ISTANBUL - MOSCHEEA CUCERITORULUI - FATIH

Fatih, în traducere “Cuceritorul”, a fost numită după cucerirea otomană partea cea mai dens populată a Constantinopolului de odinioară, aflată în jumătatea dinspre vechile ziduri ale oraşului, adică dinspre apus. Este vorba de acel mare cartier în care au pătruns pentru prima dată trupele turceşti invadatoare, la 29 mai 1453. Era inima oraşului bizantin în ultima perioadă a imperiului, pe timpul când împăraţii se mutaseră în complexul de palate de la Blachernes. Complexul palaţial Blachernes era plasat în colţul de nord-vest a incintei triunghiulare de apărare a Constantinopolului, pe malul sudic al Cornului de Aur, acolo unde se întâlneau zidurile duble de apărare dinspre uscat cu cele simple dinspre apele cornului de Aur. Fiindcă a fost prima parte cucerită de Mahomed al II-lea Cuceritorul, astăzi ea încă se numeşte “adevăratul Istanbul” sau “primul Istanbul”.

Spre răsărit, adică spre vârful peninsulei ocupată de vechiul Constantinopol, se întinde cartierul Eminönü. Cele două supercartiere formează împreună întregul Constantinopol de altă dată. Astăzi Fatih este numai unul dintre cele 39 de districte ale megalopolisului Istanbul, unul dintre cele mai mari şi mai populate, dar nu dintre cele mai bogate.

Era foarte normal ca cel ce ajunsese stăpânul celei mai renumite capitale a lumii europene să-şi dorească a imortaliza victoria chiar în mijlocul celei mai locuite părţi a aceleia, în zona pe care o avusese la picioare în primele clipe după trecerea grozavelor ziduri. Aşa s-a născut ideea de a închina o moschee lui Allah şi apoi lui, ca învingător. Dorea, în plus, ca să ridice un edificiu musulman care să egaleze Sfânta Sofia.

Acel loc era plin de istorie bizantină şi era traversat de una dintre cele mai importante artere ale capitalei, cea care conducea de la zidurile lui Theodosius al II-lea până la Forumul Taurului, astăzi zona Baiazid (Bayezid). Deoarece zona aceea a celei de a pstra coline a oraşului oferea largi perspective spre Marea Marmara şi spre Cornul de Aur, s-a bucurat de aprecierea împăraţilor bizantini, şi a patricienilor, toţi construind intens şi lăsându-se înconjuraţi de cartiere suprapopulate.

Colina a fost încoronată de arhitectură religioasă încă de la fondarea capitalei romane, printre care şi grandioasa biserică Sfinţii Apostoli, memorial şi necropolă a împăraţilor, dispărută astăzi. Monumentele de tezaur de pe colina numită astăzi Fatih, au fost devastate pentru prima dată şi iremediabil de creştinii apuseni din Cruciada a IV-a. Resturile le-a demolat Mahomed al II-lea Cuceritorul, în 1461, pentru a-şi ridica propriul monument de glorie, Moscheea Fatih. Era prima moschee imperială din interiorul zidurilor Conastantinopolului, dar a doua din zonă, după moscheea lui Eyüp, purtătorul stindardului lui Mahomed, căzut sub zidurile bizantine la începutul sec.al 8-lea, pe timpul unui asediu. După ridicarea complexului religios al sultanului, s-au adăugat zonei alte moschei şi mausolee în amintirea unor personalităţi ale ierarhiei otomane.

Astăzi pe lângă Moscheea Cuceritorului trece aceeaşi veche arteră a Bizanţului, dar ea poartă numele de Fevzi Paşa Caddesi. Ea se prelungeşte apoi cu tronsoanele de arteră numite Macar Kadoşler şi Şehzade başi, până în innima cea mai veche şi monumentală a oraşului. In prezent districtul Fatih nu se poate lăuda a fi prosper, trăind încă mult în umbra trecutului şi a unor ambianţe perimate. Nu poate fi, însă, uitat de călători pentru că este şi va rămâne un areal de istorie, de umbre ale acesteia şi de contopire a unor  evoluţii în arhitectură şi artă.

Cel mai interesant şi atrăgător monument al actualului district Fatih este Moscheea Cuceritorului, sau Moscheea Fatih, în fapt un ansamblu de obiective istorice cu caracter religios otoman. Turcii numesc moscheea  simplu: Mehmediyya.
Complexul Moscheii Mahomed Cuceritorul (Sultan Fatih Mehmed Kűlliyesi) a fost amenajat între 1463-1470/71, pe locul strălucitei biserici bizantine Sfinţii Apostoli, cu care se aseamănă catedrala San Marco din Veneţia. In acea biserică, aşezată pe cea de a 4-a colină a capitalei, erau îngropaţi o parte dintre împăraţii bizantini. Mormintele lor au fost profanate şi devastate de nobilii creştini veniţi cu armata Cruciadei a IV-a, în 1204, iar mai târziu de dervişii mahomedani fanatici, care au intrat în oraş după 1453. O parte din materialele provenite din demolare, granit şi marmură, s-au folosit la noua construcţie. La origine complexul acoperea o suprafaţă aproape patrată, cu latura de 325 metri.
  Legenda spune că arhitectul turc Atik Sinan, supranumit cel bătrân, adică altul decât viitorul mare arhitect al turcilor, Mimar Sinan, a fost pedepsit cu amputarea mâinilor şi apoi cu  execuţia, când sultanul cuceritor a aflat că cupola moscheii sale nu a atins grandoarea celei de la Sfânta Sofia. Este vorba, probabil, de mai mult decât de o simplă legendă târzie, pentru că în lucrări de istoria artei, ca arhitect este desemnat grecul Christodulos. Cunoscând acest fapt nu miră pe nimeni că aceasta a fost prima moschee care a imitat Sfânta Sofia.

Arhitectura

Totul este gigantic în acest prim mare complex musulman, atât moscheea Fatih cât şi şcolile, fântânile, mausoleele, pieţele negustoreşti şi spitalul. S-a făcut totul pentru a impresiona şi imortaliza memoria cuceritorului Constantinopolului. Aceasta fără a ţine seama de cutremure. După cutremurul din 1509 complexul a fost restaurat de Baiazid al II-lea, fiul ctitorului. Au urmat alte cutremure care au necesitat reparaţii, în anii 1557 şi 1754. După un alt seism memorabil, din 22 mai 1766, cupola s-a prăbuşit, iar zidurile avariate ireparabil. Un arhitect contemporan seismului, Mehmet Tahir Aga, a efectuat restaurări capitale în stil baroc turcesc. A adus modificări de plan dar a respectat aceleaşi proporţiile. Din vechea construcţie numai curtea, portalul intrării principale şi părţile inferioare ale minaretelor au rămas originale, aşa că toate speculaţiile privind asemănarea cu Sfânta.Sofia sunt acum inutile. Probabil că noua moschee a fost terminată în anul 1781, fapt ce îi răpeşte mult şi din valoarea vechimii şi autenticităţii. Mihrabul pare şi el a fi aparţinut construcţiei originale.

Interiorul original era o copie a altor moschei lucrate anterior de Sinan, care la rândul lor erau inspirate de Sfânta Sofia. Noul arhitect a păstrat concepţia cea veche cu ocazia rezidirii. Cupola şi cele patru semicupole sunt susţinute pe patru pilaştri enormi din marmură. Sistemul cupolelor este aproape identic cu cel de la biserica Sfânta Sofia. Are trei mezanine şi o decorare interioară sobră, numai cu caligrafii coranice. La acoperirea pereţilor interiori se remarcă folosirea unor plăci de faianţă de calitate inferioară faţă de cea obişnuită de Iznik şi faţă de cea splendidă folosită la Moscheea Rüstem Paşa.

Remarcabilă este curtea interioară, cu un portic extrem de robust, asemănător construcţiilor romane cu arcade indestructibile. Medresele (şcoli coranice) adiacente asigurau un învăţământ de înaltă calitate, constituind ulterior una din şcolilor de la originea Universităţii din Istanbul.

Imprejur sunt presărate multe mausolee (türbe), dar cel mai venerat este al Cuceritorului, reconstruit în întregime, în 1766, în stil baroc otoman. O parte din fostul spital şi din hammamul monumental au dispărut pe timpul cutremurului din 1894. Cu laturile lui de câte 100 de metri acest complex religios are şi astăzi cel mai întins domeniu de acest fel din Istanbul.

Locul este plin de trecut, de poveşti nepreţuite despre suverani care au stăpânit lumea şi despre tronurile unor imperii grandioase. Umbrele pe care le reînvie, enigmele pe care încă le păstrează pentru vecie, induc imagini ale unei lumi gigantice, emoţionante şi, în parte, necunoscute. Pământul ce înconjoară Moscheea Cuceritorului este sfânt şi pentru lumea creştină.

ISTANBUL - FATIH

Fatih, în traducere “Cuceritorul”, a fost numită după cucerirea otomană partea cea mai dens populată a Constantinopolului de odinioară, aflată în jumătatea dinspre vechile ziduri ale oraşului, adică dinspre apus. Este vorba de acel mare cartier în care au pătruns pentru prima dată trupele turceşti invadatoare, la 29 mai 1453. Era inima oraşului bizantin în ultima perioadă a imperiului, pe timpul când împăraţii se mutaseră în complexul de palate de la Blachernes. Complexul palaţial Blachernes era plasat în colţul de nord-vest a incintei triunghiulare de apărare a Constantinopolului, pe malul sudic al Cornului de Aur, acolo unde se întâlneau zidurile duble de apărare dinspre uscat cu cele simple dinspre apele cornului de Aur. Fiindcă a fost prima parte cucerită de Mahomed al II-lea Cuceritorul, astăzi ea încă se numeşte “adevăratul Istanbul” sau “primul Istanbul”.

Spre răsărit, adică spre vârful peninsulei ocupată de vechiul Constantinopol, se întinde cartierul Eminönü. Cele două supercartiere formează împreună întregul Constantinopol de altă dată. Astăzi Fatih este numai unul dintre cele 39 de districte ale megalopolisului Istanbul, unul dintre cele mai mari şi mai populate, dar nu dintre cele mai bogate.

Era foarte normal ca cel ce ajunsese stăpânul celei mai renumite capitale a lumii europene să-şi dorească a imortaliza victoria chiar în mijlocul celei mai locuite părţi a aceleia, în ziona pe care o avusese la picioare în primele clipe după trecerea grozavelor ziduri. Aşa s-a născut ideea de a închina o moschee lui Allah şi apoi lui ca învingător.

Acel loc era plin de istorie bizantină şi era traversat de una dintre cele mai importante artere ale capitalei, cea care conducea de la zidurile lui Thedosius al II-lea până la Forumul Taurului, astăzi zona Baiazid (Bayezid). Deoarece zona aceea a celei de a pstra coline a oraşului oferea largi perspective spre Marea Marmara şi spre Cornul de Aur, s-a bucurat de aprecierea împăraţilor bizantini, şi a patricienilor, toţi construind intens şi lăsându-se înconjuraţi de cartiere suprapopulate.

Colina a fost încoronată de arhitectură religioasă încă de la fondarea capitalei romane, printre care şi grandioasa biserică Sfinţii Apostoli, memorial şi necropolă a împăraţilor, dispărută astăzi. Monumentele de tezaur de pe colina numită astăzi Fatih, au fost devastate pentru prima dată şi iremediabil de creştinii apuseni din Cruciada a IV-a. Resturile le-a demolat Mahomed al II-lea Cuceritorul, în 1461, pentru a-şi ridica propriul monument de glorie, Moscheea Fatih. După ridicarea complexului religios al sultanului, s-au adăugat zonei alte moschei şi mausolee în amintirea ierarhiei otomane.

Astăzi pe lângă Moscheea Cuceritorului trece aceeaşi veche arteră a Bizanţului, dar ea poartă numele de Fevzi Paşa Caddesi. Ea se prelungeşte apoi cu tronsoanele de arteră numite Macar Kadoşler şi Şehzade başi, până în innima cea mai veche şi monumentală a oraşului. In prezent districtul Fatih nu se poate lăuda a fi prosper, trăind încă mult în umbra trecutului şi a unor ambianţe perimate. Nu poate fi, însă, uitat de călători pentru că este şi va rămâne un areal de istorie, de umbre ale acesteia şi de contopire a unor  evoluţii în arhitectură şi artă.  

ISTANBUL - MOSCHEEA LUI SULEYMAN MAGNIFICUL - SULEYMANIYE

Moscheea lui Soliman Magnificul, în turcă Sűleymanie Camîi, este unul dintre cele mai venerate şi simbolice locaşuri ale credincioşilor musulmani din Istanbul. Edificiul a avut şansa de a se naşte în perioada de cea mai mare glorie a Imperiului Otoman, sub domnia sultanului Soliman I-ul Magnificul, la reîntoarcerea lui din campania victorioasă din Ungaria. Sub domnia lui Soliman I-ul, Ungaria a devenit paşalâc în urma a două mari bătălii pierdute consecutiv în acelaşi ţinut, la Mohaci, în 1526 şi 1541. De altfel, aroganţa de peste o jumătate de mileniu a ungurilor merita o lecţie a istoriei.

Construcţia noii moschei i-a fost încredinţată celebrului arhitect Mimar Sinan, care a  lucrat şase ani numai la stabilizarea terenului, după care a început lucrările în 1550 şi le-a încheiat în 1557. Este cel mai important monument construit de otomani în Istanbul. Soliman I-ul Magnificul a decis construcţia acestei moschei după 30 de ani de domnie (1520-1566). De aceea a dorit să se mândrească cu o construcţie unică. Se mai zice că iniţiativa i-a fost sugerată sultanului de Roxelana, cea care se impusese drept singura lui soţie legitimă. Se zice că marele sultan ar fi dorit să-şi ridice un mare palat, dar Roxelana i.a schimbat planurile, ne dorind ca un nou palat să-l îndepărteze de harem şi de ea pe marele bărbat atât de ascultător.

In acel secol al 16-lea, s-au pus bazele arhitecturii clasice otomane pe linie religioasă şi ornamentală. Nu s-a impus un anumit plan, sau un anumit caracter al elevaţiilor, ci s-a impus un om, un creator genial, marele arhitect Sinan. A fost unul dintre acele personalităţi remarcabile care, prin calităţile lor, şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Sinan a devenit inegalabil pentru arhitectura turcilor otomani nu numai prin numărul covârşitor de monumente create, apreciate la 318, ci şi prin maniera genială de a combina cerinţele religiei cu estetica şi arhitectura. In pofida originii sale străine, a fost total impregnat de tradiţiile turce, aşa cum s-a văzut la prima sa mare lucrare, Moscheea Şahzade, pentru care s-a inspirat de la Mehmediyya. La următoarele lui construcţii similare, s-a inspirat şi de Moschea lui Baiazid al II-lea, numită popular şi Bayazidiyya, dar mai ales de Biserica Sfînta Sofia.

Moscheea lui Soliman este situată pe a doua din cele şapte coline ale Constantinopolului şi în perimetrul celor mai vechi palate ale sultanilor, palate care nu mai există astăzi.  Este incontestabil una dintre cele mai mari reuşite în domeniu şi este considerată cea mai frumoasă moschee imperială din Istanbul. După tradiţie, se compune dintr-o curte interioară şi dintr-o sală de rugăciune cu cupolă magnifică, dintre cele mai înalte din Istanbul.

O serie de alte edificii anexe înconjoară curtea. Unele din ele servesc drept academie coranică cu patru şcoli (medrese), Mektep, Evvel medresi, Sani medrese şi Tip medrese. Erau şcoli cu nivele diferite, de la învăţământul primar, până la cel universitar, în accepţiunea acelor vremuri. La apusul moscheei s-au construit alte trei impozante edificii. De la sud la nord se pot enumera: o altă şcoală coranică (darülkurra), o cantină pentru săraci şi un caravanserai. Acest ultim edificiu este, din păcate, închis pentru accesul publicului. Dintre anexe se mai pot aminti: un ospiciu şi un spital. Toate clădirile anexe sunt tipice Anatoliei, unei perioade constructive precedente sec.al 16-lea, dar după exemplul lui Sinan s-au menţinut ulterior drept tradiţionale în arhitectura otomană.

Pornind în direcţia spre nord, spre Cornul de Aur, o mică piaţetă conduce la sediul Marelui Muftiu (autoritate religioasă) şi spre Grădina Botanică. Intr-un colţ următor se descoperă o adorabilă sebil (Fântână a donaţiilor), care semnalează mausoleul modest al marelui şi longevivului arhitect  Mimar Sinan, mausoleu ce a reprezentat voinţa sa.

Continuând să se înconjoare măreaţa moschee, se la alte două şcoli, închise şi ele publicului, apoi la o baie (hammam) în colţul de nord-vest. In faţa hammamului se deschide o poartă spre şcoala Tradiţiilor şi spre grădinile care oferă perspective atrăgătoare spre Cornul de Aur, Pera, Galata şi Bosfor. Continuând pe un drumeag se ajunge la mausoleele lui Soloman I-ul Magnificul şi al aprigei Roxelana.

In curtea exterioară, pe partea dreaptă a intrării, sunt aliniate robinetele destinate purificării prin spălare. Mai departe stânga se intră în curtea interioară. In aceasta 24 de coloane antice de porfir, de marmură şi de granit (2 de porfir, 10 de marmură albă şi 12 de granit).  Ele susţin pe trei laturi un portic cu  28 de cupole. In centrul curţii se găseşte o fântână rectangulară din marmură (şadirvan). Toate coloanele au provenit din Hipodromul antic al Constantinopolului.

Cu ocazia unor sărbători religioase, sau cu ocazia rugăciunii de vineri (ziua care corespunde zilei de duminică la creştini), când nu mai este loc în sala de rugăciuni, credincioşii se instalează în curtea interioară pe rogojini de paie.

In sala de rugăciuni se remarcă o inscripţie în limba arabă: „Nu există alt Dumnezeu decât Allah şi Mahomed este profetul său“.

Cele patru minarete plasate în colţurile curţii interioare simbolizează că Soliman I-ul Magnificul a fost cel al patrulea sultan după cucerirea Constantinopolului, iar cele zece balcoane ale minaretelor amintesc că el a fost cel de al 10-lea sultan al Imperiului Otoman.

In interior se îmbină armonia liniilor arhitectonice cu frumuseţea decoraţiei. Planul interiorului are dimensiuni generoase, de 61 x 70 de metri. Cupola se ridică la 47,75 de metri înălţime şi are un diametru de 27,50 de metri la bază. Acoperământul edificiului este o cascadă de formelor  rotujite ale cupolei principale şi a celor adiacente, ca la multe alte sanctuare mari otomane.

Cupola este străpunsă de 32 de ferestre plasate pe semi-cupole Patru pilaştri suportă enorma cupolă, iar la est şi la vest mai este susţinută de două demi-cupole cu înălţime de 40 de metri şi cu un diametru de 23 de metri. Lumina pătrune pri 138 de ferestre. Arcurile cupolei se sprijină pe cei 4 mari pilaştri. Intre acelea, nişte arcade triple se sprijină pe coloane monolitice care suportă timpanele. Una dintre coloane, numită coloana Virginităţii, s-a găsit în turnul bisericii Sfinţilor Apostoli. Cea de a doua a provenit din Marele Palat bizantin, din apropiere de Sfânta Sofia iar ultimele două au provenit de la Alexandretta (Iskenderum).

Inscripţiile coranice decorative, care împodobesc interioeul, le-a realizat faimosul caligraf Ahmed Karahisari, împreună cu elevul său Hasan Celebi. Zidul de răsărit este acoperit de minunate vitralii. In sec. al 19-lea fraţii elveţieni, Fossati, au decorat cupola centrală, rămânând fideli barocului otoman.

 Mihrabul (nişa de rugăciune), loja sultanilor şi mimber-ul (catedra de vineri) s-au realizat din marmură de Marmara într-o mare simplitate. Catedra de rugăciune şi obloanele ferestrelor de la parter sunt decorate în stil specific oriental, folosind lemn încrustat cu fildeş şi sidef.

Spre deosebire de alte locaşuri imperiale ale capitalei, galeriile laterale nu s-au mai rezervat femeilor, conform obiceiului, ci nobililor şi înalţilor slujbaşi civili sau militari. Arhitectul Sinan a reuşit să confere spaţiului interior o acustică de excepţie, folositoare la lecturarea rugăciunilor în faţa unor mulţimi de credincioşi.

De cupola centrală sunt suspendate ouă de struţ, ce par nişte globuri negre. Acestea nu au proprietăţi religioase. Mirosul lor respinge constant păianjenii, dar trebuie schimbate anual.

In sec.al 16-lea, moscheea era iluminată de sute de lămpi cu ulei. Fumul a provocat multe necazuri, aşezându-se pe suprafeţele de sub cupolă. Deasupra porţii, într-o nişă, Sinan a practicat mici ferestre de aerisire, prin care micii fulgi de funingine scăpau în altă încăpere, dar soluţia nu s-a dovedit suficientă.

In timpul rugăciunilor se adunau de multe ori circa 5.000 de credincioşi. Respiraţia şi transpiraţia lor crea o mare umiditate în moschee, umiditate care se amesteca cu negrul de fum. De aceea pe atunci cea mai bună cerneală se prepara din acel amestec de funingine şi umiditate umană, recoltat de pe zidurile moscheilor foarte frecventate.

La răsărit de moschee, într-un cimitir retras se ajunge lângă mausoleele lui Soliman I-ul Magnificul şi al iubitei sale soţii, Roxelana. In apropierea lor, odihneşte şi fiica Mihrimah, cea care nu a apucat să-şi vadă terminată propria moschee, ridicată pe la 1560.

Evlia Çelebi, cel mai faimos călător turc, a transmis prin memoriile sale că marele minaret cu 3 balcoane situat în stânga intrării principale în Sűleymanie Camîi a fost numit „Minaretul preţios“, fapt explicat printr-o povestioară.

Construcţia moscheii era în întârziere, iar marele Soliman se arăta nerăbdător să se roage în ea. Şahul Persiei, auzind asta, a trimis un mesager cu o cutie plină cu bijuterii, scriindu-i: „Am auzit că nu puteţi continua construcţia moscheii dumneavoastră din motive financiare. Convertiţi aceste pietre în bani şi terminaţi cât mai repede posibil“.

Scrisoarea l-a supărat pe sultan, aşa că a dat cutia cu bijuterii arhitectului Sinan şi i-a spus: „Aceste pietre preţioase nu au nici o valoare în comparaţie cu pietrele moscheii mele. Amestecă pietrele cu altele pentru a construi minaretul“. Sinan a folosit bijuteriile în construirea minaretului care s-a numit apoi „Minaretul preţios“.

Intorcând atenţia spre Sinan, trebuie spus că opera lui cea mai remarcabilă a fost totuşi Moscheea lui Selim al II-lea din oraşul Edirne (Adrianopolis), construită târziu, între 1570-1574. La axcea lucrare Sinan a sfidat proporţiile relative acceptate până atunci. El a obţinut o portanţă a arcurilor asemănătoare cu cea de la Sfânta Sofia, dar un edificiu mult mai aerat, în sens propriu şi figurat, pentru că a străpuns zidurile cu mai multe ferestre, până la limita posibilului. Exemplul său a fost urmat atent în secolul următor, la ridicarea Moscheei Albastre şi a Moscheei Yeni (Sultan Valide), sau Yeni Validi Djami.