ISTANBUL - COLOANA GOTILOR ( CLAUDIUS II GOTHICUS)

Intr-un capăt parcului Gülhane, atrage privirea o coloană semeaţă, dar stingheră, plasată în vecinătatea Chioşcului Bagdad din Palatul Topkapî. Coloana este un vestigiu roman care a scăpat distrugerilor creştine sau musulmane. Este vorba de Coloana goţilor (în limba turcă Gotlar Sütunu), coloană care, după cele mai multe presupuneri, a avut menirea să celebreze victoriile romane împotriva invadatorilor barbari de neam gotic în sec. al 3-lea e.N. Unele surse o numesc Coloana lui Claudius al II-lea Gothicus, cu trimitere la eroicul împărat soldat.

Coloana din marmură de Marmara, are o înălţime de aproximativ 18,5 metri, împreună cu soclul paralelipipedic şi poartă deasupra un frumos capitel corintic. Este posibil ca peste capitel să fi fost aşezată o statuie a împăratului Claudius al II-lea Goticus (268-270 e.N), sau a lui Constantin cel Mare (306-337 e.N), ambii victorioşi în războaiele cu goţii. Nu există o confirmare documentară fermă. După cele spuse de istoricul bizantin Nicephoros Gregoras (c.1295-1360), există şi varianta prin coloana ar fi purtat statuia întemeietorului legendar al Byzantion-ului, Byzas din Megara. Alte surse vorbesc de o statuie a zeiţei Tyche.

Este sigur că această coloană reprezintă unul dintre cele mai vechi monumente din epoca romană, precedând eventual fondarea Constantinopolului (330 e.N).

ISTANBUL - PARCUL GULHANE

Alături de curţile înverzite ale Palatului Topkapî, spre apus, spre Cornul de Aur, se întinde oaza de verdeaţă a Parcului Gűlhane, oază se aparţinea odinioară domeniilor Palatului Topkapî. Aleile sale străbat adevărate tuneluri răcoroase pe sub coroanele unor arbori înalţi şi bătrâni, platani şi arţari. O astfel sursă de ozon, un astfel de plămân revigorant, reprezintă o minune pentru un oraş extrem de aglomerat şi zgomotos precum Istanbulul. De altfel megalopolisul este foarte sărac în parcuri centrale, oazele de verdeaţă înconjurând numai marile moschei.  

Odinioară în parc se ajungea numai trecând dincolo de zidurile palatului. Astăzi, mult apreciatul parc public, are două porţi de acces: una dinspre Bosfor şi alta din interiorul oraşului, dinspre strada ce coboară de la Sfânta Sofia spre Cornul de Aur, stradă urmată de calea tramvaiului-metrou.

Parcul poartă numele cartierului căruia îi aparţine şi deschide perspective largi spre vecinătăţi plăcute şi surprinzătoare pentru cel ce îl străbate. Mici fântâni otomane decorează de o parte şi de alta poarta dinspre oraş, iar spre dreapta un drum în urcuş conduce spre Muzeul de Arheologie şi vechiul edificiu al monetăriei. Mai jos, o alee trece pe lângă latura de apus a Muzeului de Arheologie şi pe sub Chioşcul Bagdad din curtea palatului. Ceva mai jos s-a aflat o străveche cisternă bizantină, de care s-au bucurat mult timp şi otomanii. Ea a făcut obiectul unei restaurări, dar încă nu este deschisă publicului. De altfel în preajma cisternei sunt încă în desfăşurare unele săpături arheologice.

Intr-un capăt parcului, atrage privirea o coloană semeaţă, dar stingheră, plasată în apropierea aceluiaşi Chioşc Bagdad. Este vorba de un vestigiu roman care a scăpat distrugerilor creştine sau musulmane. Este vorba de Coloana goţilor (în limba turcă Gotlar Sütunu), coloană care a avut menirea să celebreze victoriile romane împotriva invadatorilor barbari de neam gotic în sec. al 3-lea e.N. Coloana din marmură de Marmara, are o înălţime de aproximativ 18,5 metri, împreună cu soclul paralelipipedic şi poartă deasupra un frumos capitel corintic. Este posibil ca peste capitel să fi fost aşezată o statuie a împăratului Claudius al II-lea Goticus (268-270 e.N), sau a lui Constantin cel Mare (306-337 e.N), ambii victorioşi în războaiele cu goţii. Nu există o confirmare documentară fermă. După cele spuse de istoricul bizantin Nicephoros Gregoras (c.1295-1360), coloana ar fi purtat statuia întemeietorului legendar al Byzantion-ului, Byzas din Megara. Alte surse vorbesc de o statuie a zeiţei Tyche. Este sigur că această coloană reprezintă unul dintre cele mai vechi monumente din epoca romană, precedând eventual fondarea Constantinopolului.

In apropierea coloanei se deschide o esplanadă a parcului, de unde se poate savura o splendidă panoramă asupra Bosforului şi a malurilor Asiei Mici, panoramă asemănătoare cu cea  care se deschide din curtea a patra a Palatului Topkapî, curte aflată spre dreapta parcului.

In acea latură a Parcului Gűlhane, dar şi a curţilor palatului, zidurile de apărare dinspre Bosfor au fost dărâmate la sfârşitul sec. al 19-lea, pentru a se lăsa spaţiu căii ferate şi şoselei care înconjoară palatul. Cele două căi de comunicaţie au despărţit palatul de un edificiu important, numit bizar Pavilionul împletitorilor de coşuri. Construcţia servea drept debarcader somptuos al sultanilor care doreau să coboare direct din palat spre apele Bosforului şi a aparţinut celei de a patra curţi istorice a palatului. Despărţit pentru totdeauna de incinta privilegiată, pavilionul găzduieşte astăzi restaurante, cafenele şi discoteci de noapte. Edificiul desfăşurat pe trei etaje şi divizat în multe săli este dominat la centru de o mică moschee cu cupolă.

La limita dintre Parcul Gűlhane şi curtea a patra a palatului se descoperă un monument surprinzător. Este vorba de mica biserică ortodoxă Sfântul Therapon, care uimeşte mai ales prin aşezarea sa direct pe zidurile Palatului Topkapî la capătul dinspre Bosfor al parcului. In biserică se slujeşte şi astăzi. In preajmă se află o fântână considerată drept miraculoasă, ayazma, pe care o consideră sfântă atât creştinii cât şi musulmanii.

ISTANBUL - POARTA DE AUR

După numai câteva decenii de la construirea fortificaţiilor lui Constantin cel Mare, dincolo de ele au început să se extindă noi locuiri. Pe timpul lui Throdosius I-ul cel Mare (378-395), spre apus, în lungul Viei Egnatia, periferia se întinsese circa 2,5 kilometri dincolo de ziduri şi se numea Kainopolis. Pentru a marca adevăratul început al oraşului, împăratul Theodosius I-ul, care stăpânea pe atunci întregul Imperiu Roman, a ridicat un Arc de triumf în acea extremă vestică a capitalei, construcţie fastuoasă care a rămas cunoscută sub numele de Poarta de Aur. Ocazia oficială pentru construirea arcului a fost, se pare, victoria asupra vizigoţilor, din anul 386 e.N, victorie care avea darul să readucă încrederea în puterea Imperiului Roman, după înfrângerea suferită de co-împăratul Valens, în anul 378 e.N. A fost ridicat în jurul anului 388 e.N, având şi menirea să dea prestanţă drumului care intra în Constantinopol dinspre Roma, prin Via Egnatia. A rămas izolat de fortificaţiile capitalei ceva mai mult de două decenii.

In urma cuceririi Romei de către vizigotul Alaric, în 410 e.N, prefectul pretoriului, Anthemius, a trecut, în anii imadiat următori (412-414 e.N) la ridicarea unor noi fortificaţii, mult mai cuprinzătoare, mai solide şi mai înalte. Spre uscat acele fortificaţii erau duble, formând un adevărat complex de apărare împreună cu şanţul lat şi adânc, protejat şi el de un perete special dinspre interior. Toate noile fortificaţii au format una dintre cele mai renumite construcţii militare de apărare . In anul 447 e. N, fortificaţiile care suferiseră în urma unui cutremur, au fost refăcute şi marite de alt prefect al pretoriului, Cyrus de Panopolis. Arcul lui Theodosius I-ul a fost cuprins în noul aliniament de apărare, devenind cu adevărat o poartă.

Poarta de Aur a servit în secolele de prosperitate ale Imperiului Roman de Răsărit drept intrare şi ieşire triumfală pentru suverani, pentru solii respectate, sau pentru mari comandanţi de oşti, o intrare splendidă pentru oricine venea dinspre apus. Spre exemplu, la 14 septembrie 628, împăratul Heraclius (Herakleios), care învinsese decisiv pe regii sasanizi ai perşilor şi recuperase Adevărata Cruce, a intrat în oraş într-un car tras de patru elefanţi. Arcul a fost un element şi un loc ideal pentru sărbători şi celebrări. De aceea o parte din zidurile lui au fost acoperite cu plăci de bronz aurite şi cu tot felul de statui colorate şi basoreliefuri, amintite şi descrise de unii autori. Arcul avea o deschidere centrală amplă şi altele două mai înguste în părţile laterale. Cele laterale erau deschise permanent, iar cea centrală numai la ocazii speciale.

Se spune că după recucerirea Constantinopolului de la apuseni, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos (1261-1282) şi-a făcut intrarea triumfală în capitală prin Poarta de Aur.

De la Poarta de Aur, un anumit traseu, numit via triumfalis, conducea printre cartierele populare spre centrul capitalei, acolo unde aştepta Marele Palat sau Palatul Sacru, dar şi nucleul religioas cu mulţime de locaşuri sfinte şi bogate.

Poarta a fost cuprinsă, mai târziu, într-un fort cu patru turnuri. Fortul a luat naştere prin trasarea unor ziduri transversale între tuenuri ale zidurilor exterioare şi interioare. Lucrări la acest fort s-au efectuat sub domniile împăraţilor Ioan I-ul Tzimiskes (969-976) şi Manuel I-ul Comnen (1143-1180). Poarta a fost parţial demolată pe timpul jefuirii Constantinopolului de către cruciaţi, în anul 1204.

Fortăreaţa celor patru turnuri a fost reamenajată pe timpul împăratului Ioan al VI-lea Cantacutino, la mijlocul sec.al 14-lea şi apoi dezafectată la cererea sultanilor turci, în ultimul deceniu. Era epoca de gravă decadenţă a statului bizantin. Din motive de securitate, deschiderile porţii au fost astupate cu zidărie ordinară, rămânând tot aşa şi după cucerirea turcă. Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul a refăcut fortăpeaţa în anul 1459, adăugându-i încă trei turnuri, făcând din ea o fortăreaţă masivă cu şapte turnuri (Yedikule). Pentru turci vechea poartă nu a mai avut nici o semnificaţie. Vechile ei deschideri au ajuns nişte vestigii jalnice, fără atracţie turistică şi fără posibilităţi reale de reamenajare.

Urmele renumitei Porţi de Aur se mai pot distinge şi astăzi în trupul zidurilor Cetăţii celor şapte turnuri. Poarta centrală este străjuită de două coloane înalte cu capiteluri corintice. De o parte şi de alta mai sunt lipite de zidăria brută a fortificaţiei şi alte câteva coloane mai subţiri.