelist Ioan. Era însoţit de Sfânta Fecioară Maria. Rezoluţiile conciliului din anul 431 d. Ch. au certificat că Sfânta Fecioară a venit la Efes şi a trăit între al 4-lea şi al 6-lea an după moartea lui Christos. Sfânta Fecioară Maria trebuise să se refugieze datorită persecuţiilor din Iudeea.

            La Efes, în plin oraş, nu se putea afla în siguranţă deoarece efesienii se închinau în majoritate zeilor tradiţionali. Sfântul Evanghelist Ioan I-a amenajat o locuinţă retrasă, la câţiva kilometri de oraş, pe muntele Coresos (astăzi Bulbul, adică ,,Colina Privighetorilor”). Acolo, se zice că Sfânta Fecioară Maria şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, departe de lumea ostilă.

            Locul a devenit obiectiv de pelerinaj mondial, atât pentru creştini cât şi pentru musulmani. La musulmani se găsesc aprecieri respectuoase privind Sfânta Fecioară.

            Construcţia ce există astăzi pe muntele (colina) Bulbul s-a ridicat în secolul al VI-lea d. Ch.. Casa în care a locuit Fecioara s-a aflat pe locul fundaţiilor actualei mici biserici bizantine, care marchează locul. O încăpere laterală a bisericuţei, în partea de sud, lângă absida centrală, este considerată ca fosta cameră de culcare a Fecioarei.

            În fiecare an, pe 15 august, acolo are loc un mare pelerinaj creştino – musulman. Printr-un mare panou amplasat în apropierea bisericii se solicită tuturor credincioşilor să fie prezenţi pe 15 august 2000 la o comemorare de excepţie. În timpurile noastre, papa Ioan al XIII-lea, la începutul anilor ’60 şi actualul papă, Ioan Paul al II-lea, în urma vizitelor întreprinse pe aceste locuri, le-au declarat ,,locuri sfinte”.

            Sfântul Ioan a redactat Evanghelia sa la Efes. După moarte a fost îngropat tot la Efes conform dorinţei exprimate. Deasupra mormântului său s-a ridicat o basilică în secolul al 4-lea d. Ch. şi apoi o biserică grandioasă, în secolul al 6-lea d. Ch., secolul lui Justinian. Acea biserică, aflată în ruină, domină şi astăzi împrejurimile. În faţa absidei centrale se conservă locul mormântului Sfântului Evanghelist Ioan, între patru coloane zvelte de marmură, sub cerul liber.

            Biserica este înconjurată de resturile unor ziduri de apărare puternice, loc unde se retrăgeau locuitorii aciuiţi împrejur atunci când marele Efes fusese părăsit şi trecut în lumea amintirilor, adică în perioada de după secolul al 5-lea d. Ch.. Cetatea bisericii şi cetatea bizantină din vârful colinei au trăit invaziile sarazine, selciukide şi ottomane.

            Efesul clasic şi templul său renumit, din afara zidurilor, au cunoscut un jaf devastator în anul 263 d. Ch. din partea goţilor veniţi din nordul Mării Negre pe calea apelor până pe litoralul Asiei Mici. Barbarii germanici au mai roit o vreme prin Anatolia. După circa zece ani s-a început reconstrucţia. În acea perioadă Imperiul Roman trecea prin situaţia grea a ,,anarhiei militare” când puterea centrală se afla slăbită de numeroase revolte şi când invaziile barbare au crescut presiunea asupra frontierelor pătrunzând în diverse provincii.

            În secolul al IV-lea s-au produs o serie de cutremure devastatoare dar dărnicia împăraţilor romani scăzuse. Din ce în ce Efesul a trebuit să se complacă într-o stare de degradare a vechilor edificii şi cu o sărăcie în creştere. Populaţia a început să părăsească oraşul parţial ruinat şi cu portul colmatat. Fenomenul s-a accentuat în secolul al V-lea. Zidurile de apărare s-au retras şi reconstruit către interiorul oraşului pentru a se diminua perimetrul de apărare. ,,Pax romana” slăbise foarte mult odată cu ordinea interioară din imperiu. O parte din populaţie, la poalele şi pe pantele colinei Ayasuluk în preajma fortificaţiilor bisericii şi ale cetăţii militare bizantine. În secolele al VI-lea şi al VII-lea Efesul şi aşezarea de pe Ayasuluk au suferit atacurile repetate ale piraţilor şi ale arabilor. Atunci toată populaţia a părăsit vechiul Efes prea aproape de mare şi prea expus forţelor atacatoare. Vechile întăriri dislocate de cutremure nu mai ofereau protecţie. Fortificaţiile noi de pe colina Ayasuluk se prezentau mai robuste şi mai sigure. În secolele următoare Citadela şi zidurile de apărare ale bisericii au fost întărite şi refăcute continuu.

            Noua aşezare bizantină avea aspectul unui bastion militar avansat, urcând pantele colinei sub protecţia a două incinte separate.

            Noua aşezare a păstrat caracterul bizantin până în anii 1090 – 1097 când a suferit asediile turcilor selciukizi şi a căzut în mâinile acestora. Curând, concomitent cu desfăşurarea cruciadei I-a, împăratul bizantin Alexis Comnen a eliberat ţinutul readucând administraţia creştină.

            Locurile au fost ocupate definitiv către turci în anul 1304. Localitatea mizeră rămasă în mâinile lor a primit numele de Aya – Suluk, devenind ulterior, Selciuk. În prezent localitatea selciuk, cu numai câteva mii de locuitori săraci reprezintă o reminiscenţă de locuire lipsită de interes şi fără nici o legătură cu oraşul dispărut de la câţiva kilometri.

            Interesul privind istoria Efesului a supravieţuit dispariţiei sale materiale. Oraşul s-a păstrat în amintirea posterităţii nu atât datorită bogăţiei sale, nici a calităţilor sau vitejiei locuitorilor lor, nici chiar a filozofilor sau a altor învăţaţi ai săi, ci faptului că aici, de mult, s-a înălţat unul dintre monumentele de glorie ale arhitecturii umane – templul zeiţei Artemis (Artemisionul).

            Anticii, începând cu Filon din Bizanţ au cuprins Artemisionul de la Efes în rândul minunilor lumii lor, între ,,cele şapte minuni ale lumii”.

            Atât pentru Efes cât şi pentru templul glorios al Artemisei, vicisitudinile istoriei, cutremurele, incendiile şi jafurile s-au dovedit mai slabe decât puterea distructivă a creştinismului. Creştinismul a slăbit puterea romană ,,din interior” aducând-o în situaţia de a nu-şi mai putea apăra provinciile şi oraşele, precum Efesul.

            Tot creştinismul a impus, prin împăratul Teodosius I-ul (numit ,,cer Mare”, de ecleziaştii şi istoricii creştini), închiderea tuturor templelor închinate zeităţilor antice (392 d. Ch.). Odată cu acelea s-a închis şi marele Artemision. Părăsit şi jefuit cu meticulozitate, minunatul moment a dispărut aproape fără urme, intrând în legendă.

            Componentele din trupul lui şi din al Efesului se regăsesc în zidurile de apărare ale cetăţilor de mai târziu, în temeliile şi zidăria bisericilor, moscheilor şi a locuinţelor. Opt coloane au fost transportate la Constantinopol, pentru a înfrumuseţa Sfânta Sofia. Alte componente de marmură au fost arse pentru a deveni var.

            La celebrul templu s-au închinat şi au trăit zeci de generaţii. El a reprezentat gloria locuitorilor Ioniei şi o glorie a umanităţii. Nu mult timp după splendidul sanctuar s-a stins şi Efesul iar pe locuitorii lui, care nu mai aduseseră jertfa cuvenită zeiţei mamă, i-a împrăştiat furtuna istoriei, blestemaţi de zeiţă ca nici prin noua credinţă să nu-şi regăsească propăşirea.

            A trecut un mileniu şi jumătate de când strălucitorul Efes poartă povara blestemului. Zeiţa nu I-a iertat nici pe cei ce au adus căderea oraşului şi a templului, pe creştini. I-a izgonit şi pe ei de pe acele locuri pentru totdeauna prin sabia mahomedană.

            Zeiţa Artemis s-a dovedit tolerantă, acceptând în ţinuturile ei templele multor altor zeităţi, chiar egipte şi chiar pe ale împăraţilor muritori. Intoleranţa creştinismului a răsplătit-o, cum se cuvenea, tot cu intoleranţă.

            Aducând pieirea Artemisionului şi a Efesului creştinii nu au fost în stare să pună nimic trainic în loc, aşa că trebuie să ne mulţumim cu cele exclamate de scriitorul antic Antipater din Sidon: ,,Am văzut zidurile pe care pot alerga carele şi grădinile suspendate din Babilon, celebra statuie a lui Zeus din Olimpia, colosul din Rodos, impunătoarea operă a piramidelor şi măreţul mormânt al lui Manusol. Dar când am zărit templul din Efes, care se ridică spre nori, toate celelalte minuni au rămas în urmă”.

            În prezent Efesul reprezintă una dintre incintele arheologice cele mai spectaculoase, interesante şi vizitate din Turcia. Cu toate că interesul este atât de mare săpăturile n-au scos la lumina zilei decât între 5 şi 10% din suprafaţa marelui oraş antic. Deoarece deasupra lui nu s-au mai suprapus alte aşezări omeneşti, Efesul va avea şansa de a prezenta cel mai complect un oraş mare şi renumit al antichităţii greco – romane.

            Deşi nu este de ajuns se va încerca numai o enumerare sumară a obiectivelor aduse la lumina zilei în peste un secol şi jumătate de lucrări. Nu este posibilă o descriere amănunţită a monumentelor, edificiilor sau străzilor, ca de altfel şi în cazul altor oraşe dispărute. Imensitatea muncii şi creaţiei umane, încorporate într-un oraş dispărut, se adaugă la imensitatea timpului care ne desparte de perioada de vieţuire a lui. Această însumare obligă la mai multă sensibilitate şi la mai multă atenţie, iar spaţiul acestei lucrări nu ne permite.

            Distincţia, demnitatea venerabilă, frumuseţea şi bogăţia istorico – culturală a vestigiilor Efesului apare covârşitoare vizitatorului modern iar mai târziu obsedantă.

            Paşii şi privirile ating şi mângâie o diversitate deconcertantă de mărturii ale civilizaţiei apuse pe ţărmurile ionice ale Asiei Mici. Dintre acestea se remarcă cele mai bine păstrate: zidurile de incintă cu turnuri de observaţie, poartă de onoare numită ,,Poarta Magnesia”, Heroonul numit eronat ,,Mormântul Sfântului Luca”, apeductele şi aducţiunile de apă de la zeci de kilometri cu bazinele şi cisternele din oraş, gimnaziul de est, termele ,,lui Vasius”, agora romană prevăzută în centru cu resturile unui templu dedicat zeiţei egiptene Isis şi mai târziu împăratului Augustus, basilica romană, Odeonul, templul zeiţei Dea Roma, templul lui Divius Iulius Caesar, templul lui Domitianus dedicat ulterior lui Vespasianus, templul lui Hadrianus, templul lui Elagabalus, templul lui Valerianus, Pritanea (edificiu ce constituia sediul municipalităţii), piaţa lui Domitianus, monumentul lui Memmius poarta lui Heracles, fântâna lui Pollio, galeria inscripţiilor, fântâna lui Laecanius Bassus, strada curenţilor (numită aşa în timpul săpăturilor arheologice), fântâna lui Traianus, termele Skolastikia, latrinele publice, reclama pentru un bordel săpată pe trotuarul străzii de marmură, octogonul sau presupusul mormânt al prinţesei Arsinoe a IV-a, sora Cleopatrei a VII-a, locuinţele civile aşezate pe terasele dealurilor, locuinţe decorate cu mozaicuri, picturi şi coloane interioare, fântâna bizantină sau heroonul lui Androcles, poarta lui Hadrianus, embolosul de jos, monumentul porţilor, biblioteca lui Celcius, poarta lui Mazeus şi a lui Mitridate, stoa dorică sau stoa lui Nero, casa închisă, strada de marmură, agora comercială, templul lui Serapis, strada stadionului, marele teatru, fântâna elenistică, strada portului, gimnaziul teatrului, palestrele lui Verulanus, termele portului, gimnaziul portului, palestrele portului, portul, biserica Fecioarei sau biserica conciliului, olympionul, palatul bizantin, Acropolisul arhaic, stadionul, gimnaziul lui Vedus, mormintele ,,celor şapte adormiţi”, necropola Efesului, stoa lui Damiamis, etc..

            În afara oraşului elenistico – roman, spre interiorul teritoriului, adică spre Selciuk se regăsesc rămăşiţele deplorabile ale renumitului templu al Artemisei. Numai o singură coloană s-a putut reconstitui pentru a marca locul sacru.

            În imediata apropiere a Artemisionului se ridică colina Ayasuluk, pe care dăinuie, în vârf, fortăreaţa bizantină. Pe pantele dinspre sud şi sud – est se desfăşoară vestigiile impresionante ale bisericii bizantine a Sfântului Ioan Evanghelistul cu puternicele sale ziduri de apărare.

            Urmând un drum asfaltat ce urcă în serpentine pe colina Bulbul se ajunge la bisericuţa bizantină supranumită ,,Casa Sfintei Fecioare”. Acolo o mică unitate a armatei turce asigură paza obiectivului sacru.

            Efesul nu va renaşte niciodată dar va dăinui sub forma în care l-au pregătit vremurile de părăsire şi sub forma în care-l pregătesc contemporanii, adunându-i cu grijă rămăşiţele împrăştiate. Se poate spune că Artemis a dorit să şteargă numai amintirea locuitorilor necredincioşi, nu şi urma oraşului ei iubit.

ISTANBUL - MOSCHEEA ORTAKOY

Pe malul european al Bosforului, la nord de Palatul Çiragan, se înalţă cu graţie desăvârşită Moscheea Ortakőy. Ea este o perlă în peisajul Bosforului şi ocupă o poziţie superbă pe malul strâmtorii, în locul numit altă dată Kleidion, sau Cheile Bosforului. Pe deasupra ei este aruncat astăzi Podul Bosfor, primul pod care a unit cele două continente zburând peste ape.

 Moscheea, cu numele oficial (Büyük Mecidiye Camii) a fost construită între anii 1853-1855 de către arhitectul de origine armeană, Nikogos Balyan, la dorinţa sultanului Abdülmecit I-ul (1839-1861). Construită în stil baroc, ea seamănă mult cu Moscheea Dolmabahçe, desenată de un alt membru al familiei de armeni Balyan, de Garabet, tatăl lui Nikogos. Cele două moschei sunt, de altfel absolut contemporane. Contemporan cu Charles Garnier, constructorul Operei din Paris, arhitectul Nikogos Balyan a studiat la Paris. De aceea se pot observa unele similitudini între moscheea sa şi Opera pariziană. Dantelăria exterioară a faţadelor o deosebeşte de tot ce se poate vedea în Idtanbulul moscheilor. De la depărtare, mai ales de pe puntea unui vas de croazieră, această moschee apare ca o lebădă albă ce pluteşte pe apele strâmtorii.

Odinioară pe locul moscheei Ortaköy se afla un mescid construit de ginerele Vizirului Ibrahim Paşa în 1721. Mescidul a fost distrus pe timpul revoltei lui Patrona Halil. Moscheea a fost renovată după distrugerile suferite la cutremurul din 1894. In 1960 fundamentul ei a fost întărit, deoarece exista pericolul afundării. De altfel, de la distanţă acel fundament pare a se confunda cu linia valurilor. A mai fost renovată şi după un mare incendiu suferit în 1984 şi readusă la splendoarea de altă dată.

Moscheea are ferestre largi în cintru, menite parcă să atragă spre interior toată lumina şi reflexiilee de pe Bosfor. Ca orice moschee de sultan are spaţii intime şi loggie pentru sultan.

Edificiul are o singură cupolă decorată pe interior cu mozaic roz. Corpul central este însoţit de două minarete cu câte un singur balcon. Zidăria este executată din piatră albă. Mihrabul este executat din marmură şi decorat cu mozaic, în timp ce mimberul este executat din porfir acoperit cu marmură. Din ornamentaţia interioră fac parte şi deosebit de elegante caligrafii concepute de însuţi sultanul ctitor, care, de altfel, era un maestru al acestei arte orientale. 

ISTANBUL - MOSCHEEA DOLMABAHCE

La domeniul imperial Dolmabahçe , aflat pe ţărmul european al Bosforului, la nord de cartierul Pera, se poate ajunge cu tramvaiul metrou, pornind din orice punct al Constantinopolului antic, pe unde trece traseul tramvaiului metrou. După ce traversează Podul Galata spre „Oraşul Nou”, tramvaiul se înscrie pe un bulevard ce copiază ţărmul Bosforului spre nord, în lungul bulevardului Meclisi Mebuşan.  

Dincolo de staţia terminus a tramvaiului-metrou, staţia Kabataş, după numai 3-400 de metri se ajunge la „domeniul“ imperial Dolmabahçe, domeniu ce se întinde în lungul ţărmului european la Bosforului, pe direcţia nord şi se încheagă din trei edificii imperiale târzii: Moscheea, Turnul cu orologiu şi Palatul Dolmabahçe. Calea de acces spre acest domeniu străbate un mic parc, foarte îângrijit şi cu vegetaţie bogată.

Intrarea în parc este dominată Moscheea Dolmabahçe, construită, în 1855, de mama sultanului Abdűlmecit I-ul (1823-1861), pe nume Bezmi Alem. Arhiectul acestei mici bijuterii arhitectonice a fost Gabaret Balyan, unul dintre componenţii unei familii de arhitecţi ce au servit imperiul în ultima sa parte de existenţă. A reuşit un edificiu magnific prin eleganţă şi proporţii pe ţărmul Bosforului.

Construcţia are plan pătrat şi incorporează elemente ale stilului baroc şi renascentist otoman. O mare cupolă acoperă un cilindru suportat de zidurile exterioare ale edificiului. La fiecare colţ al acoperişului este plasat câte un mic turn baroc. Mihrab-ul şi mimber-ul sunt executate din porfir roşu. Ferestrele de pe pereţii laterali sunt dispuse după conturul unei mari potcoave rotunjite în partea superioară. Această dispunere ornamentală a ferestrelor este unică în Istanbul. Cele două minarete,  cu caneluri şi decorate cu câte un singur balcon (şerefet), sunt cele mai subţiri din Istanbul, semănâmd de departe cu nişte ace. Ambele minarete sunt plasate pe latura de apus a edificiului, înspre interiorul continentului şi spre bulevardul modern. Anexele moscheei servesc drept sediu al müftü-lui (autoritate religioasă) a cartierului Beyoğlu. Moscheea nu este cuprinsă în incinta palatului, dar a servit sultanului şi demnitarilor pentru rugăciuni.

La câţiva zeci de metri, în linie cu moscheea şi aproape de apele Bosforului, îşi etalează bogăţia barocă un turn cu orologiu, Turnul Dolmasbahçe (Turnul Hamidiye). Are secţiune pătrată şi patru nivele. Laturile etajelor sunt descrescătoare spre vârf.. Turnul a fost comandat de sultanul Abdülhamid al II-lea (1842-1918) şi executat de Sarkis Balyan între anii 1890-1895. Ceasul fabricat în Franţa este aşezat la etajul al treilea şi are cadrane spre toate cele patru faţade ale turnului. Pe două faţade are reprezentată semnătura caligrafică a sultanului ctitor (tughra). Moscheea şi turnul completează minunat delicateţea peisajului brodat cu albul edificiilor pe fond de verde şi albastru închis.

De la turn înainte aleea parcului conduce direct la una dintre porţile magnifice ale Palatului Dolmabahçe.

ISTANBUL - PALATUL YILDIZ

După destituirea sultanului Murad al V-lea (a domnit trei luni 1876), care a primit domiciliu forţat în Palatul Çiragan, parcul din spatele palatului nu s-a mai aflat în folosinţa aceluia, fiind atribuit reşedinţei sultanului următor, Abdűlhamid al II-lea (1876-1909), un despot care a domnit 33 de ani. Abdülhamid al II-lea era fratele lui Murad al V-lea, dar l-a detronat datorită unei crize de nebunie, care s-a dovedit pasageră. Murad al V-lea a rămas prizonier în Palatul Çiragan până la sfârşitul vieţii (1904), timp de de 28 de ani.

In vastul parc, noul posesor şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, palat care a luat numele parcului, Palatul Yildiz în traducere Palatul soarelui. Terenul era împădurit şi se afla în proprietatea sultanilor încă de pe timpul lui Ahmed I-ul (1603-1617). După acela, şi alţi sultani au apreciat locul pentru clipe de repauzare. Sultanii Abdülhamid I-ul şi Abdülaziz şi-au construit un conac în plină natură.

După preluarea tronului Abdűlhamid al II-lea (1876-1909) a părăsit Palatul Dolmabahçe, de teama unui atac dinspre mare.

 In vastul parc, pe care l-a răpit de la Palatul Çiragan, Abdűlhamid al II-lea şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, un ansamblu de construcţii specifice epocii otomane, pavilioane şi alte clădiri cu influenţe apusene. Abdűlhamid al II-lea (1876-1909) a trăit aici până la sfârşitul domniei, fiind apărat de ziduri şi de 14.000 de oşteni. Cu toate acestea despotul a fost detronat în anul 1909 de către Junii Turci, organizaţie progresistă doritoare de reforme. A luat tronul prin detronarea unui competitor şi l-a părăsit tot prin detronare. Sultanul a murit în Palatul Beylerbey, în anul 1918, după revenirea din exilul la Thessalonic.

Palatul Yildiz nu este un palat monumental în stilul celor de la Dolmabahçe şi Beylerbey, ci este format dintr-o serie de edificii separate, asemănător Palatului Topkapî. Spre deosebire de cel din urmă şi deşi unele componente s-au adăugat mai târziu, întregul ansamblu şi-a păstrat atât  destinasţia privată, dar şi una administrativă.

Niciuna din construcţiile Palatului Yildiz nu este vizibilă din exteriorul parcului. Numai un zid înconjurător înalt şi porţile monumentale sugerează prezenţa unei reşedinţe princiare. Pavilioanele, chioşcurile, atelierele, casele pentru oaspeţi, biblioteca, arsenalul şi teatrul, întocmesc împreună un oraş în alt oraş.

Cea mai mare parte a pavilioanelor palatului au fost create de arhitecţii Sinan şi Sarkis Balyan. Cu toate acestea arhitectului italian Raimondo d'Aronco i se datorează realizarea celor mai inspirate edificii adăugate palatului între anii 1894-1907, precum Sala Kősku (Castelul) sau Pavilionul Lămâilor (Limonluk) înconjurat de apă.

Moscheea Hamidiye, în stil „Alhambra“,se situează în afara zidurilor palatului, dar străjuieşte intrarea. Este una dintre construcţiile cele mai reuşite ale lui Sarkis Balyan, unul dintre membrii acei dinastii de arhitecţi de care am mai amintit. Ea nu se aseamănă cu modelul tradiţional al moscheilor otomane. Cupola sa unică face pe privitor să-şi amintească de şcoala grecescă din Fanar. Minaretul său sparge monotonia geometrică, fiind singurul element ce permite identificarea apartenenţei religioase a edificiului. Interiorul moscheii este unul dintre cele mai marcante exemple ale stilului „orientalist“ care prevala la sfârşitul sec. al 19-lea (1885), nu numai în Turcia ci şi în Europa. Un cer Albastru decorează atât cupola cât şi celelalte părţi ale plafoanelor laterale, asemănător sinagogii Zűlfaris din cartierul Galata. Marmura sculptată, marchetăria şi picturile cu arabescuri, dau un ton al „Alhambrei“ iberice.
Alături de Moscheea Hamidiye Yildiz se înalţă Turnul cu orologiu Yildiz (Yıldız Saat Kulesi). Turnul a fost comandat de sultanul Abdulhamid al II-lea (1842-1918), în 1890, iar construcţia s-a realizat în 1890. Turnul este structurat pe trei etaje în stil neo-gotic otoman, cu mici adaosuri baroce. Are un plan octogonal cu patru laturi late şi altele patru înguste.
In afara primului etaj sunt plasate patru inscripţii. Cel de al doilea etaj este dotat cu un termometru şi cu un barometru. La ultimul etaj se află sala orologiului. pe acoperiş s-a instalat o Roză a vânturilor.

Intrând în incinta Palatului Yildiz, primele edificii de la dreapta serveau drept ateliere de mobilă de abanos, iar astăzi adăpostesc un muzeu. Puţin mai departe se ajunge la marele Mabeyn (Büyük Mabeyn) (care nu este deschis vizitatorilor). Acolo rezina sultanul dar şi unii dintre marii demnitari, fiind un edificiu al treburilor de stat. Este urmat de un foarte mic edificiu destinat aceleiaşi utilizări private, micul Mabeyn, construit de d’Aronco. Çit Kasri este un pavilion destinat vizitatorilor reprezentanţi ai ţărilor străine, ca şi pavilionul vecin de la nord-est, Castelul, Şale Kősku, care a fost construit de italianul d’Aronco în mod special pentru a primi pe Kaiserul Wilhelm al II-lea, cu ocazia vizitei sale oficiale. Mai târziu Castelul, Şale Kősku, a adăpostit şi alţi oaspeţi de marcă, precum Churchill, de Gaule şi Nicolae Ceauşescu.

Exact în spatele acestor edificii, şi dominând grădina imperială, se găseşte Haremul (Hünkar Dairesi) rezervat soţiilor sultanului, în timp ce un alt harem (Cariyeler Dairesi) se găseşte ceva mai în lături şi este precedat de pavilionul eunucilor. Acel harem secundar era destinat concubinelor sultanului şi era unit de palatul sultanului printr-un pasaj cu apă.

In spatele apartamentelor femeilor, într-un mic teatru (1889) s-a amenajat un muzeu al Artei Scenei. Cupola teatrului este decorată cu stele, care fac trimitere la numele Yildiz. Sarah Bernard a jucat în acest teatru privat. Alte imobile sunt plasate ceva mai jos, faţă de Mabeyn, adică de palatul sultanului. Acolo se concentra personalul de ajutor, străjerii palatului şi ofiţerii şi se numeau Yaveran Dairesi. Toate acele edificii anexe le-a pus în operă tot italianului d’Aronco şi sunt departe de a atrage ineresul artistic..

Multe alte pavilioane din imensul parc imperial au fost distruse. Numai unele au avut şansa de a fi renovate, precum Pavilionul Malta (Malta Köskü) şi Çidir Kősku, deschise pentru cafenele. De altfel pavilionul Çidir Kősku a fost construit de sultanul anterior, Abdülaziz (1861-1876), şi a servit ca închisoare un timp. S-au alăturat recent alte două pavilioane cu aceeaşi destinaţie, Pavilionul verde şi Pavilionul roz. Toate te transpun într-o atmosferă otomană a secolului al 19-lea.

In partea de răsărit a parcului, un alt edificiu datorat italianului d’Aronco, cu totul din cărămidă şi în stil Art Nouveau, are astăzi destinaţia de fabrică de ceramică (Çini Fabrikasi) La un nivel inferior se găseşte o mănăstire (tekke) de dervişi, numită Yahya Efendi. Mare parte din întinderea parcului nu este îngrijită de mâna omului, vegetaţia urmându-şi propriile îndemnuri, dar există şi mici grădini în stil englezesc, concepte pe timpuri de un grădinar francez, Germain Le Roi. Ca în mai toate spaţiile verzi ale Istanbulului şi aici există astăzi un cult pentru lalele, aşa că este recomandat ca vizitarea parcului să se facă primăvara. Trebuie spus că pe ansamblu zona nu este dintre cele mai atractive şi care să trezească regrete de a nu fi văzută. Mult timp parcul a rămas în totală uitare, urmând a fi reamenajat abia odată cu 1980.

După prăbuşirea Imperiului Otoman, palatul a servit drept Casino de lux, după care a fost transformat în reşedinţă pentru primirea unor monarhi sau şefi de stat străini. Parcul adăposteşte astăzi  diverse manifestări şi recepţii.

ISTANBUL - PALATUL CIRAGAN

Palatul Çiragan este aşezat cu circa trei sute de metri, mai la nord, de Palatul Dolmabahçe, pe malul Bosforului. Este un alt exemplu reuşit al implantării în prea bătrânul Imperiu Otoman a arhitecturii baroce din apusul Europei, de ieşire dintr-un tradiţionalism închistat. El reflectă şi dorinţa de etalare a luxului şi bogăţiei după alte şabloane decât cele dominate de canoane orientaliste mahomedane. Palatul reprezntă o petală a florii iluministe care s-a dezvoltat în sec.al 19-lea într-un imperiu anacronic şi care simţea că nu mai poate supravieţui în umbra unei culturi mediocre şi claustrate religios.

Bulevardul mărginit de arţari, care urmăreşte insistent ţărmul european al Bosforului, spre nord, conduce de la Palatul Dolmabahçe la Çiragan. Vara bulevardul este odihnitor şi are darul de a apăra de agresivitatea căldurii şi luminii agresive a soarelui.

Pe locul acoperit astăzi cu grandoare de Çiragan Palace Hotel Kempinski, adică de Palatul Çiragan devenit hotel, dăinuia cu patru secole în urmă Grădina Kazancioglu. In cea de a doua jumătate a sec. al 16-lea, marele amiral Kiliç Ali Paşa a construit aici o casă la mal de mare. Mai târziu, în 1648, sultanul Murat al IV-lea a dăruit grădina imperială fiicei sale Kaya Sultan şi soţului aceleia Marele Vizir Melek Ahmed Paşa, care deţinea o mică locuinţă din lemn unde îşi petrecea lunile de vară.

La începutul sec.al 18-lea, Ahmed al III-lea a dăruit locul, la rândul său, Marelui Vizir Ibrahim Paşa Nevşehir şi soţiei aceluia. Aceştia au organizat aici sărbători şi serate sub numele Çiragan Senlikleri (Festivalurile Çiragan), serbări de la care provine şi numele de azi al palatului.

Soţia ambasadorului britanic din acel timp a aşternut într-o scrisoare observaţiile ei: „Acest edificiu este situat într-unul dintre cele mai frumoase locuri ale canalului (Bosfor) cu o mică pădure alături şi cu o colină în spate. Mi s-a spus că are mai mult de 100 de încăperi, dar, fără a le număra, eu gândesc că deţine mult mai multe. Ele sunt decorate cu marmură şi cu picturi campestre. Ferestrele sunt din cristal fin, importat din Marea Britanie. Acest palat reflectă ce poate crea mai frumos un om tânăr şi bogat, mare demnitar într-un imperiu vast”.

In următoarele două secole, palatul a suferit distrugeri şi refaceri în diverse reprize. Marele Vizir al Sultanului Selim al III-lea (1789-1807), Yusuf Ziya Paşa, a cumpărat palatul, l-a demolat şi l-a însărcinat pe arhitectul Kirkor Balyan (din familia de arhitecţi ai sec. al 19-lea, care s-a impus în arhitectura otomană) să reconstruiască un alt palat, cu totul din marmură, pe care l-a dăruit sultanului în 1805. Suveranul l-a oferit surorii sale Beyhan Sultan, care l-a reînapoiat după o dispută de familie.

Pe timpul domniei lui Mahmud al II-lea (1808-1839), palatul a folosit ca reşedinţă de vară, apoi a fost demolat şi reconstruit mai impunător de Garabet Balyan (un alt membru al familiei de arhitecţi otomani ai sec. al 19-lea, familie de origine armeană). Cu toate că s-a folosit mult material lemnos, secţiunea principală a noului palat a încorporat numai piatră şi marmură, îmbogăţită stilistic cu 40 de coloane clasice. Atunci când sultanul Abdűlmecit I-ul (1839-1861) a văzut că noua sa reşedinţă principală este aproape finalizată la Dolmabahcçe, a dispus o nouă demolare a Palatului Çiragan, în 1855, pentru a fi înlocuit de un edificiu numai din piatră, conceput de un alt arhitect din familia Balyan, pe nume Nigogos.

Fundaţiile şi o parte din elevaţiile noului edificiu erau realizate, când lucrările s-au întrerupt brusc din cauza lipsurilor financiare, dar şi datorită unei încercări de asasinare a sultanului. Construcţia a fost finalizată totuşi în 1857, după urcarea la tron a sultanului Abdűlaziz. (1861-1876) Acela a cerut ca palatul să adopte stilul arab pentru a imortaliza pe această cale propria domnie.

Artiştii turci au fost trimişi în Spania şi Africa de Nord pentru a realiza crochiuri cu amănunte arhitecturale ale construcţiilor arabe de renume. O legendă spune că sultanul s-a implicat în aşa măsură în stabilirea planurilor de ornamentaţie, încât acelea au suferit circa douăzeci de variante. Porţile palatului erau decorate cu 1000 de piese de aur, dintre care astăzi se pot admira puţine într-un muzeu din Berlin.

Perlele şi varietăţile de marmură s-au importat din cele patru colţuri ale lumii. Odată terminat, costul total al palatului s-a ridicat la 5 milioane de livre de aur turceşti din acea epocă. Eforturi inutile, pentru că numai după câteva luni Abdűlaziz a decis că atmosfera din palat era prea umedă pentru el şi s-a mutat. Privind retrospectiv, pare că viaţa convulsivă a palatului reprezenta o imagine a Imperiului Otoman în declin.

In acest palat a trăit sultanul Murat al V-lea (trei luni 1876), împreună cu familia, după răsturnarea sa de către o lovitură de stat militară şi tot aici a murit în 1904. După numai cinci ani, în 1909, parlamentul turc s-a reunit în palat. Părea că va începe o nouă epocă de aur a edificiului, dar ghinion, după două luni un incendiu l-a distrus în totalitate, lăsând numai o structură jalnică de piatră. Picturile, tapiţeriile, antichităţile, cărţile inestimabile şi documentele de mare importanţă, depozitate aici, au dispărut pentru totdeauna.

După anul 1946, palatul a intrat în posesia municipalităţii Istanbulului, care l-a folosit ca antrepozit pentru materialele de construcţii, dar şi ca piscină şi teren de fotbal. A lipsit puţin ca palatul să dispară cu totul din peisajul metropolei.

Astăzi a devenit un hotel de cinci stele, situat cu faţa la Bosfor. Pentru a i se mări capacitatea s-a adăugat vechiului palat un imobil modern fără farmec. Aripa cea veche cuprinde cea mai mare parte a saloanelor şi sălilor de recepţie precum şi apartamentele de prestigiu. Pe la sfârşitul deceniului '90 în acest mare Palat-hotel a fost găzduit Preşedintele României Ion Iliescu cu ocazia unei vizite de stat în Turcia.

Actualul Palat-hotel încearcă să imite, în aripa veche, interioarele de la Dolmabachçe şi de la alte palate din sec.al 19-lea ale Istanbulului. Pavimente de marmură, candelabre, scări de marmură, un hol central cu scări de marmură ce coboară din două părţi, ca un melc, spre un spaţiu dominat de o fântână arteziană delicată şi susurătoare, uşi impresionante de lemn sculptat şi vopsit cu gust, o sală de restaurant luxoasă cu ferestrele spre mare, fotolii largi în holuri şi pe culoare, un Cazino la subsol, uşi înalte cu cristal spre terasa dinspre Bosfor, o scară monumentală albă ce coboară spre curtea dinspre Bosfor, un chei delimitat de un gard somptuos, cu stâlpi baroc uniţi de lucrări în fier forjat şi multe, multe altele.

Locul te atrage pe vizitator să-şi petreacă întreaga zi în contemplaţie şi linişte marină. Prin ferestrele mari răzbate ritmul muncii din bucătării, din restaurant şi cofetărie, pe fondul unei muzici discrete, elegante şi adormitoare.

In spatele Palatului Çiragan, în opoziţie cu apele Bosforului şi dincolo de bulevardul ce copiază ţărmul, se deschide un parc vast, parc urcat pe panta dealului din acea parte. Este vorba de Parcul Yildiz, parcul cel mai întins al unui palat din Istanbul, cu o suprafaţă de 160 de ha şi care odinioară aparţinea Palatului Çiragan. Parcul era unit cu palatul printr-o pasarelă ce trecea peste strada ce le despărţea. Pe acea pasarelă treceau spre parc femeile haremului fără a fi nevoite să se expună privirilor trecătorilor de pe stradă, azi bulevard.

După destituirea sultanului Murad al V-lea, care a primit domiciliu forţat în Palatul Çiragan, parcul, nu s-a mai aflat în folosinţa aceluia, fiind atribuit reşedinţei sultanului următor, Abdűlhamid al II-lea (1876-1909), un despot care a domnit 33 de ani. In vastul parc, noul posesor şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, palat care a luat numele parcului.

ISTANBUL - PALATUL BEYLERBEY

Palatul Beylerbeyi este o bijuterie arhitectonică, una dintre dovezile că Imperiul Otoman a încercat în sec.al 19-lea să se înscrie în rândul imperiilor vremii. El este şi o mărturie strălucită a dorinţei ultimilor sultani şi demnitari otomani de a se apropia de lumea apuseană stilată, lume în care nu numai bogăţia brută avea importanţă, ci şi modul ei artistic de transformare. Surprinzătorul cuib de visuri şi de tihnă zâmbeşte de pe malul asiatic al Bosforului, puţin mai la nord de Podul Bosfor. Numele de Beylerbeyi se poate traduce ca Bey al beylor, în înţelesul de guvernator general. Titlul a fost purtat de către Mehmed Paşa care a construit o casă admirată în apropiere de centrul Istanbulului. Sultanii următori acelui moment i-au urmat exemplul şi au construit case moderne de plăceri.  In 1829, sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839) a construit un palat din lemn (konak) pe malul Bosforului, dar acela a căzut pradă unui incendiu. Sultanul Abdülaziz (1861-1876)l-a înlocuit cu actualul edificiu strălucit, pentru a-i servi ca reşedinţă de vară şi de primire a şefilor de stat.

Arhitectul Sarkis Balyan, membru al unei familii de arhitecţi străluciţi de origine armeană, a conceput palatul în stil baroc francez. Mai sobru decât palatele Dolmabahçe şi Küçüksu, construite mai înainte, Palatul beylerbeyi s-a ridicat între anii 1861-1865.

La apus de palat, în lungul ţărmului, adică al cheiului străjuit de un gard scund din zidărie albă se desfăşoară o peluză senină. Spre aceasta, îndreptată spre Bosfor, se deschide intrarea oficială.

Prima sală are centrul marcat de o gigantică lustră de cristal de Bohemia. Podeaua este acoperită cu împletitură de paie de Egipt, cu scopul de a o proteja contra umidităţii. Scara ce conduce la primul palier este situată pe partea opusă intrării şi se desparte spre ambele laturi la jumătatea urcuşului. Lângă ziduri, în dreptul scării, sunt plasate două vase japoneze. Un gigantic şi magnific vas de Sevres aşezat pe un soclu marchează centrul spaţiului.

Pe partea stângă se succed trei încăperi. Cea din extrema stângă a avut destinaţia de secretariat. Cea din mijloc a servit drept Sală de aşteptare a vizitatorilor palatului. In centrul ei un vas frumos tronează pe o masă de acaju. Parchetul este şi el remarcabil. Cea de a treia încăpere a servit ca Sală de Recepţie a Ministrului Marinei. Decoraţiunea este inspirată de cordaje şi noduri marinăreşti aurite. Tablouri ale lui „Şeker Ahmed Paşa“ împodobesc pereţii, iar tavanul este pictat cu reprezentări de nave.

Din sala de recepţie se trece în Marea Sală cu bazin din marmură în centru, unde au avut loc diferite sărbători. Câte un vas chinezesc este plasat în cele patru colţuri ale bazinului. Ceva mai departe, pe stânga se intră în Sala de Recepţie a Sultanului. In această sală, scaunele sunt construite cu speteaza în unghi drept, cu scopul ca invitaţii să aibă o poziţie corectă în prezenţa Sultanului. Deasupra ferestrei se află un panou din lemn masiv aurit şi sculptat. Este realizat dintr-o singură bucată de lemn.

In spatele Sălii de Recepţie se găsea Haremul palatului. După ce se parcurge un pasaj, din partea stângă, se pătrunde în Sufrageria Sultanei-mamă, încăpere dotată pe centru cu masă lungă pentru 20 de persoane. Scaunele acoperite cu piele de căprioară au fost lucrate chiar de sultanul Abdűlhamit al II-lea, foarte atras, în timpul liber, de lucrările de tâmplărie. Monograma sa este imprimată cu fildeş pe spatele fiecărui scaun. Sala mai este ornată cu patru bufete şi cu picturi istorice.

Spre dreapta se ajunge în Holul de intrare în Harem. Continuând traseul, prima cameră din stânga era destinată primei soţii a Sultanului Abdűlhamit al II-lea, iar în cea alături şi-a petrecut ultimii ani din viaţă după reîntoarcerea din exilul de la Thessalonic. A domnit 33 de ani, dar comparând splendoarea palatului cu camera sa de odihnă se simte o contradicţie izbitoare. Vizitatorul înţelege că sultanul a căutat înadins simplitatea pentru a-şi uita trecutul glorios.

Din Holul de intrare în Harem se urcă spre magnifica Sală de Reuniune a femeilor. Aceasta a mai fost numită şi Holul de sidef, din cauza mobilelor încrustate cu sidef. Mijlocul încăperii este ocupat de un vas de Yildiz, aşezat pe o masă masivă. Pe lângă ziduri sunt aşezate două mobile „secretaire“ încrustate cu sidef.

Mai este prezentă o comodă italiană şi un alt dulap în care sultanul îşi păstra armele de vânătoare. De fiecare parte a sălii sunt alipite două comode cu numeroase sertare, pentru bijuterii.

Din Holul de sidef, pe latura dinspre mare se găsesc trei încăperi alipite. Prima din dreapta era Sala de baie a Haremului, iar a doua era Sala de Recepţie a Sultanei-mamă. Din acel punct se părăsesc spaţiile haremului, adică acea parte permisă vizitării şi se pătrunde în Sala Albastră, concepută în stil baroc german şi înconjurată de arcade mari. Pe o masă centrală este aşezat un orologiu mare, de 60 de kg, oferit de către nefericitul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea.

Plafonul este încărcat cu un mare candelabru originar din Istanbul şi alte patru cu cristal de Bohemia. Covorul din mătase pură, produs la Hereke, măsoară 150 de mp. In vitrine sunt expuse primele porţelanuri produse la Yildiz, printre care se pot remarca, carafa şi ceaşca de cafea ale lui Mustafa Kemal Atatűrk.

In fiecare colţ al sălii se face legătura cu câte o altă încăpere. Prima, cu faţa spre mare, era Cabinetul de lucru al sultanului, cu un plafon bogat decorat şi cu vase japoneze. Cea de a doua încăpere este cea mai frumoasă din palat. Ea era Sala de Recepţie a Sultanului Abdülaziz. Tronul acoperit cu aur este expus aici. Cea de a treia încăpere a găzduit pe împărăteasa Eugenia a Franţei. Acestei camere i se alătură una de baie şi o alta de repaus. Cea de a patra încăpere a servit pentru ceremonii de căsătorie.

După Sala Albastră se intră în Sala de Conferinţe a sultanului Abdűlaziz. Frumuseţea acestei încăperi este răpitoare. Pardoseala şi pereţii au fost acoperiţi cu lemn de nuc. Acestora li se adaugă patru nişe impresionante prin sculptură. Incăperea următoare este Sala de Rugăciune a sultanului.

Traversând Holul de sidef (Sala de Reuniune) se ajunge în Sala de Repaus de după servirea mesei. Această încăpere şi Sufrageria sunt decorate tot cu panouri din nuc. Alte 25 de scaune acoperite cu piele de căprioară şi lucrate de sultanul Abdűlhamit al II-lea înconjoară o masă lungă.

In 1869, împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon al III-lea, a vizitat palatul în drum spre Canalul de Suez, dar a primit o palmă din partea sultanei-mamă, pentru că îndrăznise să intre în palat ţinându-l de braţ pe sultan. Trecând peste primirea de care avusese parte, împărăteasa Eugenia a fost încântată de eleganţa palatului, ajungând să comande o copie a ferestrelor pentru a orna unele camere de la palatul Tuileries.