vineri, 4 februarie 2011

ISTANBUL - PATRIARHATUL ECUMENIC ORTODOX

Orice creştin ortodox ajuns la Istanbul îşi aminteşte că după cinci secole de existenţă martirizată Patriarhatul Ecumenic Ortodox îşi menţine reşedinţa, ca o mică insulă într-o mare islamică. Tolerat cu multă antipatie, el şi-a găsit refugiu în cartierul Fanar (Fener în turceşte), copleşit de o ambianţă sărăcăcioasă, chiar desuetă, dar şi de umbrele unor foste palate nobiliare deţinute de familii de origine greco-bizantină. Acele palate şi acele familii ostentativ de bogate şi aservite Înaltei Porţi amintesc românilor de una dintre cele mai grele şi umilitoare pagini seculare din existenţa lor, pagina domniilor fanariote.
In cartierul Fanar trebuie ajuns cu un mijloc de transport pentru că este situat pe ţărmul sudic al Cornului de Aur, la jumătatea distanţei dintre Podul Atatűrk şi colţul nord-vestic al zidurilor de apărare, acolo unde îşi etalau bogăţia palatele din Blachernes. Prin vechile ziduri de apărare maritime, dinspre Cornul de Aur, din cartierul Fanar se dechideau porţile bizantine numite astăzi Aya Kapisi, Fener Kapisi şi Balat Kapisi.
După cucerirea marelui Constantinopol, sultanul Mahomed al II-lea a încurajat reinstalarea grecilor bizantini în oraş, greci veniţi din Asia Mică sau din Tracia. Sultanul avea nevoie de meseriaşi, de artizani şi chiar de negustori cu experienţă, deoarece supuşii lui islamici se aflau într-o stare mult interioară de cultură şi civilizaţie, înclinaţi numai spre război şi jaf. Asemănător, familiile aristocratice ale fostului imperiu creştin, care emigraseră în insulele Mării Egee, în Peloponez şi în alte regiuni ale Europei de sud, au primit autorizaţia şi chiar chemarea de a reveni în Constantinopol.
Gennadios al II-lea Scholarios a fost ales Patriarh al comunităţii greco-ortodoxe şi turco-ortodoxe, iar Biserica Ortodoxă care suferise anterior presiunile celei catolice, s-a văzut salvată şi întărită, dar şi izolată. Treptat, pe parcursul secolelor următoare, Bisericile Ortodoxe naţionale şi-au declarat autocefalia, adică independenţa, Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol rămânând numai o instituţie onorifică şi reprezentativă a Ortodoxiei, A păstrat foarte restrânse atribute de decizie şi de mediere asupra bisericilor naţionale, dar se bucură de respectul datorat venerabilităţii .
In anul 1603, Patriarhatul s-a instalat definitiv în cartierul Fanar unde aproximativ 3% din locuitori sunt şi astăzi descendenţi ai unor nobile familii bizantine scăpătate, familii care proveneau din Moreea, din insulele de pe coasta apuseană a Asiei Mici, din vechii locuitori ai Constantinopolului, precum şi dintre alţi europeni.
Numele de Fanar datează din epoca bizantină, atunci când singurul far din lungul Cornului de Aur era aşezat într-un mic turn al zidurilor de apărare în dreptul cartierului.
Unele dintre familiile de greci bogaţi, aciuiţi în acest cartier, s-au ploconit dezgustător Porţii otomane şi au cumpărat conştinţele marilor demnitari turci pentru a primi tronurile Ţării Româneşti şi Moldovei pe tot parcursul sec.al 18-lea şi la începutul sec.al 19-lea. Perioada domniilor fanariote a sărăcit ţările române, degradând pe termen lung obiceiurile şi conştiinţele, aducând corupţia şi mârşăvia la rang de politică de stat. Urmaşii acelor greci pervertiţi au păstrat până astăzi titluri princiare însângerate de suferinţele românilor. Numai regimul comunist a reuşit să spulbere pe urmaşii acelor familii căpuşe de pe trupul ţării, în cele patru vânturi. Numele lor de tristă amintire nu trebuie uitate: Cantacuzino, Mavrocordat, Racoviţă, Cantemir, Ghica, Callimachi, Ipsilanti, Caragea, Şuţu, Mavrogheni, Moruzi, Ruset şi Hangerli. Palatele lor din Fanar sunt astăzi nişte jalnice ziduri părăsite, sau zidiri înglobate în locuinţele celor săraci. Urmaşii lor, chiar dacă au rămas prin Constantinopol, s-au retras în cartiere mai selecte, în locuinţe părăsite de ambasadori sau de consuli ai ţărilor străine.
Cartierul Fanar mai adăposteşte astăzi atât Patriarhatul de Ierusalim cât şi Patriarhatul Sfintei Ecaterina din Sinai, mai puţin cunoscute.
In prezent populaţia cartierului este de origine rurală, vechii locuitori preferând cartierele mai moderne din exteriorul oraşului istoric. In Fanar s-au reconstruit adevărate sate, populaţia strămutată aici aducând cu ea toată mizeria şi înapoierea locuitorilor de baştină.
Peste cartier se ridică dominantă numai clădirea Liceului grec. Numai unele rare edificii mucegăite din piatră amintesc de o perioadă trecută relativ prosperă, precum fostul palat al familiei Cantemir. Peste tot sunt răspândite biserici greceşti şi armene, dintre care unele îşi au temeliile în epoca bizantină (Sfânta Maria a Mongolilor, Sfântul Dimitri-Canabeul, Sfântul Ştefan al Bulgarilor şi Sfântul Gheorghe al Ierusalimului). Spre Cornul de Aur s-au păstrat şi unele resturi ale vechilor fortificaţii maritime.
Domeniul Patriarhatului Constantinopolului şi al Noii Rome se compune din reşedinţa Patriarhului (în prezent Bartolomeu I-ul) şi din unele edificii administrative, o bibliotecă, o şcoală de fete, o şcoală de băieţi plasată în afara teritoriului patriarhatului propriu-zis, din diverse ateliere şi din Biserica Sfântul Gheorghe. Acest loc modest a fost de multe ori deteriorat, ultima dată în 1941, în urma unui incendiu violent care a devastat cartierul. Intre 1989 şi 1990 s-au operat ultimile restaurări.
Mai înainte Patriarhatul mai deţinea nişte apartamente şi o ayasma, în afara Fanarului. Accesul publicului este permis numai în biserica patriarhatului (biserica Sf. Gheorghe). Itrarea în incintă se face printr-o poartă laterală.
In curte se remarcă imediat vulturul bicefal pe faţada clădirii rezidenţiale, acela fiind simbolul şi stema Imperiului Bizantin. In ultimul deceniu Grecia este împânzită de steaguri galbene imprimate cu vulturul bicefal în culoare neagră, motiv de mândrie pentru trecutul ei bizantin. Vulturul bicefal este foarte atrăgător şi pentru emblematica rusească, ruşii dorind de secole bune să se substituie Imperiului Bizantin în fruntea lumii ortodoxe mondiale.
Dimensiunile bisericii Sfântul Gheorghe din incintă sunt modeste, mai ales pe înălţime. In schimb decoraţiunea interioară este foarte bogată, începând cu iconostasul complet acoperit cu foiţă de aur. Circa şaizeci de icoane simbolizează separaţia Pământului de Cer. In centrul naosului există un tron îmbrăcat în velur, destinat oaspeţilor importanţi aflaţi în trecere prin Istanbul. Preşedinţii de stat ortodox, sau alţi înalţi demnitari, nu se pot sustrage acestui ritual de onoare.
Din mulţimea de relicve de valoare deţinute de vechiul Constantinopol ortodox, biserica Sfântul Gheoghe adăposteşte, numai trei icoane din mozaic, sarcofagele a trei sfinţi şi Stâlpul Flagetării, adus de la Ierusalim de Helena, mama împăratului Constantin cel Mare. Piesa de mobilier cu adevărat remarcabilă este fără îndoială tronul patriarhal, numit Tronul Sfântului Ioan Chrysostom, lucrat în marchetărie şi în fildeş. Se spune că acesta ar fi fost creat în sec.al 5-lea e.N.
Biserica Sfântul Gheorghe nu aparţine epocii bizantine, ci secolului al 18-lea, aşa că nu prezintă un interes arhitectural, ci dimpotrivă inspiră pauperizarea Patriarhatului şi o sărăcie a inspiraţiei constructorului. Mulţi vizitatori provin din rândul turiştilor, dar cei mai mulţi sunt pelerini. Este bine ca vizitatorii să-şi declare de la început apartenenţa la ortodoxie pentru a nu întâmpina greutăţi, sau respingere din partea gardienilor.
 In zilele de duminică biserica este plină de o mulţime de credincioşi care asistă la slujbă. De Crăciun, de Paşti şi cu ocazia altor mari sărbători ortodoxe, Patriarhia şi biserica ei este încurajată de zeci de mii de credincioşi veniţi din toate colţurile lumii ortodoxe, dar şi de curioşi localnici.
Din raţiuni politice guvernul turc nu acceptă titlul de „ecumenic“ al Patriarhatului, temându-se de posibile confruntări şi pretenţii religioase asemănătoare celor de la Ierusalim.
Deşi nu este locul potrivit aici, trebuie spus că Buddha a susţinut că există două feluri de minuni: cele ale trupului şi cele ale sufletului. Eu cred numai în cele din urmă. Ptriarhatul nostru ortodox de la Istanbul este un miracol al sufletului. El rezistă în mijlocul unui deşert uman, înconjurat de o populaţie ostilă, cu altă religie, vorbitoare a unei alte limbi decât cea liturgică, incultă, lipsită de înţelegere şi împiedicată de la fărădelegi numai de forţele statului. Săracă şi aproape martirizată, Patriarhia Ecumenică Ortodoxă stă dreaptă de aproape şase secole în inima unui stat musulman. Acolo virtutea creştinului a supus ura deşertului musulman.
Se părăseşte incinta Patriarhatului nostru cu un gust amar, gust dat de sărăcia şi de lipsa lui de importanţă internaţională, în comparaţie cu sfidătorul Vatican. Ar putea deveni şi el strălucitor în aceste timpuri când Turcia dovedeşte toleranţă extinsă şi când Patriarhatele fiice din răsăritul Europei sunt bogate şi ar putea contribui la reînălţarea lui. Probabil că sunt gânduri deşarte în raport cu frăţia ortodoxă şi cu viitorul credinţei creştine în sine.

ISTANBUL - MANASTIREA MYRALION (MOSCHEEA BODRUM)

Primul edificiu Myrelaion-ului datează din sec. al 4-lea e.N. Avea un plan de rotondă, cu un diametru exterior de 42 de metri şi cu o înălţime de 6 metri. Se presupune că la origine pe acest loc ar fi existat o cisternă peste care basileul Romanos Lecapenes a construit, în sec. al 10-lea (către anul 930), un palat imperial şi o biserică. Subsolul ctitoriei l-a destinat odihnei sale veşnice alături de soţie. Acolo au fost aşezate sarcofagele celor doi la timpul cuvenit, desigur, astăzi dispărute.
La sfârşitul perioadei iconoclaste, în sec. al 9-lea şi la începutul sec. al 10-lea, arhitectura religioasă a luat un nou avânt în Imperiul Bizantin, conducând la o formă tipică a clasicismului bizantin. Noua biserică palatină din aria Marelui Palat, numită Nea, consacrată în anul 881, a constituit prototipul. Despre ea nu se mai cunosc decât descrieri contemporane şi o reproducere în menologul lui Vasile al II-lea. Nu mai există nici mărturii despre alte edificii din acel tip, fondate de împăratul cărturar Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-959), mare amator de artă.
Din acel stil clasic bizantin mai există numai mica Biserică Myrelaion. Ea a retituit fidel sistemul cruciform al cupolelor de la Nea, cu unele deosebiri la acoperământ. Exteriorul surprinde printr-o particularitate foarte decorativă: articularea prin semi-coloane aparente din cărămidă care, asemănător unor pilaştri, accentuează avântul vertical al edificiului. Biserica, devenită de mult moschee, a avut parte de o restaurare exterioară foarte atentă în ultimul deceniu al secolului trecut. Roşul-cafeniu al cărămizilor sale exterioare este încă proaspăt. Semi-coloanele dese de zidărie, adosate pereţilor, susţin şi decorează structura din afară. Ele surprind privirile la primul contact. Numai minaretul din piatră albă, plasat în colţul de sud-est, în sec. al 15-lea, dezvăluie actuala identitate a monumentului. Pentru creştini, Myrelaion rămâne o biserică ortodoxă cu totul deosebită de cele cunoscute, o curiozitate ce nu se uită uşor. Aici nu se mai întâlnieşte alternanţa, specific bizantină, a cărămizii cu piatra fasonată, alternanţă tradusă ca o tendinţă manifestă de decorare exterioară a edificiior bizantine.
Pe timpul ocupaţiei cruciaţilor apuseni (1204-1261), biserica a suferit degradări importante, iar palatul a fost distrus. In perioada otomană locaşul a devenit pentru un timp antrepozit, iar apoi moschee, Moscheea Bodrum. Subsolul cisternă s-a transformat în distilerie. Ambele edificii au avut de suferit mari stricăciuni pe timpul incendiului din anul 1911, incendiu care a devastat toată aria Marelui Bazar şi a cartierului Laleli de astăzi. Abia în 1950 s-au întreprins lucrări de renovare parţială a moscheei. Renovarea mai consistentă, din 1990, a repus în valoare întreg ansamblul.
Numele turcesc de Moscheea Bodrum, sau Moscheea Pivniţei se datorează tocmai pivniţei de sub biserică. Aici se întâlneşte un al doilea mare exemplu de arhitectură de tipul Panteonului din Roma, adică un cilindru acoperit de o mare cupolă.
Moscheea este deschisă permanent vizitării, dar din decoraţiunea originală a bisericii bizantine nu au rămas decât puţine urme. Se afirmă numai caracterul tipic bizantin al structurii. Cisterna serveşte astăzi drept piaţă. Coloanele din ea au capiteluri sculptate, iar pe unele se mai văd încă  crucile bizantine cu laturi egale.
Formal, după 1453, s-a crezut în apusul definitiv al culturii şi civilizaţiei bizantine. In realitate însă valorile bizantine nu au încetat să trăiască. Intreaga noastră fiinţă, gândire şi activitate poartă ceva din esenţa acelei lumi mute. Spiritul ei, acoperit de colbul veacurilor, răzbate încă, creează şi recreează modele. Fără să-şi dea seama, creştinii ortodocşi au înmagazinat atât adânc spiritul bizantin, încât într-o bună zi el iese la iveală în comportamentul şi în spiritul modern. Ne surprinde prin enigma rădăcinilor trecute.

ISTANBUL - PARCUL YERABATAN SI BORNA MILION

La apus de biserica Sfânta Sofia, se deschid în form[ de V două artere importante. Puţin spre stânga, se deschide o porţiune din fosta Cale imperială, sau via triumfalis, astăzi numită Divan Yolu Caddesi, stradă străbătută de linia tramvaiului-metrou. La dreapta se deschide, tot în diagonală, o altă arteră importantă a Istanbulului istoric, strada Yerebatan Caddesi, care duce de la Sfânta Sofia la Marele Bazar. La începutul acestei artere se găseşte, pe partea stângă, intrarea în Cisterna Bazilică.
Cele două mari artere amintite se întâlnesc într-un unghi ascuţit, unde cuprind un mic parc triunghiular, Parcul Yerebatan, cu plan de triunghi isoscel ascuţit. Pe latura de bază a triunghiului ocupat de parc, cele două artere sunt unite printr-o stradă pietonală populată de cafenele şi restaurante pline de turişti. In colţul ascuţit al parcului se ridică spre cer un zid înalt, dominator şi singuratic. Se presupune că reprezintă o frântură din dispăruta biserică Sfântul Ioan. Acest zid masiv şi venerabil a fost degajat şi pus în valoare în anul 1970, după demolarea unor construcţii civile ce nu făceau fală locului. Deşi este impresionant şi bizar, turiştii trec pe lângă el cu indiferenţă, grăbiţi spre Sfânta Sofia, spre Moscheea Albastră, sau Hipodrom.
Intr-un alt colţ al parcului, mai aproape de Yerebatan Caddesi, scoate capul o bornă kilometrică antică de piatră, numită astăzi borna miliară, sau, simplu, borna milion. Pare stingheră şi pierdută în tumultul uman din preajmă. Baza bornei miliare se află sub nivelul actual al terenului, fiind înconjurată de o excavaţie demonstrativă a solului.
In vechime aici se termina Via Egnatia, drum magistral al Imperiului Roman, care lega Roma cea veche de Roma cea Nouă, după ce trecea Marea Adriatică la Dyrrachium, în Dalmaţia, şi urma apoi conturul de nord al Mării Egee, trecând şi prin marele oraş Thessalonic. De la această bornă simbolică se măsurau distanţele spre toate colţurile imperiului, pe timp ce Constantinopolul a fost capitală. Bizantinii numeau borna începutul lumii. Simplitatea ei nu i-a atras pe jefuitorii oraşului, dar este de crezut că şi sultanii au dorit să o păstreze pentru viitorul lor imperiu. De aceea, probabil, nu a ajuns material de construcţie.

joi, 3 februarie 2011

ISTANBUL - MOSCHEEA ZEYNEP

In anul 1769, prinţesa Zeynep, fiica sultanului Ahmed al III-lea, a ridicat o moschee în stil baroc musulman, lângă zidurile palatului tatălui său, lângă Topkapî. Moscheea îi poartă numele (Zeynep Sultan Camîi). Prin arhitectură, dar şi prin materialele folosite, piatră intercalată cu cărămidă, moscheea te face să gândeşti la o biserică bizantină. De altfel ea acoperă parţial fundaţiile marii biserici dispărute, Sfânta Maria Chalcopratea.
Edificiile anexă ale moscheii princiare serveau drept şcoală (mektep), iar astăzi drept şcoală primară. Porţiune utilizată odinioară pentru sebil  (fântână din apropierea unei moschei) este astăzi închisă. In faţa moscheei a fost adusă o altă fântână, prin anul 1920. Aceea se aflase lângă  complexul mortuar al sultanului Abdűlhamit I-ul, pe un teren prea apropiat de noul edificiu al Poştei celei mari a capitalei, poştă ridicată în perimetrul istoric.
Este foarte greu să-ţi faci o idee despre dimensiunile fostei biserici Sfânta Maria Chalcopratea (astăzi Maryem Ana Kalkoprateya kilise anti), văzând numai câteva zidării mizere rămase la sud de moscheea Zeynep. Se afla amplasată în centrul religios al Constantinopolului, aproape de Sfânta Sofia şi acropolis.
Te poartă un gând amar către sec. 4 e.N când a fost ridicată cu evlavie şi a devenit unul dintre cele mai venerate locaşuri creştine din Constantinopol. De altfel, după răscoala „Nika“ din anul 532 e.N, în cursul căreia a fost distrusă biserica Sfânta Sofia din a doua generaţie, biserica Sfânta Maria Chalcopratea a servit un timp drept catedrală patriarhală. Au fost descoperite fragmente de frescă amintind de copilăria lui Christos, dar vestigiile nu au fost complet cercetate arheologic. Multă zidărie a bisericii a fost distrusă pentru folosirea materialului la alte construcţii otomane. Numai resturile unui mic oratoriu sunt semnificative şi uşor de observat din strada Alemdar (Alemdar caddesi). De altfel, accesul este parţial liber, urmând străduţa care traversează centrul vechiului locaş sfânt, al cărui zid de nord este încă bine vizibil.
In tezaurul ei era adăpostită într-un sipet o relicvă creştină dintre cele mai valoroase, Sfânta Centură a Fecioarei, relicvă a cărei origine este confuză, dar care a stăpânit spiritele bizantine ca făcătoare de minuni. Mai târziu Centura Sfântă a fost mutată de împăraţi (basileus) în biserica de la Blachernes, în preajma noului palat imperial cu acelaşi nume.
Nu se ştie când a dispărut relicva sfântă, dar cel mai probabil este că a fost jefuită de cruciaţii din cruciada a IV-a (1204).

ISTANBUL - BISERICA SFANTA MARIA CHALCOPRATEIA

Este foarte greu să-ţi faci o idee despre dimensiunile fostei biserici Sfânta Maria Chalcopratea (astăzi Maryem Ana Kalkoprateya kilise anti), văzând numai câteva zidării mizere rămase la sud de moscheea Zeynep. Se afla amplasată în centrul religios al Constantinopolului, aproape de Sfânta Sofia şi acropolis.
Te poartă un gând amar către sec. 4 e.N când a fost ridicată cu evlavie şi a devenit unul dintre cele mai venerate locaşuri creştine din Constantinopol. De altfel, după răscoala „Nika“ din anul 532 e.N, în cursul căreia a fost distrusă biserica Sfânta Sofia din a doua generaţie, biserica Sfânta Maria Chalcopratea a servit un timp drept catedrală patriarhală. Au fost descoperite fragmente de frescă amintind de copilăria lui Christos, dar vestigiile nu au fost complet cercetate arheologic. Multă zidărie a bisericii a fost distrusă pentru folosirea materialului la alte construcţii otomane. Numai resturile unui mic oratoriu sunt semnificative şi uşor de observat din strada Alemdar (Alemdar caddesi). De altfel, accesul este parţial liber, urmând străduţa care traversează centrul vechiului locaş sfânt, al cărui zid de nord este încă bine vizibil.
In tezaurul ei era adăpostită într-un sipet o relicvă creştină dintre cele mai valoroase, Sfânta Centură a Fecioarei, relicvă a cărei origine este confuză, dar care a stăpânit spiritele bizantine ca făcătoare de minuni. Mai târziu centura sfântă a fost mutată de împăraţi (basileus) în biserica de la Blachernes, în preajma noului palat imperial cu acelaşi nume.
Nu se ştie când a dispărut relicva sfântă, dar cel mai probabil este că a fost jefuită de cruciaţii din cruciada a IV-a (1204).
In anul 1769, prinţesa Zeynep, fiica sultanului Ahmed al III-lea, a ridicat o moschee în stil baroc musulman, lângă zidurile palatului tatălui său. Moscheea îi poartă numele. Prin arhitectură, dar şi prin materialele folosite, piatră intercalată cu cărămidă, moscheea te face să gândeşti la o biserică bizantină. De altfel ea acoperă parţial fundaţiile marii biserici dispărute, Sfânta Maria Chalcopratea.
Edificiile anexă ale moscheii princiare serveau drept şcoală (mektep). Porţiune utilizată odinioară pentru sebil  (fântână din apropierea unei moschei) este astăzi închisă. In faţa moscheei a fost adusă o altă fântână, prin anul 1920. Aceea se aflase lângă  complexul mortuar al sultanului Abdűlhamit I-ul, pe un teren prea apropiat de noul edificiu al Poştei celei mari a capitalei, poştă ridicată în perimetrul istoric.

ISTANBUL - PATRIARHATUL ORTODOX TURC

La nord de Cornul de Aur, nu departe de capătul Podului Galata, în cartierul Karaköy, pe o stradă paralelă cu apele Bosforului, se află curioasa instituţie religioasă, Patriarhatul Ortodox al turcilor. El a luat fiinţă cu aprobarea lui Atatűrk, după ce între Turcia şi Grecia s-a produs un mare schimb de populaţii pe criterii etnice, în anii 1923-1924. Turcii din Grecia s-au mutat în ţara lor, iar grecii din Asia Mică, majoritari din Ionia cea istorică, au părăsit acel pământ ce le aparţinuse multimilenar şi s-au adăpostit sub stindardul statului grec modern. Unele din satele lor părăsite pot fi văzute astăzi ca locuri bântuite de stafiile istoriei. Populaţia turcă din Tracia europeană nu a făcut obiectul schimbărilor de populaţie în conformitate cu acordul de la Lausanne. Grecii ortodocşi din Tracia au putut pleca de oriunde, dar turcii ortodocşi nu au mai avut şansa să se adăpostească în statul ortodox vecin.
Karamanii, s-au karamaniţii şi găgăuzii, sunt etnii turce care au adoptat creştinismul şi care au depins de Patriarhatul Ecumenic Ortodox de Constantinopol până în momentul operării schimbului de populaţii. Cei dintre aceştia care locuiau în partea europeană a teritoriului turcesc, au fost marii perdanţi ai schimbului, pentru că în tratatul amintit nu era prevăzut schimbul de populaţii creştine şi ortodoxe din partea europeană a teritoriului turcesc. In rest, toţi etnicii turci creştinaţi au plecat în Grecia şi toţi grecii convertiţi la Islam au părăsit insulele şi pământul grecesc.
O mică parte din karamanii şi găgăuzii din Tracia şi din Istanbul nu au mai vrut să recunoască supunerea faţă de Patriarhatul Ecumenic Ortodox al Constantinopolului, cerând aprobarea să-şi creeze propriul patriarhat, în 1924. Dar deoarece Patriarhatul Ecumenic nu a vroit, sub nici o formă, să recunoască noul patriarhat ortodox turcesc, cea mai mare parte a turcilor creştini au rămas credincioşi vechiului mare Patriarhat. Atatűrk şi succesorii lui au donat patriarhatului turc trei biserici greco-ortodoxe pentru a stinge disputele.
După cum se ştie, o populaţie găgăuză a fost implantată de otomani cu două secole în urmă în sudul Moldovei româneşti, Basarabia în termeni populari. Raioanele locuite de aceştia la nord de gurile Dunării au ajuns astăzi sub autoritatea Ucrainei.
Biserica Paraskevi, care aparţine Patriarhatului Ortodox al turcilor, se bucură de renumele a fi un tezaur de icoane, de picturi în ulei şi de miniaturi, deşi este un edificiu nesemnificativ localizat în apropiere de debarcaderul şi de păduricea Abraham, de lângă Bosfor, la nord de Cornul de Aur. Este un mic dar veritabil muzeu de artă religioasă creştină a sec. al 19-lea. In scurta ei istorie a avut de suferit o rechiziţionare din partea armatei, în 1943, pentru a deveni, depozit. Curând în 1945 a fost returnată autorităţii religioase.
Este cunoscută de localnici sub numele de „biserica cu candele“ (kandilli kilisesi), căci nu a avut lumină electrică decât târziu, în 1937. Ayasma, adică izvorul sacru, se găseşte într-o mică capelă separată de edificiul principal.
Biserica este cu adevărat bogată, cu iconostas aurite. Pentru un creştin dintr-o ţară care şi-a apărat timp de veacuri credinţa este straniu să pătrundă într-un locaş asemănător celor de acasă dar aparţinând tocmai neamului care s-a dovedit un redutabil şi insistent inamic istoric. Ortodocşii nu sunt pătrunşi aici de o mândrie creştină ci lasă gândurile să zboare pe câmpurile de luptă albite de oasele celor ce s-au opus vitejeşte şi cu obstinaţie turcilor mereu nesătui, sălbatici, necivilizaţi şi puşi numai pe jaf.
Imediat după sfârşitul primului război mondial, armata greacă a profitat, alături de aliaţii din Antantă, de debandada din fostul Imperiu Otoman prăbuşit. Ca urmare grecii au ocupat Tracia turcească şi Asia Mică apuseană. In acest fel s-a schimbat rapid echilibrul etnic al regiunilor amintite. In timp ce musulmanii s-au refugiat în mari oraşe (Istanbul, Izmir, Bursa etc.), satele creştine s-au alăturat ocupanţilor greci. Armatele greceşti au avansat până în centrul Anatoliei unde au suferit o înfrângere decisivă din partea trupelor revoluţionare turce conduse de Mustafa Kemal Atatűrk. Armata greacă s-a retras în debandadă până la Izmir, oraş ocupat încă din 1919, după care l-a evacuat.
„Romanii“, adică locuitorii grecofoni şi ortodocşi ai Anatoliei, care sprijiniseră pe ocupanţi, s-au trezit abandonaţi atât de greci cât şi de cei ce îi incitaseră pe aceştia să atace fostul Imperiu Otoman, englezii şi francezii.
După o perioadă dură şi lentă de normalizare, Tratatul de la Lausanne, din 1923, a delimitat frontierele statului grec de statul cel nou al Turciei. Cu acea ocazie s-a încheiat şi acord de schimbare a populaţiei ortodoxe din Turcia, cu cea musulmană din Grecia şi Creta. Ca urmare, în anul următor, 1924, în jur de 1.500.000 de ortodocşi au fost aruncaţi pe drumurile dinspre Grecia („romani“ şi turci), în timp ce, în sens opus, 500.000 de musulmani din Grecia, în principal greci convertiţi la islam, au părăsit locurile natale pentru a se stabili în Turcia. In acelaşi timp, milioane de refugiaţi musulmani din ţările slave şi din Caucaz au ajuns şi ei în statul turc. Acordurile de la Lausanne, nu au avut în vedere vechea capitală Istanbul şi nici Tracia Occidentală, rămasă mult timp majoritar musulmană (mai ales în regiunea Kavala).
In acele condiţii prielnice a ieşit la suprafaţă Papa Eftim, grec din Anatolia (Cesareea/Kayseri), un preot şiret care a dorit să profite de situaţie în spiritul ideilor sale. Ca urmare el s-a străduit să expulzeze pe ortodocşii din Anatolia printre care şi pe cei din minoritatea karamanilor sau karamaniţilor, turci doreau să rămână sub autoritatea Patriarhului Ecumenic Ortodox de Constantinopol. Popa Eftim (Ephtim) a dorit să creeze o Biserică naţională turcă dirijată de el însuşi, independentă faţă marele Patriarhat Ecumenic Ortodox. Propunerea lui se adresa acelor ortodocşi turci care vroiau să evite părăsirea pământului lor, adică turcofonilor ostili Greciei, dar doritori să rămână în noul stat turc.
Guvernul turc văzând în aceasta o ocazie bună de a diviza Biserica constantinopolitană în două Biserici etnice, una turcă şi una greacă („romană“), a autorizat crearea unui Patriarhat turc.
In acea perioadă, populaţia ortodoxă din Turcia se ridica la circa 2.000.000 de indivizi, fiind compusă în principal din „romani“ şi turci.
Turcii ortodocşi erau prezenţi mai ales în Anatolia centrală (karamanii sau karamaniţii) şi în Tracia (găgăuzii). „Romanii“ (Rum), adică cei de limbă greacă, erau prezenţi în Asia Mică de apus şi de sud, la Istanbul şi în Tracia. „Romanii“ erau descendenţii locuitorilor Imperiului Roman de Răsărit, adică ai Imperiului Bizantin, de limbă greacă în principal.
Papa Eftim a fost consacrat drept patriarh de către guvernul republicii Turcia, iar patriarhatul turc a fost instalat în mod precipitat în cartierul Karaköy din Galata. Pentru el a fost rechiziţionată biserica Sfânta Maria de Caffa din apropierea porţii Tofane a „oraşului genovez“. Biserica fusese fondată de grecii (Rum) refugiaţi din cetatea Caffa din Crimeea, (azi Teodosia), în anul 1475. Actualul edificiu datează din anul 1840, după ce vechiul edificiu a trecut prin multe distrugeri şi reconstruiri. In galeria care precede corpul bisericii există epitafe scrise cu caractere greceşti, dar în limba turcă.
Câteva sute de familii turco-ortodoxe au urmat noua Biserică întemeiată intempestiv. Eftim nu a reuşit să înlocuiască, nici să depăşească Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului, aşa cum şi-ar fi dorit. O parte a karamaniţilor au rămas fideli patriarhatului grecofon, iar cea mai mare parte a celor din Anatolia au fost expulzaţi în Grecia fără a avea cunoştinţă de existenţa noului patriarhat ortodox. Cei din Istanbul, feriţi de pericolul expulzării, dar ameninţaţi cu excomunicarea au optat tot pentru Patriarhatul Ecumenic din Fanar.
O jumătate de secol de pace religioasă a permis lui Eftim I-ul să-şi consolideze poziţia independentă, dar şi să piardă aproape în totalitate pe cei fideli. Cu toate că a fost recunoscută de stat, Biserica ortodoxă turcă, condusă de un grec, nu a reuşit să creeze un corp religios demn de acest nume, nici să întemeieze un seminar sau o şcoală.
Familiile ortodoxe turce care l-au urmat pe Papa Eftim, care visaseră o Biserică ortodoxă naţională de limbă turcă, s-au reîntors cu încetul către Patriarhatul Ecumenic de limbă greacă. Căsătoriile, botezurile şi înmormântările nu puteau fi satisfăcute de către Biserica ortodoxă turcă, deoarece aceasta nu dispunea decât de un singur preot, de Papa Eftim I-ul.
In anul 1955, a izbucnit o criză între Turcia şi Grecia, având ca obiect insula Cipru, unde o importantă comunitate turcă era ameninţată de grecii insulari. In noaptea 6 spre 7 septembrie a acelui an, grupuri de fanatici naţionalişti turci au jefuit cartierele nemusulmane ale Istanbulului. Circa patruzeci de biserici creştine au fost devastate, cimitirele profanate, iar preoţii şi creştinii brutalizaţi. S-au înregistrat oficial cincizeci de morţi, iar poliţia nu a intervenit.
Evenimentele au fost urmate de măsuri guvernamentale contra ortodocşilor. Comunitatea ortodoxă din Istanbul a fost expulzată în proporţie de 90%, adică circa 250.000 de persoane. Au fost vizaţi toţi ortodocşii, nu numai cei grecofoni, ci şi cei turcofoni, bulgari, sârbi sau georgieni. In 1974 comunitatea greco-catolică a dispărut în totalitate.
 In anii 60 ţinta naţionaliştilor a devenit comunitatea greco-ioniană din Galata (grecii din insule şi din Epir). Atunci s-au rechiziţionat două biserici (Sf. Ioan şi Sf. Nicolae) care au intrat în administrarea Patriarhatului turc.
La moartea primului patriarh turc, fiul său i-a preluat demnitatea fără a avea nici o formaţiune teologică. Acela a fost urmat mai târziu de nepotul lui Eftim I-ul (Yorgos, zis Turgut, sau Eftim al II-lea). Acela a avut ca urmaş pe strănepotul întemeietorului, Selçuk I-ul, decedat şi el în decembrie 2002.
In 2003, un văr al ultimului Selçuk, preot bulgar, s-a autoproclamat şi el patriarh. Revigorarea pare provizorie. Secretariatul patriarhal turc susţine a avea câteva sute de fideli, fără a putea proba numărul lor.
In biserica patriarhală tuco-ortodoxă nu a mai avut loc nici o slujbă de mult timp, iar paznicul este un armean de rit gregorian, nu un turc ortodox. Practic astăzi Biserica ortodoxă turcă este aproape moartă cu toate că dispune de trei locaşuri pline de icoane vechi, de un număr mare de localuri comerciale, de un asediu administrativ cu sală de reuniune şi de un palat de vară.
Localurile comerciale sunt toate închiriate negustorilor şi meseriaşilor din cartier. Fosta biserică Sf. Maria de Caffa a adăpostit şi unele icoane provenite de la biserica Sf. Nicolae, dar dintre acelea o parte au dispărut într-un incendiu. La doi paşi de Patriarhat, biserica Sf. Ioan, răpită grecilor ca şi biserica Sf. Nicolae, în anul 1965, este singura care îşi urmează menirea, ea fiind închiriată „assirienilor“.
Karamaniţii ortodocşi, pe care a sperat să-i atragă Papa Eftim, au fost o ramură creştinată a turcilor selciukizi. Au venit în contact cu bizantinii în sec. al 11-lea, şi-au păstrat limba turcă dar au adoptat modul de viaţă bizantin. Sultanatul lor nu a rezistat atacurilor altor selciukizi musulmani şi nici, mai târziu, otomanilor. Teritoriile lor iniţiale au fost înglobate în Imperiul Otoman (Prefectura Karamania). La fel ca şi o parte a armenilor vecini, karamaniţii s-au islamizat şi ei într-o anumită proporţie, dar majoritatea lor a rămas ataşată creştinismului sub autoritatea Patriarhatului Ecumenic de Constantinopol. Aceia au fost expulzaţi în Grecia în 1924.
Comunităţile de karamaniţi instalate în Istanbul, în cartierele Aksaray, Kumkapi şi Yedikule, au supravieţuit până în anii 60-70, după care au luat drumul exilului, în special în Grecia, asemănător cu ortodocşii grecofoni. Cei ce au rămas au fost rapid asimilaţi. Astăzi este imposibil de apreciat numărul lor în Turcia. Se pare că au rămas în număr mic în Anatolia, în special în jurul oraşului Aksaray (Karamanai) şi în Cappadocia. Mai există grupuri de karamaniţi în Bulgaria.
Alt grup etnic pe care a sperat să-l atragă Patriarhatul ortodox turc a fost cel al găgăuzilor. Pornind din Basarabia şi trecând prin Bulgaria şi Grecia mai vieţuiesc circa două milioane de găgăuzi. Sunt descendenţii barbarilor uiguri care au sosit în Europa pe la nordul Mării Negre şi s-au creştinat în contact cu ruşii. Sedentarizarea lor principală s-a produs în sudul Basarabiei, cu circa 1.200.000 de suflete. Alte mici comunităţi se regăsesc şi în România, Bulgaria, Grecia şi Turcia.
Găgăuzii nu au recunoscut Patriarhatul ortodox turc, dar depind de biserica autocefală bulgară. Slujbele lor se ţin în limba slavonă, nu în turcă, fapt ce contribuie la pierderea identităţii găgăuţe şi a apartenenţei la popoarele turcice din Europa răsăriteană.

ISTANBUL - COLOANA GOTILOR ( CLAUDIUS II GOTHICUS)

Intr-un capăt parcului Gülhane, atrage privirea o coloană semeaţă, dar stingheră, plasată în vecinătatea Chioşcului Bagdad din Palatul Topkapî. Coloana este un vestigiu roman care a scăpat distrugerilor creştine sau musulmane. Este vorba de Coloana goţilor (în limba turcă Gotlar Sütunu), coloană care, după cele mai multe presupuneri, a avut menirea să celebreze victoriile romane împotriva invadatorilor barbari de neam gotic în sec. al 3-lea e.N. Unele surse o numesc Coloana lui Claudius al II-lea Gothicus, cu trimitere la eroicul împărat soldat.
Coloana din marmură de Marmara, are o înălţime de aproximativ 18,5 metri, împreună cu soclul paralelipipedic şi poartă deasupra un frumos capitel corintic. Este posibil ca peste capitel să fi fost aşezată o statuie a împăratului Claudius al II-lea Goticus (268-270 e.N), sau a lui Constantin cel Mare (306-337 e.N), ambii victorioşi în războaiele cu goţii. Nu există o confirmare documentară fermă. După cele spuse de istoricul bizantin Nicephoros Gregoras (c.1295-1360), există şi varianta prin coloana ar fi purtat statuia întemeietorului legendar al Byzantion-ului, Byzas din Megara. Alte surse vorbesc de o statuie a zeiţei Tyche.
Este sigur că această coloană reprezintă unul dintre cele mai vechi monumente din epoca romană, precedând eventual fondarea Constantinopolului (330 e.N).

ISTANBUL - PARCUL GULHANE

Alături de curţile înverzite ale Palatului Topkapî, spre apus, spre Cornul de Aur, se întinde oaza de verdeaţă a Parcului Gűlhane, oază se aparţinea odinioară domeniilor Palatului Topkapî. Aleile sale străbat adevărate tuneluri răcoroase pe sub coroanele unor arbori înalţi şi bătrâni, platani şi arţari. O astfel sursă de ozon, un astfel de plămân revigorant, reprezintă o minune pentru un oraş extrem de aglomerat şi zgomotos precum Istanbulul. De altfel megalopolisul este foarte sărac în parcuri centrale, oazele de verdeaţă înconjurând numai marile moschei.  
Odinioară în parc se ajungea numai trecând dincolo de zidurile palatului. Astăzi, mult apreciatul parc public, are două porţi de acces: una dinspre Bosfor şi alta din interiorul oraşului, dinspre strada ce coboară de la Sfânta Sofia spre Cornul de Aur, stradă urmată de calea tramvaiului-metrou.
Parcul poartă numele cartierului căruia îi aparţine şi deschide perspective largi spre vecinătăţi plăcute şi surprinzătoare pentru cel ce îl străbate. Mici fântâni otomane decorează de o parte şi de alta poarta dinspre oraş, iar spre dreapta un drum în urcuş conduce spre Muzeul de Arheologie şi vechiul edificiu al monetăriei. Mai jos, o alee trece pe lângă latura de apus a Muzeului de Arheologie şi pe sub Chioşcul Bagdad din curtea palatului. Ceva mai jos s-a aflat o străveche cisternă bizantină, de care s-au bucurat mult timp şi otomanii. Ea a făcut obiectul unei restaurări, dar încă nu este deschisă publicului. De altfel în preajma cisternei sunt încă în desfăşurare unele săpături arheologice.
Intr-un capăt parcului, atrage privirea o coloană semeaţă, dar stingheră, plasată în apropierea aceluiaşi Chioşc Bagdad. Este vorba de un vestigiu roman care a scăpat distrugerilor creştine sau musulmane. Este vorba de Coloana goţilor (în limba turcă Gotlar Sütunu), coloană care a avut menirea să celebreze victoriile romane împotriva invadatorilor barbari de neam gotic în sec. al 3-lea e.N. Coloana din marmură de Marmara, are o înălţime de aproximativ 18,5 metri, împreună cu soclul paralelipipedic şi poartă deasupra un frumos capitel corintic. Este posibil ca peste capitel să fi fost aşezată o statuie a împăratului Claudius al II-lea Goticus (268-270 e.N), sau a lui Constantin cel Mare (306-337 e.N), ambii victorioşi în războaiele cu goţii. Nu există o confirmare documentară fermă. După cele spuse de istoricul bizantin Nicephoros Gregoras (c.1295-1360), coloana ar fi purtat statuia întemeietorului legendar al Byzantion-ului, Byzas din Megara. Alte surse vorbesc de o statuie a zeiţei Tyche. Este sigur că această coloană reprezintă unul dintre cele mai vechi monumente din epoca romană, precedând eventual fondarea Constantinopolului.
In apropierea coloanei se deschide o esplanadă a parcului, de unde se poate savura o splendidă panoramă asupra Bosforului şi a malurilor Asiei Mici, panoramă asemănătoare cu cea  care se deschide din curtea a patra a Palatului Topkapî, curte aflată spre dreapta parcului.
In acea latură a Parcului Gűlhane, dar şi a curţilor palatului, zidurile de apărare dinspre Bosfor au fost dărâmate la sfârşitul sec. al 19-lea, pentru a se lăsa spaţiu căii ferate şi şoselei care înconjoară palatul. Cele două căi de comunicaţie au despărţit palatul de un edificiu important, numit bizar Pavilionul împletitorilor de coşuri. Construcţia servea drept debarcader somptuos al sultanilor care doreau să coboare direct din palat spre apele Bosforului şi a aparţinut celei de a patra curţi istorice a palatului. Despărţit pentru totdeauna de incinta privilegiată, pavilionul găzduieşte astăzi restaurante, cafenele şi discoteci de noapte. Edificiul desfăşurat pe trei etaje şi divizat în multe săli este dominat la centru de o mică moschee cu cupolă.
La limita dintre Parcul Gűlhane şi curtea a patra a palatului se descoperă un monument surprinzător. Este vorba de mica biserică ortodoxă Sfântul Therapon, care uimeşte mai ales prin aşezarea sa direct pe zidurile Palatului Topkapî la capătul dinspre Bosfor al parcului. In biserică se slujeşte şi astăzi. In preajmă se află o fântână considerată drept miraculoasă, ayazma, pe care o consideră sfântă atât creştinii cât şi musulmanii.

miercuri, 2 februarie 2011

ISTANBUL - POARTA DE AUR

După numai câteva decenii de la construirea fortificaţiilor lui Constantin cel Mare, dincolo de ele au început să se extindă noi locuiri. Pe timpul lui Throdosius I-ul cel Mare (378-395), spre apus, în lungul Viei Egnatia, periferia se întinsese circa 2,5 kilometri dincolo de ziduri şi se numea Kainopolis. Pentru a marca adevăratul început al oraşului, împăratul Theodosius I-ul, care stăpânea pe atunci întregul Imperiu Roman, a ridicat un Arc de triumf în acea extremă vestică a capitalei, construcţie fastuoasă care a rămas cunoscută sub numele de Poarta de Aur. Ocazia oficială pentru construirea arcului a fost, se pare, victoria asupra vizigoţilor, din anul 386 e.N, victorie care avea darul să readucă încrederea în puterea Imperiului Roman, după înfrângerea suferită de co-împăratul Valens, în anul 378 e.N. A fost ridicat în jurul anului 388 e.N, având şi menirea să dea prestanţă drumului care intra în Constantinopol dinspre Roma, prin Via Egnatia. A rămas izolat de fortificaţiile capitalei ceva mai mult de două decenii.
In urma cuceririi Romei de către vizigotul Alaric, în 410 e.N, prefectul pretoriului, Anthemius, a trecut, în anii imadiat următori (412-414 e.N) la ridicarea unor noi fortificaţii, mult mai cuprinzătoare, mai solide şi mai înalte. Spre uscat acele fortificaţii erau duble, formând un adevărat complex de apărare împreună cu şanţul lat şi adânc, protejat şi el de un perete special dinspre interior. Toate noile fortificaţii au format una dintre cele mai renumite construcţii militare de apărare . In anul 447 e. N, fortificaţiile care suferiseră în urma unui cutremur, au fost refăcute şi marite de alt prefect al pretoriului, Cyrus de Panopolis. Arcul lui Theodosius I-ul a fost cuprins în noul aliniament de apărare, devenind cu adevărat o poartă.
Poarta de Aur a servit în secolele de prosperitate ale Imperiului Roman de Răsărit drept intrare şi ieşire triumfală pentru suverani, pentru solii respectate, sau pentru mari comandanţi de oşti, o intrare splendidă pentru oricine venea dinspre apus. Spre exemplu, la 14 septembrie 628, împăratul Heraclius (Herakleios), care învinsese decisiv pe regii sasanizi ai perşilor şi recuperase Adevărata Cruce, a intrat în oraş într-un car tras de patru elefanţi. Arcul a fost un element şi un loc ideal pentru sărbători şi celebrări. De aceea o parte din zidurile lui au fost acoperite cu plăci de bronz aurite şi cu tot felul de statui colorate şi basoreliefuri, amintite şi descrise de unii autori. Arcul avea o deschidere centrală amplă şi altele două mai înguste în părţile laterale. Cele laterale erau deschise permanent, iar cea centrală numai la ocazii speciale.
Se spune că după recucerirea Constantinopolului de la apuseni, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282) şi-a făcut intrarea triumfală în capitală prin Poarta de Aur.
De la Poarta de Aur, un anumit traseu, numit via triumfalis, conducea printre cartierele populare spre centrul capitalei, acolo unde aştepta Marele Palat sau Palatul Sacru, dar şi nucleul religioas cu mulţime de locaşuri sfinte şi bogate.
Poarta a fost cuprinsă, mai târziu, într-un fort cu patru turnuri. Fortul a luat naştere prin trasarea unor ziduri transversale între tuenuri ale zidurilor exterioare şi interioare. Lucrări la acest fort s-au efectuat sub domniile împăraţilor Ioan I-ul Tzimiskes (969-976) şi Manuel I-ul Comnen (1143-1180). Poarta a fost parţial demolată pe timpul jefuirii Constantinopolului de către cruciaţi, în anul 1204.
Fortăreaţa celor patru turnuri a fost reamenajată pe timpul împăratului Ioan al VI-lea Cantacutino, la mijlocul sec.al 14-lea şi apoi dezafectată la cererea sultanilor turci, în ultimul deceniu. Era epoca de gravă decadenţă a statului bizantin. Din motive de securitate, deschiderile porţii au fost astupate cu zidărie ordinară, rămânând tot aşa şi după cucerirea turcă. Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul a refăcut fortăpeaţa în anul 1459, adăugându-i încă trei turnuri, făcând din ea o fortăreaţă masivă cu şapte turnuri (Yedikule). Pentru turci vechea poartă nu a mai avut nici o semnificaţie. Vechile ei deschideri au ajuns nişte vestigii jalnice, fără atracţie turistică şi fără posibilităţi reale de reamenajare.
Urmele renumitei Porţi de Aur se mai pot distinge şi astăzi în trupul zidurilor Cetăţii celor şapte turnuri. Poarta centrală este străjuită de două coloane înalte cu capiteluri corintice. De o parte şi de alta mai sunt lipite de zidăria brută a fortificaţiei şi alte câteva coloane mai subţiri.

marți, 1 februarie 2011

ISTANBUL - TURNUL DE MARMURA

In extrema sud-vestică a fortificaţiilor Constantinopolului se înălţa falnic şi robust Turnul de Marmură. Este bastion emblematic atât pentru zidurile de apărare terestre cât şi pentru cele maritime, cele din lungul Mării Marmara. Turnul are un plan  patrulater. Jumătatea lui inferioară este zidită din blocuri de marmură albă, azi puţin cenuşie datorită intemperiilor milenare. Deasupra acelora se înalţă  zidăria bizantină alcătuită din straturi alternative de piatră şi cărămidă roşiatic-maronie. Zidăria specific bizantină se ridică până la platforma de veghe, acolo unde crenelurile dreptunghiulare au fost acoperite cu mici piramide de cărămidă, după modelul cetăţilor arabe. Sus flutură voios steagul roşu cu semilună şi stea albă al Turciei. Zidurile frânte ce pornesc din corpul Turnului de Marmură au aceeaşi structură cu marmură în partea de jos şi creneluri ascuţite.
La nordul Turnului de Marmură, dincolo de o şosea modernă, se înalţă încă cu răceală şi parcă ameninţătoare, Cetatea celor şapte turnuri (Yedikule). Intre zidurile acesteia a fost cuprinsă celebra Poartă de Aur a capitalei bizantine, poarta de gală prin care intrau împăraţii întorşi din campanii, sau alaiurile triumfale. Turcii au simţit nevoia să înalţe un steag şi pe acele ziduri pe care le-au făcut de tristă amintire. Privirile celor ce vin pe ape dinspre marea Egee îşi opresc primele priviri pe cele două monumente impunătoare şi purtătoare ale durităţilor trecute.

ISTANBUL - MOSCHEEA MIHRIMAH

Moscheea Mihrimah (Mihrimah Camîi) este un semn al secolului de aur al Imperiului Otoman, secolul lui Soliman I-ul Magnificul şi al marelui arhitect otoman Sinan (Mimar). Ea se află nu departe de Poarta Adrianopol, spre apus, într-o poziţie oarecum simetrică faţă de cartierul Blachernes, pe creasta colinei a şasea a Constantinopolului. Ocupă un punct culminant al oraşului. Nu este un obiectiv prea vizitat de turişti, fiind mult prea îndepărtată de centrul istoric monumental şi tradiţional pentru turismul industrial modern. Nu se cunoaşte motivul pentru care această moschee a primit o suprafaţă atât de marginală a vechiului Constantinopol. Alegerea poate fi legată numai de existenţa unei locuiri aglomerate în preajma fostelor palate de la Blachernes.
Moscheea şi complexul ei, s-au bucurat de talentul ilustrului arhitect Sinan (1489-1588), cel care le-a alăturat fostelor fortificaţii creştine ce se opuseseră turcilor cu obstinaţie. Lucrarea a fost comandată de Soliman I-ul Magnificul pentru fiica sa preferată, Mihrimah. Lucrările s-au desfăşurat  între 1562-1565. Există o anumită nesiguranţă în datare. La începuturi complexul cuprindea moscheea, două şcoli coranice, două băi (hammam), o piaţă sub edificiul principal şi mausoleele unor membri ai familiei imperiale. Complexul Mihrimah (külliye) cuprinde un rând de magazine sub terasa pe care s-a ridicat moscheea. Acestea formează piaţa. Banii obţinuţi din închirierea lor erau destinaţi întreţinerii complexului. Multe dintre acele edificii nu mai există.
Curtea interioară amplă (avlu) este înconjurată de portic pe toate laturile, acoperit cu mici cupole. Intrarea în moschee se face printr-un cu şapte deschideri, cu mici cupole deasupra şi cu coloane de marmură şi de granit. Centrul curţii este ocupat de o fântână de abluţiuni (sadirvan). Medresa înconjoară moscheea, fiind acoperită şi ea cu mulţime de mici cupole.
Moscheea are un caracter pur comemorativ, căci fiica Mihrimah a murit înainte de terminarea lucrărilor şi a fost înmormântată în curtea Moscheii lui Soliman Magnificul (Süleymanie). Arhitectul Sinan a reuşit aici încă o victorie arhitectonică. Interiorului edificiului este conceput sobru într-o goliciune exemplară. Lumina pătrunde spre spaţiul vast de rugăciune prin 60 de ferestre, plasate pe cele patru laturi. Spaţiul de rugăciune este acoperit de o cupolă înaltă de 38 de metri, cu un diametru de 20 de metri. La baza cupolei, un inel de ferestre contribuie la valurile de lumină ce pătrund în spaţiul interior. Prin sticla colorată a unor ferestre se cerne o lumină vrăjită, lumină care se străduieşte să înfăşoare pe cei din interior în toate culorile curcubeului dintr-odată. Sub boltă se păşeşte ca într-o lume de basme, fără zmei şi fără vrăjitoare. Mulţimea de ferestre a transformat edificiul în cel mai luminos creat de Sinan.
In interior, pe laturile de nord şi de sud sunt plasate câte trei arcade, susţinute de coloane de granit. Ele susţin galerii acoperite tot de cupole mici. Toate decoraţiunile sunt moderne în afară de mimber-ul din marmură albă.
Moscheea a suferit multe deteriorări datorită cutremurelor din anii 1719, 1766, 1814 şi 1894. Cupola a avut de suferit şi în anul 1999, ca urmare a cutremurului ce a lovit devastator oraşul Izmit. A necesitat lucrări atente de renovare, ca şi partea superioară a minaretului înalt şi subţire, care s-a prăbuţit peste acoperiş.
Baia (hammam) se găseşte undeva mai jos de moschee, pe bulevardul Fevzi Paşa Caddesi, ea fiind ridicată mai târziu, spre anul 1578. Plasarea ei oarecum îndepărtat de moschee dă imaginea mărimii complexului imaginat de Sinan.
Pe suprafaţa complexului imaginat de Sinan se găsea odinioară biserica Sfântul Gheorghe a bizantinilor, ale cărei structuri parţiale au servit la construirea hammam-ului. Pentru a aminti de locaşul dispărut, grecii din Istanbul au primit autorizaţia sultanului de a ridica o mică biserică dedicată tot Sfântului Gheorghe, chiar în faţa moscheii. Biserica celebrează şi astăzi cultul ortodox.

luni, 31 ianuarie 2011

ISTANBUL - PALATUL BLACHERNES

Ansamblul de palate, biserici, terase, porticuri şi grădini de la Blachernes a constituit ultimul cuib de locuire al basileilor bizantini după sec.al 10-lea. Asemănător tuturor palatelor orientale, cel din Blachernes nu era alcătuit dintr-un singur edificiu grandios, ci se prezenta ca un ansamblu de edificii ce rivalizau în bogăţie şi frumuseţe, ansamblu căruia fiecare împărat îi adăuga câte o bijuterie arhitectonică, sau câte o modificare, pe timpul domniei.
 De aceea edificiile erau împrăştiate pe aproape 2 kilometri pătraţi, urmărind zidurile de apărare terestre ale oraşului, de pe colina a 6-a, până la zidurile maritime din marginea Cornului de Aur. Suprafaţa amintită era cuprinsă exact în colţul extrem de nord-vest al fortificaţiilor antice. Totul era înconjurat de grădini, de terase şi de alei care uneau reşedinţele de edificiile administrative şi de biserici. Fiecare nouă construcţie majoră era considerată un nou palat, care purta numele împăratului ce-l edificase.
Este greu de înţeles de ce basileii ce au urmat lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, chiar şi el, au ales pentru noua reşedinţă un loc atât de îndepărtat de centrul capitalei şi de centrul ei religios, cu mulţime de biserici şi mănăstiri, centru de care nu se puteau rupe niciodată. Este greu de înţeles mutarea reşedinţei într-un loc atât de strâns lipit de fortificaţiile experioare, loc mult mai vulnerabil decât Marele Palat părăsit. Nu poate fi acceptată decât explicaţia că basileii s-au temut din ce în ce mai mult de forţa unor posibile răzmeriţe ale unei populaţii pervertite şi extrem de pestriţe, populaţie trândavă şi neloaială, supusă numai prin forţa armelor. Ansamblul  era alăturat zidurilor de apărare dinspre uscat pentru a se înlesni fuga în caz de revoltă populară, sau de victorie a unor uzurpatori. Pe de altă parte, este sigur că din Blachernes împăraţii ajungeau mai uşor pe terenurile lor de vânătoare din afara capitalei.
Palatul Blachernes cuprindea, în final, şase palate diferite şi multe biserici, sau altare, ridicate sub diverse domnii, toate pe colina ce domina Cornul de Aur dintre ziduri. Primele două porţi ce se deschideau spre Cornul de Aur în apropiere de Blachernes erau: Poarta Kynogon şi Poarta Phanaror, dar erau rar folosite împăraţi, sau de familiile lor.
Palatele au fost sălbatic devastate de cruciaţii invadatori din anul 1204, dar şi pe timpul ocupaţiei lor de peste cinci decenii, până în 1261. Mai târziu, după ce au căzut victimă tirurilor artileriei turce a lui Mahomed al II-lea Cuceritorul şi marii jefuiri ce a urmat, au trecut într-o umbră din ce în ce mai mizeră a istoriei. Sultanii otomani au abandonat locuirea imperială bizantină devastată, preferând să se instaleze pe cea de a 3-a colină a oraşului, mai centrală. Puţin câte puţin, locul basileilor a fost ocupat de oameni săraci care s-au servit de materialele extrase din palate pentru a-şi amenaja mizerele lor locuinţe.
Complexul palaţial de la Blacherne nu a terminat până astăzi să-şi dezvăluie toate secretele. Subterane, blocuri de zidărie, coloane răsturnate, frânturi de piatră dăltuită şi alte structuri străvechi, sunt vizibile peste tot în cartierul Ayvansaray. Suprafaţa Palatului Blachernes nu s-a plasat total între zidurile ridicate în anul 413 e.N. de prefectul Athemins. Ea s-a individualizat după circa o jumătate de mileniu. Impăraţii ce au urmat ridicării primului palat pe acele locuri periferice au mărit suprafaţa rezidenţei atât de mult încât a devenit obligatorie extinderea de noi ziduri către apus, adică spre exteriorul celor antice. Acele noi ziduri, tot gigantice, au fost unite intim cu cele tradiţionale. Greu de explicat de ce împăraţii nu şi-au adăpostit reşedinţa şi palate numai în spatele vechilor ziduri, dar probabil că au existat raţiuni care încă scapă istoricilor.
Domeniul imperial de la Blachernes (Blachernai) şi-a avut rădăcinile adânc înfipte în trecutul Constantinopolului. Se poate spune că a fost predestinat unei locuiri imperiale cu o jumătate de mileniu înainte de a deveni adevărata reşedinţă a puterii. După scurgerea a mai puţin de un secol de la ridicarea marilor ziduri de apărare ale lui Athemius, împăratul Anastasius (491-518), a ales acel loc îndepărtat de centrul capitalei pentru un nou palat destinat odihnei. Locul era plăcut pentru că ocupa o colină depărtată de zgomotul cartierelor, avea vedere liniştitoare spre Cornul de Aur şi era aproape de întinderile sălbatice unde împăratul putea să se relaxeze cu vânătoarea.
Nu se cunoaşte bine amplasamentul palatului antic de vânătoare şi odihnă, dar unele resturi ale lui au fost localizate. Porticul numit Carianos (al Carienilor) se găsea pe actuala stradă neînsemnată Esnaf Locasi Sokak, iar porticul Josephites (al Josephiţilor) se găsea pe vârful colinei, pe una dintre terasele ce domină astăzi cartierul Balat, cartier plasat la apus de Fanar. S-a dedus că palatul s-a găsit la sud de porticul Josephites şi la nord de Palatul Tekfur (palatul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul).
Dintre palatele din Blachernes, astăzi a rămas semnificativ  numai Palatul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, (numit de turci Tekfur), alături de unele edificii încă măreţe, sau alături de altele vizibile numai parţial. Remarcabile sunt Turnul Isaac Angelos şi Turnul Anemas, care atrag repede curiozitatea. Demnă de văzut este capela imperială a Bisericii Sfânta Maria din Blachernes, care a rămas încă un loc sacru al creştinilor ortodocşi, în amintirea icoanei sale miraculoase şi a fântânii sacre din preajmă (ayazma). Din venerabila biserică s-a păstrat surprinzător numai acea parte care folosea pentru rugăciune imperială.
Venerabila biserică a însoţit viaţa oraşului timp de un mileniu. Ea s-a numit Sfânta Maria Mama lui Dumnezeu, după care în popor a devenit Sfânta Maria din Blachernes. Locaşul poate părea astăzi insignifiant, asemănător multor capele creştine de cartier, vizibile prin Istanbul, dar a rămas un sfânt loc de pelerinaj.
Prima biserică a ridicat-o aici împărăteasa Pulheria, în anul 452 e.N. Locaşul avea dimensiuni mici şi era destinat a pune în valoare ayazma, izvorul cel mai sacru venerat de creştini în acele vremuri. In interior, păstra două relicve extrem de preţioase, Sfânta Rochie şi Sfântul Voal ale Fecioarei Maria, relicve aduse din Palestina.
După o legendă, fraţii Galbianus şi Candios, doi pelerini din Constantinopol, s-au întors de la Ierusalim cu cele două relicve, sustrase de la o evreică credincioasă. Ei au depus acest tezaur creştin într-un cartier valah al capitalei unde au construit o biserică dedicată Sfinţilor Petru şi Marcu.
 Se pare că împărăteasa Pulheria a construit locaşul său mai târziu. Era amplasaralături de izvorul sacru şi în apropiere de biserica Sfântului Petru şi Marcu. După alte surse, mai credibile, Pulheria ar fi primit obiectele sacre de la cumnata sa Eudoxia, stabilită în Siria din devoţiune. Se ştie însă că între cele două cumnate nu au existat relaţii prea fericite.
Pentru a adăposti Sfintele Relicve, Pilheria a ridicat la Constantinopol trei mari sanctuare dedicate Sfintei Maria: pe cel de la Blachernes pentru Tunica şi Rochia sfântă, capela Manganes, pentru icoana Hodigetria (Sfânta Fecioară cu Pruncul, numită Conducătoarea), icoană ce se spunea a fi fost pictată de Sfântul Luca, şi biserica Sfânta Maria Chalcoprateea din cartierul Chalce, pentru Sfânta Centură.
In anul 473 e.N, împăratul Leon I-ul a construit o biserică mare alături de cea a Pulheriei. Biserica a primit hramul Sfânta Maria Mama Domnului, dar mai era numită şi Sfânta Izgonire.
Biserica s-a bucurat de atenţia tuturor dinaştilor ce au urmat şi de adorarea întregii populaţii. In ea se păstra şi o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare, icoană cu care se mergea în pelerinaj pe ziduri în momentele de restrişte ale imperiului şi mai ales ale Constantinopolului.
Se spune că avarii au putut fi respinşi în anul 626, după invocarea protecţiei Sfintei Maria, printr-o procesiune a icoanei făcătoare de minuni pe ziduri. In anul 717 a venit rândul arabilor să fie reduşi la neputinţă printr-o procesiune similară a icoanei, iar în 864 au fost puşi pe fugă şi ruşii veniţi din Marea Neagră. In fiecare zi de vineri icoana era purtată în procesiune spre un alt sanctuar al Sfintei Maria din Constantinopol, precum biserica Sfânta Maria Chalcoprateea, în alt capăt al oraşului. Relicvele sacre au fost furate în totalitate de cruciaţii apuseni, în 1204.
Biserica actuală are un plan basilical. In ea se pătrunde printr-un exonoartex din lemn, pe la apus, unde se găsea odată triclinium-ul bisericii Sfânta Izgonire. Fântâna se află în sudul edificiului într-o poziţie mai joasă faţă de sala principală. Robinetele permit tuturor credincioşilor să ia apă sacră. In ziua de 2 iulie. In fiecare zi de vineri după Sfântul Paşte sunt organizate mari ceremonii împrejurul fântânii miraculoase.
Impăraţii Justinian I-ul, Vasile I-ul şi Leon al VI-lea şi-au adus prinosul la intervale mari de timp, pentru renovarea, reconstrucţia şi înfrumuseţarea bisericii.
Se spune că împăratul Justinian şi-a găsit vindecarea unei boli la izvorul Sfânt din preajmă. Drept recunoştinţă el a reconstruit o biserică mai frumoasă şi mai mare, după propria obişnuinţă. Apoi, distrus de mai multe cutremure, locaşul a fost restaurat de Vasile I-ul Macedoneanul şi mai târziu de fiul acestuia Leon cel Inţelept. După un incendiu din anul 1070 a avut parte de o nouă reconstrucţie.
Cu puţin înainte de căderea Constantinopolului în mâna turcilor, biserica şi-a părăsit poporul, mistuindu-se într-un incendiu întâmplător, din anul 1434.
Sunt vizibile şi ruinele Palatului Dunării, cele ale Palatului lui Manuel Comnen şi cele ale Palatului lui Alexios I-ul Comnen. Se poate accede şi pe zidurile enorme ale tuenului numit Castellion şi ale Turnului Sfântul Nicolae.
Palatul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul s-a înălţat alături de fortificaţiile terestre, între anii 944-959, amplasat între Poarta lui Hadrianus, sau Poarta Adrianopolis-ului şi Poarta Kaligari. Pe faţada lui, care aparţine sec. al XIII-lea, sunt fixate nişte plăci cu monograma Paleologilor (ultima dinastie), iar câteva fragmente de zidărie înaltă duc la supoziţia că palatul atingea dimensiuni de trei ori mai mari la începuturi şi că se sprijinea pe trupul zidurilor lui Athemius la răsărit. După cucerirea oraşului a fost folosit ca închisoare şi apoi ca fabrică de ceramică, fiind părăsit total de otomani către anul 1820, adică la nouă sute de ani după construire şi la patru sute de ani după ce a încăput pe mâna lor.
Palatul construit la Blachernes de Alexios I-ul Comnen (1081-1118), domina portul natural al Cornului de Aur, câmpia din afara zidurilor de apărare şi o parte din capitală. Era situat pe un promontoriu unde se găseşte astăzi Moscheea Ayvaz Efendi şi unde se mai văd o parte din ruinele mănăstirii Emin Buhari.
Palatul acoperea o suprafaţă importantă încălecând vechile ziduri de apărare. Corpul lui principal, în care se găseau apartamentele imperiale, sala tronului şi alte săli de recepţie, era urmat la apus de un alt edificiu cu săli de recepţie ce încăleca zidurile de apărare terestre şi se deschidea spre exteriorul oraşului. Acela a fost transformat mai târziu într-o închisoare ale cărei trei etaje, cu 12 încăperi sunt încă vizibile. O intrare subterană se remarcă în spatele moscheii amintite, iar o alta, mai la sud. Există probabil şi un acces spre Turnul lui Isaac Angelos.
Alte ruine ale Palatului lui Alexios sunt de remarcat în jurul mănăstirii de dervişi (tekke)  şi mai ales la nord, dominând biserica Sfânta Fecioară din Blachernes.
Delimitat la apus de Palatul lui Alexios I-ul Comnen, şi la răsărit de unele vechi ziduri ale lui Heraclius I-ul, Palatul Dunării nu avea dimensiuni mari. El se găsea deasupra a două vestigii antice ale complexului Blachernes, fiind vorba de porticul Carianos şi porticul Josephites. Acelea erau decorate cu picturi în frescă (587), care prezentau momente din viaţa împăratului Mauricius (582-602).
Structuri importante ale palatului se pot distinge atât la răsărit, cât şi la nord. La răsărit se află o mare fântână otomană (Çinar çesmesi), aşezată sub structurile palatului, structuri înalte de circa 6 metri. Un acces subteran se deschide chiar în spatele unei mici moschei din lemn, o veche tekke, (mănăstire turcească), în mijlocul rămăşiţelor unor coloane romane.
După cum s-a amintit, aria de la Blachernes cuprinde şi cele două turnuri individualizate, Turnul lui Isaac Angelos, la sud, iar la nord Turnul Anemas, cava mai bătrân. Primul făcea parte din vechiul sistem de apărare al capitalei, iar al doilea s-a ridicat pentru a întări promontoriul pe care se găsea Palatul lui Alexios I-ul Comnen. După abandonarea acestei părţi a Palatului Blachernes, cele două turnuri au primit destinaţia de închisoare, primul amintind de împăratul Isaac Angelos care după scoaterea ochilor a fost întemniţat în aici. Numele celui de al doilea turn nu are o explicaţie istorică. Astăzi se pot vizita celulele din trei etaje subterane, celule pline de umbre şi tenebre.
Din ansamblul Blachernes, partea cea mai bine conservată este Castellion-ul. Nu este vorba de un palat propriu-zis ci mai mult de o dependinţă fortificată care comanda trecerea prin Poarta Blachernes. Aceasta a fost rezervată numai împăratului după ce zona a devenit reşedinţă imperială. Castellion-ul includea două porţi, patru turnuri înalte şi trei mai scunde, o biserică şi o ayasma. Totul este atât de bine păstrat încât se conturează o idee clară despre dispunerea edificiilor construite, în anul 813, de către Leon al V-lea, edificii de care ne despart 1200 de ani.
 Intre marele Turn din Blachernes, cel mai sudic şi turnul următor, fără de nume, care se ridica la 25 de metri înălţime, Poarta Blachernes permitea intrarea în Castellion. In continuare, Poarta Sfântul Nicolae permitea ieşirea totală din oraş după traversarea Castellion-ului. Aceasta s-a amenajat după construirea Palatului lui Manuel Comnen.
Interiorul Castellion-ului este ocupat astăzi de un mic cimitir otoman şi de multă vegetaţie neîngrijită. De aceea este greu de deschis un drum până la ayasma Sfântul Vasile aşezată la mijlocul distanţei dintre Poarta Blachernes şi Poarta Sfântul Nicolae. Acea ayazmă se poate zări totuşi de la înălţimea zidurilor pe care se urcă cu ajutorul unei scări abrupte de piatră grosieră. La numai douăzeci de metri de Turnul Sfântul Nicolae se ridică Turnul Înclinat, de numai 15 metri înălţime. Acesta se găseşte în unghiul de nord-vest al Castellion-ului, marcând limita dintre fortificaţiile de uscat şi cele maritime ale Cornului de Aur. Trecerea dintre cele două turnuri ne-a permis să vedem resturile bisericii Sfântul Nicolae, strânsă între cele două ziduri de fortificaţie, în spatele Castellion-ului.
Deasupra pământului peste care au călcat odinioară împăraţii creştini şi împărătese aduse din alte colţuri ale lumii, unde a dăinuit un gust rafinat al artei, literaturii şi ştiinţelor şi unde s-au trăit multe monumente de cumpănă, sau de disperare nemanifestată, se întind astăzi cartiere turceşti de joasă condiţie. Majoritatea celor ce-şi trăiesc viaţa în „câmpul Blachernes“ nu au cunoştinţă de valoarea pământului pe care calcă, nu ştiu nimic despre trecut.
Foarte aproape de ţărmul Cornului de Aur, pe buza unei coline, lăcrimează vechea biserică Sfântul Petru şi Sfântul Marcu, astăzi moscheea Atik Paşa. Numele şi data construcţiei sunt controversate, dar se presupune că edificiul original s-a înălţat sub domnia lui Leon I-ul (457-474), în anul 458 de către cei doi patricieni romani, Galbianus şi Candios, care aduseseră din pelerinaj Sfânta rochie şi Sfântul voal. Mai târziu, Justinian a dăruit locaşului Tunica Fecioarei, relicvă care se află astăzi la Chartres în Franţa. Ea avea darul de a apăra oraşul de inamici şi de epidemii.
Edificiul este bine păstrat atât la interior cât şi la exterior, dar este lipsit de orice urmă de frescă sau mozaic, de orice amintire creştină. Pe timpul unor săpături recente s-au regăsit vasele de botez din vechime, care au luat drumul Muzeului de Arheologie. De jur-împrejurul moscheii de astăzi este amenajat un parc, în nordul căruia se poate găseşte un cadran solar din otoman.
Moscheea Ayvaz Efendi se găseşte într-o piaţetă care deschide o perspectivă spre Turnul lui Isaac Anghelos. Moscheea este atribuită marelui arhitect Mimar Sinan, dar fără a exista documente. De aceea data ei de naştere este incertă, dar aproximată între anii 1581-1585. Decoraţia interioară originară, cu faianţă de Iznik din cea mai bună perioadă, are o valoare inestimabilă pentru cultura turcă.
Din dreptul Palatului lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul se trece uşor la ruinele atribuite Palatului lui Manuel I-ul Comnen (1143-1180), numit şi Palatul împărătesei germane, deoarece împăratul a dedicat acea reşedinţă soţiei sale Bertha de Sulzbach. De palat a beneficiat mai mult cea de a doua soţie a lui Manuel I-ul, Maria de Antiohia şi de Poitiers.
Ruinele nu sunt pe măsura mărturiilor scrise lăsate despre acel palat. Era mai vast şi mai luxos decât cel al lui Alexios I-ul Comnen, având porticuri şi grădini largi. Se zice că împăratul organiza serbări fastuoase, concerte şi spectacole, curse de cai şi de care de luptă, precum şi turniruri după moda apuseană. Nimic din ceea ce a rămas nu poate sugera măreţia apusă. Existenţa unui hipodrom privat pare totuşi incertă. Curse de care de luptă, sau turnire s-ar fi putut desfăşura numai în teren deschis din afara zidurilor. 
Cruciaţii au ocupat şi acest palat, între 1204-1261, lăsându-l în ruină la plecare. După recucerirea Constantinopolului, în 1261, Mihail al VIII-lea Paleolog a încercat să reînvie viaţa Marelui Palat, dar după scurt timp a renuţat datorită degradărilor ce ar fi necesitat sume uriaţe pentru reparare. Cu puterile sale băneşti s-a îndreptat spre readucerea la o nouă strălucire reşedinţa imperială de la Blachernes.
Reparat, Palatul lui Manuel I-ul Comnen a constituit, împreună cu Palatul lui Alexios I-ul Comnen, ultima reşedinţă a împăraţilor bizantini, înainte de cucerirea otomană. Sultanului cuceritor nu i-a plăcut poziţia şi starea Palatului Blachernes, aşa că şi-a construit altă reşedinţă spre centrul capitalei, pe colina a 3-a şi apoi la extremitatea peninsulei, unde s-a alcătuit, din diverse pavilioane, viitorul Palat Topkapî.
Arealul arheologic de la Blachernes nu a sfârşit a dezvălui secretele subterane. Aici totul dăinuie încă într-o adâncă adormire, într-o uitare soră cu moartea. Prea puţini vizitatori ai Istanbulului au cunoştinţă de existenţa mizeră a vestigiilor din acest colţ îndepărtat al străbunei cetăţi. Deşi lipsite de viaţă, sunt pătrunse de o imperceptibilă vibrare a destinelor trecute.
Ruinele totuşi sărace dr la Blachernes, ascund totuşi secrete şi trăiri profunde, unele jalnice  şi pline de deznădejde, amintind de o decădere inexorabilă.. Au fost pângărite mai întâi de creştinii apuseni şi apoi de musulmanii rudimentari. S-au adăugat cutremurele, ploile şi nevoile de materiale ale sărmanilor. Toate necazurile au spălat uimitoarea iradiere a palatelor, lăsându-le numai o goliciune de plâns, fără consolare pentru contemporani.
Aici viaţa multor basilei şi-a urmat cursul, strâns legată de efortul zilnic de a respinge duşmanii de la hotarele din ce în ce mai restrânse. Civilizaţia europeană a luptat de aici pentru a subzista, pentru a se apăra de duşmanii rudimentari din răsăritul şi nordul barbar. Basileii, biciuiţi de vremuri ostile, au încercat pe aceste locuri să-şi satisfacă nevoile primare ale demnităţii lor şi să se bucure de puţin răgaz. Răgazul lor precar era zguduit de umbrele unor temeri externe şi de intrigile unor curteni vicleni, trădători şi cu gânduri de uzurpare. Fiecare epocă, fiecare neam, fiecare personalitate îşi rezolvă problemele în acord jocurile puterii şi ale conjuncturilor oferite de viaţă. Din păcate problemele fiecăruia nu sunt legate de valoarea civilizaţiei în care se înscrie.
Te doare inima că pe ziduri altă dată celebre se plimbă şopârle, iar pe la temelii şi în subterane se strecoară şerpii.