ISTANBUL - MOSCHEEA DOLMABAHCE

La domeniul imperial Dolmabahçe , aflat pe ţărmul european al Bosforului, la nord de cartierul Pera, se poate ajunge cu tramvaiul metrou, pornind din orice punct al Constantinopolului antic, pe unde trece traseul tramvaiului metrou. După ce traversează Podul Galata spre „Oraşul Nou”, tramvaiul se înscrie pe un bulevard ce copiază ţărmul Bosforului spre nord, în lungul bulevardului Meclisi Mebuşan.  

Dincolo de staţia terminus a tramvaiului-metrou, staţia Kabataş, după numai 3-400 de metri se ajunge la „domeniul“ imperial Dolmabahçe, domeniu ce se întinde în lungul ţărmului european la Bosforului, pe direcţia nord şi se încheagă din trei edificii imperiale târzii: Moscheea, Turnul cu orologiu şi Palatul Dolmabahçe. Calea de acces spre acest domeniu străbate un mic parc, foarte îângrijit şi cu vegetaţie bogată.

Intrarea în parc este dominată Moscheea Dolmabahçe, construită, în 1855, de mama sultanului Abdűlmecit I-ul (1823-1861), pe nume Bezmi Alem. Arhiectul acestei mici bijuterii arhitectonice a fost Gabaret Balyan, unul dintre componenţii unei familii de arhitecţi ce au servit imperiul în ultima sa parte de existenţă. A reuşit un edificiu magnific prin eleganţă şi proporţii pe ţărmul Bosforului.

Construcţia are plan pătrat şi incorporează elemente ale stilului baroc şi renascentist otoman. O mare cupolă acoperă un cilindru suportat de zidurile exterioare ale edificiului. La fiecare colţ al acoperişului este plasat câte un mic turn baroc. Mihrab-ul şi mimber-ul sunt executate din porfir roşu. Ferestrele de pe pereţii laterali sunt dispuse după conturul unei mari potcoave rotunjite în partea superioară. Această dispunere ornamentală a ferestrelor este unică în Istanbul. Cele două minarete,  cu caneluri şi decorate cu câte un singur balcon (şerefet), sunt cele mai subţiri din Istanbul, semănâmd de departe cu nişte ace. Ambele minarete sunt plasate pe latura de apus a edificiului, înspre interiorul continentului şi spre bulevardul modern. Anexele moscheei servesc drept sediu al müftü-lui (autoritate religioasă) a cartierului Beyoğlu. Moscheea nu este cuprinsă în incinta palatului, dar a servit sultanului şi demnitarilor pentru rugăciuni.

La câţiva zeci de metri, în linie cu moscheea şi aproape de apele Bosforului, îşi etalează bogăţia barocă un turn cu orologiu, Turnul Dolmasbahçe (Turnul Hamidiye). Are secţiune pătrată şi patru nivele. Laturile etajelor sunt descrescătoare spre vârf.. Turnul a fost comandat de sultanul Abdülhamid al II-lea (1842-1918) şi executat de Sarkis Balyan între anii 1890-1895. Ceasul fabricat în Franţa este aşezat la etajul al treilea şi are cadrane spre toate cele patru faţade ale turnului. Pe două faţade are reprezentată semnătura caligrafică a sultanului ctitor (tughra). Moscheea şi turnul completează minunat delicateţea peisajului brodat cu albul edificiilor pe fond de verde şi albastru închis.

De la turn înainte aleea parcului conduce direct la una dintre porţile magnifice ale Palatului Dolmabahçe.

ISTANBUL - PALATUL YILDIZ

După destituirea sultanului Murad al V-lea (a domnit trei luni 1876), care a primit domiciliu forţat în Palatul Çiragan, parcul din spatele palatului nu s-a mai aflat în folosinţa aceluia, fiind atribuit reşedinţei sultanului următor, Abdűlhamid al II-lea (1876-1909), un despot care a domnit 33 de ani. Abdülhamid al II-lea era fratele lui Murad al V-lea, dar l-a detronat datorită unei crize de nebunie, care s-a dovedit pasageră. Murad al V-lea a rămas prizonier în Palatul Çiragan până la sfârşitul vieţii (1904), timp de de 28 de ani.

In vastul parc, noul posesor şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, palat care a luat numele parcului, Palatul Yildiz în traducere Palatul soarelui. Terenul era împădurit şi se afla în proprietatea sultanilor încă de pe timpul lui Ahmed I-ul (1603-1617). După acela, şi alţi sultani au apreciat locul pentru clipe de repauzare. Sultanii Abdülhamid I-ul şi Abdülaziz şi-au construit un conac în plină natură.

După preluarea tronului Abdűlhamid al II-lea (1876-1909) a părăsit Palatul Dolmabahçe, de teama unui atac dinspre mare.

 In vastul parc, pe care l-a răpit de la Palatul Çiragan, Abdűlhamid al II-lea şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, un ansamblu de construcţii specifice epocii otomane, pavilioane şi alte clădiri cu influenţe apusene. Abdűlhamid al II-lea (1876-1909) a trăit aici până la sfârşitul domniei, fiind apărat de ziduri şi de 14.000 de oşteni. Cu toate acestea despotul a fost detronat în anul 1909 de către Junii Turci, organizaţie progresistă doritoare de reforme. A luat tronul prin detronarea unui competitor şi l-a părăsit tot prin detronare. Sultanul a murit în Palatul Beylerbey, în anul 1918, după revenirea din exilul la Thessalonic.

Palatul Yildiz nu este un palat monumental în stilul celor de la Dolmabahçe şi Beylerbey, ci este format dintr-o serie de edificii separate, asemănător Palatului Topkapî. Spre deosebire de cel din urmă şi deşi unele componente s-au adăugat mai târziu, întregul ansamblu şi-a păstrat atât  destinasţia privată, dar şi una administrativă.

Niciuna din construcţiile Palatului Yildiz nu este vizibilă din exteriorul parcului. Numai un zid înconjurător înalt şi porţile monumentale sugerează prezenţa unei reşedinţe princiare. Pavilioanele, chioşcurile, atelierele, casele pentru oaspeţi, biblioteca, arsenalul şi teatrul, întocmesc împreună un oraş în alt oraş.

Cea mai mare parte a pavilioanelor palatului au fost create de arhitecţii Sinan şi Sarkis Balyan. Cu toate acestea arhitectului italian Raimondo d'Aronco i se datorează realizarea celor mai inspirate edificii adăugate palatului între anii 1894-1907, precum Sala Kősku (Castelul) sau Pavilionul Lămâilor (Limonluk) înconjurat de apă.

Moscheea Hamidiye, în stil „Alhambra“,se situează în afara zidurilor palatului, dar străjuieşte intrarea. Este una dintre construcţiile cele mai reuşite ale lui Sarkis Balyan, unul dintre membrii acei dinastii de arhitecţi de care am mai amintit. Ea nu se aseamănă cu modelul tradiţional al moscheilor otomane. Cupola sa unică face pe privitor să-şi amintească de şcoala grecescă din Fanar. Minaretul său sparge monotonia geometrică, fiind singurul element ce permite identificarea apartenenţei religioase a edificiului. Interiorul moscheii este unul dintre cele mai marcante exemple ale stilului „orientalist“ care prevala la sfârşitul sec. al 19-lea (1885), nu numai în Turcia ci şi în Europa. Un cer Albastru decorează atât cupola cât şi celelalte părţi ale plafoanelor laterale, asemănător sinagogii Zűlfaris din cartierul Galata. Marmura sculptată, marchetăria şi picturile cu arabescuri, dau un ton al „Alhambrei“ iberice.
Alături de Moscheea Hamidiye Yildiz se înalţă Turnul cu orologiu Yildiz (Yıldız Saat Kulesi). Turnul a fost comandat de sultanul Abdulhamid al II-lea (1842-1918), în 1890, iar construcţia s-a realizat în 1890. Turnul este structurat pe trei etaje în stil neo-gotic otoman, cu mici adaosuri baroce. Are un plan octogonal cu patru laturi late şi altele patru înguste.
In afara primului etaj sunt plasate patru inscripţii. Cel de al doilea etaj este dotat cu un termometru şi cu un barometru. La ultimul etaj se află sala orologiului. pe acoperiş s-a instalat o Roză a vânturilor.

Intrând în incinta Palatului Yildiz, primele edificii de la dreapta serveau drept ateliere de mobilă de abanos, iar astăzi adăpostesc un muzeu. Puţin mai departe se ajunge la marele Mabeyn (Büyük Mabeyn) (care nu este deschis vizitatorilor). Acolo rezina sultanul dar şi unii dintre marii demnitari, fiind un edificiu al treburilor de stat. Este urmat de un foarte mic edificiu destinat aceleiaşi utilizări private, micul Mabeyn, construit de d’Aronco. Çit Kasri este un pavilion destinat vizitatorilor reprezentanţi ai ţărilor străine, ca şi pavilionul vecin de la nord-est, Castelul, Şale Kősku, care a fost construit de italianul d’Aronco în mod special pentru a primi pe Kaiserul Wilhelm al II-lea, cu ocazia vizitei sale oficiale. Mai târziu Castelul, Şale Kősku, a adăpostit şi alţi oaspeţi de marcă, precum Churchill, de Gaule şi Nicolae Ceauşescu.

Exact în spatele acestor edificii, şi dominând grădina imperială, se găseşte Haremul (Hünkar Dairesi) rezervat soţiilor sultanului, în timp ce un alt harem (Cariyeler Dairesi) se găseşte ceva mai în lături şi este precedat de pavilionul eunucilor. Acel harem secundar era destinat concubinelor sultanului şi era unit de palatul sultanului printr-un pasaj cu apă.

In spatele apartamentelor femeilor, într-un mic teatru (1889) s-a amenajat un muzeu al Artei Scenei. Cupola teatrului este decorată cu stele, care fac trimitere la numele Yildiz. Sarah Bernard a jucat în acest teatru privat. Alte imobile sunt plasate ceva mai jos, faţă de Mabeyn, adică de palatul sultanului. Acolo se concentra personalul de ajutor, străjerii palatului şi ofiţerii şi se numeau Yaveran Dairesi. Toate acele edificii anexe le-a pus în operă tot italianului d’Aronco şi sunt departe de a atrage ineresul artistic..

Multe alte pavilioane din imensul parc imperial au fost distruse. Numai unele au avut şansa de a fi renovate, precum Pavilionul Malta (Malta Köskü) şi Çidir Kősku, deschise pentru cafenele. De altfel pavilionul Çidir Kősku a fost construit de sultanul anterior, Abdülaziz (1861-1876), şi a servit ca închisoare un timp. S-au alăturat recent alte două pavilioane cu aceeaşi destinaţie, Pavilionul verde şi Pavilionul roz. Toate te transpun într-o atmosferă otomană a secolului al 19-lea.

In partea de răsărit a parcului, un alt edificiu datorat italianului d’Aronco, cu totul din cărămidă şi în stil Art Nouveau, are astăzi destinaţia de fabrică de ceramică (Çini Fabrikasi) La un nivel inferior se găseşte o mănăstire (tekke) de dervişi, numită Yahya Efendi. Mare parte din întinderea parcului nu este îngrijită de mâna omului, vegetaţia urmându-şi propriile îndemnuri, dar există şi mici grădini în stil englezesc, concepte pe timpuri de un grădinar francez, Germain Le Roi. Ca în mai toate spaţiile verzi ale Istanbulului şi aici există astăzi un cult pentru lalele, aşa că este recomandat ca vizitarea parcului să se facă primăvara. Trebuie spus că pe ansamblu zona nu este dintre cele mai atractive şi care să trezească regrete de a nu fi văzută. Mult timp parcul a rămas în totală uitare, urmând a fi reamenajat abia odată cu 1980.

După prăbuşirea Imperiului Otoman, palatul a servit drept Casino de lux, după care a fost transformat în reşedinţă pentru primirea unor monarhi sau şefi de stat străini. Parcul adăposteşte astăzi  diverse manifestări şi recepţii.

ISTANBUL - PALATUL CIRAGAN

Palatul Çiragan este aşezat cu circa trei sute de metri, mai la nord, de Palatul Dolmabahçe, pe malul Bosforului. Este un alt exemplu reuşit al implantării în prea bătrânul Imperiu Otoman a arhitecturii baroce din apusul Europei, de ieşire dintr-un tradiţionalism închistat. El reflectă şi dorinţa de etalare a luxului şi bogăţiei după alte şabloane decât cele dominate de canoane orientaliste mahomedane. Palatul reprezntă o petală a florii iluministe care s-a dezvoltat în sec.al 19-lea într-un imperiu anacronic şi care simţea că nu mai poate supravieţui în umbra unei culturi mediocre şi claustrate religios.

Bulevardul mărginit de arţari, care urmăreşte insistent ţărmul european al Bosforului, spre nord, conduce de la Palatul Dolmabahçe la Çiragan. Vara bulevardul este odihnitor şi are darul de a apăra de agresivitatea căldurii şi luminii agresive a soarelui.

Pe locul acoperit astăzi cu grandoare de Çiragan Palace Hotel Kempinski, adică de Palatul Çiragan devenit hotel, dăinuia cu patru secole în urmă Grădina Kazancioglu. In cea de a doua jumătate a sec. al 16-lea, marele amiral Kiliç Ali Paşa a construit aici o casă la mal de mare. Mai târziu, în 1648, sultanul Murat al IV-lea a dăruit grădina imperială fiicei sale Kaya Sultan şi soţului aceleia Marele Vizir Melek Ahmed Paşa, care deţinea o mică locuinţă din lemn unde îşi petrecea lunile de vară.

La începutul sec.al 18-lea, Ahmed al III-lea a dăruit locul, la rândul său, Marelui Vizir Ibrahim Paşa Nevşehir şi soţiei aceluia. Aceştia au organizat aici sărbători şi serate sub numele Çiragan Senlikleri (Festivalurile Çiragan), serbări de la care provine şi numele de azi al palatului.

Soţia ambasadorului britanic din acel timp a aşternut într-o scrisoare observaţiile ei: „Acest edificiu este situat într-unul dintre cele mai frumoase locuri ale canalului (Bosfor) cu o mică pădure alături şi cu o colină în spate. Mi s-a spus că are mai mult de 100 de încăperi, dar, fără a le număra, eu gândesc că deţine mult mai multe. Ele sunt decorate cu marmură şi cu picturi campestre. Ferestrele sunt din cristal fin, importat din Marea Britanie. Acest palat reflectă ce poate crea mai frumos un om tânăr şi bogat, mare demnitar într-un imperiu vast”.

In următoarele două secole, palatul a suferit distrugeri şi refaceri în diverse reprize. Marele Vizir al Sultanului Selim al III-lea (1789-1807), Yusuf Ziya Paşa, a cumpărat palatul, l-a demolat şi l-a însărcinat pe arhitectul Kirkor Balyan (din familia de arhitecţi ai sec. al 19-lea, care s-a impus în arhitectura otomană) să reconstruiască un alt palat, cu totul din marmură, pe care l-a dăruit sultanului în 1805. Suveranul l-a oferit surorii sale Beyhan Sultan, care l-a reînapoiat după o dispută de familie.

Pe timpul domniei lui Mahmud al II-lea (1808-1839), palatul a folosit ca reşedinţă de vară, apoi a fost demolat şi reconstruit mai impunător de Garabet Balyan (un alt membru al familiei de arhitecţi otomani ai sec. al 19-lea, familie de origine armeană). Cu toate că s-a folosit mult material lemnos, secţiunea principală a noului palat a încorporat numai piatră şi marmură, îmbogăţită stilistic cu 40 de coloane clasice. Atunci când sultanul Abdűlmecit I-ul (1839-1861) a văzut că noua sa reşedinţă principală este aproape finalizată la Dolmabahcçe, a dispus o nouă demolare a Palatului Çiragan, în 1855, pentru a fi înlocuit de un edificiu numai din piatră, conceput de un alt arhitect din familia Balyan, pe nume Nigogos.

Fundaţiile şi o parte din elevaţiile noului edificiu erau realizate, când lucrările s-au întrerupt brusc din cauza lipsurilor financiare, dar şi datorită unei încercări de asasinare a sultanului. Construcţia a fost finalizată totuşi în 1857, după urcarea la tron a sultanului Abdűlaziz. (1861-1876) Acela a cerut ca palatul să adopte stilul arab pentru a imortaliza pe această cale propria domnie.

Artiştii turci au fost trimişi în Spania şi Africa de Nord pentru a realiza crochiuri cu amănunte arhitecturale ale construcţiilor arabe de renume. O legendă spune că sultanul s-a implicat în aşa măsură în stabilirea planurilor de ornamentaţie, încât acelea au suferit circa douăzeci de variante. Porţile palatului erau decorate cu 1000 de piese de aur, dintre care astăzi se pot admira puţine într-un muzeu din Berlin.

Perlele şi varietăţile de marmură s-au importat din cele patru colţuri ale lumii. Odată terminat, costul total al palatului s-a ridicat la 5 milioane de livre de aur turceşti din acea epocă. Eforturi inutile, pentru că numai după câteva luni Abdűlaziz a decis că atmosfera din palat era prea umedă pentru el şi s-a mutat. Privind retrospectiv, pare că viaţa convulsivă a palatului reprezenta o imagine a Imperiului Otoman în declin.

In acest palat a trăit sultanul Murat al V-lea (trei luni 1876), împreună cu familia, după răsturnarea sa de către o lovitură de stat militară şi tot aici a murit în 1904. După numai cinci ani, în 1909, parlamentul turc s-a reunit în palat. Părea că va începe o nouă epocă de aur a edificiului, dar ghinion, după două luni un incendiu l-a distrus în totalitate, lăsând numai o structură jalnică de piatră. Picturile, tapiţeriile, antichităţile, cărţile inestimabile şi documentele de mare importanţă, depozitate aici, au dispărut pentru totdeauna.

După anul 1946, palatul a intrat în posesia municipalităţii Istanbulului, care l-a folosit ca antrepozit pentru materialele de construcţii, dar şi ca piscină şi teren de fotbal. A lipsit puţin ca palatul să dispară cu totul din peisajul metropolei.

Astăzi a devenit un hotel de cinci stele, situat cu faţa la Bosfor. Pentru a i se mări capacitatea s-a adăugat vechiului palat un imobil modern fără farmec. Aripa cea veche cuprinde cea mai mare parte a saloanelor şi sălilor de recepţie precum şi apartamentele de prestigiu. Pe la sfârşitul deceniului '90 în acest mare Palat-hotel a fost găzduit Preşedintele României Ion Iliescu cu ocazia unei vizite de stat în Turcia.

Actualul Palat-hotel încearcă să imite, în aripa veche, interioarele de la Dolmabachçe şi de la alte palate din sec.al 19-lea ale Istanbulului. Pavimente de marmură, candelabre, scări de marmură, un hol central cu scări de marmură ce coboară din două părţi, ca un melc, spre un spaţiu dominat de o fântână arteziană delicată şi susurătoare, uşi impresionante de lemn sculptat şi vopsit cu gust, o sală de restaurant luxoasă cu ferestrele spre mare, fotolii largi în holuri şi pe culoare, un Cazino la subsol, uşi înalte cu cristal spre terasa dinspre Bosfor, o scară monumentală albă ce coboară spre curtea dinspre Bosfor, un chei delimitat de un gard somptuos, cu stâlpi baroc uniţi de lucrări în fier forjat şi multe, multe altele.

Locul te atrage pe vizitator să-şi petreacă întreaga zi în contemplaţie şi linişte marină. Prin ferestrele mari răzbate ritmul muncii din bucătării, din restaurant şi cofetărie, pe fondul unei muzici discrete, elegante şi adormitoare.

In spatele Palatului Çiragan, în opoziţie cu apele Bosforului şi dincolo de bulevardul ce copiază ţărmul, se deschide un parc vast, parc urcat pe panta dealului din acea parte. Este vorba de Parcul Yildiz, parcul cel mai întins al unui palat din Istanbul, cu o suprafaţă de 160 de ha şi care odinioară aparţinea Palatului Çiragan. Parcul era unit cu palatul printr-o pasarelă ce trecea peste strada ce le despărţea. Pe acea pasarelă treceau spre parc femeile haremului fără a fi nevoite să se expună privirilor trecătorilor de pe stradă, azi bulevard.

După destituirea sultanului Murad al V-lea, care a primit domiciliu forţat în Palatul Çiragan, parcul, nu s-a mai aflat în folosinţa aceluia, fiind atribuit reşedinţei sultanului următor, Abdűlhamid al II-lea (1876-1909), un despot care a domnit 33 de ani. In vastul parc, noul posesor şi-a construit unul dintre cele mai frumoase palate din Istanbul, palat care a luat numele parcului.