CRAIOVA - CATEDRALE

Din vechime cea mai importantă biserică a Craiovei a fost cea din vecinătatea Casei Băniei, a boierilor Craioveşti, chiar înainte de instituirea acestei mari demnităţi a Ţării Româneşti. Păreri neconfirmate documentar vorbesc de existenţa unor locaşuri foarte vechi pe aceste locuri, din vremea fraţilor Petru şi Asan în sec.al 12-lea (1185), sau a lui Ioan al Cumanilor (Ionas) în sec.aş 13-lea (1230), ori a lui Mircea cel Bătrân. Cert este că istoria Craiovei se îmbină cu istoria bisericii "Sfântul Dumitru", care, într-o vreme avea în proprietatea sa toată moşia banilor olteni. Pentru această însemnătate istorică, biserica s-a bucurat de preţuire din partea voievozilor şi boierilor evlavioşi care au contribuit deseori la restaurarea acesteia. Cu precizie o ctitorie a fost a boierilor Craioveşti, prim ctitor fiind socotit Barbu Craiovescu. Intâia confirmare documentară a unei biserici pe acest loc este din anul 1645, unde este menţionează drept "Biserica Domnească de Craiova", iar în alte izvoare apare sub numele de "Băneasa".

Peste temeliile altor străvechi locaşuri, dinainte şi dinainte şi din timpul Marilor Bani, domnitorul Matei Basarab, a ridicat din temelie biserica domnească cu hramul Sfântul Dumitru., în anul 1651. Aceasta a fost menită să rămână peste secole cel mai reprezentativ locaş al Craiovei, loc ales şi ca reşedinţă vremelnică a Episcopilui de Râmnic până în 1774. De aceea a deţinut la începuturi rolul neoficial de catedrală a “Băniei” până în anul 1774.

Intre anii 1774-1779, pe timp ce episcopul de Râmnic a ales ca reşedinţă vremelnică mănăstirea Obedeanu, biserica acesteia, cu hramul Sfinţii Impăraţi, a preluat rolul de catedrală.

După anul 1779, Episcopul Chesarie al Râmnicului şi a les ca reşedinţă, în Craiova, mănăstirea Sfântul Nicolae Gănescu, crl mai probabil din motive de confort şi linişte, dar şi datorită faptului că acel locaş era mrtoh al Episcopiei Râmnicului. Ca urmare biserica mănăstirii a devenit catedrala neoficială a oraşului până la sfârşitul anului 1863 (arhiva Colegiului Naţional Carol I-ul, dosar 201, fila 596).

La 13 decembrie 1863 s-a emis Legea secularizării averilor mănăstireşti, astfel că mănăstirea Sfântul Nicolae Gănescu a fost afectată şi s-a desfiinţat, rămânând încă un număr de ani biserică de mir. Starea ei de degradare a avansat repede, aşa că în anul 1884 i s-a decis demolarea.

Până piardă definitiv calitatea de catedrală, la sfârşitul anului 1863, ea a mai pierdut această calitate şi pentru scurtul interval dintre 1848-1851. Ruşii din armata de ocupaţie din urma revoluţiei de la 1848 au cerut biserica Sfântul Ilie din centrul oraşului ca locaş propriu de închinăciune. Episcopia Râmnicului şi protopopiatul Craiovei hotărâseră să pună la dispoziţia ruşilor biserica “ot Dud”, unde “numai preoţii ruşi să slujească, ceilalţi să se ducă la alte biserici”. Oraşul era ocupat din ambele părţi de armate străine, ruşii în partea de răsărit şi turcii în partea de apus                                               

Ruşii au optat însă pentru biserica Sfântul Ilie deoarece era mai centrală, dar şi pentru că biserica “Maica Precista ot Dud”, fiind plasată mai la apus, era prea apropiată de linia armatelor turceşti staţionate în partea apuseană a Craiovei la acea dată. Aceasta cu toate că biserica “ot Dud” era mai spaţioasă şi mai înzestrată cu odoare.

Cât timp au rămas înCraiova trupele ruseşti de ocupaţie, adică între 1848-1851, serviciile religioase publice cu character official s-au celebratla biserica Sfântul Ilie, devenită astfel catedrala neoficială. Odată cu plecarea ruşilor, în1851, a pierdut această calitate., în favoarea bisericii Sfântul Nicolae Gănescu care o deţinuse trei sferturi de secol. Există două documente care dovedesc că pierderea calităţii de catedrală de către biserica Sfântul Nicolae Gănescu a fost o întâmplare pasageră.

Unul a fost emis înainte de venirea ruşilor, în 1846, iar celălalt după plecarea lor, în 1853. In primul document, cel din 1846, cârmuitorul Doljului, Iancu Bibescu, pofteşte pe inspectorul “Şcoalei Centrale” şi pe profesori la Te-Deum-ul ce urma a avea loc la biserica Episcopiei în ziua de 8 septembrie, fiind ziua Doamnei. In al doilea document, la 5 decembrie 1853, cârmuirea pofteşte pe inspector şi profesori să asiste la Te-Deum-ul în cinstea Impăratului rusesc (Arhiva Colegiului Naţional Carol I-ul, dosar 262, fila 274).

Biserica Sfântul Nicolae Gănescu a pierdut calitatea de catedrală începând cu anul 1864, după secularizarea averilor mănăstireşti, când a devenit biserică de mir din cauza lipsei mijloacelor băneşti.

Tot din lipsa mijloacelor băneşti micşorate drastic, serbările religioase oficiale nu s-au mai celebrat nici la biserica Obedeanu, iar biserica domnească Sântul Dumitru fusee închisă definitiv din anul 1849, din cauta degradării grave.

In aceste condiţii a ajuns catedrală neoficială biserica “Maica Precista de la Dud”. După anul 1913, când aceasta a fost demolată din motive majoritar estetice, biserica Sfântul Ilie, reclădită în 1890, a devenit iar cea mai mare şi mai centrală biserică din oraş. De atunci şi până 26 octombrie 1933, când s-a terminat şi sfinţit catedrala istorică Sfântul Dumitru, a servit iarăşi drept catedrală. După această dată noua biserică Sfântul Dumitru şi-a reluat rolul de catedrală episcopală a Craiovei şi, mai târziu pe cea de catedrală Mitropolitană.                                      

CRAIOVA - TEATRUL DE PAPUSI

La începutul anului 1949 s-a format primul colectiv de artişti păpuşari. Acesta a dat o primă reprezentaţie la mijlocul lunii mai 1949, pe o scenă improvizată în clădirea din Str. Câmpia Izlaz Nr. 40. Era o acţiune pornită din pasiunea unui grup restrâns de entuziaşti şi vizionari ai artei păpuşereşti.

            Toamna aceluiaş an, 1949, a adus colectivului începător de păpuşari  o primă satisfacţie, oficializarea lui ca secţie a Teatrului Naţional. Era un prim pas spre consacrare. In jurul nucleului iniţial s-a format repede un colectiv mai larg de artişti cu aceeaşi chemare. In anul 1955, secţia de artişti păpuşari şi-a mutat sediul pe Str. A.I.Cuza vis-a-vis de Palatul de Justiţie (viitorul Palat al Universităţii), sediu pe care l-a păstrat pănă în anul 2006.

            La începuturile activităţii sale, secţia de păpuşari a avut sediu comun cu trupa Teatrului Naţional, producându-se în sala liceului „Nicolae Bălcescu”, sală folosită de teatru încă înainte de cel de al doilea război mondial.

            In anul 1956 secţia de artă a păpuşarilor a făcut un pas mare şi definitoriu prin înfiinţarea Teatrului de Păpuşi din Craiova ca instituţie culturală de sine stătătoare, cu sediu propriu. Clădirea la al cărei parter s-a amenajat Teatrul de Păpuşi, pe Str. A.I.Cuza Nr. 16, era o clădire veche, de la începutul sec.al 20-lea, cu ornamentaţie exterioară plăcută. Avea un etaj şi un nivel mansardat, fiind strănsă între alte clădiri cu acelaşi regim de înălţime atât la est cât şi la vest. Clădirea există şi în 2010, rezistând bine la cutremurul din 1977. Era o clădire naţionalizată de regimul comunist după 1948.

            Parterul  a fost amenajat pentru noua destinaţie. La stradă el a fost placat cu calcar lustruit de culoare crem. Placajul înconjura intrarea şi vitrinele foaierului ce se găsea pe suprafaţa unui fost spaţiu comercial. Decoraţia foaierului era de factură modernă, dar simplă. In adâncimea parterului s-a amenajat sala de spectacole micuţă şi intimă cu circa 150 de locuri pe scaune pluşate. Sala era amenajată în amfiteatru şi era dotată, împreună cu scena, cu toate instalaţiile necesare şi suficiente de lumină şi sonorizare.

            După anul 1979, clădirea a rămas cam singuratică pe latura de vis-a-vis de Universitate a Str. A.I.Cuza. Prin acel an s-au demolat toate clădirile dinspre intersecţia străzii Cuza cu Str. Gării (B-ul Republicii) spre centru, adică spre apus. Demolările din zonă s-au oprit la Teatrul de Păpuşi, căruia nu îi putea fi dat alt sediu în acel moment. La răsărit de Teatrul de Păpuşi a rămas un teren viran trist, transformat într-un provizoriu spaţiu verde, cu vegetaţi scundă. Aşa a rămas până prin 2008, când pe acel loc s-a plasat un bar de zi cu grădină elegantă, cu mobilier atrăgător de”aer liber”, acoperită de umbrele mari. Probabil că terenul a fost concesionat cu caracter provizoriu de către Primărie, pentru a se înlătura un peisaj neplăcut chiar în centrul oraşului.

         La dreapta Teatrului de Păpuşi a rămas lipită, spre răsărit, adică spre centru, o clădire veche cu etaj şi mansardă, care a adăpostit până în 1989 o patiserie numită „Spicul”, patiserie foarte căutată de studenţimea de peste drum. Dincolo de această clădire, tot spre centru, urmează o străduţă foarte îngustă, moştenită din alte vremuri, numită Str. Dreptăţii (probabil în legătură cu vecinătatea Palatului de Justiţie). Acea stradă uneşte şi astăzi Str. A.I.Cuza cu strada paralelă la sud, numită Olteţ, pornind din dreptul aripii apusene a faţadei Universităţii. Acolo unde răzbătea în Str. Olteţ, pe colţul dinspre apus se găsea „Bufetul Tosca”, cu intrarea dinspre Str. Olteţ. Acolo puteau fi găsiţi zilnic lăutari ţigani în costume negre şi cu pălării respectabile, neapărat cu boruri largi. Oricine dorea să-ţi angajeze servicii lăutăreşti se ducea acolo şi tocmea. „Adălmaşul” se bea în „Bufetul Tosca”. Trebuie amintit că în dreptul acelui bufet (aşa se numeau cârciumile de mâna a doua şi a treia pe timpul socialismului). Intre strada Olteţ şi Str. România Muncitoare (fostă Lahovari) exista o mare deschidere, un fel de piaţă dreptunghiulară,  pietruită cubic şi rezultată tot din nişte demolări. Astăzi, în 2010, „Bufetul Tosca” nu mai există, lăutarii şi-au găsit alt loc de adunare, iar o parte din piaţa amintită a fost acoperită, spre răsărit de o clădire modernă cu faţade de sticlă cu nuanţă albastră şi cu rame metalice vopsite tot în albastru (cubism albastru).

            După 1990, teatrul a primit noua denumire de Teatrul pentru Copii şi Tineret „Colibri”. A funcţionat până în 2006 în vechiul sediu, cu sala lui micuţă dar cochetă. In anul 2006 clădirea teatrului a fost retrocedată familiei foştilor proprietari, aşa că întreg colectivul de actori şi păpuşile s-au refugiat la etajul patru al fostului Institut de Proiectări Judeţean Dolj (IPJ), pe Str. Ioan Maiorescu Nr. 10. Logistica şi personalul s-au înghesuit într-un spaţiu extrem de restrâns. Recuzita este depozitată într-un spaţiu cu o suprafaţă de numai câţiva metri pătraţi, în timp ce alte încăperi sunt ocupate de personalul de conducere şi contabil. Repetiţiile au loc într-o sală unde în restul timpului se organizează simpozioane şi diverse conferinţe ale altor instituţii din acel imobil înalt şi vast. După anul 1990 Institutul de Proiectări Judeţean a sucombat, iar rămăşiţele lui „privatizate” şi-au restrâns drastic spaţiile. Restul „colosului” cu 10 nivele a fost închiriat unor diverse alte firme particulare. In acel bloc a funcţionat trei-patru ani şi „tânăra” Cameră de Comerţ şi Industrie Dolj, până şi-a construit propriul sediu luxos pe Str. Brestei vis-a-vis de Liceul Economic (fosta Şcoală Inferioară de Comerţ dintre cele două războaie mondiale).

            După 2006 spectacolele „Teatrului pentru Copii şi Tineret Colibri” s-au desfăşurat pe scena Teatrului Liric din Liceul Carol I-ul. Teatrul Liric „Elena Theodorini” este tot instituţie subvenţionată de Primăria Craiova şi Consiliul Local Deşi a existat soluţia ca Teatrul Colibri să funcţioneze în localul unui cinematograf, aceasta nu realizat. La începutul anului 2006 Primăria Craiovei a cerut Ministerului Culturii să se transfere cinematograful din proprietatea statului în cea a Consiliului Local, dar răspunsul s-a lăsat aşteptat. In anul 2010 situaţia este neschimbată, iar numărul de salariaţi s-a limitat la 26.   

           

           

CRAIOVA - BIBLIOTECA UNIVERSITARA

Biblioteca Universităţii din Craiova s-a format şi îmbogăţit progresiv parcurgând mulţimr de etape, de greutăţi în depozitare şim în restructurări prea dese. Istoricul ei poate fi rezumat astfel:

1948 - A luat fiinţă Biblioteca Institutului Agronomic Tudor Vladimirescu, care a feneficiat şi drept de “Depozit Legal”, ulterior retras. Localu bibliotecii s-a găsit într-o clădire veche din curtea cu cămine de la apus de “Institut”, tot pe Str. Libertăţii. Acel local şi-a păstrat menirea şi după trecerea “institutului în cadrul Universităţii, după 1966.

In urma cutremurului din 1977 acea clădire a trebuit dezafectată şi cărţile mutate într-o altă locaţie.

1959 - S-a creat Biblioteca “Institutului Pedagogic de 3 ani” în localul fostului liceu “Ştefan Velovan”. Devenită parte a bibliotecii uUniversităţii după anul 1966, biblioteca a mai funcţionat şi în continuare ca secţiune aparte. S-a transformat cu timpul în biblioteca facultăţii de Mecanică, înfiinţată în 1977.

1966 – Biblioteca Institutului Agronomic “Tudor Vladimirescu” şi cea  a “Institutului Pedagogic de 3 ani”, au fuzionat cu cea centrală a Universităţii, îniţiată în palatal Universităţii încă neextins spre nord, spre Calea Bucureşti.

1970 - S-a înfiinţat Biblioteca Facultăţii de Medicină în localul cel vechi al facultăţii, pe Str. Petru Rareş Nr. 4

1972 – Pe lângă Muzeul de istorie al Medicinei şi Farmaciei (Dr. Gomoiu) s-a înfiinţat o bibliotecă a muzeului (Str. Unirii, la sud de biserica Mântuleasa, pe partea opusă la 100 de metri). Localul muzeului a fost înstrăinat unui afacerist prin anii 90’ când s-a extins jaful noilor îmbogăţiţi în toată ţara. Probabil că locaţia a fost cerută la retrocedare de vechii moştenitori. Iar instituţiile statului au cedat uşor sub presiunea mituirii de către cel ce viza să posede clădirea.

1973 – S-a terminat  extinderea palatului Universităţii (fostul Palat de justiţie) spre nord, printr-o dublare a spaţiilor. Cu această ocazie Bibliotecii i s-au acordat spaţii mărinimoase de extindere pe trei nivele, putându-se trece la o nouă organizare şi sistematizare a fondului de carte.

1974 - Biblioteca Universităţii a redobândit prin lege dreptul de a deţine „Depozit Legal”

1977 - S-a organizat Biblioteca Facultăţii de Mecanică în localul deţoinut de Biblioteca „Institutului Prdagogic de 3 ani”.

1987 -Se pun bazele procesului de informatizare a Bibliotecii şi se înbunătăţeşte structura funcţională.

1991 - Se fondează Biblioteca Facultăţii de Drept “Nicolae Titulescu”

1992 - Se fondează Biblioteca Facultăţii de Teologie

1994 - Se organizează Seminarul mathematic “Gh. Ţiţeica”

1995 - Se deschide “Sala germană” în colaborare cu Institutul Goethe Bucureşti

1996 – Incepe prelucrarea informatizată a documentelor nou achiziţionate şi intrate în “Depozitul Legal” şi constituirea bazei de date ce poate fi accesată.

1998 – Se realizează conectarea la reţeaua de internet.

Biblioteca are astăzi -2010 – circa 1.000.000 de publicaţii şi un caracter enciclopedic. Prelucrează centralizat publicaţiile. Practică schimbul intern şi internaţional de publicaţii. Practică împrumutul interbibliotecar intern şi internaţional. Dispune de următoarele Biblioteci filiale: Biblioteca de Unicate Lăpuş, Depozitulcentral de Periodice (unicate), Depozitul Legal de carte, Depozitul Legal de Periodice, Biblioteca Facultăţii de Mecanică, Facultăţii de Fizică, Facultăţii de Matematică-Informatică, Biblioteca Facultăţii de Chimie, Biblioteca Facultăţii de Litere, Biblioteca Facultăţii de Litere. Artă Teatrală, Biblioteca Facultăţii de Drept, Biblioteca Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor, Biblioteca Facultăţii de Istorie-Geografie-Filozofie, Biblioteca Centrului Universitar Drobete Turnu Severin, Biblioteca Facultăţii de Autimatică, Calculatoare,Electronică, Facultăţii de Electrotehnică şi a Facultăţii de Inginerie în Electromecanică, Mediu, Informatică Industrială, Bibliotecafacuktăţilor de agronomie şi Horticultură, Biblioteca Facultăţii de teologie, Biblioteca Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, Sala germană de lectură.