ISTANBUL - PALATUL YILDIZ

După destituirea sultanului Murad al V-lea (a domnit trei luni 1876), care a primit domiciliu forţat în Palatul Çiragan, parcul din spatele palatului nu s-a mai aflat în folosinţa aceluia, fiind atribuit reşedinţei sultanului următor, Abdűlhamid al II-lea (1876-1909), un despot care a domnit 33 de ani. Abdülhamid al II-lea era fratele lui Murad al V-lea, dar l-a detronat datorită unei crize de nebunie, care s-a dovedit pasageră. Murad al V-lea a rămas prizonier în Palatul Çiragan până la sfârşitul vieţii (1904), timp de de 28 de ani.

In vastul parc, noul posesor şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, palat care a luat numele parcului, Palatul Yildiz în traducere Palatul soarelui. Terenul era împădurit şi se afla în proprietatea sultanilor încă de pe timpul lui Ahmed I-ul (1603-1617). După acela, şi alţi sultani au apreciat locul pentru clipe de repauzare. Sultanii Abdülhamid I-ul şi Abdülaziz şi-au construit un conac în plină natură.

După preluarea tronului Abdűlhamid al II-lea (1876-1909) a părăsit Palatul Dolmabahçe, de teama unui atac dinspre mare.

 In vastul parc, pe care l-a răpit de la Palatul Çiragan, Abdűlhamid al II-lea şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, un ansamblu de construcţii specifice epocii otomane, pavilioane şi alte clădiri cu influenţe apusene. Abdűlhamid al II-lea (1876-1909) a trăit aici până la sfârşitul domniei, fiind apărat de ziduri şi de 14.000 de oşteni. Cu toate acestea despotul a fost detronat în anul 1909 de către Junii Turci, organizaţie progresistă doritoare de reforme. A luat tronul prin detronarea unui competitor şi l-a părăsit tot prin detronare. Sultanul a murit în Palatul Beylerbey, în anul 1918, după revenirea din exilul la Thessalonic.

Palatul Yildiz nu este un palat monumental în stilul celor de la Dolmabahçe şi Beylerbey, ci este format dintr-o serie de edificii separate, asemănător Palatului Topkapî. Spre deosebire de cel din urmă şi deşi unele componente s-au adăugat mai târziu, întregul ansamblu şi-a păstrat atât  destinasţia privată, dar şi una administrativă.

Niciuna din construcţiile Palatului Yildiz nu este vizibilă din exteriorul parcului. Numai un zid înconjurător înalt şi porţile monumentale sugerează prezenţa unei reşedinţe princiare. Pavilioanele, chioşcurile, atelierele, casele pentru oaspeţi, biblioteca, arsenalul şi teatrul, întocmesc împreună un oraş în alt oraş.

Cea mai mare parte a pavilioanelor palatului au fost create de arhitecţii Sinan şi Sarkis Balyan. Cu toate acestea arhitectului italian Raimondo d'Aronco i se datorează realizarea celor mai inspirate edificii adăugate palatului între anii 1894-1907, precum Sala Kősku (Castelul) sau Pavilionul Lămâilor (Limonluk) înconjurat de apă.

Moscheea Hamidiye, în stil „Alhambra“,se situează în afara zidurilor palatului, dar străjuieşte intrarea. Este una dintre construcţiile cele mai reuşite ale lui Sarkis Balyan, unul dintre membrii acei dinastii de arhitecţi de care am mai amintit. Ea nu se aseamănă cu modelul tradiţional al moscheilor otomane. Cupola sa unică face pe privitor să-şi amintească de şcoala grecescă din Fanar. Minaretul său sparge monotonia geometrică, fiind singurul element ce permite identificarea apartenenţei religioase a edificiului. Interiorul moscheii este unul dintre cele mai marcante exemple ale stilului „orientalist“ care prevala la sfârşitul sec. al 19-lea (1885), nu numai în Turcia ci şi în Europa. Un cer Albastru decorează atât cupola cât şi celelalte părţi ale plafoanelor laterale, asemănător sinagogii Zűlfaris din cartierul Galata. Marmura sculptată, marchetăria şi picturile cu arabescuri, dau un ton al „Alhambrei“ iberice.
Alături de Moscheea Hamidiye Yildiz se înalţă Turnul cu orologiu Yildiz (Yıldız Saat Kulesi). Turnul a fost comandat de sultanul Abdulhamid al II-lea (1842-1918), în 1890, iar construcţia s-a realizat în 1890. Turnul este structurat pe trei etaje în stil neo-gotic otoman, cu mici adaosuri baroce. Are un plan octogonal cu patru laturi late şi altele patru înguste.
In afara primului etaj sunt plasate patru inscripţii. Cel de al doilea etaj este dotat cu un termometru şi cu un barometru. La ultimul etaj se află sala orologiului. pe acoperiş s-a instalat o Roză a vânturilor.

Intrând în incinta Palatului Yildiz, primele edificii de la dreapta serveau drept ateliere de mobilă de abanos, iar astăzi adăpostesc un muzeu. Puţin mai departe se ajunge la marele Mabeyn (Büyük Mabeyn) (care nu este deschis vizitatorilor). Acolo rezina sultanul dar şi unii dintre marii demnitari, fiind un edificiu al treburilor de stat. Este urmat de un foarte mic edificiu destinat aceleiaşi utilizări private, micul Mabeyn, construit de d’Aronco. Çit Kasri este un pavilion destinat vizitatorilor reprezentanţi ai ţărilor străine, ca şi pavilionul vecin de la nord-est, Castelul, Şale Kősku, care a fost construit de italianul d’Aronco în mod special pentru a primi pe Kaiserul Wilhelm al II-lea, cu ocazia vizitei sale oficiale. Mai târziu Castelul, Şale Kősku, a adăpostit şi alţi oaspeţi de marcă, precum Churchill, de Gaule şi Nicolae Ceauşescu.

Exact în spatele acestor edificii, şi dominând grădina imperială, se găseşte Haremul (Hünkar Dairesi) rezervat soţiilor sultanului, în timp ce un alt harem (Cariyeler Dairesi) se găseşte ceva mai în lături şi este precedat de pavilionul eunucilor. Acel harem secundar era destinat concubinelor sultanului şi era unit de palatul sultanului printr-un pasaj cu apă.

In spatele apartamentelor femeilor, într-un mic teatru (1889) s-a amenajat un muzeu al Artei Scenei. Cupola teatrului este decorată cu stele, care fac trimitere la numele Yildiz. Sarah Bernard a jucat în acest teatru privat. Alte imobile sunt plasate ceva mai jos, faţă de Mabeyn, adică de palatul sultanului. Acolo se concentra personalul de ajutor, străjerii palatului şi ofiţerii şi se numeau Yaveran Dairesi. Toate acele edificii anexe le-a pus în operă tot italianului d’Aronco şi sunt departe de a atrage ineresul artistic..

Multe alte pavilioane din imensul parc imperial au fost distruse. Numai unele au avut şansa de a fi renovate, precum Pavilionul Malta (Malta Köskü) şi Çidir Kősku, deschise pentru cafenele. De altfel pavilionul Çidir Kősku a fost construit de sultanul anterior, Abdülaziz (1861-1876), şi a servit ca închisoare un timp. S-au alăturat recent alte două pavilioane cu aceeaşi destinaţie, Pavilionul verde şi Pavilionul roz. Toate te transpun într-o atmosferă otomană a secolului al 19-lea.

In partea de răsărit a parcului, un alt edificiu datorat italianului d’Aronco, cu totul din cărămidă şi în stil Art Nouveau, are astăzi destinaţia de fabrică de ceramică (Çini Fabrikasi) La un nivel inferior se găseşte o mănăstire (tekke) de dervişi, numită Yahya Efendi. Mare parte din întinderea parcului nu este îngrijită de mâna omului, vegetaţia urmându-şi propriile îndemnuri, dar există şi mici grădini în stil englezesc, concepte pe timpuri de un grădinar francez, Germain Le Roi. Ca în mai toate spaţiile verzi ale Istanbulului şi aici există astăzi un cult pentru lalele, aşa că este recomandat ca vizitarea parcului să se facă primăvara. Trebuie spus că pe ansamblu zona nu este dintre cele mai atractive şi care să trezească regrete de a nu fi văzută. Mult timp parcul a rămas în totală uitare, urmând a fi reamenajat abia odată cu 1980.

După prăbuşirea Imperiului Otoman, palatul a servit drept Casino de lux, după care a fost transformat în reşedinţă pentru primirea unor monarhi sau şefi de stat străini. Parcul adăposteşte astăzi  diverse manifestări şi recepţii.

ISTANBUL - PALATUL CIRAGAN

Palatul Çiragan este aşezat cu circa trei sute de metri, mai la nord, de Palatul Dolmabahçe, pe malul Bosforului. Este un alt exemplu reuşit al implantării în prea bătrânul Imperiu Otoman a arhitecturii baroce din apusul Europei, de ieşire dintr-un tradiţionalism închistat. El reflectă şi dorinţa de etalare a luxului şi bogăţiei după alte şabloane decât cele dominate de canoane orientaliste mahomedane. Palatul reprezntă o petală a florii iluministe care s-a dezvoltat în sec.al 19-lea într-un imperiu anacronic şi care simţea că nu mai poate supravieţui în umbra unei culturi mediocre şi claustrate religios.

Bulevardul mărginit de arţari, care urmăreşte insistent ţărmul european al Bosforului, spre nord, conduce de la Palatul Dolmabahçe la Çiragan. Vara bulevardul este odihnitor şi are darul de a apăra de agresivitatea căldurii şi luminii agresive a soarelui.

Pe locul acoperit astăzi cu grandoare de Çiragan Palace Hotel Kempinski, adică de Palatul Çiragan devenit hotel, dăinuia cu patru secole în urmă Grădina Kazancioglu. In cea de a doua jumătate a sec. al 16-lea, marele amiral Kiliç Ali Paşa a construit aici o casă la mal de mare. Mai târziu, în 1648, sultanul Murat al IV-lea a dăruit grădina imperială fiicei sale Kaya Sultan şi soţului aceleia Marele Vizir Melek Ahmed Paşa, care deţinea o mică locuinţă din lemn unde îşi petrecea lunile de vară.

La începutul sec.al 18-lea, Ahmed al III-lea a dăruit locul, la rândul său, Marelui Vizir Ibrahim Paşa Nevşehir şi soţiei aceluia. Aceştia au organizat aici sărbători şi serate sub numele Çiragan Senlikleri (Festivalurile Çiragan), serbări de la care provine şi numele de azi al palatului.

Soţia ambasadorului britanic din acel timp a aşternut într-o scrisoare observaţiile ei: „Acest edificiu este situat într-unul dintre cele mai frumoase locuri ale canalului (Bosfor) cu o mică pădure alături şi cu o colină în spate. Mi s-a spus că are mai mult de 100 de încăperi, dar, fără a le număra, eu gândesc că deţine mult mai multe. Ele sunt decorate cu marmură şi cu picturi campestre. Ferestrele sunt din cristal fin, importat din Marea Britanie. Acest palat reflectă ce poate crea mai frumos un om tânăr şi bogat, mare demnitar într-un imperiu vast”.

In următoarele două secole, palatul a suferit distrugeri şi refaceri în diverse reprize. Marele Vizir al Sultanului Selim al III-lea (1789-1807), Yusuf Ziya Paşa, a cumpărat palatul, l-a demolat şi l-a însărcinat pe arhitectul Kirkor Balyan (din familia de arhitecţi ai sec. al 19-lea, care s-a impus în arhitectura otomană) să reconstruiască un alt palat, cu totul din marmură, pe care l-a dăruit sultanului în 1805. Suveranul l-a oferit surorii sale Beyhan Sultan, care l-a reînapoiat după o dispută de familie.

Pe timpul domniei lui Mahmud al II-lea (1808-1839), palatul a folosit ca reşedinţă de vară, apoi a fost demolat şi reconstruit mai impunător de Garabet Balyan (un alt membru al familiei de arhitecţi otomani ai sec. al 19-lea, familie de origine armeană). Cu toate că s-a folosit mult material lemnos, secţiunea principală a noului palat a încorporat numai piatră şi marmură, îmbogăţită stilistic cu 40 de coloane clasice. Atunci când sultanul Abdűlmecit I-ul (1839-1861) a văzut că noua sa reşedinţă principală este aproape finalizată la Dolmabahcçe, a dispus o nouă demolare a Palatului Çiragan, în 1855, pentru a fi înlocuit de un edificiu numai din piatră, conceput de un alt arhitect din familia Balyan, pe nume Nigogos.

Fundaţiile şi o parte din elevaţiile noului edificiu erau realizate, când lucrările s-au întrerupt brusc din cauza lipsurilor financiare, dar şi datorită unei încercări de asasinare a sultanului. Construcţia a fost finalizată totuşi în 1857, după urcarea la tron a sultanului Abdűlaziz. (1861-1876) Acela a cerut ca palatul să adopte stilul arab pentru a imortaliza pe această cale propria domnie.

Artiştii turci au fost trimişi în Spania şi Africa de Nord pentru a realiza crochiuri cu amănunte arhitecturale ale construcţiilor arabe de renume. O legendă spune că sultanul s-a implicat în aşa măsură în stabilirea planurilor de ornamentaţie, încât acelea au suferit circa douăzeci de variante. Porţile palatului erau decorate cu 1000 de piese de aur, dintre care astăzi se pot admira puţine într-un muzeu din Berlin.

Perlele şi varietăţile de marmură s-au importat din cele patru colţuri ale lumii. Odată terminat, costul total al palatului s-a ridicat la 5 milioane de livre de aur turceşti din acea epocă. Eforturi inutile, pentru că numai după câteva luni Abdűlaziz a decis că atmosfera din palat era prea umedă pentru el şi s-a mutat. Privind retrospectiv, pare că viaţa convulsivă a palatului reprezenta o imagine a Imperiului Otoman în declin.

In acest palat a trăit sultanul Murat al V-lea (trei luni 1876), împreună cu familia, după răsturnarea sa de către o lovitură de stat militară şi tot aici a murit în 1904. După numai cinci ani, în 1909, parlamentul turc s-a reunit în palat. Părea că va începe o nouă epocă de aur a edificiului, dar ghinion, după două luni un incendiu l-a distrus în totalitate, lăsând numai o structură jalnică de piatră. Picturile, tapiţeriile, antichităţile, cărţile inestimabile şi documentele de mare importanţă, depozitate aici, au dispărut pentru totdeauna.

După anul 1946, palatul a intrat în posesia municipalităţii Istanbulului, care l-a folosit ca antrepozit pentru materialele de construcţii, dar şi ca piscină şi teren de fotbal. A lipsit puţin ca palatul să dispară cu totul din peisajul metropolei.

Astăzi a devenit un hotel de cinci stele, situat cu faţa la Bosfor. Pentru a i se mări capacitatea s-a adăugat vechiului palat un imobil modern fără farmec. Aripa cea veche cuprinde cea mai mare parte a saloanelor şi sălilor de recepţie precum şi apartamentele de prestigiu. Pe la sfârşitul deceniului '90 în acest mare Palat-hotel a fost găzduit Preşedintele României Ion Iliescu cu ocazia unei vizite de stat în Turcia.

Actualul Palat-hotel încearcă să imite, în aripa veche, interioarele de la Dolmabachçe şi de la alte palate din sec.al 19-lea ale Istanbulului. Pavimente de marmură, candelabre, scări de marmură, un hol central cu scări de marmură ce coboară din două părţi, ca un melc, spre un spaţiu dominat de o fântână arteziană delicată şi susurătoare, uşi impresionante de lemn sculptat şi vopsit cu gust, o sală de restaurant luxoasă cu ferestrele spre mare, fotolii largi în holuri şi pe culoare, un Cazino la subsol, uşi înalte cu cristal spre terasa dinspre Bosfor, o scară monumentală albă ce coboară spre curtea dinspre Bosfor, un chei delimitat de un gard somptuos, cu stâlpi baroc uniţi de lucrări în fier forjat şi multe, multe altele.

Locul te atrage pe vizitator să-şi petreacă întreaga zi în contemplaţie şi linişte marină. Prin ferestrele mari răzbate ritmul muncii din bucătării, din restaurant şi cofetărie, pe fondul unei muzici discrete, elegante şi adormitoare.

In spatele Palatului Çiragan, în opoziţie cu apele Bosforului şi dincolo de bulevardul ce copiază ţărmul, se deschide un parc vast, parc urcat pe panta dealului din acea parte. Este vorba de Parcul Yildiz, parcul cel mai întins al unui palat din Istanbul, cu o suprafaţă de 160 de ha şi care odinioară aparţinea Palatului Çiragan. Parcul era unit cu palatul printr-o pasarelă ce trecea peste strada ce le despărţea. Pe acea pasarelă treceau spre parc femeile haremului fără a fi nevoite să se expună privirilor trecătorilor de pe stradă, azi bulevard.

După destituirea sultanului Murad al V-lea, care a primit domiciliu forţat în Palatul Çiragan, parcul, nu s-a mai aflat în folosinţa aceluia, fiind atribuit reşedinţei sultanului următor, Abdűlhamid al II-lea (1876-1909), un despot care a domnit 33 de ani. In vastul parc, noul posesor şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, palat care a luat numele parcului.

ISTANBUL - PALATUL BEYLERBEY

Palatul Beylerbeyi este o bijuterie arhitectonică, una dintre dovezile că Imperiul Otoman a încercat în sec.al 19-lea să se înscrie în rândul imperiilor vremii. El este şi o mărturie strălucită a dorinţei ultimilor sultani şi demnitari otomani de a se apropia de lumea apuseană stilată, lume în care nu numai bogăţia brută avea importanţă, ci şi modul ei artistic de transformare. Surprinzătorul cuib de visuri şi de tihnă zâmbeşte de pe malul asiatic al Bosforului, puţin mai la nord de Podul Bosfor. Numele de Beylerbeyi se poate traduce ca Bey al beylor, în înţelesul de guvernator general. Titlul a fost purtat de către Mehmed Paşa care a construit o casă admirată în apropiere de centrul Istanbulului. Sultanii următori acelui moment i-au urmat exemplul şi au construit case moderne de plăceri.  In 1829, sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839) a construit un palat din lemn (konak) pe malul Bosforului, dar acela a căzut pradă unui incendiu. Sultanul Abdülaziz (1861-1876)l-a înlocuit cu actualul edificiu strălucit, pentru a-i servi ca reşedinţă de vară şi de primire a şefilor de stat.

Arhitectul Sarkis Balyan, membru al unei familii de arhitecţi străluciţi de origine armeană, a conceput palatul în stil baroc francez. Mai sobru decât palatele Dolmabahçe şi Küçüksu, construite mai înainte, Palatul beylerbeyi s-a ridicat între anii 1861-1865.

La apus de palat, în lungul ţărmului, adică al cheiului străjuit de un gard scund din zidărie albă se desfăşoară o peluză senină. Spre aceasta, îndreptată spre Bosfor, se deschide intrarea oficială.

Prima sală are centrul marcat de o gigantică lustră de cristal de Bohemia. Podeaua este acoperită cu împletitură de paie de Egipt, cu scopul de a o proteja contra umidităţii. Scara ce conduce la primul palier este situată pe partea opusă intrării şi se desparte spre ambele laturi la jumătatea urcuşului. Lângă ziduri, în dreptul scării, sunt plasate două vase japoneze. Un gigantic şi magnific vas de Sevres aşezat pe un soclu marchează centrul spaţiului.

Pe partea stângă se succed trei încăperi. Cea din extrema stângă a avut destinaţia de secretariat. Cea din mijloc a servit drept Sală de aşteptare a vizitatorilor palatului. In centrul ei un vas frumos tronează pe o masă de acaju. Parchetul este şi el remarcabil. Cea de a treia încăpere a servit ca Sală de Recepţie a Ministrului Marinei. Decoraţiunea este inspirată de cordaje şi noduri marinăreşti aurite. Tablouri ale lui „Şeker Ahmed Paşa“ împodobesc pereţii, iar tavanul este pictat cu reprezentări de nave.

Din sala de recepţie se trece în Marea Sală cu bazin din marmură în centru, unde au avut loc diferite sărbători. Câte un vas chinezesc este plasat în cele patru colţuri ale bazinului. Ceva mai departe, pe stânga se intră în Sala de Recepţie a Sultanului. In această sală, scaunele sunt construite cu speteaza în unghi drept, cu scopul ca invitaţii să aibă o poziţie corectă în prezenţa Sultanului. Deasupra ferestrei se află un panou din lemn masiv aurit şi sculptat. Este realizat dintr-o singură bucată de lemn.

In spatele Sălii de Recepţie se găsea Haremul palatului. După ce se parcurge un pasaj, din partea stângă, se pătrunde în Sufrageria Sultanei-mamă, încăpere dotată pe centru cu masă lungă pentru 20 de persoane. Scaunele acoperite cu piele de căprioară au fost lucrate chiar de sultanul Abdűlhamit al II-lea, foarte atras, în timpul liber, de lucrările de tâmplărie. Monograma sa este imprimată cu fildeş pe spatele fiecărui scaun. Sala mai este ornată cu patru bufete şi cu picturi istorice.

Spre dreapta se ajunge în Holul de intrare în Harem. Continuând traseul, prima cameră din stânga era destinată primei soţii a Sultanului Abdűlhamit al II-lea, iar în cea alături şi-a petrecut ultimii ani din viaţă după reîntoarcerea din exilul de la Thessalonic. A domnit 33 de ani, dar comparând splendoarea palatului cu camera sa de odihnă se simte o contradicţie izbitoare. Vizitatorul înţelege că sultanul a căutat înadins simplitatea pentru a-şi uita trecutul glorios.

Din Holul de intrare în Harem se urcă spre magnifica Sală de Reuniune a femeilor. Aceasta a mai fost numită şi Holul de sidef, din cauza mobilelor încrustate cu sidef. Mijlocul încăperii este ocupat de un vas de Yildiz, aşezat pe o masă masivă. Pe lângă ziduri sunt aşezate două mobile „secretaire“ încrustate cu sidef.

Mai este prezentă o comodă italiană şi un alt dulap în care sultanul îşi păstra armele de vânătoare. De fiecare parte a sălii sunt alipite două comode cu numeroase sertare, pentru bijuterii.

Din Holul de sidef, pe latura dinspre mare se găsesc trei încăperi alipite. Prima din dreapta era Sala de baie a Haremului, iar a doua era Sala de Recepţie a Sultanei-mamă. Din acel punct se părăsesc spaţiile haremului, adică acea parte permisă vizitării şi se pătrunde în Sala Albastră, concepută în stil baroc german şi înconjurată de arcade mari. Pe o masă centrală este aşezat un orologiu mare, de 60 de kg, oferit de către nefericitul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea.

Plafonul este încărcat cu un mare candelabru originar din Istanbul şi alte patru cu cristal de Bohemia. Covorul din mătase pură, produs la Hereke, măsoară 150 de mp. In vitrine sunt expuse primele porţelanuri produse la Yildiz, printre care se pot remarca, carafa şi ceaşca de cafea ale lui Mustafa Kemal Atatűrk.

In fiecare colţ al sălii se face legătura cu câte o altă încăpere. Prima, cu faţa spre mare, era Cabinetul de lucru al sultanului, cu un plafon bogat decorat şi cu vase japoneze. Cea de a doua încăpere este cea mai frumoasă din palat. Ea era Sala de Recepţie a Sultanului Abdülaziz. Tronul acoperit cu aur este expus aici. Cea de a treia încăpere a găzduit pe împărăteasa Eugenia a Franţei. Acestei camere i se alătură una de baie şi o alta de repaus. Cea de a patra încăpere a servit pentru ceremonii de căsătorie.

După Sala Albastră se intră în Sala de Conferinţe a sultanului Abdűlaziz. Frumuseţea acestei încăperi este răpitoare. Pardoseala şi pereţii au fost acoperiţi cu lemn de nuc. Acestora li se adaugă patru nişe impresionante prin sculptură. Incăperea următoare este Sala de Rugăciune a sultanului.

Traversând Holul de sidef (Sala de Reuniune) se ajunge în Sala de Repaus de după servirea mesei. Această încăpere şi Sufrageria sunt decorate tot cu panouri din nuc. Alte 25 de scaune acoperite cu piele de căprioară şi lucrate de sultanul Abdűlhamit al II-lea înconjoară o masă lungă.

In 1869, împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon al III-lea, a vizitat palatul în drum spre Canalul de Suez, dar a primit o palmă din partea sultanei-mamă, pentru că îndrăznise să intre în palat ţinându-l de braţ pe sultan. Trecând peste primirea de care avusese parte, împărăteasa Eugenia a fost încântată de eleganţa palatului, ajungând să comande o copie a ferestrelor pentru a orna unele camere de la palatul Tuileries.