ROMA V - BISERICA SANTA CONSTANZA



Santa Constanza - interior

Lângă marea bazilică ridicată de Constantin I-ul cel Mare în memoria Sfintei Agnes, pe Via Namentana, în primul sfert al sec. al 4-lea e.N, a fost construit şi un edificiu cu destinaţie de mausoleu pentru familia împăratului. In acest mausoleu au fost înmormântate fiicele Constantina şi Helena ale împăratului. Constantina a murit în anul 354 e.N., iar Helena, soţia împăratului Iulianus (361-363 e.N.) a murit în anul 360 e.N.

Deoarece în deceniul al treilea al sec. al 4-lea Constantin I-ul decisese deja să mute capitala de la Roma la Bizantium, pe malul Bosforului, este probabil ca mausoleul să fi fost edificat după moartea sa, survenită în anul 337 e.N., din iniţiativa fiicelor, sau a fiului şi urmaşului său Constantius al II-lea, prin deceniile 4 şi 5 ale aceluiaşi secol.

In mod asemănător, mausoleul Sfintei Helena, mama lui Constantin I-ul cel Mare, a fost înălţat de fiul său la Roma, pe Via Labicana, în preajma bisericii sfinţilor Marcellin şi Petru (Marcellino e Pietro). Helena a murit în 329 e.N. la Nicomedia şi la început a fost înmormântată la Constantinopol. Apoi a fost mutată la Roma într-un mausoleu magnific.

In perioada imperială romană s-a optat pentru mausolee cu plan circular. Unele dintre ele au fost transformate de creştini în biserici, precum Catedrala de la Split, provenind de la Diocletianus şi biserica Sfântul Gheorghe de la Thessalonic, provenind de la Galerius. Creştinii au adoptat planul circular, sau octogonal (apropiat de circular) pentru baptiserii.

Transformarea mausoleului în biserică s-a făcut, cu probabilitate prin sec. al 13-lea (1254), deci după aproape un mileniu. Numele dat bisericii a avut la bază o confuzie legată de numele fiicei Constantina a celui ce a dat libertate creştinismului în Imperiul Roman, pentru că în realitate nu este cunoscută nici o martiră cu numele de Constaza.

Datorită trecutului său de monument imperial funerar şi datorită vechimii de peste un mileniu şi jumătate, biserica Santa Constanza are o valoare cu totul specială între monumentele creştine ale Romei. Structura zidirii antice transmite mister şi spiritualitate paleocreştină cu toate că edificiul a devenit biserică în evul mediu de mijloc.

Edificiul este o rotondă precedată de un vestibul oval îngust şi alungit. Rotonda este compusă din două zidiri circulare concentrice. Zidirea circulară interioară poartă o cupolă aşezată pe un tambur intermediar înalt. Tamburul este aşezat pe un cerc cu coloane jumelate (12 perechi) şi legate cu arcade elegante. Imprejur, între cercul coloanelor şi cel exterior se formează o galerie circulară boltită care poartă încă decoraţia în mozaic din sec. al 4-lea e.N, mărturie a artei acelor timpuri de după domnia lui Constantin cel Mare. Divizată în panouri, decoraţia boltei este acoperită cu o multitudine de subiecte pe un fond luminos. Pe lângă motivele antice s-au adăugat în epoci necunoscute (probabil după sec. al 13-lea) tablouri cu conţinut creştin în nişele laterale.

Biserica Santa Constanza se găseşte în prezent într-o stare aproape similară cu cea din momentul construcţiei. Unele dintre mozaicuri au suferit deteriorări minore, iar altele o restaurare incorectă. Nu s-a mai păstrat decoraţia cupolei, dar din fericire s-au făcut desene în sec. al 16-lea, întocmite pentru reconstruire şi examinare.

Celor douăsprezece perechi de coloane de la parter le corespund douăsprezece ferestre străpunse în tamburul ce susţine cupola. In acest fel, spaţiul de jos este obscur şi misterios în timp ce spaţiul superior este luminos şi plin de speranţă. Parcă se despart două lumi.

Sarcofagul Constantinei era aşezat exact sub boltă, unde astăzi se găseşte altarul creştin.

in nişa opusă intrării se află astăzi o copie a minunatului sarcofag al Constantinei. Sarcofagul original, din porfir roşu, este păstrat astăzi la Vatican. Culoarea roşu-vişiniu a pietrei dure face legătura cu demnitatea imperială. Această piatră a fost păstrată de romani pentru a fi folosită numai de familia imperială. Tot în Muzeul Vatican a ajuns astăzi şi sarcofagul maiestuos din profir roşu al Sfintei Helena.

Santa Constaza - mozaic în galeria laterală

Biserica Santa Constanza este unul dintre monumentele antice cele mai bine păstrate din Roma.

ROMA V - ROCA TARPEIA

La începuturile legendare ale Romei, pe timpul întemeietorului Romulus, latinii au răpit tinere femei sabine pentru creşterea populaţiei ce urma a locui în noul oraş, Titus Tatius, conducătorul sabinilor, dorind să răzbune dezonoarea, a pus stăpânire pe Capitoliu. In acel timp Capitoliul nu se afla între limitele de fortificare trasate de Romulus, limite care cuprindeau numai colina Palatin.

Citadela de pe Capitoliu a căzut în mâna sabinilor datorită trădării fiicei unui paznic, pe nume Tarpeia. Aceea, din iubire pentru Titus Tatius a deschis poarta citadelei.

Confruntarea decisivă dintre latinii lui Romulus şi sabini s-a produs pe locul Forumului Romanum de astăzi, teren aflat între Capitoliu şi Palatin. Inainte de a începe vărsarea de sânge, sabinele cele răpite s-au interpus între fraţii lor şi noii lor soţi. In acest fel cele două mici seminţii s-au reconciliat, urmând a fi conduse alternativ de regi sabini, sau latini. Inţelegerea s-a respectat până când la conducerea Romei au ajuns regii etrusci.

Trădătoarea Tarpeia a fost pedepsită la moarte şi aruncată de pe un perete stâncos abrupt al Capitoliului. Locul a intrat în istorie drept Roca Tarpeia şi rămas mult timp loc al execuţiei trădătorilor.

După multe ezitări ale cercetătorilor, acel loc a fost localizat în partea de sud-est a colinei, care, desigur, după scurgerea timpului şi-a schimbat configuraţia. Astăzi pe sub peretele stâncos numit Roca Tarpeia trece Via della Consolazione urmată de Vico Jugario. In antichitate Vicus Jugarius unea Forum Olitorium (piaţă de legume şi fructe) cu Forum Romanum şi era încadrată de magazinele producătorilor de juguri. Astăzi se pot vedea vestigii ale porticurilor care ocupau baza colinei în epoca Republicii.

ROMA V - COLINA AVENTIN



Mica înălţime, de circa 40 de metri, Aventin este una dintre şapte coline ale Romei, cea mai sudică. Este formată din două vârfuri separate de o mică vale. Primul vârf, Aventin Major, este apropiat de Tibru, iar cel de al doilea, Aventin Minor, se găseşte mai la sud. Pe timpul Republicii colina fost acoperită de un cartier popular. Negustorii erau atraşi în mod special de a locui aici, fiind motivaţi de apropierea de portul Tibrului şi de antrepozitele existente atât pe maluri, cât şi pe întinderea de la poalele colinei.

In aglomeraţia plebeiană s-au construit numeroase edificii religioase, precum templele zeităţilor Diana, Ceres, Minerva și al Libertății, situate între actualele străzi Via Melania şi Via di San Domenico. Templul Dianei a fost ridicat de regele Servius Tullius şi a devenit sanctuarul federal al latinilor. Despre templul Libertății se știe numai despre exitența sa, despre refacerea pavimentului Atriumului său de către Asinius Pollio și despre organizarea, lângă el, a primei biblioteci publice din Roma, în anul 38 e.A, tot de către același Asinius Pollio.

Această colină a fost ataşată oraşului de către Aricus Marcius, în cea de a doua jumătate a sec. al 6-lea e.A.

Plebea, mereu în conflict cu patriciatul, s-a refugiat de multe ori pe Aventin, până a obţinut drepturile cerute, mai ales în anul 494 e.A., pe timpul insurecţiei muntelui Sacru şi în 449 e.A., pe timpul celei de a doua secesiuni a plebei.

Pe timpul perioadei imperiale, Aventinul a îmbrăcat o haină rezidenţială. Traianus a locuit aici înainte de a prelua tronul, dar şi prietenul său Licinius Sura, care a construit nişte mari terme private. Urmele reşedinţelor acestora se pare că s-au depistat în nord-vestul actualei biserici Santa Prisca, depărtată de Tibru. Termele lui Sura au fost construite în lungul străzii Clivus Publicius în partea de sus a pantei ce urca de la Circus Maximus. Vederea spre Palatin şi Circus Maximus trebuie să fi fost magnifică.

Tot în apropierea căii Clivus Publicius s-a ridicat şi templul Lunii. Edificiul a trebuit să compenseze unghiul pantei prin scări ample şi înalte. Din aria Aventinului făcea parte şi templul lui Vortumnus.

O cale foarte circulată şi importantă din această parte a Romei era Vicus Portae Trigeminae. Aceasta unea Forum Boarium cu Emporium. Vechea poartă a zidului servian care se deschidea spre această cale, Porta Trigemina, este una dintre cele mai menţionate din istoria capitalei romane. Se pare că ea avea trei deschideri pentru a uşura circulaţia.

Vicus Portae Trigeminae era jalonată de două arcuri de triumf, Arcul lui Lentulus şi Crispinus şi Arcul lui Germanicus. Intre această cale şi Tibru erau construite multe antrepozite.

Urcând panta Aventinului, în dreptul Podului Probus se găsea un remarcabil ansamblu de temple şi porticuri, templul zeiţei Junona Regina, de mari dimensiuni, şi un alt mic templu, templul Libertas, despre care se presupune că ar fi fost prima bibliotecă publică a Romei, graţie iniţiativei lui Asinius Pollio.

Templul zeiţei Junona Regina l-a ridicat generalul Camillus şi a fost reconstruit mai târziu de către Augustus. Scările lui Cassius (Scalae Cassi), care porneau de la nivelul templului, permiteau să se coboare către cheiul Tibrului.



Monument Giuseppe Mazzini

Pe Aventin se găsea o mare piaţă înconjurată de un portic, Armilustrium, piaţă dedicată sărbătorilor zeului Marte, la 19 octombrie, în fiecare an (sărbătoare a purificării armelor). Un mic altar dedicat lui Marte se găsea în centrul pieţei. Traianus a avut locuinţa privată în imediata apropiere a acestei pieţe.

La baza colinei, spre sud, dincolo de ziduri, s-a ridicat în anul 12 e.A. piramida lui Cestius, monument bizar dar interesant. Tot dincolo de ziduri, Augustus a edificat pentru Aventin cazarma celei de a IV-a Cohorte de vigiles.

Biserica Sant'Alessio

Luxul pe care îl atinsese locuirea de pe Aventin a excitat poftele vizigoţilor lui Alaric care, în anul 410 e.N, au jefuit Roma timp de trei zile. Aventinul a fost devastat în întregime. Secolele următoare au aparţinut unor modeste edificii creştine, reclădite şi mărite pe parcurs.

Aventinul oferă astăzi un aspect de cartier rezidenţial, foarte liniştit, plin de verdeaţă şi ocupat de multe stabilimente religioase, printre care Santa Sabina, Santa Prisca şi Sant'Alessio. Pe panta ce se lasă spre Circus Maximus se întinde o fermecătoare grădină a trandafirilor, cu neînchipuit de multe soiuri şi culori. Jos, la bază, cu deschidere spre Circus Maximus şi Palatin se desface Piaţa Romulus şi Remus, piaţă dominată de monumentul lui Giuseppe Mazzini (1805-1872), scriitor şi om politic care a proclamat, în 1849, Republica Roma, prefigurând statul italian unificat şi modern.

ROMA V - BISERICA SANTA SABINA

Biserica a fost construită în sec. al 15-lea e.N. de către episcopul Petru de Illyria, care oficiase înainte ca preot într-un titulus ce exista în acest loc. (La începutul creştinismului în Roma adunările creştinilor aveau loc în casele unor particulari convertiţi la creştinism şi cărora li s-a dat numele de titulus). Episcopul Petru de Illyria era originar din Dalmaţia.

Biserica Santa Sabina a fost construită, mai precis, sub pontificatul papei Celestin I-ul, între anii 422-432 e.N. pe locul fostului titulus păstorit de Petru de Illyria. Incă de la început, acest locaş paleocreştin a fost dedicat Sfintei Sabina, o martiră din sec. al 2-lea e.N., din timpul împăratului Hadrianus (117-138 e.N.). Legenda acestei sfinte s-a cristalizat abia în sec. al 6-lea, aşa că nu se ştie cu precizie dacă ea a trăit şi a murit pe colina Anventin, unde este ridicată biserica. Nu se ştie nici dacă resturile sale au fost transportate în Umbria, locul martiriului său.

Biserica a fost construită pe un plan basilical rectangular cu 24 de coloane de marmură. Este situată pe colina Aventin la înălţime şi aproape de Tibru.

In sec. al 10-lea, bisericii i s-a adăugat o campanilă (clopotniţă), modificată apoi în sec. al 17-lea. In 1219, papa Honorius al III-lea a donat biserica lui Dominic de Guzman, pentru a instala aici ordinul călugăresc pe care dorea să-l întemeieze, Ordinul Predicatorilor (dominicanilor). Acela a construit un claustru şi edificii mănăstireşti. Conducerea ordinului se află tot aici în timpurile noastre. Papa Honorius al III-lea aparţinea familiei romane Savelli, iar Dominic de Guzman a devenit Sfântul Dominic, transferând numele său asupra ordinului întemeiat.

In sec. al 16-lea, la iniţiativa papei Sixtus Quint (1585-1590) şi cu ajutorul arhitectului Domenico Fontana, s-a dat bisericii un aspect de edificiu al Contra-Reformei. Atunci şi-a pus amprenta stilul încărcat al baroului, astfel că biserica pierduse aproape toată autenticitatea sa medieval-timpurie.

Adăugirile baroce au fost suprimate prin lucrări excesiv de grele efectuate de Muňoz, lucrări care au redat bisericii frumosul ei aspect primitiv. A fost păstrată numai capela Sfintei Caterina de Sienna realizată în sec. al 17-lea în stil baroc.

In exterior, uşa din partea dreaptă este precedată de un portic alăturat în sec. al 15-lea. Nartexul, care precedă faţada principală, a făcut parte din porticul patrulater care înconjura atrium-ul ce a dispărut în sec. al 13-lea, atunci când s-a amenajat mănăstirea.

Este de remarcat frumoasa uşă în lemn de chiparos, care asigură intrarea în nava principală şi care a aparţinut bisericii primitive din sec. al 15-lea. Cele două canaturi sunt divizate în 18 panouri care au păstrat sculpturile în baso-relief, ilustrând scene din Vechiul şi Noul Testament.

In partea stângă sus, este reprezentată Crucificarea, exemplul cel mai vechi de reprezentare a acestei scene în loc public.

Interiorul bisericii are o amploare armonioasă, scăldată de o lumină caldă. El exprimă remarcabil încântarea Bisericii creştine primitive.

Planul basilical se compune din trei nave separate de două şiruri de coloane cu capiteluri corintice. Coloanele nu mai susţin arhitrava, ci se unesc cu arcade ce dau impresia de mare uşurinţă. Deasupra se deschid ferestrele readuse la originalitate.

Deasupra uşii de intrare, un mozaic poartă o inscripţie cu litere de aur, care comemorează construirea edificiului de către Petru de Illyria sub pontificatul lui Celestin I-ul (422-432 e.N.). De o parte şi de alta, două personaje feminine reprezintă alegorii ale Bisericii născute din Biserica evreilor (Ecclesia ex circumcisione) convertiţi de Sfântul Petru şi Biserica Păgânilor (Ecclesia ex gentibus) convertiţi se Sfântul Paul.

Acesta este singurul mozaic păstrat din toată acoperirea cu mozaic din partea superioară a navei, din mozaicurile care acopereau pereţii dintre ferestre şi din partea superioară a arcadelor.

In nava principală, deasupra arcadelor curge o friză din marchetărie de marmură, ea fiind un vestigiu al sec. al 5-lea e.N. La parter, în faţa spaţiului schola cantorum (spaţiu din faţa corului – stranei – rezervat cântăreţilor-dascăli) se remarcă un mormânt din mozaic al unui conducător general al dominicanilor, mort în 1300.

Mobilierul bogat din marmură din schola cantarum, din prezbiteriu şi de la amvoane, datând din sec. al 9-lea şi distrus de papa Sixtus Quint, a fost reconstruit cu ajutorul elementelor originale.

Amvoanele şi candelabrul pentru lumânările pascale au fost reconstruite cu ocazia îndepărtării elementelor baroce.

In absidă exista un mozaic de la începuturi, care reprezintă personaje venerate în biserică. El a fost înlocuit cu o frescă a manieristului Taddeo Zuccari, retuşată în sec. 19 şi 20.

In nava din dreapta se poate vedea partea superioară a unei coloane antice ce a aparţinut unor construcţii de sub biserică. Este probabil să fi aparţinut casei din sec. 3-4 e.N. unde se instalase titulus-ul creştin primitiv. In capătul navei a fost amenajată, în sec. al 15-lea, o capelă dedicată Fecioarei de către cardinalul Poggio del Monte di Auxia. Frumosul său mormânt aminteşte de arta distinsă a Renaşterii, răspândită la Roma de Andrea Brengo.

In nava stângă se găseşte capela în stil baroc a Sfintei Caterina de Sienna, realizată în sec. al 17-lea. Cu marmurile sale policrome, cu frescele sale şi cupola pictată, capela este o intrusă în serenitatea acestei biserici.

Incăperile mănăstirii dominicane s-au schimbat puţin de la începutul Ordinului Predicatorilor. Cea destinată Sfântului Dominic este încă prezentă cu toate că a fost mărită şi transformată în capelă. Mai există şi sala de mese originară, unde Tomas d'Aquino îşi lua masa pe timp ce se afla la Roma.

In grădina cu parfum de iasomie a călugărilor şi sub umbra portocalilor şi a lămâilor, sculptorul Giamondia a reprezentat pe cei doisprezece apostoli pe timpul Cinei (1974).

Biserica Santa Sabina are absida îndreptată spre nord, adică spre Palatin şi Capitoliu, profilate dincolo de Circus Maximus.

In spatele absidei, spre nord, se întinde Parcul Savello. Aici se văd resturi ale fortificaţiilor construite în sec. al 10-lea pentru a apăra colina, fortificaţii care au devenit în sec. al 13-lea fortăreaţa familiei Savelli (familie din care a provenit papa Honorius al III-lea).

Parcul oferă perspective plăcute asupra Romei, pornind, la stânga, de la colina Janiculus, la cupola basilicii Sfântul Petru, la Monte Mario cu antena sa de televiziune şi ajungând, spre dreapta, la monumentul lui Vittorio Emanuele al II-lea şi la Turnul miliţiilor de lângă Forumul lui Traianus.

ROMA V - PIAZZA NAVONA

Aici, în fostul Câmp al lui Marte, străinul poate să aibă contact foarte apropiat cu spiritul Oraşului Etern şi să perceapă o singură imagine cu foarte multe faţete.

Vizitând Roma în anul 7 e.A., Strabon, marele geograf al antichităţii, şi-a afirmat admiraţia pentru această parte plină de verdeaţă a oraşului, parte care abia începea a fi locuită şi acoperită de monumente religioase şi civile. Aici a construit Domitianus (81-96 e.N.) un mare stadion şi un Odeon, în care se dădeau spectacole poetice şi muzicale. Odeonul s-a aflat la circa 50 de metri de sud de stadion, acolo unde există astăzi Palazzo Massimo şi Piazza di San Pantaleo, ambele adiacente la Via Corso Vittorio Emanuele II.

Cu excepţia stadionului lui Domitianus a cărui suprafaţă alungită s-a păstrat prin Piaţa Navona, în perimetrul său nu a mai rămas nimic din Roma antică. Totul a fost înghiţit sub clădirile mai vechi, sau mai noi, dar toate atinse de patina vremurilor trecute. Clădirile care înconjoară piaţa sunt toate suprapuse peste vechile gradene ale stadionului. Prin sec. al 15-lea o inundaţie a Tibrului a transformat fostul stadion într-un lac pe care s-au plimbat bărcile. Parcurgând străduţele care se întrepătrund ca o adevărată dantelă între Piazza Navona şi Tibru, la apus, vizitatorul este transpus în timpurile de splendoare papală în inima Romei Renaşterii.

De la începutul sec. al 16-lea, cardinalii, ambasadorii, funcţionarii pontificali, bancherii şi curtezanelr bogate şi-au stabilit împrejur reşedinţe invidiate, atrăgând librari, gravori, croitori, pantofari şi miniaturişti. Toţi cei ce ofereau servicii s-au înghesuit cât mai aproape de Piazza Navona şi de piazza di Pasquino din apropiere. Chiar şi astăzi zona a rămas plină de artizani.

Jalonat de palate din sec. 15 şi 16, itinerariul prin acest cartier oferă frumoase surprize celor curioşi să pătrundă în curţile interioare. In spatele faţadelor cu trăsături austere, străpunse de ferestre rectangulare cu frontoane riguroase, Renaşterea a lăsat adesea fermecătoare loggii cu coloane, cornişe cu motive antice, a lăsat porţi cu blazoane decorate şi pereţi vopsiţi în nuanţe de gri, cu frize şi medalioane.

Departe de circulaţia auto, Piazza Navona oferă spectacolul unei sărbători permanente într-un decor plin cu vânzători de baloane, cu caricaturişti ce-şi imortalizează clientul dintr-o mică serie de tuşe, cu oameni absorbiţi de hrănirea porumbeilor sălbatici, cu sindicalişti care ţin cuvântări unor mici grupări de curioşi, nu vânzători ambulanţi, cu fotografi, cu chelneri ai cafenelelor şi restaurantelor şi cu mulţimea pestriţă de curioşi şi gură cască din toate colţurile lumii.

In stadionul lui Domitianus, amenajat în anul 86 e.N., s-a instaurat imediat un ciclu de jocuri după moda greacă. Spre deosebire de jocurile din amfiteatre, unde gladiatorii se înfruntau cu violenţă, aici se amestecau jocuri ale spiritului cu exerciţii fizice, alergări, pugilat, aruncări de disc, de suliţă şi altele. In Odeon se desfăşurau concursuri de elocinţă, de poezie şi de muzică.

Despuiat de acoperământul din marmură în anul 356 e.N., de către împăratul Constantius al II-lea, stadionul lui Domitianus ajunsese o ruină jalnică în sec. al 5-lea e.N. El şi-a regăsit viaţa sub Renaştere, atunci când a devenit una dintre cele mai frumoase pieţe din Roma. In 1477 piaţa comercială de pe colina Capitoliului a fost transferată aici. In mediul popular aglomerat a început să se dezvolte teatrul în aer liber, de la acrobaţii şi exchibiţii de circ până la teatrul de marionete. Foarte curând Piazza Navona a devenit şi un loc preferat pentru adunări. După anul 1869, piaţa comercială a fost mutată la Campo dei Fiori. Barăcile mobile nu s-au mai instalat aici decât pe timpul Crăciunului şi al sărbătorii tradiţionale „Befana“, ocazie cu care se ofereau jucării copiilor.

Astăzi Piazza Navona este renumită şi pentru cele trei fântâni ale sale. In centru este plasată Fântâna Fluviilor (Fontana dei Fiumi). Ea a fost comandată lui Bernini de către papa Iunocentius al X-lea doritor să dea palatului său (palazzo Pamphili) împrejurimi prodigioase. Palatul ocupă o bună parte din latura lungă apuseană a Pieţei Navona.

Genialul arhitect al artei baroce a reuşit să aşeze pe un amplasament de rocă goală un obelisc a cărui rigiditate şi echilibru contrastează cu aparenta mişcare a statuilor de pe soclu. Vântul pare a răsuci arborii, iar statuile de marmură de la baza obeliscului gesticulează. Acestea au fost executate după desenele maestrului de către elevii săi şi simbolizează patru mari fluvii din patru părţi ale lumii: Dunărea, simbolizează Europa, Nilul simbolizează Africa (capul său este voalat deoarece nu i se cunoaşte izvorul), Gangele simbolizează Asia, iar Rio de la Plata simbolizează America. Obeliscul de factură egipteană a fost adus aici de pe Via Appia unde zăcea doborât. Papa Iunocentius al X-lea a dispus aducerea lui.

Opera a fost terminată în 1651.

Cea de a doua fântână din piaţă, Fântâna Maurului (Fontana del Moro) a fost amenajată la sfârşitul sec. al 16-lea, dar în 1653, papa Iunocentius al X-lea a cerut lui Bernini să o reînnoiască. Arhitectul a desenat figura centrală a Maurului căreia unul dintre elevii săi i-a dat o înfăţişare viguroasă. Statuile tritonilor şi cele care înconjoară vasul larg al fântânii aparţin sec. al 19-lea.

Cea de a treia fântână, Fântâna lui Neptun, este instalată în partea nordică a pieţei şi a fost creată tot la sfârşitul sec. al 16-lea. Statuia zeului Neptun, aşezată în centru, cât şi cele care o înconjoară, datează tot din sec. al 19-lea.

Fontana del Mauro

Piaţa Navona este înconjurată de palatul Pamphili, biserica Sfânta Agnes, biserica Santa Maria dell 'Anima, biserica Santa Maria della Pace, Piazza Pasquino, Palatul Braschi care adăposteşte Muzeul Romei, Palatul Massimo, Palazzo della Sapienza, biserica San Luigi dei Francesi, cu opere de Dominichin şi Caravaggio şi palatul Madama (ocupat de Senat). Fiecare în parte constituie o mică comoară a evului mediu şi modern.

ROMA V - FÂNTÂNILE PUBLICE

1. Fontana di Trevi

Este fântâna cea mai amplă şi mai  renumită din Roma. Ea reprezintă stilul baroc târziu în arhitectură prin complexul amplu de statui şi basoreliefuri şi căderi tumultuoase de apă cristalină.

Papa Clement al XIII-lea a însărcinat cu lucrarea pe Nicola Selvi, în 1762. Acela a dat fântânii dimensiunile palatului de spatele căruia a alăturat-o, cu alura unui monument triumfal. Intr-o nişă centrală, de mari dimensiuni, este reprezentat zeul Ocean urcat într-un car sub formă de scoică tras de doi cai de mare şi de doi tritoni. Din laterale veghează personificările Abundenţei şi Salubrităţii. Două baso-reliefuri plasate la dreapta şi la stânga vorbesc despre trecutul care a condus la realizarea fântânii. Istoria începe de la Agrippa, în anul 19 e.A, cel care a decis să construiască un apeduct care să aducă apa în Roma de la 20 de kilometri depărtare. Apeductul a fost numit Acqua Vergine, căci izvorul a fost indicat de o tânără fată.

Reparat de papa Nicolas al V-lea şi de Urban al VIII-lea, apeductul a devenit sursa abundentă pentru fântână.

De jur-împrejurul lucrărilor statuare şi al jeturilor, sau a căderilor de apă este realizat un bazin amplu. Cu faţa spre fântână şi spre bazin s-au amenajat două rânduri de tribune pentru cei ce vor să contemple şi să guste priveliştea de pe marginea bazinului.

O legendă spune că străinii care vin să admire fântâna, trebuie să se întoarcă cu spatele şi să arunce în bazin două monede, una pentru a se reîntoarce la Roma şi a doua pentru realizarea dorinţelor.

In raport cu grandoarea fântânii, piaţa care o cuprinde pare prea restrânsă. Mulţimea de vizitatori şi de turişti par a nu se mai sfârşi. In lunile estivale Roma este un oraş bine încălzit de soare aşa că o escală cât mai lungă lângă Fontana di Trevi este mai mult decât binevenită pentru răcorirea ce o emană şi odihnă. De jur împrejur magazinaşe mărunte şi vesele revarsă spre trecători bogăţie de răcoritoare şi o diversitate deconcertantă de îngheţată.

2. Fontana del’Acqua Felice

Este o fântână monumentală plasată la apus de Piazza Republica, fântână care a fost ridicată, în 1587, de către Domenico Fontana. Este alimentată de un apeduct construit de papa Sixtus Quint din zona Colona, în lungul Via Casilina. Fântâna poartă prenumele papei, care se numea Felice Peretti.

Aqua Felice

Ea este dominată de o statuie gigantică a lui Moise. Autorul său, Prospero Bresciano, a gândit să realizeze un Moise asemănător celui realizat de Michel Angelo. La sfârşitul lucrării, când a văzut rezultatul, a trăit o ase,menea ruşine încât a murit curând.

Pentru o mai bună localizare trebuie spus că fântâna se află în lungul Via XX Septembre în piaţa San Bernardo acolo unde o acompaniază trei biserici: Santa Maria Vittoria, Santa Susana şi San Bernardo.

3. Fontana delle Api (Albinelor)

Se găseşte la apus de Fontana dell 'Acqua Felice, în acelaşi cartier nordic, pe Via Vittorio Veneto între biserica Santa Maria de Concezione şi palatul Barberini.

Rontana di api

Este decorată cu albine de pe blazonul familiei Barberini şi este opera lui Bernini (1644). De la ea pe direcţia Palatului Barberini se ajunge la Fontana del Trotone.

4. Fontana del Tritone

Fontana Tritone

Tritonul este aşezat pe o cochilie deschisă purtată de patru delfini. Tabloul reprezintă arta puternică şi plină de mişcare a lui Bernini. Blazonul cu albine al familiei Barberini aminteşte că atunci Roma era condusă de Urban al VIII-lea.

5. Fontana Barcaccia

Fontana Barccacia

A fost plasată în Piaţa Spaniei, la baza scării monumentale se urcă spre biserica Trinita dei Monti. Autor a fost Pietro Bernini, tatăl maestrului Bernini, şi a realizat-o între 1627-1629. Iniţiativa a aparţinut papei Urban al VIII-lea. Sculptorul a reprezentat o barcă decorată la extremităţi cu reprezentări de soare şi albine de pe blazonul familiei Barberini. Barca de piatră pare a naufragia în propriul bazin. Se zice că ideea a venit sculptorului într-o zi în care Tibrul revărsat a adus o barcă goală până la Piaţa Spania. Astăzi tineretul şi turiştii înconjoară cu multă plăcere fântâna, se odihnesc lângă ea şi îşi răcoresc mâinile.

6. Fontana della Botticella

Fontana della Botticella

Se găseşte la ieşirea de pe Podul Cavur spre vechiul Câmp al lui Marte, la sud de Mausoleul lui Augustus şi de Ara Pacis. Este cuprinsă între două mici bisericuţe ca nişte capele. A fost construită în 1774 cu fonduri de la Asociaţia luntraşilor de Ripetta. Oferă o frumoasă perspectivă spre domul San Carlo al Corso.

7. Fontana di Cavali marini

Fontana Cavali Marini

Este o fânrână decorativă în marele parc Villa Borghese, comandată, în 1791, de către Marcantonio Borghese care a întreprins o puternică renovare a grădinilor.

8. Fontana de Facchino

Dominată de palatul Banco di Roma şi foarte remaniată pe parcursul timpului, fântâna reprezintă un hamal (facchino) care susţine un butoi de unde apa curge într-un vas.

O legendă spune că sculptorul a imortalizat un hamal renumit de pe timpul Renaşterii care se afla în permanenţă beat. In acest fel a fost condamnat (imaginea lui) pentru eternitate a se mulţumi cu apă.

Fontana Facchino

Fântâna se află pe aliniamentul Via del Corso între Piazza Colona şi Palazzo Bonaparte.

9. Fontana dei Fiumi (Fluviilor)

Fontana dei fiumi

Este fântâna din centrul pieţei Navona comandată de papa Innocentius al X-lea, lui Bernini, din dorinţa de a asigura un cadru plăcut palatului său (palazzo Pamphili) din această piaţă. Genialul arhitect al barocului a aşezat pe un soclu de roci la vedere un frumos obelisc egiptean. Rigiditatea şi echilibrul obeliscului contrastează cu aparenta mişcare a grupului statuar aşezat pe soclu. Vântul pare că mişcă arborii şi statuile de marmură ce gesticulează la bază. Statuile executate după desenele lui Bernini, de către elevi ai săi, simbolizează prin statuile umane a patru fluvii patru părţi ale lumii: Dunărea simbolizează Europa, Nilul simbolizează Africa, Gangele simbolizează Asia şi Rio de la Plata simbolizează America.



Fontana del Moro

10. Fontana del Moro (Maurului)

Impodobeşte tot Piazza Navona în partea ei de sud. A fost realizată la sfârşitul sec. al 16-lea. După câteva decenii, în 1653, papa Innocentius al X-lea a cerut lui Bernini să o renoveze. Arhitectul a proiectat figura centrală, din care unul dintre elevii săi au realizat o lucrare viguroasă.



Statuile de tritoni şi cele care înconjoară vasul sunt realizări ale sec. al 19-lea.

11. Fontana del Nettuno (Neptun)

Rontana del Netuno

Ornamentează Piazza Navona în capătul de nord, într-o poziţie simetrică cu Fontana del Moro. Şi aceasta s-a creat în sec. al 16-lea spre sfârşit, dar statuia din centru a lui Neptun, precum şi cele care înconjoară bazinul aparţin sec. al 19-lea.

12. Fontana del Mascherone (Mascaron)

Se află în apropiere de malul de răsărit al Tibrului pe faţada posterioară a Palatului Farnese şi pe colţul unui spaţiu verde ce priveşte spre Villa Farnesina de pe malul apusean al râului.

Fontana del mascherone

A fost construită în 1626. Mascaronul (element de decoraţiune reprezentând un cap ireal şi grotesc) de marmură şi marele bazin de granit au provenit cu probabilitate dintr-un edificiu antic.

13. Fontana della Navicella

Fontana della Navicella

S-a amenajat târziu, în anul 1931, pe Colina Coelius, în faţa bisericii venerabile Santa Maria in Domnica şi într-o latură a bisericii San Stefano Rotondo. O arteră lată ajunge aici direct de la Colosseum, urmând Via Claudia.

14. Fontana Paola

Fontana Paola

Se găseşte în partea de sud a colinei Janiculus de pe partea apuseană a Tibrului, foarte aproape de biserica San Pietro in Montario. In formă de arc de triumf, această fântână, construită la cererea papei Paul al V-lea, demonstrează gustul în creştere pentru tablourile baroce pompoase.

15. Fontana de la piazza d'Aracoeli

Fontana d'Aracoeli

Aflată în piaţeta cu numele de d'Aracoeli, fântâna este o operă discretă a lui Giacomo della Porta (1589), marele arhitect de fântâni din Roma. Pentru aceasta a realizat numai desenele. In secolul următor, sec. al 17-lea, munţii de pe blazonul familiei Chigi au fost adăugaţi ca ornament. După un alt secol, soclul cu două scări prevăzut de Della Porta a fost înlocuit cu un bazin circular.

16. Fontana Terrina

Bazinul sculptat în 1590, a fost acoperit, în mod bizar, cu un capac de travertin câţiva ani mai târziu.

Fântâna a dăinuit până în anul 1899 în Campo dei Fiori, după care a fost reamplasată, în 1925, în piaţa din faţa bisericii Chiesa Nuova în acelaşi cartier, dar mai la nord.

Fontana Terrina

In locul ocupat de ea, în Campo dei Fiori, s-a ridicat statuia lui Giordano Bruno, cel ce fusese executat aici de Biserica Catolică pentru ideile sale astronomice înaintate.

17. Fontana delle Tartarughe (Broaştele ţestoase)

Se găseşte în sudul fostului Câmp al lui Marte, la sud de Area Sacra şi de Palazzo Mattei, într-o mică piaţetă.

Este o operă a renaşterii târzii (1581-1584), plină de graţie şi de mişcare, datorată lui Taddeo Landini care a lucrat probabil după desenele lui Giacomo Della Porta.

Numărul fântânilor de pe întinsul Romei este la fel de mare sau chiar depăşeşte numeric constelaţia pieţelor şi a piaţetelor greu de inventariat într-o lucrare restrânsă. Ele contribuie din plin la poezia şi specificul pieţelor. Ziua luminează şi răcoresc iar noaptea încântă auzul.

Fontana delle tartarughe



Rântâna din Piazza Bocca della Verita

Fântâna de la biserica Santa Sabina

Apare cu totul normal că, printre alte atribute, Roma a fost caracterizată şi drept „oraş al fântânilor“. Se mai pot adaoga la listă: Fântâna din faţa bisericii Santa Maria in Cosmedin, Quatro Fontane, Fântâna din Piazza della Rotonda cu obelisc, realizată de Giacomo Della Porta, în 1578, Fântâna cu obelisc şi lei din  Piazza del Popolo, realizată de Valadier în 1823, Fântânile arteziene din Piazza San Pietro, Fîntăna de lângă biserica Santa Sabina, pe Aventin  şi multe altele.

PRELIMINARII ECONOMICE SI TERITORIALE PREMERGĂTOARE PRIMULUI RĂZBOI

In ultimul sfert al secolului XIX-lea și începutul secolului XX, progresul economic al lumii a fost condiționat într-o măsură impresionantă de progresele impetuoase ale științei și tehnicii. La dezvoltarea nemaiîntâlnită până atunci a vechilor ramuri ale industriei, precum industriile metalurgică și textilă, s-a adăugat creșterea într-un ritm foarte rapid a unor ramuri noi și anume industria chimică, electrotehnică etc. Acest fapt remarcabil se explică prin găsirea de noi procedee tehnologice și inventarea unui număr mare de motoare și mașini-unelte, precum și punerea în valoare a noi resurse de energie. Astfel, folosirea petrolului ca nouă sursă de energie, a condus la inventarea și perfecționarea continuă a motorului cu explozie. O adevărată revoluție în organizare și procedeele industriale a fost produsă de folosirea electricității.

Cu certitudine, progresul tehnic în general, a permis aplicarea unor noi principii de organizare a producției. Toate acestea, plus intensificarea muncii au condus în mod firesc la creșterea productivității muncii, sporirea producției și diversificarea ei, revoluționarea transporturilor.

În perioada 1870-1915, producția industrială a lumii a crescut de aproximativ cinci ori. Trebuie apreciat și faptul că secolul care ne-a precedat a fost numit pe bună dreptate “Secolul fierului și cărbunelui”. Edificator în acest sens este și faptul că producția mondială de fier a crescut de la 30 milioane de tone în 1870, la 166 milioane în 1913. Pe primele locuri se situau în ordine: Anglia, Franța, Germania și SUA.

Din statisticile vremii, reiese că în anul 1913 producția mondială de oțel s-a ridicat la 76,6 milioane de tone din care cea a Europei era de 43,3 milioane. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă a fost realizată de industria grea, industria construcțiilor de mașini, construcțiile feroviare etc.

Este prioada în care au apărut în “marea industrie” mai mulți coloși, precum U.S.Steel în SUA, Krupp și Thyssen în Germania ș.a.

Un mare rol l-a jucat producția de electricitate care, suplinind lipsa de cărbune, a determinat crearea unor industrii puternice într-un număr de țări ca Italia, Suedia, Elveția. De asemenea, în uriașul salt realizat de economia mondială, în această perioadă, un rol important a avut-o creșterea producției de petrol. Producția mondială de petrol ajunsese în anul 1900 la 20 milioane de tone, pentru ca în 1913 să se ridice la 51 milioane de tone. Cel mai mare producător din lume erau Statele Unite ale Americii cu 9 milioane de tone în 1900 și 23 de milioane în 1913. În 1912, după SUA, urmau în ordine Rusia și România. Remarcabil este faptul că în anul 1907, țara noastră produsese 1.129.297 tone, iar în 1912 1.806.942 tone de petrol.

Dezvoltarea impetuoasă a industriei a condus la progresul sensibil al agriculturii care își accentua caracterul ei intensiv. Folosirea în măsură sporită a mașinilor agricole, îngrășămintelor chimice și folosirea unor metode mai eficace au avut ca rezultat creșterea producției agricole. Dacă în Europa Occidentală și parțial în Europa Centrală agricultura era intensivă, în SUA, Canada, Argentina, Australia și într-o oarecare măsură în Noua Zeelandă și Uniunea Sud-Africană, ea era extensivă și în același timp științifică. Dezvoltarea inegală a agriculturii mondiale era însă și mai pregnantă. Alături de țările amintite mai sus cu o agricultură în plină dezvoltare, erau altele precum China, Rusia, India, unde agricultura își menținea caracterul arhaic.

Legat de dezvoltarea agriculturii și în mare parte condiționată de aceasta, au fost progresele considerabile cunoscute de creșterea animalelor care a luat proporții impozante într-un număr de țări extraeuropene ca SUA, Argentina, Australia, Noua Zeelandă. Aceasta a condus și la construirea frigoriferelor ca și aplicarea unor noi metode de conservare a cărnii.

Impetuoasa dezvoltare a tuturor ramurilor economice mondiale se explică în primul rând prin creșterea rapidă a capitalurilor disponibile pentru investiții. Capacitatea financiară a lumii în acea perioadă, rezultă din rezervele de aur existente în 1913 în depozitele bancare din Europa și SUA. În Europa se aflau 4134 tone de aur, iar în SUA 1940; rezervele monetare din 52 de țări ale lumii erau de 11.170 tone de aur. Suma totală a hârtiilor de valoare din lumea întreagă era de aproximativ 600 de milioane de franci. Din această uriașă sumă, Anglia, Franța și Germania dețineau circa 497 milioane de franci, adică 80% din capitalul mondial.

De asemenea, pentru sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, goana pentru cuceriri extraeuropene și constituirea unor puteri mondiale, este una din principalele trăsături definitorii ale politicii Marilor Puteri. În această infernală competiție, Marea Britanie a jucat rolul principal. Nevoia stringentă de materii prime ieftine, de piețe de desfacere a mărfurilor și de plasare a capitalurilor, a determinat-o să ia un start cu adevărat furtunos sub sloganul “comerțul urmează drapelul”. Grupurile de presiune ce s-au format în Anglia, cu scopul de a stimula cuceririle coloniale, prezentau expansiunea extraeuropeană a Marii Britanii ca pe o formă a “luptei pentru viață”.

În planurile ideologilor colonialismului britanic, se impunea intenția de a face din Africa “De la Cap la Cairo”, un al doilea “imperiu indian”. Pe la finele secolului XIX, în Anglia se auzeau adesea apeluri pentru “O Britanie mai mare”.

Republica franceză, țara care a lansat sloganul îmbrățișat de tot omul, indiferent de pe ce meridian, “liberté, egalité, fraternité”, s-a avântat cu multă energie spre a nu rămâne prea mult în urma adversarului de peste Marea Mânecii. Propaganda colonială franceză a dus la formarea Partidului colonial, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și la organizarea “Grupului Colonial al Camerei Deputaților”, “Grupul Colonial al Senatului”, “Comitetul Marocului”, “Comitetul Madagascarului”, “Comitetul Oceaniei franceze” etc.

În politica sa colonială, Rusia a acționat în sensul lărgirii granițelor statului. După războiul de la 1877-1878, guvernul țarist a trecut la noi anexări teritoriale spre Extremul Orient. Astfel au fost anexate regiunea Transcaspică în 1869-1873, Buhara și Kiva în 1873, hanatul Kokand în 1875, Fergana în 1875-1876, Samarkand și oaza Merv în 1884 ș.a.

Posesiunile rusești se întindeau în preajma războiului pe o suprafață de 17.700.000 kilometri pătrați cu o populație de 33.200.000 locuitori, dintre care 20.000.000 erau musulmani.

În Germania nu exista o tradiție colonială. Otto von Bismarck, supranumit “Cancelarul de fier”, era mult prea ocupat cu problemele continentale pentru a se gândi și la colonii. Prin 1868, el scria lui von Roon, ministrul de război al Prusiei ca “Toate avantajele care ar exista chipurile pentru metropolă au în majoritatea cazurilor un caracter iluzoriu”. Dar, după 1884, Germania s-a angajat cu toată vigoarea în această furtunoasă întrecere. Cercurile guvernante de la Berlin au acordat, pentru început, toată atenția teritoriilor din Africa, Oceania etc, rămase libere. S-au depus eforturi și pentru dobândirea unei poziții cât mai avantajoase în Asia Mică și Mesopotamia.

Italia, sosită și ea mai târziu la start, s-a desfășurat cu pretențiile de rigoare pe țărmurile Mării Roșii și Golfului Aden. În expansiunea lor, încercând să instaureze protectoratul asupra Ethiopiei, italienii au suferit în 1896 un eșec de proporții, corpul expediționar italian fiind zdrobit cu desăvârșire de ethiopieni la Adua. Totuși, în 1911, în urma războiului cu Imperiul Otoman, câștigat, Italia a anexat Tripolitania, Cyrenaica și și-a păstrat controlul asupra Dodecanezului.

Folosindu-se cu măiestrie de ciocnirile de interese coloniale dintre Marile Puteri, Belgia și-a creat propriul imperiu colonial. Astfel, Conferința Internațională de la Berlin, din 15 noiembrie 1884-26 februarie 1885, la care au participat 14 state, a hotărât constituirea Statului Independent Congo, cu Leopold al II-lea, regele belgienilor, ca suveran.

Dacă în 1876 posesiunile coloniale măsurau 46.494.000 kilometri pătrați cu 313.646.000 de locuitori, în 1914 se ajunsese la o suprafață de 74.960.000 km pătrați cu 568.694.000 de locuitori.

În timpul acestei competiții coloniale au apărut momente de mare tensiune care, deși s-au soluționat pentru un timp, au mocnit în continuare amenințând să se reaprindă. Astfel, în 1898 s-a iscat “incidentul de la Fashoda”, vechea denumire a orașului Kodoc din Sudan, dintre Anglia și Franța, pentru stăpânirea cursului superior al Nilului. Conflictul s-a închis prin concesia Franței deoarece prietenia cu englezii era necesară ca văzduhul, pentru apărarea granițelor ei europene cu Germania. Referindu-se la aceasta, în 21 octombrie 1898, Courcel, ambasadorul Franței la Londra scria: “Noi suntem dispuși să facem multe concesii Angliei pentru că punem un preț serios pe prietenia sa”. În anul 1898 a avut loc războiul hispano-american încheiat cu înfrângerea Spaniei, care renunța la suveranitatea sa asupra Cubei și ceda Statelor Unite ale Americii posesiunile Puerto-Rico, Guam și Filipine. Mult mai grav a fost războiul ruso-japonez, februarie 1904-septembrie 1905 încheiat cu înfrângerea Rusiei, care prin pacea de la Portsmouth recunoștea Coreea ca intrând în zona de influență a Japoniei și ceda acesteia dreptul de arendă asupra peninsulei Liaodong cu Port-Arthur și Dalnâi, calea ferată din Manciuria de sud și partea sudică a Sahalinului. Pretențiile brutale de reîmpărțire a coloniilor, ridicate de Germania, s-au manifestat prin două crize marocane. Prima s-a declanșat la 31 mai 1905 prin vizita lui Wilhem al II-lea la Tanger și încheiată în favoarea Franței prin Conferința Internațională de la Algesiras; a doua s-a dezlănțuit la 1 iulie 1911 și a fost marcată de vizita canonierei germane “Panther” în portul marocan Agadir. Acest conflict denumit și “saltul panterei”, s-a încheiat printr-un acord franco-german încheiat la 7 noiembrie 1911, prin care Germania obținea acces în Congo francez, dar renunța la orice pretenții asupra Marocului.

PIERDERI ALE BELIGERANŢILOR IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Primul război mondial s-a încheiat cu victoria categorică a țărilor Antantei și aceasta n-a fost întâmplătoare. Rezultatul final al acestei uriașe încleștări de forțe se explică prin uriașele resurse economice și rezerve umane de care dispuneau statele aliate și asociate. Trebuie avuți în vedere și alți factori obiectivi care au avantajat victoria Antantei, și anume moralul soldaților și populației civile, numărul și calitatea diviziilor și calitățile statelor-majore și ale corpului de comandă în general. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în acest bloc politico-militar se aflau și își puseseră speranțele, națiuni și popoare care de secole luptau împotriva opresorilor ce se aflau în tabăra Puterilor Centrale.

Din desfășurarea acestui uriaș măcel rezultă, fără putință de tăgadă, că Puterile Centrale și în primul rând Reich-ul german, deși inferior Antantei sub raport politico-militar, printr-o folosire judicioasă a mijloacelor de care dispuneau, au rezistat peste patru ani unei presiuni excepționale, ba, mai mult, au provocat Aliaților înfrângeri și pierderi foarte grele, împingându-le armatele, în unele momente, pe marginea înfrângerii ce părea de neevitat. Numai cu prețul unor eforturi și jertfe imense Aliații au izbutit să obțină victoria.

La capătul celor 52 de luni de război, bilanțul era de un dramatism incredibil. Marea tragedie pe care o trăise omenirea, s-a putut evalua matematic pe baza datelor culese de statiscieni. Suferințele multor milioane de oameni nu vor putea fi înfățișate în toată amploarea lor niciodată. În cele 28 de state care au intrat treptat în uriașa conflagrație, fuseseră mobilizați aproximativ 75 de milioane de oameni. Țările beligerante, în numr de 16, au înregistrat 37.494.186 de oameni scoși din luptă.

Rezultă că participarea la război, sub raportul pierderilor umane suferite, a fost foarte disproporționată. Dar pretențiile au fost foarte mari. Este cazul Japoniei și chiar al SUA. La o privire mai atentă, situația ne pare cel puțin paradoxală. Bunăoară, unele țări mici și mijlocii, în raport cu numărul locuitorilor, au avut pierderi de vieți omenești mai mari ca Italia și chiar Franța. Astfel, numărul de tineri între 20 și 30 de ani pierduți de Serbia, era mai mare decâr cel pierdut de Franța. Țara noastră, la o populație de 7.500.000 de locuitori, pierduse în 1916-1918 aproximativ o zecime din populație.

În cei peste patru ani de război, beligeranții cheltuiseră pentru nevoile de război 331,6 miliarde de dolari, iar distrugerile cauzate de război se ridicau la suma de 36,9 miliarde de dolari. Țările beligerante aveau în 1920 o datorie care însuma 225 miliarde de dolari, față de numai 26 miliarde în preajma războiului. Datoria externă a unor țări beligerante era în anul 1919 impresionantă. Astfel, Anglia avea datoria externă de 32 miliarde de franci de aur, Franța de 33 miliarde, iar italia de 20 de miliarde. În timpul războiului, Anglia a pierdut 15%, iar Franța 31% din avuția lor națională. Situația Germaniei era și mai grea și s-a agravat pe măsura trecerii timpului. Astfel, în anul 1914, o zi de război îi costa pe germani 36 milioane de mărci, ca în 1918 să se ajungă la 146 de milioane. O gravă criză economică se prefigura încă din 1916. Rezervele de aur au scăzut uluitor, iar inflația s-a transformat într-un fenomen cronic.

Distrugerile de război, în unele regiuni, au întregit tabloul dezolant al economiei. De pildă, numai în Franța, invadatorii germani au provocat distrugerea, totală sau parțială a 900.000 de imobile, 20.000 de uzine, dintre care 2.507 metalurgice și 24 de furnale înalte, 5.000 km de cale ferată și 53.000 km de drumuri. 1.757.000 hectare de teren arabil, străbătute de tranșee, ori scormonite de proiectile și bombe de tot felul, deveniseră pentru un timp improprii muncilor agricole. Prin aceasta s-a redus considerabil suprafața de teren cultivabil, iar producția agricolă a scăzut, în perioada imediat postbelică, cu două treimi față de anul 1913. În anii războiului, în Franța 9/10 din șeptelul cornutelor mari, adică 2.400.000 de capete, s-a pierdut. În aceste condiții de grea criză, francul francez s-a devalorizat brusc, astfel încât în 1922, el reprezenta decât 40% din valoarea lui antebelică. Pe acest fond s-a produs o creștere vertiginoasă a prețurilor, în special la mărfurile de larg consum și produse alimentare.

În Germania, criza a fost de-a dreptul catastrofală. Producția industrială căzuse spectaculos către sfârșitul războiului, reprezentând în 1918 numai 57% din cea a anului 1913. Agricultura germană, lipsită de mașini și mână de lucru, a intrat într-o criză disperată. În anul 1918, ultimul an de război, s-a produs doar 55% grâu, 65% secară, 50% ovăz, 55% cartofi etc. în raport cu producția anului 1913.

Un tablou interesant prezenta Marea Britanie. La finele războiului a început un ușor avânt al industriei și comerțului, care a durat până la jumătatea anului 1920. Acest fapt se explică în special prin creșterea cererii de mărfuri englezești în diverse țări, mărfuri necesare reconstrucției postbelice. În 1920, producția într-o serie de ramuri ale industriei engleze a crescut. Construcțiile navale, industrie tradițională a Marii Britanii, a realizat în aceeași perioadă de timp, o creștere de 35,4%, iar exportul de mărfuri 38,1%. Acest avânt s-a dovedit a fi înșelător, căci de la jumătatea anului 1920, economia engleză a intrat la rându-i într-o grea și mult prelungită criză.

Pierderi uriașe a suferit Belgia de pe urma invaziei și ocupației germane și a faptului că pe teritoriul ei s-au desfășurat bătălii  de proporții purtate de trei Mari Puteri. La 4 aprilie 1919, în fața “Consiliului Celor Patru”, “regele cavaler” Albert I, al belgienilor sublinia cu energie, fără a fi contrazis, decât în culise, că “Invazia i-a provocat Belgiei pierderea aproape a tuturor mijloacelor de producție” și din această cauză în țară era nu “jena economică” ci “paralizia completă și mizeră, într-o țară care era una din cele mai bogate din lume”. Într-adevăr, în această mică, dar eroică țară fuseseră distruse în anii războiului aproximativ 100.000 de locuințe, 3.650 km de cale ferată, iar din 4.534 locomotive se mai aflau în funcție doar 181. Agricultura belgiană, altă dată modernă, cunoștea o reducere a suprafeței arabile cu 100.000 de hectare, iar efectivul cornutelor mari scăzuse cu 50%, iar cel de porcine cu 66%.

În ceea ce privește Italia, tabloul crizei economice era dramatic. Din cauza lipsei forței de muncă (peste 50% din populația de sex bărbătesc fusese mobilizată) și a lipsei îngrășămintelor chimice, producția agricolă a scăzut îngrijorător. Din aceste cauze, suprafața arabilă, ca și șeptelul de animale, a scăzut. Războiul a dezorganizat în întregime sistemul financiar al țării. Drept urmare, s-a redus foarte mult exportul de mărfuri și a crescut importul, ceea ce a condus la o balanță a plății cu un pronunțat caracter pasiv. Inflația a luat proporții nebănuite. Datoria italiană se ridica la 80 de miliarde de lire, sumă uriașă dacă avem în vedere că întreg capitalul Italiei era înainte de război 140 de miliarde. În perioada 1860-1914, datoria Italiei era de numai 14 miliarde, pentru ca în primul an de după război, să facă o datorie de 18 miliarde de lire. Această ascuțită criză a economiei era o consecință directă a războiului.

Criza economică postbelică a lovit cu violență și Japonia. Ea și-a făcut simțită prezența în arhipelagul nipon încă înainte de încetarea ostilităților și a cuprins îndeosebi agricultura. Cum cultura orezului ocupa primul loc pe ogoarele japoneze, s-a manifestat ca o adevărată criză a orezului. Înăbușită de sistemul parazitar al proprietății moșierești, producția agricolă japoneză nu a crescut în ritmul și pe măsura industriei. Din această cauză, agricultura japoneză era pe departe de a satisface cererile pieței, iar statul, apărând interesele marilor proprietari, au redus substanțial importul de orez.

Instalarea la cârma țării a unui guvern condus de președintele partidului Seyukai, n-a dus la redresarea situației și la oprirea crizei economice. În 1919, balanța comercială a devenit pasivă, exportul scăzând brusc. În 1920 și 1921, deficitul balanței comerciale a scăzut foarte mult. Anul 1923 anunța o redresare economică, când la 1 septembrie s-a produs un seism catastrofal soldat cu 155.000 de morți și uriașe distrugeri materiale, în special la Tokyo și Yokohama. Au fost necesare noi eforturi pentru a aduce economia pe linia de plutire.

Situația SUA în această perioadă făcea notă separată. Blocada britanică, extrem de severă, a determinat pe americani (care inițial se deciseseră să facă afaceri cu țări aparținând ambelor tabere beligerante) să reducă comerțul cu Puterile Centrale și să-l dezvolte cu Puterile Antantei. Astfel, dacă în 1914, exportul american se ridica la suma de 2.364.000.000 de dolari, în 1917 el a crescut de peste două ori, atingând suma de peste 6.290.000.000 de dolari. Marele concern “I.P. Morgan”, care se pronunțase nu numai în vorbe dar și în fapte de partea Antantei, a creat cea mai mare organizație de aprovizionare din lume, ajungând în vara anului 1915 să cumpere în fiecare zi mărfuri în valoare de 10 miliarde de dolari pentru Marea Britanie, al cărei reprezentant comercial oficial era. Astfel, exportul american către statele Antantei a crecut rapid, de la 1.991.700.000 de dolari în 1915, la 3.214.500.000 în anul 1916.

Profiturile realizate au fost foarte mari. Astfel “United States Steel Corporation” a obținut în 1914 profituri însumând 23.500.000 de dolari, iar în 1916 271.500.000 de dolari.

Odată cu intrarea americanilor în război, veniturile au crescut într-un timp și mai rapid. S-a scris mult despre faptul că SUA a intrat în război datorită uriașelor vânzări către statele Antantei, care plăteau în aur, și impresionantelor beneficii realizate de concernele transatlantice. Sigur că trebuie să se ia în considerație și aceste fapte, dar nu trebuie uitată publicarea radiotelegramei lui Zimmerman, ministrul de externe al Reich-ului, către ambasadorul german în Mexic spre a propune guvernului acestei țări atacarea Statelor Unite, promițându-i în schimb Texasul, Arizona și Noul Mexic. De asemenea, atrocitățile nemților în Belgia, criminalul război total și neîngrădit al submarinelor, declarat de guvernul german la 31 ianuarie 1917, au zguduit puternic opinia publică americană, îndârjind-o împotriva Germaniei și aliaților săi. Îndată ce SUA au declarat război Germaniei, ajutorarea Antantei s-a intensificat. Suma totală a creditelor militare acordate țărilor Antantei s-a ridicat la 10 miliarde de dolari, dintre care 4.272.000.000 Angliei și 2.988.000.000 de dolari Franței. De asaemenea, folosindu-se de slăbirea concurenței englezilor și germanilor, americanii și-au intensificat schimburile comerciale cu țări aflate în diverse zone ale pământului și în special în America Latină. Datorită balanței comerciale active din perioada 1915-1920, SUA s-au transformat din debitor în creditor al lumii.

Încă în vâltoarea campaniei electorale, economia americană a fost cuprinsă de o criză ce a durat până la jumătatea anului 1921. Agricultura, prima lovită, a înregistrat o sensibilă scădere a prețurilor. Criza agrară s-a prelungit încă un timp după încheierea celei industriale. În industrie, criza s-a remarcat printr-o scădere a producției cu 21% în perioada din iunie 1920 până în aprilie 1921.

PIERDERI UMANE IN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Bilanțul victimelor Primului Război Mondial

Soldați aliați morți

• Belgia: 13.700
• Imperiul Britanic: 908.000
  • Australia: 61.000
  • Canada: 55.000
  • India: 25.000
  • Noua Zeelandă: 16.000
  • Africa de Sud: 7.000
  • Regatul Unit: 715.000
• Franța: 1.240.000
  • Coloniile franceze: 114.000
• Grecia: 5.000
• Italia: 650.000
• Japonia: 20000
• Muntenegru: 3.000
• România: 880.000
• Rusia: 1.700.000
• Serbia: 45.000
• Statele Unite: 50.600
• Total:7.936.000

Soldați morți ai Puterilor Centrale

• Germania: 1.950.000
• Austro-Ungaria: 1.500.000
• Bulgaria: 827.500
• Turcia: 35.000
• Total: 5.132.500

Civili morți

• Germania: 760.000
• Austro-Ungaria: 300.000
• Belgia: 30.000
• Regatul Unit: 31.000
• Bulgaria: 275.000
• Franța: 40.000
• Grecia: 132.000
• România: 275.000
• Rusia: 3.000.000
• Serbia: 650.000
• Turcia: 1.000.000

Total pierderi

* România                1.155.000
* Franţa                    1.166.000
* Rusia                     4.700.000
* Regatul Unit            746.000
* Italia                         650.000
* Serbia                       695.000
* Germania              2.710.000
* Austro-Ungaria    1.800.000

REPUBLICA DEMOCRATICĂ MOLDOVENEASCĂ 1917-1918

Republica Democratică Moldovenească este un fost stat care a fost înfiinţat în 2 decembrie 1917 pe teritoriul fostei gubernii Basaraba, prin proclamaţia Sfatului Ţării, organ reprezentativ al populaţiei din regiune. Proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti s-a făcut în condiţiile Revoluţiei ruse din 1917.

Iniţial Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte a unei viitoare Rusii federale, dar în 24 ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa.

În condiţiile anarhiei existentă datorită revoluţiei ruse, conducătorii Republicii Democratice Moldoveneşti (Ion Inculeţ, Nicolae Bosie-Codreanu, Ion Pelivan, Nicolae Sacară) au cerut sprijin pentru restabilirea ordinii de la generalul rus Scerbacev, comandantul armatei ruse de pe frontul românesc. Cum acesta nu avea ostaşi disponibili, armata rusă fiind şi ea în stare de anarhie la acea vreme, a înaintat cererea respectivă aliaţilor români. Ca urmare a acestei cereri, în ianuarie 1918 armata română a intrat în Basarabia. Sovietul bolşevic din Chişinău, aflînd despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Ţării şi a anunţat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii (Cristi, Pelivan şi Codreanu). Pînă la urmă însă bolşevicii au fost nevoiţi să părăsească Basarabia. În 13 ianuarie 1918 armata română a intrat în Chişinău.

Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a votat în unanimitate pentru proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti. Consiuliul Director a fost dizolvat şi a fost înlocuit de Consiliul de Miniştri. Primul ministru al noii republicii a fost numit Daniel Ciugureanu, iar Ion Inculeţ a fost reconfirmat ca preşedinte.

În 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, organul conducător al republicii, a votat unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România. Votul de unire cu România a fost dat cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 abţineri. Tratatul de la Paris (1920) a confirmat unirea Basarabiei cu România.