ROMANIA - PRIMUL RAZBOI MONDIAL - POLITICA EXTERNĂ PREMERGĂTOARE MARELUI RAZBOI DE INTREGIREA NEAMULUI XXX

         Politica externă a României de la formarea statului unitar până în ziua de astăzi este apreciată de către unii dintre autori (majoritatea ruşi) ca una trădătoare, lașă şi mercantilă. Drept argumente pentru o atare calificare servesc frecventele schimbări ale direcţiei politicii externe româneşti după anul 1878. Autorii ruşi (şi nu numai) susţin că ingrata Românie, care îşi datorează independenţa Rusiei, a trădat-o, aderînd în anul 1883 la Tripla Alianţă. Mai apoi, ea a mai trădat o dată - de data aceasta pe germani, - luptînd împotriva lor de partea Antantei în Primul Război Mondial. Se afirmă că în anul 1918 Bucureştii au trădat din nou Rusia, încheind cu Puterile Centrale Pacea de la Buftea şi – culmea trădării - anexînd Basarabia. In anul 1941 mareşalul Ion Antonescu a dat renumitul său ordin: „Ostaşi, ordon: Treceţi Prutul!”, pentru ca peste trei ani, regele Mihai să întoarcă armele împotriva puterilor Axei. Astăzi, românilor li se reproşează că au aderat la NATO după cincizeci de ani de apartenenţă la Tratatul de la Varşovia (bloc militar-politic condus de URSS şi alcătuit din ţările socialiste din Europa Răsăriteană).
           Sub aspect cronologic şi faptic, aparent lucrurile se potrivesc, dar, nici unul dintre cei care acuză România nu au dorit să analizeze cauzele ce au făcut-o să-şi schimbe vectorul politicii externe, aliații și inamicii. Orice prezentare unilaterală a evenimentelor, însă, încalcă principiile de bază ale adevărului istoric: „Sine ira et studio!” şi „Audia et altera pars!” („Fără ură şi părtinire!” şi „Ascultă şi partea cealaltă!”). De aceea reflecțiile superficiale şi, cu atât mai mult, insinuările murdare care afectează nu numai imaginea elitei politice românești, ci a tuturor românilor, în genere, trebuie combătute cu fermitate de pe poziția cunoașterii istoriei.
         In alte articole și reflecții personale, consacrate trădării românilor de către Rusia în anii 1812, 1821 şi 1878, au devoalat cauzele care au făcut ca România să-şi piardă încrederea în imperiul țarist şi să adere la Tripla Alianță. Un studiu privind politica României în cele două războaie balcanice din anii 1912 şi 1913 va trebui realizat separat.  

DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

           In anul 1914 a avut loc o acțiune teroristă care, prin absurditatea ei, nu-şi are analogie în istoria mondială. Ea, însă, a servit drept motiv pentru declanşarea Primului Război Mondial. Este vorba, desigur, de asasinatul de la Sarajevo - acea „scânteie” din care „s-a aprins flacăra unui război devastator”. In legătură cu acel asasinat apare din nou factorul iraționalismului elitelor politice balcanice. Unii istorici au lansat o ipoteză care, la prima vedere, sună cam bizar: autoritățile sârbe au provocat intenționat Marele Război. Or, ele erau absolut conștiente de efectele pe care le-ar fi putut avea asasinatul unei persoane de asemenea rang, precum moștenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz-Ferdinand.
         Organizația teroristă sârbă „Mlada Bosna” („Bosnia Tînără”) nu era decât o jucărie ghidată de organizația masonică „Crna Ruka” („Mâna Neagră”), ai cărei membri erau mulți dintre înalții demnitari de la Belgrad. Urmele asasinatului duceau direct la serviciul sârb de informaţii şi contrainformaţii condus de legendarul colonel Dimitrievici (cunoscut sub pseudonimul masonic de „Apis”). Greu de crezut că un asemenea serviciu (unul dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa acelor timpuri) să nu fi prevăzut consecințele posibile ale acestei acțiuni nesăbuite.
       Iresponsabilitatea şi absurditatea asasinatului de la Sarajevo mai apare şi dintr-un alt aspect: arhiducele Franz-Ferdinand era partizanul transformării Austro-Ungariei dintr-o monarhie dualistă în una trialistă. Cel de-al treilea element urma să devină cel slav, uitând de cel român. Arhiducele însuși, fiind căsătorit cu o cehă, vorbea mai mult în limba soţiei sale, decît în germană.
         Conducerea Serbiei, îndeplinind ordinul mentorilor săi masoni (presupuși a fi de obediență britanică sau iudeo-americană), a acționat premeditat. Ea era absolut sigură de reacţia Austro-Ungariei şi implicarea inevitabilă a Rusiei în conflict. In plus, o influență foarte mare asupra țarului şi țarinei îndeosebi o aveau două prințese muntenegrene (poreclite şi „prințesele negre”) care, bineînțeles, au mai avut grijă să arunce vreascuri pe foc.
        Ceea ce a urmat este cunoscut: ultimatumul Vienei respins de Belgrad pe motiv de a fi inacceptabil pentru o țară suverană şi independentă; Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar mai departe s-a desfășurat o reacție în lanț a declarațiilor de război ca urmare a îndeplinirii angajamentelor („casus foederis”) asumate conform tratatelor defensive bilaterale (Rusia-Serbia) şi multilaterale (Antanta și Tripla Alianță a Puterilor Centrale) încheiate anterior.
         Anticipând evenimentele, se poate remarca că, pentru a nimici toate urmele implicării şi culpei sale directe în declanșarea războiului mondial, guvernul sârb în anul 1917 a ordonat arestarea şi executarea colonelului Apis în baza unor învinuiri false. Dintr-o altă perspectivă se apreciază că, într-un fel sau altul, consecințele acestui comportament irațional se resimt și după un secol.

ANII DE NEUTRALITATE AI ROMÂNIEI:PRESIUNILE EXERCITATE DE CĂTRE PUTERILE CENTRALE

   

            In conjunctura politică concretă, România s-a pomenit într-o situație foarte delicată. Pe de o parte, ea era legată de Austro-Ungaria şi Germania printr-un tratat de alianță, iar, pe de altă parte, relațiile cu aceste țări se deterioraseră simțitor în ultimii ani (mai ales după cel de-al II -lea Război Balcanic). In afară de aceasta, piața financiară a României nu se mai afla sub controlul capitalului german, ci a celui franco-belgian. Nici conjunctura politică internă nu-i mai favoriza pe „centrali”, deoarece pendulul politic român s-a deplasat simțitor spre stânga, locul conservatorilor filogermani la guvernare fiind preluat de către liberalii care erau orientați spre o alianță cu Antanta.
         Nu trebuie trecuți cu vederea alți câțiva factori: scandalurile financiare în care au fost implicate băncile germane şi persoane din imediata apropiere a lui Carol I. Din această cauză bătrînul monarh, cunoscut prin poziția sa germanofilă, nu mai putea influența politica externă în măsura de mai înainte. Prinţul moştenitor Ferdinand (nepotul de pe frate al lui Carol I care nu a avut moştenitor) se afla sub influenţa soţiei sale prinţesa Maria (nepoata reginei britanice Victoria şi vară primară cu țarul rus Nicolaie al II-lea) care, la rândul ei, a fost o adeptă convinsă a alianței cu Antanta.

          După declanşarea ostilităţilor, la Sinaia, pe data de 3 august 1914, a fost convocat în regim de urgenţă Consiliul de Coroană. Discuțiile s-au purtat în limba franceză, conform dorinței regelui, franceza fiind limba diplomației. Aliații austro-ungari şi germani cereau cu insistenţă ca România să-şi îndeplinească angajamentele asumate prin acordul secret din anul 1883. Adepţi ai intrării în război de partea Puterilor Centrale au fost numai regele Carol I şi bătrînul lider conservator Petre Carp. Ultimul s-a exprimat în următorii termeni: „Trebuie de ajutat germanismul să zdrobească slavismul. Nu mă preocupă opinia publică; datoria omului de stat este să conducă el opinia publică”. 
         In Consiliul de Coroană au prevalat, însă, adepții neutralității. Argumentele invocate de adepţii neutralităţii în favoarea neîndepliniii condiţiilor Tratatului din anul 1883 au fost următoarele:

1. Tratatul cu țările din „Tripla Alianță” a fost unul defensiv şi nu ofensiv. Or, România era obligată să intervină numai în cazul în care Rusia ar fi început prima ostilităţile împotriva Austro-Ungariei. După cum se ştie, evenimentele au evoluat altfel: Austro–Ungaria a fost puterea agresoare în conflictul cu Serbia, iar Rusia a fost nevoită să reacționeze potrivit principiului „casus foederis” (obligația de a sări în ajutorul aliatului atacat). Deci, sub aspect formal, adepţii neutralităţii aveau dreptate.
2. Atât timp cât în Transleitania (partea ungară a monarhiei dualiste habsburgice) drepturile românilor erau încălcate în modul cel mai grosolan posibil, nu putea fi vorba de un război alături de asupritori.
3. Devenise clară poziția Bulgariei care era gata să intervină de partea Puterilor Centrale. Or, având în vedere evenimentele din timpul celui de-al II-lea Război Balcanic, o frăție de arme cu bulgarii era mai mult decât nefirească.
4. Unul dintre fondatorii Triplei Alianţe, Italia, nu se grăbea nici ea (din aceleaşi motive ca şi România) să-şi onoreze obligaţiile. De ce ar fi făcut-o România care numai a aderat la tratat?
5. Acordul din anul 1883 a fost ţinut în secret şi de el nu ştiau decît un cerc foarte restrîns de persoane. Majoritatea membrilor Consiliului de Coroană au luat cunoştinţă de el abia în ziua consiliului. Deci, nu poate fi vorba de o schimbare premeditată şi cu bună ştiinţă a vectorului politic extern din partea Guvernului român.

         Timp de doi ani, până în anul 1916, ambele blocuri beligerante au încercat să atragă de partea lor România, făgăduindu-i creșteri teritoriale pe contul adversarului și facilități economico-financiare. Nu a fost vorba de un mercantilism de care a fost acuzată România de către foștii săi aliați, ci de apărarea interesului național al țării care la acel moment era primordial: reunirea tuturor pământurilor locuite de români băștinași (sau a cât mai multe posibile) în cadrul unui singur stat unitar și indivizibil.
         Trebuie subliniat că Bucureștiul nu a purtat tratative decât cu Antanta. Puterile Centrale au recurs la presiuni continue care aveau drept scop de a forţa România „să-şi îndeplinească datoria de aliat”. România, la rândul ei, înainta revendicări care erau apriori inacceptabile, mai ales pentru componenta maghiară a monarhiei dualiste austro-ungare.
        Adevărul este că România nu a fost niciodată un „stat-șacal”, căci nu a pretins teritorii străine. Nici apartenența unor teritorii la spațiul de etnogeneză a poporului român și, respectiv, existența acolo a unei numeroase populații românești, nu a fost pentru ea un argument suficient de a le alipi. Acesta a fost cazul Pocuției (1919), Parțiumului (1920),  Maramureșului de Nord (1939) și Bugo-Nistriei (1941-1944). Unicul criteriu de care s-a condus România în cererile ei a fost ca teritoriile să fi aparținut politico-statal, mai îndelungat, la vreuna dintre formațiunile statale românești anterioare.
        Tratativele cu Puterile Centrale au fost apriori sortite eșecului, deoarece ungurii nu acceptau nici un fel de compromis. Budapesta nu recunoştea pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” nici un fel de minorităţi naţionale, cu excepţia croaţilor, saşilor şi şvabilor care se bucurau de o oarecare autonomie. Toţi ceilalţi erau consideraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”!
          Centralii au promis României că, în cazul biruinței, ea va avea de câştigat Basarabia, Odesa şi unele regiuni din Serbia (ţinutul Negotin). Se vehicula ideea cedării de către Austria a regiunii Sucevei. Bucovina aflată sub ocupaţie rusească fusese deja promisă românilor de către ministrul de externe a Rusiei, S. D Sazonov. Germania exercita presiuni asupra austro-ungarilor să facă cedări. Impăratul german, Wilhelm al II-lea, îi scria celui austriac, Franz-Joseph al II-lea, că marea cheie a reușitei în războiul contra Rusiei se află în mâinile României.
           Austro-Ungaria, însă, era o monarhie dualistă. În imperiul Austriac propriu-zis (Cisleitania), românii din Marele Ducat al Bucovinei se bucurau de drepturi politice egale cu cele ale reprezentanţilor naţiunii titulare (germanii austrieci) şi cu ale altor etnii conlocuitoare. Viena, conştientă de situaţia precară de pe fronturi, era dispusă să facă chiar şi unele cesiuni teritoriale.
        O cu totul altă situaţie era în Transleitania. Românii de pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” (Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş) erau discriminaţi sub toate aspectele: etnic, lingvistic, confesional şi politic. Deşi întreaga lume pășise în secolul al XX-lea, în Ungaria timpul se oprise în secolul al XVIII-lea. Primul ministru al Ungariei, contele Tisza Istvan, nu accepta nici un fel de compromisuri în principala chestiune - problema românilor ardeleni.
           Presat din toate părțile, Tisza Istwan (primul-ministru ungar) a făcut doar unele promisiuni vagi în ceea ce privește lărgirea sferei de predare a limbii române în învățământul primar și mărirea nesemnificativă a numărului de deputați români în Dieta de la Buda (parlamentul Ungariei). Premierul maghiar afirma: „Statul ungar nu e un conglomerat de popoare de diferite rase, ci un stat dobândit şi făurit de o singură naţiune ... Le dau (naţionalităților) tot ce se poate împăca cu caracterul naţional şi unitatea naţională a statului ungar, dar peste această graniță nu trec nici cu o literă”.
        Se pune întrebarea dacă putea România să lupte alături de un imperiu care, înglobând aproape o jumătate din numărul românilor din afara hotarelor și pe care îi trata ca pe o rasă inferioară și cu care nu era dispus să accepte nici un fel de compromisuri serioase. Care stat ar fi reacţionat într-un alt mod? România, fiind impusă să aleagă între două rele, l-a ales firesc pe cel mai mic şi nimeni nu este în drept să o condamne pentru o asemenea alegere.

ROMANIA - REGINA MARIA - AMINTIRI DESPRE INTOARCEREA LA BUCURESTI DUPĂ VICTORIE

„O apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...”

 

Intre 1914-1916, din cauza înfrângerilor repetate suferite de armata română din partea armatei germane, Familia Regală s-a retras la Iaşi, acolo unde au funcţionat şi instituţiile importante ale statului. In 1918, Familia Regală se întoarce în capitală, după doi ani de exil, moment evocat de Regia Maria în volumul „Maria, Regină a României – Povestea vieţii mele”.
Iată cum evocă Regina Maria, în capitolul „Intoarcerea la Bucureşti după victorie”, în timp ce la Alba Iulia avea loc Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Cotroceni, Duminică 18 Noembrie/ 1 Decembrie 1918.
Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăsnesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!...
Adjectivele sună parcă a gol, când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir, în pofida greutăţilor de transport şi a distrugerii lăsate de duşmani; până şi vremea ne-a fost propice, însă ploile torenţiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuşi aproape la ceasul prescris... Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenuşiu, cu o cureluşă sub bărbie, care-mi dădea infăţişarea unui flăcău voinic şi bucălat.. Acest costum era completat de o lungă manta militărească, cenuşie cu guler de blană...
Am fost întâmpinaţi la gara Mogoşoaia de generalul Berthelot şi de câţiva ofiţeri francezi şi englezi, şi, bineînţeles, de generalii noştri în frunte cu Prezan.
Era acolo şi Radu Rosetti cu un zâmbet strălucit pe chipul lui prietenos. Îşi poate cineva închipui cu ce adâncă sguduire ne-am salutat. Caii ne aşteptau la gară. Eu trebuia sa încalec pe marele şi voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lăsa turburat de nici un fel de sgomot. E o făptură înţeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestaţii furtunoase.
Carol intrase călare în oraş, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Niky deoparte şi generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii şi toţi adjutanţii noştri şi astfel trecurăm solemn de-a lungul preacunoscutei şosele Kisselef, pe care erau înşirate numeroase trupe; întâi cele franceze şi britanice, apoi ale noastre, în frunte cu regimentul meu 4 Roşiori.
Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi, era aproape mai mult, decât puteam suporta. Ne vedeam însfârşit prietenii! Fusesem despărţiţi, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colţişor de lume. În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele ruseşti; iar acestea, la sfârşit, se prefacuseră într’un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.
La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoţi în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre şi ale aliaţilor. S’au înălţat cântări solemne şi ni s’a dat să sărutăm crucea.
A doua oprire s’a făcut în piaţa Victoriei. Aici ne-a întâmpinat după datină, primarul cu pâine şi cu sare, guvernul nostru, numeroşi foşti miniştri din toate partidele, corpul diplomatic, precum şi o mulţime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai uşor de înfruntat când eşti călare. După aceasta, urmă intrarea în oraş de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor româneşti...
Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil.
Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. Eu de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulţimii drept în ferestrele caselor şi puteam prinde însufleţirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil şi să simt o apropiată împărtăşire a bucuriei poporului meu...
Bucureştii cunoscuseră toate grozăviile ocupaţiei sub apăsarea unor asupritori nemiloşi, cari împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la faţă, cu capul plecat trebuise să se supună soartei lui. Niciun glas nu îndrăsnea să se ridice deasupra soartei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei ce intraseră la învoială cu duşmanul; cei credincioşi trăiseră clipe grele.
Iar acum, după aceşti doi ani cumpliţi, ne întorserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţii, iar visul de veacuri al României, era acum împlinit. Nu e de mirare că-şi ieşise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până şi pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă şi, că se îmbată de gloria întoarcerii.
Uitându-mă de sus, la toate acele feţe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferinţele prin care trecuseră.
Alaiul nostru îşi urma drumul până în piaţa unde se înălţa statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful braţului stâng. Aici, de când venisem în ţară la 1893, mireasă nevinovată şi plină de dor de ţara ei, fusesem de faţă la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză şi cea engleză. Poporul însoţea cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor noştri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină.
După defilare urma un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe când soseau oaspeţii, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă şi impunătoare; biserica întunecoasă, era luminată de 1000 de făclii, iar pe când îngenunchiam ca să înălţăm mulţumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieşirea noastră din biserică, înaintă spre noi generalul Grigorescu şi în numele armatei rugă pe rege să primească bastonul de mareşal. Această idee o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neaşteptat. A fost adânc mişcat.
După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate, asteptând întoarcerea noastră...
Aici las să-mi cadă pana din mână. Nu e sfârşitul povestei, căci numai basmele se sfârşesc cu «fericire, cu veşnica fericire», şi aceasta nu e un basm, ci povestea vieţii mele.
Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totuşi e mai bine să-mi sfârşesc aici cartea, acum când m’am întors la mormântul lui Mircea, şi în vechiul meu cămin. Într’o zi voi scrie poate ce au mai urmat. Aceasta rămâne de văzut. Azi simt însă că trebue să sfârşesc evocând cuvintele unuia ce cunoaşte mult din durerile Regilor: «Această trudă dureroasă a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca să se oţelească prin ea, Am văzut toate muncile ce se fac sub soare şi iată: toate sunt deşertăciune şi sbuciumare a gândului.»”.

ROMANIA - SITUATIA INTERNA INTERBELICA - ESEC AL DEMOCRATIEI

I.C.Bratianu

Constituţia din 1923 reprezintă o sinteză între vechea constituţie din 1866 şi  reformele votate la Iaşi în 1917. Ea introducea votul universal egal, direct şi secret, aşeza interesul public înaintea celui individual, sporea puterea legislativului în raport cu cea a regelui şi proclama libertăţile cetăţeneşti în spiritul unei democraţii desăvârşite.

Vechea şi nociva tradiţie a formei fără fond s-a manifestat şi în constituţia din 1923, în care mulţi au văzut temelia unei vieţi politice de autentică democraţie. Realitatea a fost însă cu totul alta. De îndată ce un partid – indiferent care – s-a aflat la putere, constituţia a devenit pentru el literă moartă, căpătuirea clientelei electorale având întâietate faţă de orice lege, inclusiv cea fundamentală. Respectul constituţiei a fost strigătul partidelor în opoziţie, nu când se aflau în guvern.

Siluirea voinţei alegătorilor a fost o practică obişnuită în perioada interbelică, şi în jurnalul (deci în însemnările sale personale, nu într-un articol de polemică politică) lui Grigore Gafencu se găseşte o excelentă descriere a alegerilor din perioada considerată încă de unii “epoca de aur” a democraţiei româneşti, descriere care arată adevărata faţă a acestei democraţii: „mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magistraţi români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită. [...] S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători. Ingrozită, populaţia se ascundea în pădure. [...] Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă, Părea o revoluţie a uniformelor militare şi administrative, o revoluţie a statului prin organele sale conştiente şi inconştiente, împotriva cetăţeanului «civil»”. Ceea ce dă măsura precarităţii democraţiei româneşti este absenţa reacţiei la astfel de stări de fapt: „Nici o conştiinţă nu s-a revoltat – scrie, mai departe, Grigore Gafencu -, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simţeam în faţa acestei laşităţi generale sentimentul de ruşine care m-a cotropit când, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Câte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simţ al dreptăţii şi al demnităţii individuale“.

 Este semnificativ că Nicolae Iorga, prim-ministru când se petreceau scenele descrise de Gafencu (1931), a răspuns la telegrama de protest a acestuia: „nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Recunoştea şi marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adânc în viaţa noastră politică. In asemenea condiţii nu se putea afirma spiritul civic nici la nivelul elitelor, nici la cel al publicului. Este ceea ce explică frecventele „căderi în pre-modern”, după excelenta formulă a lui Sorin Alexandrescu.

Ceea ce trebuie însă relevat este că în Europa Central-Răsăriteană şi de Sud-Est, lăsând la o parte Cehoslovacia, ţară cu adevărată democraţie, toate celelalte state cunoşteau regimuri semidictatoriale, sau autoritare şi că în această lume de orbi în ale democraţiei România apărea ca acel chior din proverb devenit împărat.



Vintila Bratianu

 I.C. Bratianu

Esenţa lungii guvernări liberale a fost înfăptuirea politicii “prin noi înşine” de industrializare şi consolidare a poziţiilor economice ale burgheziei naţionale. Se crede greşit că formula liberală ar fi exclus orice participare a capitalului străin în economia naţională. In realitate colaborarea cu capitalul străin era luată în considerare, dar ea trebuia să fie subordontă intereselor capitalului naţional. Un şir de legi a pus în practică politica „prin noi înşine”: legea privind comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului a stabilit două mari grupe în cadrul lor: cele de interes general, precum CFR, PTT, Regia Monopolurilor Statului, Atelierele Armatei şi celelalte, în care statul putea să asocieze capital privat, dar păstra controlul prin comisari, cenzori şi membri în consiliul de administraţie; legea energiei acordă numai cetăţenilor români sau societăţilor anonime române dreptul de a obţine concesiuni de amenajări de forţe hidraulice; şi, cea mai importantă şi controversată dintre ele, legea minelor (4 iulie1924), prin care erau trecute în proprietatea statului, urmând a fi exploatate prin societăţi române sau străine, care acceptau condiţii favorabile capitalului autohton (60% din capital să fie românesc, 2/3 din administratori trebuiau să fie cetăţeni români etc). In vederea sprijinirii  întreprinzătorilor români a fost creată Societatea Naţională de Credit Industrial (23 iunie 1923). Banca Naţională şi Banca Românească, controlate de liberali, au sprijinit masiv industrializarea prin efort naţional; s-a creat Societatea Naţională de Gaz Metan, s-au pus bazele Industriei  Aeronautice Române (IAR). Reacţia capitalului străin nu a întârziat să se manifeste. Ea a fost deosebit de dură faţă de legea minelor, care afecta interesele marilor companii petroliere din străinătate.

Iuliu Maniu

Pe plan politic, Ion I.C. Brătianu a înregistrat o victorie – din nefericire temporară – prin îndepărtarea prinţului moştenitor Carol (4 ianuarie 1926). Premierul se convinsese de mult că de la vlăstarul regal chemat să urce pe tron nu mai era de aşteptat nici o îndreptare. Primul Hohenzollern născut în România (despre adolescentul “Cărluţă”, Carol I-ul spunea că e cu siguranţă român de vreme ce înjură şi face datorii) avusese în timpul războiului o comportare deplorabilă care a culminat cu fuga şi căsătoria, oficiată la Odessa, cu Ioana (Zizi) Lambrino. Angajat într-o nouă legătură de dragoste (de astă dată cu Magda-Elena Wolf-Lupescu), Carol a trimis o renunţare la tron, acceptată de rege la stăruinţele lui Brătianu şi Barbu Ştirbey.

“Eroticul ăsta e o primejdie şi pentru ţară şi pentru noi; să mulţumim Providenţei că putem scăpa de el“, a spus Ion I. C. Brătianu lui Tătărescu, puţin înainte de reuniunea de Consiliu de Coroană care a luat act de renunţarea lui Carol.

Guvernarea liberală se încheia, aşadar, cu un bilanţ de care Brătianu putea fi pe deplin satisfăcut. Pentru a evita orice surpriză, el l-a sfătuit pe rege să cheme la guvern pe omul de ordine şi disciplină din 1920, generalul Averescu, a cărui popularitate se spulberase, ceea ce făcea din învingătorul de la Mărăşti un tigru fără dinţi.

Agravarea bolii regelui Ferdinand şi moartea sa iminentă l-au decis pe Brătianu să reintre în scenă. Generalul a fost concediat fără menajamente şi, pentru prima dată, sfătuitorul de taină al regelui, cumnatul lui Brătianu şi amantul reginei Măria, Barbu Ştirbey, a devenit şeful unui guvern de tranziţie, înainte ca Brătianu să reia puterea.

Regina Maria si Regele Ferdinand I

La moartea regelui Ferdinand, Mihai, fiul lui Carol şi al principesei a Greciei, a fost proclamat rege, prerogativele sale fiind exercitate de o regenţă alcătuită din prinţul Nicolae, unchiul lui Mihai, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie, Gh. Buzdugan (apoi, după moartea acestuia, Constantin Sărăţeanu).



Patriarh Miron Cristea

 “O, neştiutoare hire omenească!”, ar fi exclamat Miron Costin de-ar fi descris evenimentele anului 1927: când se credea stăpân pe toate pârghiile puterii, Ion I.C. Brătianu a fost răpus de o amigdalită infecţioasă! In timp ce fratele său, arhimodestul dar (spre deosebire de Ionel) foarte harnicul Vintilă Brătianu, devenea prim-ministru, naţional-ţărăniştii, înfometaţi de putere şi avantajele ei, după o opoziţie îndelungată îşi pierduseră răbdarea şi ameninţau cu mari manifestaţii şi chiar cu un marş asupra Bucureştiului.

Sub presiunea curentului favorabil PNŢ, Regenţa l-a chemat la guvern pe Iuliu Maniu, care la alegerile organizate apoi a repurtat o victorie de mari proporţii. Fără a se bucura de acea popularitate mistică a lui Averescu, Iuliu Maniu a devenit prim-ministru într-un climat de mare încredere şi speranţă.

Grigore Gafencu

Guvernarea naţional-ţărănistă (noiembrie 1928-aprilie 1931 şi  iunie 1932-noiembrie 1933) avea să fie o perioadă a frustrărilor. PNŢ  a avut imensa neşansă ca, în cea mai mare parte a lor, anii cât s-a aflat la cârma ţării să coincidă cu marea criză economică (1929-1933) care s-a abătut dureros asupra economiei naţionale. Dacă ţări ca SUA sau Germania s-au clătinat sub şocul crizei, este mai degrabă de mirare că România nu a falimentat economic. Este adevărat că zguduirile provocate de criză au fost foarte puternice, dar edificiul nu s-a prăbuşit. „România este o ţară atât de bogată, încât dacă ar fi condusă succesiv de cei zece oameni cei mai proşti din lume şi tot nu ar putea să o ruineze“, remarca atunci un comentator. Nu a fost vorba de competenţă în acei ani, ci de conjunctura economică cu totul defavorabilă. Criza de credit, si scăderea preţurilor la produsele cerealiere lovind, de la debutul  guvernării naţional-ţărăniste, în politica economică a guvernului roman.

Situaţia era de la început îngreunată de moştenirea naţionalismului economic practicat de Vintilă Brătianu, a cărui politică de consolidare a capitalului autohton impusese un efort suprasolicitant. PNŢ înscrisese în programul său principiul „porţilor deschise”, prezentat de adversarii săi de atunci şi de mai târziu ca surbordonare faţă de capitalul străin, ceea ce este cu totul fals. In realitate, politica economică a PNŢ a avut ca punct de pornire asigurarea de credite ieftine. Intr-o ţară de mică proprietate agricolă ai cărei deţinători erau asaltaţi de mari dificultăţi economice, creditele ieftine erau stringent necesare. Or, pentru a obţine refacerea creditului era nevoie să fie eliminată orice piedică – iar naţionalismul economic al lui Vintilă Brătianu crease numeroase obstacole în această direcţie – din calea circulaţiei capitalului internaţional. Apărând acest principiu al politicii economice a PNŢ, Grigore Gafencu nota în jurnalul său: “Interesele clasei producătoare ţărăneşti erau, în această privinţă, aceleaşi cu interesele întregii clase burgheze: industriaşi, comercianţi, profesii libere. Impotriva ideii politice a naţionalismului economic trebuia dusă la izbândă ideea economică a liberei circulaţii de bani şi de bunuri. Prima idee menţine oligarhiile, dar distruge gospodăriile. A doua deschide hotarele pentru schimbul de bunuri, de bani şi de idei – în zilele de azi, ea întăreşte democraţia“. Departe, aşadar, de a urmări “înfeudarea” ţării faţă de capitalul străin, politica economică a avut drept ţel asistenţa economică pentru ţărănime şi, pe această cale, consolidarea sistemului democratic.

Mihai I copil

Obiectivele nu aveau însă să fie atinse. Crizei economice avea să i se asocieze criza politică latentă, este adevărat, dar nu mai puţin profundă. La originea ei s-a aflat reîntoarcerea în ţară a prinţului Carol, care l-a înlăturat de la domnie pe propriul său fiu, Mihai, şi a devenit la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea (Mihai, ca prinţ moştenitor, a primit titlul de „mare voievod de Alba Iulia”).

Prim-ministru atunci când Carol s-a reîntors în ţară, Iuliu Maniu nu s-a opus restauraţiei, dându-şi seama că Regenţa era o autoritate fictivă şi văzând în revenirea „fiului risipitor” un aliat împotriva liberalilor. Maniu l-ar fi dorit pe Carol membru al Regenţei în locul lui C.Sărăţeanu, dar, spre deosebire de personajul evanghelic evocat mai sus, care s-ar fi mulţumit şi cu situaţia de argat, Carol se voia cu orice preţ rege.  Maniu a cedat şi a cerut noului suveran să nu-şi aducă amanta de la Paris, ci să-şi refacă, în beneficul ţării şi al propriului prestigiu, căsnicia cu principesa Elena. Regele a promis, dar nu şi-a ţinut făgăduiala, Elena Lupescu revenind în tară graţie lui Mihail Manoilescu, care a prezentat-o la frontieră drept soţia sa.

Carol al II-lea si Elena Lupescu

Gravitatea revenirii lui Carol consta nu în schimbările intervenite la vârful puterii şi nu atât în imoralitatea personajului devenit regele României (au existat suverani, ca Henric al V-lea al Angliei, care după o viaţă dezordonată, ca prinţi moştenitori, au fost suverani exemplari), ci în hotărârea sa de a pune capăt sistemului democratic întemeiat pe competiţia partidelor şi de a instaura o monarhie autoritară, în fapt, dincolo de aparenţe, o dictatură regală. S-ar putea spune ca a avut freptate pentru ca viata politica se transformase intr-o cloaca de jefuitori.

Ca prinţ moştenitor, Carol cunoscuse – pe „propria piele”, dacă este permisă o formulare vulgară, dar sugestivă – consecinţele tiraniei unui partid, sau a unui lider de partid, ori favorit regal, să-şi subordoneze chiar coroana. Brătianu şi Barbu Ştirbey – unul pe scena vieţii politice, celălalt în culise – fuseseră, în timpul domniei regelui Ferdinand, adevăraţii stăpâni ai ţării. Carol voia să împiedice repetarea unor astfel de situaţii.

Ostilitatea prinţului faţă de partide fusese sporită în anii exilului, cand constatase că situaţia lui personală era luată în considerare de partide numai în măsura în care ea putea înlesni sau bloca drumnul lor spre putere. Prinţul le apărea ca o armă sau o piedică în lupta politică. Atât şi nimic mai mult.

In sfârşit, Carol considera că singurul mijloc pentru a impulsiona progresul societăţii româneşti era de a înlocui ceea ce i părea o luptă sterilă între partide, obsedate de câştigarea puterii ( guverne de "pălăvrăgeală”, califica suveranul echipele guvernamentale născute de sistemul democratic), cu o cârmuire fermă, nestânjenită în politica ei de progres de rânduieli constituţionale, excelente în principiu, dar neadecvate realităţilor româneşti. Percepţia lor în spiritul lui Carol nu va fi fost prea departe de cea a lui Grigore Gafencu (devenit ministru de Externe în anii dictaturii regale), consemnată în jurnalul său, “Dacă masa ţărănească (din România – n.n.) aparţine Orientului, prin sărăcie şi ignoranţă, în schimb aparatul administrativ, inclusiv ofiţerii şi magistraţii, aparţin tot Orientului, printr-o nemaipomenită lene, printr-o desăvârşită neputinţă de reînnoiri, de primenire intelectuală şi morală”. Carol s-a vrut un suveran eficace, intervenind direct în jocul politic, ajungând, în anii dictaturii regale, să-şi creeze propriul partid. „Meseria de rege” i-a plăcut şi s-a achitat conştiincios de obligaţiile sale. Liviu Rebreanu consemnează în jurnalul său discuţia avută cu Carol în legătură cu proiectul legii teatrelor  (scriitorul era directorul Teatrului Naţional), discuţie în cursul căreia interlocutorul regal făcuse dovada studierii atente a textului legii şi capacitatea de a formula observaţii pertinente.

Regina Maria

Şi totuşi Carol a făcut mai mult rău democraţiei româneşti decât cele două totalitarisme – de extremă dreaptă şi de extremă stângă -care în epocă condamnau, de pe poziţii diametral opuse, regimul democratic. Regele a dus o campanie sistematică de erodare a partidelor, încurajând diviziunile din interiorul lor şi sprijinind sciziunile, mai ales în cele două mari partide – PNŢ şi PNL. Intr-o ţară cu un regim parlamentar atât de apăsat de moştenirile turco-fanarioto-orientale, în loc să permită partidelor să înveţe democraţia, regele, înainte de a o desfiinţa, le-a  administrat-o într-o formă care a compromis-o.

Regina Elena

In locul clientelei politice a partidelor, regele a impus atotputernicia unei camarile al cărei centru era amanta sa, Elena Lupescu.  In scurt timp, ea a devenit un factor decisiv în viaţa politică a ţării, regele alegându-şi miniştri în funcţie de atitudinea favoritei regale faţă de oamenii politici. Este semnificativă mărturia din însemnările lui Armand Călinescu, când consemnează discuţia cu Ernest Ungureanu, „omul de casă” al regelui, deci, un membru al camarilei, bucurându-se de favoruri speciale, intime chiar, din partea Elenei Lupescu: „Ernest Urdăreanu – notează Călinescu la 6 februarie 1939 – îmi povesteşte conflictul cu Duduia (Elena Lupescu – n.n.). Se amestecă în toate, în remaniere, în politică şi ameninţă scandal (sic!) în faţa regelui, câteodată în faţa voievodului. Nu mai poate suporta, va pleca”. Nu o va face, va fi până la capăt servitorul umil al metresei  regale. Elena Lupescu era atât de sigură de puterea ei încât i-a spus prinţului moştenitor Mihai: „Dacă vrei vreodată ceva de la tatăl tău cere-i-o prin mine, pentru că pot să-1 fac să facă orice vreau eu”. Iată cea mai clară expresie, datorată chiar protagonistei, a “Lupescocraţiei” instaurată, progresiv, în anii ’30.

Ar fi profund greşit să se dea o tentă rasistă „Lupeascocraţiei”. Nocivitatea acestei femei nu a stat în calitatea ei de evreică, ci în imixtiunea ei permanentă în viaţa publică. Pamfil Şeicaru a găsit o formulă lămuritoare a atitudinii Elenei Wolf-Lupescu: „Elena Lupescu nu cunoştea solidarităţi de rasă, ci numai solidarităţi de comision, aşa cum a dovedit-o în procesul Max Auschnit” (referire la marele om de afaceri evreu ajuns pe banca acuzării).

 Articolul se bazează pe cercetările şi aprecierile istoricului Florin Constantiniu.