miercuri, 8 decembrie 2010

ISTANBUL - MOSCHEEA LUI SULEYMAN MAGNIFICUL - SULEYMANIYE

Moscheea lui Soliman Magnificul, în turcă Sűleymanie Camîi, este unul dintre cele mai venerate şi simbolice locaşuri ale credincioşilor musulmani din Istanbul. Edificiul a avut şansa de a se naşte în perioada de cea mai mare glorie a Imperiului Otoman, sub domnia sultanului Soliman I-ul Magnificul, la reîntoarcerea lui din campania victorioasă din Ungaria. Sub domnia lui Soliman I-ul, Ungaria a devenit paşalâc în urma a două mari bătălii pierdute consecutiv în acelaşi ţinut, la Mohaci, în 1526 şi 1541. De altfel, aroganţa de peste o jumătate de mileniu a ungurilor merita o lecţie a istoriei.
Construcţia noii moschei i-a fost încredinţată celebrului arhitect Mimar Sinan, care a  lucrat şase ani numai la stabilizarea terenului, după care a început lucrările în 1550 şi le-a încheiat în 1557. Este cel mai important monument construit de otomani în Istanbul. Soliman I-ul Magnificul a decis construcţia acestei moschei după 30 de ani de domnie (1520-1566). De aceea a dorit să se mândrească cu o construcţie unică. Se mai zice că iniţiativa i-a fost sugerată sultanului de Roxelana, cea care se impusese drept singura lui soţie legitimă. Se zice că marele sultan ar fi dorit să-şi ridice un mare palat, dar Roxelana i.a schimbat planurile, ne dorind ca un nou palat să-l îndepărteze de harem şi de ea pe marele bărbat atât de ascultător.
In acel secol al 16-lea, s-au pus bazele arhitecturii clasice otomane pe linie religioasă şi ornamentală. Nu s-a impus un anumit plan, sau un anumit caracter al elevaţiilor, ci s-a impus un om, un creator genial, marele arhitect Sinan. A fost unul dintre acele personalităţi remarcabile care, prin calităţile lor, şi-au pus amprenta asupra unei întregi epoci. Sinan a devenit inegalabil pentru arhitectura turcilor otomani nu numai prin numărul covârşitor de monumente create, apreciate la 318, ci şi prin maniera genială de a combina cerinţele religiei cu estetica şi arhitectura. In pofida originii sale străine, a fost total impregnat de tradiţiile turce, aşa cum s-a văzut la prima sa mare lucrare, Moscheea Şahzade, pentru care s-a inspirat de la Mehmediyya. La următoarele lui construcţii similare, s-a inspirat şi de Moschea lui Baiazid al II-lea, numită popular şi Bayazidiyya, dar mai ales de Biserica Sfînta Sofia.
Moscheea lui Soliman este situată pe a doua din cele şapte coline ale Constantinopolului şi în perimetrul celor mai vechi palate ale sultanilor, palate care nu mai există astăzi.  Este incontestabil una dintre cele mai mari reuşite în domeniu şi este considerată cea mai frumoasă moschee imperială din Istanbul. După tradiţie, se compune dintr-o curte interioară şi dintr-o sală de rugăciune cu cupolă magnifică, dintre cele mai înalte din Istanbul.
O serie de alte edificii anexe înconjoară curtea. Unele din ele servesc drept academie coranică cu patru şcoli (medrese), Mektep, Evvel medresi, Sani medrese şi Tip medrese. Erau şcoli cu nivele diferite, de la învăţământul primar, până la cel universitar, în accepţiunea acelor vremuri. La apusul moscheei s-au construit alte trei impozante edificii. De la sud la nord se pot enumera: o altă şcoală coranică (darülkurra), o cantină pentru săraci şi un caravanserai. Acest ultim edificiu este, din păcate, închis pentru accesul publicului. Dintre anexe se mai pot aminti: un ospiciu şi un spital. Toate clădirile anexe sunt tipice Anatoliei, unei perioade constructive precedente sec.al 16-lea, dar după exemplul lui Sinan s-au menţinut ulterior drept tradiţionale în arhitectura otomană.
Pornind în direcţia spre nord, spre Cornul de Aur, o mică piaţetă conduce la sediul Marelui Muftiu (autoritate religioasă) şi spre Grădina Botanică. Intr-un colţ următor se descoperă o adorabilă sebil (Fântână a donaţiilor), care semnalează mausoleul modest al marelui şi longevivului arhitect  Mimar Sinan, mausoleu ce a reprezentat voinţa sa.
Continuând să se înconjoare măreaţa moschee, se la alte două şcoli, închise şi ele publicului, apoi la o baie (hammam) în colţul de nord-vest. In faţa hammamului se deschide o poartă spre şcoala Tradiţiilor şi spre grădinile care oferă perspective atrăgătoare spre Cornul de Aur, Pera, Galata şi Bosfor. Continuând pe un drumeag se ajunge la mausoleele lui Soloman I-ul Magnificul şi al aprigei Roxelana.
In curtea exterioară, pe partea dreaptă a intrării, sunt aliniate robinetele destinate purificării prin spălare. Mai departe stânga se intră în curtea interioară. In aceasta 24 de coloane antice de porfir, de marmură şi de granit (2 de porfir, 10 de marmură albă şi 12 de granit).  Ele susţin pe trei laturi un portic cu  28 de cupole. In centrul curţii se găseşte o fântână rectangulară din marmură (şadirvan). Toate coloanele au provenit din Hipodromul antic al Constantinopolului.
Cu ocazia unor sărbători religioase, sau cu ocazia rugăciunii de vineri (ziua care corespunde zilei de duminică la creştini), când nu mai este loc în sala de rugăciuni, credincioşii se instalează în curtea interioară pe rogojini de paie.
In sala de rugăciuni se remarcă o inscripţie în limba arabă: „Nu există alt Dumnezeu decât Allah şi Mahomed este profetul său“.
Cele patru minarete plasate în colţurile curţii interioare simbolizează că Soliman I-ul Magnificul a fost cel al patrulea sultan după cucerirea Constantinopolului, iar cele zece balcoane ale minaretelor amintesc că el a fost cel de al 10-lea sultan al Imperiului Otoman.
In interior se îmbină armonia liniilor arhitectonice cu frumuseţea decoraţiei. Planul interiorului are dimensiuni generoase, de 61 x 70 de metri. Cupola se ridică la 47,75 de metri înălţime şi are un diametru de 27,50 de metri la bază. Acoperământul edificiului este o cascadă de formelor  rotujite ale cupolei principale şi a celor adiacente, ca la multe alte sanctuare mari otomane.
Cupola este străpunsă de 32 de ferestre plasate pe semi-cupole Patru pilaştri suportă enorma cupolă, iar la est şi la vest mai este susţinută de două demi-cupole cu înălţime de 40 de metri şi cu un diametru de 23 de metri. Lumina pătrune pri 138 de ferestre. Arcurile cupolei se sprijină pe cei 4 mari pilaştri. Intre acelea, nişte arcade triple se sprijină pe coloane monolitice care suportă timpanele. Una dintre coloane, numită coloana Virginităţii, s-a găsit în turnul bisericii Sfinţilor Apostoli. Cea de a doua a provenit din Marele Palat bizantin, din apropiere de Sfânta Sofia iar ultimele două au provenit de la Alexandretta (Iskenderum).
Inscripţiile coranice decorative, care împodobesc interioeul, le-a realizat faimosul caligraf Ahmed Karahisari, împreună cu elevul său Hasan Celebi. Zidul de răsărit este acoperit de minunate vitralii. In sec. al 19-lea fraţii elveţieni, Fossati, au decorat cupola centrală, rămânând fideli barocului otoman.
 Mihrabul (nişa de rugăciune), loja sultanilor şi mimber-ul (catedra de vineri) s-au realizat din marmură de Marmara într-o mare simplitate. Catedra de rugăciune şi obloanele ferestrelor de la parter sunt decorate în stil specific oriental, folosind lemn încrustat cu fildeş şi sidef.
Spre deosebire de alte locaşuri imperiale ale capitalei, galeriile laterale nu s-au mai rezervat femeilor, conform obiceiului, ci nobililor şi înalţilor slujbaşi civili sau militari. Arhitectul Sinan a reuşit să confere spaţiului interior o acustică de excepţie, folositoare la lecturarea rugăciunilor în faţa unor mulţimi de credincioşi.
De cupola centrală sunt suspendate ouă de struţ, ce par nişte globuri negre. Acestea nu au proprietăţi religioase. Mirosul lor respinge constant păianjenii, dar trebuie schimbate anual.
In sec.al 16-lea, moscheea era iluminată de sute de lămpi cu ulei. Fumul a provocat multe necazuri, aşezându-se pe suprafeţele de sub cupolă. Deasupra porţii, într-o nişă, Sinan a practicat mici ferestre de aerisire, prin care micii fulgi de funingine scăpau în altă încăpere, dar soluţia nu s-a dovedit suficientă.
In timpul rugăciunilor se adunau de multe ori circa 5.000 de credincioşi. Respiraţia şi transpiraţia lor crea o mare umiditate în moschee, umiditate care se amesteca cu negrul de fum. De aceea pe atunci cea mai bună cerneală se prepara din acel amestec de funingine şi umiditate umană, recoltat de pe zidurile moscheilor foarte frecventate.
La răsărit de moschee, într-un cimitir retras se ajunge lângă mausoleele lui Soliman I-ul Magnificul şi al iubitei sale soţii, Roxelana. In apropierea lor, odihneşte şi fiica Mihrimah, cea care nu a apucat să-şi vadă terminată propria moschee, ridicată pe la 1560.
Evlia Çelebi, cel mai faimos călător turc, a transmis prin memoriile sale că marele minaret cu 3 balcoane situat în stânga intrării principale în Sűleymanie Camîi a fost numit „Minaretul preţios“, fapt explicat printr-o povestioară.
Construcţia moscheii era în întârziere, iar marele Soliman se arăta nerăbdător să se roage în ea. Şahul Persiei, auzind asta, a trimis un mesager cu o cutie plină cu bijuterii, scriindu-i: „Am auzit că nu puteţi continua construcţia moscheii dumneavoastră din motive financiare. Convertiţi aceste pietre în bani şi terminaţi cât mai repede posibil“.
Scrisoarea l-a supărat pe sultan, aşa că a dat cutia cu bijuterii arhitectului Sinan şi i-a spus: „Aceste pietre preţioase nu au nici o valoare în comparaţie cu pietrele moscheii mele. Amestecă pietrele cu altele pentru a construi minaretul“. Sinan a folosit bijuteriile în construirea minaretului care s-a numit apoi „Minaretul preţios“.
Intorcând atenţia spre Sinan, trebuie spus că opera lui cea mai remarcabilă a fost totuşi Moscheea lui Selim al II-lea din oraşul Edirne (Adrianopolis), construită târziu, între 1570-1574. La axcea lucrare Sinan a sfidat proporţiile relative acceptate până atunci. El a obţinut o portanţă a arcurilor asemănătoare cu cea de la Sfânta Sofia, dar un edificiu mult mai aerat, în sens propriu şi figurat, pentru că a străpuns zidurile cu mai multe ferestre, până la limita posibilului. Exemplul său a fost urmat atent în secolul următor, la ridicarea Moscheei Albastre şi a Moscheei Yeni (Sultan Valide), sau Yeni Validi Djami.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu