ISTANBUL - PODUL FATIH SULTAN MEHMED

Podul Fatih Sultan Mehmed, este cel de al doilea pod ce traversează strâmtoarea Bosfor, legând Europa de Asia, la Istanbul. Locuitorii îl numesc direct  Podul Cuceritorului. El poartă numele sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul, cel ce a cucerit Constantinopolul în 1453. Silueta podului s-a profilat pe cerul strâmtorii la numai 15 ani după cea a Podului Bosfor (Boğaziçi Köprüsü), construit în 1973. El traversează apele în dreptul cartierului Hisarüstü de pe malul european şi al cartierului Kavacik, pe malul asiatic.

Inaugurat în 1988 acesta are lungimea totală de 1510 metri, cu distanţa între piloni de 1090 metri. Tablierul cu lăţimea de 39,40 metri, se înalţă tot la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Este un pod suspendat pe cabluri torsadate, câte două pe fiecare parte a tablierului. Cablurile trec peste dou piloni ce depăşesc cu 105 metri platforma rutieră.  La data construirii, în 1988, s-a clasat pe locul al 6-lea în lume, între podurile suspendate. Astăzi el se clasează pe locul al 15-lea. La construcţie au participat trei companii japoneze, una italiană şi una turcă.

La deschidere, primul care l-a traversat a fost preşedintele Turciei Tugut Özal.

Podul Fatih asigură cuntinuitatea în Asia Mică a autostrăzii Edirne-Ankara. Posdă câte 4 benzi de rulare pe fiecare sens de circulaţie şi câte una de urgenţă pe fiecare parte. Spre deosebire de Podul Bosfor, pietonii nu au acces pe acest pod traversat zilnic de minim 150.000 de vehicule, în cea mai mare parte autoturisme.

In 2012 este planificată darea în folosinţă a traversării pe printr-un tunel săpat pe sub albia strâmtorii, cale modernă numită Marmaray şi asemănătoare celei ce uneşte continentul de insula britanică pe sub Marea Mânecii. Acest tunel, cel mai adânc prin metoda sa de realizare, va trece la o adâncime de 60 de metri, din care 55 de metri de apă şi 4,5 metri de rocă, fiind realizat din prefabricate imense rezistente la pericolele seismice mari în zonă (77% din prognoze se referă la eventualitatea unui cutremur de 7 grade, sau mai mult, pe scara Richter în următorii 30 de ani). Tunelul Marmaray face parte dintr-un proiect amplu de reconstrucţie reamenajare a reţelei feroviare din Istanbul. Va fi capabil să traverseze circa 75.000 de pasageri pe oră, în ambele sensuri.

Un al treilea care pod de traversare peste Bosfor este planificat pentru anii următori într-o zonă mai nordică a strâmtorii, în apropiere de Marea Neagră.

ISTANBUL - PODUL BOSFOR

Podul Bosfor (în limba turcă Boğaziçi Köprüsü) a reprezentat prima legătură dintre Europa şi Asia pe deasupra apelor strâmtorii şi a avut un rol simbolic. El a fost dedicat, la 29 octombrie 1973, celei de a cincizecia aniversări a Republicii Turcia, fiind pus în operă prin colaborarea unei societăţi germane cu una engleză. Are o lungime de 1074 de metri şi este suspendat de doi piloni înalţi de 165 de metri, unul pe malul european şi celălalt pe malul asiatic. Lungimea totală ajunge la 1560 de metri pentru a atinge colinele de pe cele două maluri, pornind de la cei doi piloni. Este primul construit dintre cele două poduri de la Istanbul, care traversează emblematica strâmtoare ce desparte  cele două continente. Rl uneşte cartierul Ortaköy de pe malul european al metropolei, cu cartierul Beylerbeyi de pe malul asiatic.

Tablierul, puţin curbat în sus la mijloc, seamănă cu o frunză subţire de grâu verde aruncată la 64 de metri deasupra nivelului apelor. Lărgimea tablierului este de 33,40 metri. Tablierul suspendat între cei doi piloni este susţinut de imense cabluri torsadate.

La data construirii, elegantul pod suspendat de la Istanbul se clasa pe locul doi în Europa şi pe locul cinci în lume, după Humper Bridge din Anglia, Verranzano-Narrows din New York, Golden Gate Bridge din San Francisco şi Mackinac Bridge din Michigan. In prezent a trecut pe locul al 16-lea în lume.

In 1988 i s-a alăturat, ceva mai spre nord, un al doilea pod suspendat, Podul Fatih Sultan Mehmed, numit mai simplu Podul Cuceritorulu, iar în 2012 este planificată darea în folosinţă a traversării pe printr-un tunel săpat pe sub albia strâmtorii, cale modernă numită Marmaray şi asemănătoare celei ce uneşte continentul de insula britanică pe sub Marea Mânecii.

Un al treilea care pod de traversare peste Bosfor, pod de autostradă, este planificat pentru anii următori într-o zonă mai nordică a strâmtorii, în apropiere de Marea Neagră.

Acest tunel, cel mai adânc prin metoda sa de realizare, va trece la o adâncime de 60 de metri, din care 55 de metri de apă şi 4,5 metri de rocă, fiind realizat din prefabricate imense rezistente la pericolele seismice mari în zonă (77% din prognoze se referă la eventualitatea unui cutremur de 7 grade, sau mai mult, pe scara Richter în următorii 30 de ani). Tunelul Marmaray face parte dintr-un proiect amplu de reconstrucţie reamenajare a reţelei feroviare din Istanbul. Va fi capabil să traverseze circa 75.000 de pasageri pe oră, în ambele sensuri.

OBELISCUL EGIPTEAN DIN PLACE DE LA CONCORDE - PARIS

Obeliscul provenit din Egipt de la templul de la Luxor, este cel mai vechi tezaur antic al capitalei franceze. El a fost destinat Franţei în 1830, an în care Mehemed Ali, vice-regele Egiptului din partea Imperiului Otoman a oferit Franţei două obeliscuri măreţe de la Karnak. Propunerea şi dărnicia sa a fost stimulată de baronul Taylor şi de Jean-Françoix-Champollion, dar s-a sprijinit pe nepăsarea mahomedană faţă de vestigiile antice ce aparţinuseră altor civilizaţii. Dintre cele două monumente monolit numai cel din dreapta intrării în templu a avut soarta de a ajunge în Franţa.

Revoluţia din 1830, din Franţa, a amânat orice acţiune de mutarea colosului, deşi sarcina fusese atribuită unui inginer de marină. Cu toate acestea Mehemed Ali a reconfirmat dania în noiembrie 1830. In final, a fost însărcinat Chapollion să aleagă primul dintre cele două obeliscuri care să ajungă în Franţa. Champolllion a ales monolitul din dreapta, care era ceva mai mic avea mai puţine deteriorări.

O navă special destinată acestui transport unicat a plecat din Toulon în aprilie 1831 şi a urcat pe Nil în august. Nava a început lucrările de îmbarcare preţiosului monument în decembrie acelaşi an. A coborât pe Nil în august 1832. De la Toulon, unde a ajuns, în mai 1833, obeliscul a luat drumul Parisului, unde a ajuns mai târziu de un an, în august 1834, după ce a urcat Sena. Prnteu început a fost culcatt în poziţie orizontală pe cheiul Cours-la Reine.

Regele Ludovic-Philipe I-ul a decis ridicarea monumentului în Place de la Concorde. Alegerea unui monument total străin istoriei naţionale franceze erea destinat a împiedica sensibilităţile de memorie şi încercările de apropiere de acest loc al revoluţiei franceze de către oricare facţiune.

Realizat din granit roşu de Syena (Assuan), obeliscul avea 23 de metri înălţime şi circa 230 de tone,  A fost ridicat cu mare pompă şi curiozitate la 25 octombrie 1836, cu ajutorul unor maşini de ridicat gigantice. Ludovic-Philipe care se temea de un nou atentat, ca cel din 25 iunie 1836, nu a vrut să rişte să asiste la un eşec al operaţiunii. Ca atare, s-a instalat, împreună cu familia, în Palatul Marinei. In momentul în care obeliscul s-a aşezat pe postament, regele şi familia au apărut în balcon printr-o perfectă punere în scenă, şi au primit ovaţiile mulţimii.

Baza originală a obeliscului era înconjurată de 16 babuini sculptaţi în poziţie aşezată şi aflaţi în erecţie, fapt ce ar fi indecent şi şocant pentru societatea parisului, aşa că babuinii au fost expuşi ulterior în Muzeul Luvru.

Printre hieroglifele de pe laturile gigantului de granit nu lipsesc „cartuşele” ce conţin numele regelui Ramses al II-lea. Obeliscul se termină în vârf cu o mică piramidă (pyramidion) ascuţită şi scânteietoare din bronz aurit, adăugată în 1998. Vârful original a dispărut probabil  pe timpul invaziilor suferite de Egipt în sec-al VI-lea e.A.  

In schimbul Obeliscurilor, Franţa a oferit Egiptului un orologiu, aflat şi astăzi în Cairo, dar despre care anecdotica egipteană spune că nu a funcţionat niciodată.

Cel de al doilea obelisc, cel neridicat de Franţa, a fost retrocedat oficial Egiptului de către Preşedintele Franţei, François Mitterrand, pe timpul primului său mandat de şapte ani.