Politica externă a României de la formarea statului unitar până în ziua de astăzi este apreciată de către unii dintre autori (majoritatea ruşi) ca una trădătoare, lașă şi mercantilă. Drept argumente pentru o atare calificare servesc frecventele schimbări ale direcţiei politicii externe româneşti după anul 1878. Autorii ruşi (şi nu numai) susţin că ingrata Românie, care îşi datorează independenţa Rusiei, a trădat-o, aderînd în anul 1883 la Tripla Alianţă. Mai apoi, ea a mai trădat o dată - de data aceasta pe germani, - luptînd împotriva lor de partea Antantei în Primul Război Mondial. Se afirmă că în anul 1918 Bucureştii au trădat din nou Rusia, încheind cu Puterile Centrale Pacea de la Buftea şi – culmea trădării - anexînd Basarabia. In anul 1941 mareşalul Ion Antonescu a dat renumitul său ordin: „Ostaşi, ordon: Treceţi Prutul!”, pentru ca peste trei ani, regele Mihai să întoarcă armele împotriva puterilor Axei. Astăzi, românilor li se reproşează că au aderat la NATO după cincizeci de ani de apartenenţă la Tratatul de la Varşovia (bloc militar-politic condus de URSS şi alcătuit din ţările socialiste din Europa Răsăriteană).
Sub aspect cronologic şi faptic, aparent lucrurile se potrivesc, dar, nici unul dintre cei care acuză România nu au dorit să analizeze cauzele ce au făcut-o să-şi schimbe vectorul politicii externe, aliații și inamicii. Orice prezentare unilaterală a evenimentelor, însă, încalcă principiile de bază ale adevărului istoric: „Sine ira et studio!” şi „Audia et altera pars!” („Fără ură şi părtinire!” şi „Ascultă şi partea cealaltă!”). De aceea reflecțiile superficiale şi, cu atât mai mult, insinuările murdare care afectează nu numai imaginea elitei politice românești, ci a tuturor românilor, în genere, trebuie combătute cu fermitate de pe poziția cunoașterii istoriei.
In alte articole și reflecții personale, consacrate trădării românilor de către Rusia în anii 1812, 1821 şi 1878, au devoalat cauzele care au făcut ca România să-şi piardă încrederea în imperiul țarist şi să adere la Tripla Alianță. Un studiu privind politica României în cele două războaie balcanice din anii 1912 şi 1913 va trebui realizat separat.
Sub aspect cronologic şi faptic, aparent lucrurile se potrivesc, dar, nici unul dintre cei care acuză România nu au dorit să analizeze cauzele ce au făcut-o să-şi schimbe vectorul politicii externe, aliații și inamicii. Orice prezentare unilaterală a evenimentelor, însă, încalcă principiile de bază ale adevărului istoric: „Sine ira et studio!” şi „Audia et altera pars!” („Fără ură şi părtinire!” şi „Ascultă şi partea cealaltă!”). De aceea reflecțiile superficiale şi, cu atât mai mult, insinuările murdare care afectează nu numai imaginea elitei politice românești, ci a tuturor românilor, în genere, trebuie combătute cu fermitate de pe poziția cunoașterii istoriei.
In alte articole și reflecții personale, consacrate trădării românilor de către Rusia în anii 1812, 1821 şi 1878, au devoalat cauzele care au făcut ca România să-şi piardă încrederea în imperiul țarist şi să adere la Tripla Alianță. Un studiu privind politica României în cele două războaie balcanice din anii 1912 şi 1913 va trebui realizat separat.
DECLANŞAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
In anul 1914 a avut loc o acțiune teroristă care, prin absurditatea ei, nu-şi are analogie în istoria mondială. Ea, însă, a servit drept motiv pentru declanşarea Primului Război Mondial. Este vorba, desigur, de asasinatul de la Sarajevo - acea „scânteie” din care „s-a aprins flacăra unui război devastator”. In legătură cu acel asasinat apare din nou factorul iraționalismului elitelor politice balcanice. Unii istorici au lansat o ipoteză care, la prima vedere, sună cam bizar: autoritățile sârbe au provocat intenționat Marele Război. Or, ele erau absolut conștiente de efectele pe care le-ar fi putut avea asasinatul unei persoane de asemenea rang, precum moștenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz-Ferdinand.
Organizația teroristă sârbă „Mlada Bosna” („Bosnia Tînără”) nu era decât o jucărie ghidată de organizația masonică „Crna Ruka” („Mâna Neagră”), ai cărei membri erau mulți dintre înalții demnitari de la Belgrad. Urmele asasinatului duceau direct la serviciul sârb de informaţii şi contrainformaţii condus de legendarul colonel Dimitrievici (cunoscut sub pseudonimul masonic de „Apis”). Greu de crezut că un asemenea serviciu (unul dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa acelor timpuri) să nu fi prevăzut consecințele posibile ale acestei acțiuni nesăbuite.
Iresponsabilitatea şi absurditatea asasinatului de la Sarajevo mai apare şi dintr-un alt aspect: arhiducele Franz-Ferdinand era partizanul transformării Austro-Ungariei dintr-o monarhie dualistă în una trialistă. Cel de-al treilea element urma să devină cel slav, uitând de cel român. Arhiducele însuși, fiind căsătorit cu o cehă, vorbea mai mult în limba soţiei sale, decît în germană.
Conducerea Serbiei, îndeplinind ordinul mentorilor săi masoni (presupuși a fi de obediență britanică sau iudeo-americană), a acționat premeditat. Ea era absolut sigură de reacţia Austro-Ungariei şi implicarea inevitabilă a Rusiei în conflict. In plus, o influență foarte mare asupra țarului şi țarinei îndeosebi o aveau două prințese muntenegrene (poreclite şi „prințesele negre”) care, bineînțeles, au mai avut grijă să arunce vreascuri pe foc.
Ceea ce a urmat este cunoscut: ultimatumul Vienei respins de Belgrad pe motiv de a fi inacceptabil pentru o țară suverană şi independentă; Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar mai departe s-a desfășurat o reacție în lanț a declarațiilor de război ca urmare a îndeplinirii angajamentelor („casus foederis”) asumate conform tratatelor defensive bilaterale (Rusia-Serbia) şi multilaterale (Antanta și Tripla Alianță a Puterilor Centrale) încheiate anterior.
Anticipând evenimentele, se poate remarca că, pentru a nimici toate urmele implicării şi culpei sale directe în declanșarea războiului mondial, guvernul sârb în anul 1917 a ordonat arestarea şi executarea colonelului Apis în baza unor învinuiri false. Dintr-o altă perspectivă se apreciază că, într-un fel sau altul, consecințele acestui comportament irațional se resimt și după un secol.
Organizația teroristă sârbă „Mlada Bosna” („Bosnia Tînără”) nu era decât o jucărie ghidată de organizația masonică „Crna Ruka” („Mâna Neagră”), ai cărei membri erau mulți dintre înalții demnitari de la Belgrad. Urmele asasinatului duceau direct la serviciul sârb de informaţii şi contrainformaţii condus de legendarul colonel Dimitrievici (cunoscut sub pseudonimul masonic de „Apis”). Greu de crezut că un asemenea serviciu (unul dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa acelor timpuri) să nu fi prevăzut consecințele posibile ale acestei acțiuni nesăbuite.
Iresponsabilitatea şi absurditatea asasinatului de la Sarajevo mai apare şi dintr-un alt aspect: arhiducele Franz-Ferdinand era partizanul transformării Austro-Ungariei dintr-o monarhie dualistă în una trialistă. Cel de-al treilea element urma să devină cel slav, uitând de cel român. Arhiducele însuși, fiind căsătorit cu o cehă, vorbea mai mult în limba soţiei sale, decît în germană.
Conducerea Serbiei, îndeplinind ordinul mentorilor săi masoni (presupuși a fi de obediență britanică sau iudeo-americană), a acționat premeditat. Ea era absolut sigură de reacţia Austro-Ungariei şi implicarea inevitabilă a Rusiei în conflict. In plus, o influență foarte mare asupra țarului şi țarinei îndeosebi o aveau două prințese muntenegrene (poreclite şi „prințesele negre”) care, bineînțeles, au mai avut grijă să arunce vreascuri pe foc.
Ceea ce a urmat este cunoscut: ultimatumul Vienei respins de Belgrad pe motiv de a fi inacceptabil pentru o țară suverană şi independentă; Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, iar mai departe s-a desfășurat o reacție în lanț a declarațiilor de război ca urmare a îndeplinirii angajamentelor („casus foederis”) asumate conform tratatelor defensive bilaterale (Rusia-Serbia) şi multilaterale (Antanta și Tripla Alianță a Puterilor Centrale) încheiate anterior.
Anticipând evenimentele, se poate remarca că, pentru a nimici toate urmele implicării şi culpei sale directe în declanșarea războiului mondial, guvernul sârb în anul 1917 a ordonat arestarea şi executarea colonelului Apis în baza unor învinuiri false. Dintr-o altă perspectivă se apreciază că, într-un fel sau altul, consecințele acestui comportament irațional se resimt și după un secol.
ANII DE NEUTRALITATE AI ROMÂNIEI:PRESIUNILE EXERCITATE DE CĂTRE PUTERILE CENTRALE
In conjunctura politică concretă, România s-a
pomenit într-o situație foarte delicată. Pe de o parte, ea era legată de
Austro-Ungaria şi Germania printr-un tratat de
alianță, iar, pe de altă parte, relațiile cu aceste țări se deterioraseră
simțitor în ultimii ani (mai ales după cel de-al II -lea Război Balcanic). In
afară de aceasta, piața financiară a României nu se mai afla sub controlul
capitalului german, ci a celui franco-belgian. Nici conjunctura politică
internă nu-i mai favoriza pe „centrali”, deoarece pendulul politic român s-a
deplasat simțitor spre stânga, locul conservatorilor filogermani la guvernare
fiind preluat de către liberalii care erau orientați spre o alianță cu Antanta.
Nu trebuie trecuți cu vederea alți câțiva factori: scandalurile financiare în care au fost implicate băncile germane şi persoane din imediata apropiere a lui Carol I. Din această cauză bătrînul monarh, cunoscut prin poziția sa germanofilă, nu mai putea influența politica externă în măsura de mai înainte. Prinţul moştenitor Ferdinand (nepotul de pe frate al lui Carol I care nu a avut moştenitor) se afla sub influenţa soţiei sale prinţesa Maria (nepoata reginei britanice Victoria şi vară primară cu țarul rus Nicolaie al II-lea) care, la rândul ei, a fost o adeptă convinsă a alianței cu Antanta.
Nu trebuie trecuți cu vederea alți câțiva factori: scandalurile financiare în care au fost implicate băncile germane şi persoane din imediata apropiere a lui Carol I. Din această cauză bătrînul monarh, cunoscut prin poziția sa germanofilă, nu mai putea influența politica externă în măsura de mai înainte. Prinţul moştenitor Ferdinand (nepotul de pe frate al lui Carol I care nu a avut moştenitor) se afla sub influenţa soţiei sale prinţesa Maria (nepoata reginei britanice Victoria şi vară primară cu țarul rus Nicolaie al II-lea) care, la rândul ei, a fost o adeptă convinsă a alianței cu Antanta.
După declanşarea ostilităţilor, la Sinaia, pe data de 3 august 1914, a fost convocat în regim de urgenţă Consiliul de Coroană. Discuțiile s-au purtat în limba franceză, conform dorinței regelui, franceza fiind limba diplomației. Aliații austro-ungari şi germani cereau cu insistenţă ca România să-şi îndeplinească angajamentele asumate prin acordul secret din anul 1883. Adepţi ai intrării în război de partea Puterilor Centrale au fost numai regele Carol I şi bătrînul lider conservator Petre Carp. Ultimul s-a exprimat în următorii termeni: „Trebuie de ajutat germanismul să zdrobească slavismul. Nu mă preocupă opinia publică; datoria omului de stat este să conducă el opinia publică”.
In Consiliul de Coroană au prevalat, însă, adepții neutralității. Argumentele invocate de adepţii neutralităţii în favoarea neîndepliniii condiţiilor Tratatului din anul 1883 au fost următoarele:
In Consiliul de Coroană au prevalat, însă, adepții neutralității. Argumentele invocate de adepţii neutralităţii în favoarea neîndepliniii condiţiilor Tratatului din anul 1883 au fost următoarele:
- Tratatul cu țările din „Tripla Alianță” a fost unul defensiv şi nu ofensiv. Or, România era obligată să intervină numai în cazul în care Rusia ar fi început prima ostilităţile împotriva Austro-Ungariei. După cum se ştie, evenimentele au evoluat altfel: Austro–Ungaria a fost puterea agresoare în conflictul cu Serbia, iar Rusia a fost nevoită să reacționeze potrivit principiului „casus foederis” (obligația de a sări în ajutorul aliatului atacat). Deci, sub aspect formal, adepţii neutralităţii aveau dreptate.
- Atât timp cât în Transleitania (partea ungară a monarhiei dualiste habsburgice) drepturile românilor erau încălcate în modul cel mai grosolan posibil, nu putea fi vorba de un război alături de asupritori.
- Devenise clară poziția Bulgariei care era gata să intervină de partea Puterilor Centrale. Or, având în vedere evenimentele din timpul celui de-al II-lea Război Balcanic, o frăție de arme cu bulgarii era mai mult decât nefirească.
- Unul dintre fondatorii Triplei Alianţe, Italia, nu se grăbea nici ea (din aceleaşi motive ca şi România) să-şi onoreze obligaţiile. De ce ar fi făcut-o România care numai a aderat la tratat?
- Acordul din anul 1883 a fost ţinut în secret şi de el nu ştiau decît un cerc foarte restrîns de persoane. Majoritatea membrilor Consiliului de Coroană au luat cunoştinţă de el abia în ziua consiliului. Deci, nu poate fi vorba de o schimbare premeditată şi cu bună ştiinţă a vectorului politic extern din partea Guvernului român.
Timp de doi ani, până în anul 1916, ambele blocuri beligerante au încercat să atragă de partea lor România, făgăduindu-i creșteri teritoriale pe contul adversarului și facilități economico-financiare. Nu a fost vorba de un mercantilism de care a fost acuzată România de către foștii săi aliați, ci de apărarea interesului național al țării care la acel moment era primordial: reunirea tuturor pământurilor locuite de români băștinași (sau a cât mai multe posibile) în cadrul unui singur stat unitar și indivizibil.
Trebuie subliniat că Bucureștiul nu a purtat tratative decât cu Antanta. Puterile Centrale au recurs la presiuni continue care aveau drept scop de a forţa România „să-şi îndeplinească datoria de aliat”. România, la rândul ei, înainta revendicări care erau apriori inacceptabile, mai ales pentru componenta maghiară a monarhiei dualiste austro-ungare.
Adevărul este că România nu a fost niciodată un „stat-șacal”, căci nu a pretins teritorii străine. Nici apartenența unor teritorii la spațiul de etnogeneză a poporului român și, respectiv, existența acolo a unei numeroase populații românești, nu a fost pentru ea un argument suficient de a le alipi. Acesta a fost cazul Pocuției (1919), Parțiumului (1920), Maramureșului de Nord (1939) și Bugo-Nistriei (1941-1944). Unicul criteriu de care s-a condus România în cererile ei a fost ca teritoriile să fi aparținut politico-statal, mai îndelungat, la vreuna dintre formațiunile statale românești anterioare.
Tratativele cu Puterile Centrale au fost apriori sortite eșecului, deoarece ungurii nu acceptau nici un fel de compromis. Budapesta nu recunoştea pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” nici un fel de minorităţi naţionale, cu excepţia croaţilor, saşilor şi şvabilor care se bucurau de o oarecare autonomie. Toţi ceilalţi erau consideraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”!
Centralii au promis României că, în cazul biruinței, ea va avea de câştigat Basarabia, Odesa şi unele regiuni din Serbia (ţinutul Negotin). Se vehicula ideea cedării de către Austria a regiunii Sucevei. Bucovina aflată sub ocupaţie rusească fusese deja promisă românilor de către ministrul de externe a Rusiei, S. D Sazonov. Germania exercita presiuni asupra austro-ungarilor să facă cedări. Impăratul german, Wilhelm al II-lea, îi scria celui austriac, Franz-Joseph al II-lea, că marea cheie a reușitei în războiul contra Rusiei se află în mâinile României.
Austro-Ungaria, însă, era o monarhie dualistă. În imperiul Austriac propriu-zis (Cisleitania), românii din Marele Ducat al Bucovinei se bucurau de drepturi politice egale cu cele ale reprezentanţilor naţiunii titulare (germanii austrieci) şi cu ale altor etnii conlocuitoare. Viena, conştientă de situaţia precară de pe fronturi, era dispusă să facă chiar şi unele cesiuni teritoriale.
O cu totul altă situaţie era în Transleitania. Românii de pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” (Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş) erau discriminaţi sub toate aspectele: etnic, lingvistic, confesional şi politic. Deşi întreaga lume pășise în secolul al XX-lea, în Ungaria timpul se oprise în secolul al XVIII-lea. Primul ministru al Ungariei, contele Tisza Istvan, nu accepta nici un fel de compromisuri în principala chestiune - problema românilor ardeleni.
Presat din toate părțile, Tisza Istwan (primul-ministru ungar) a făcut doar unele promisiuni vagi în ceea ce privește lărgirea sferei de predare a limbii române în învățământul primar și mărirea nesemnificativă a numărului de deputați români în Dieta de la Buda (parlamentul Ungariei). Premierul maghiar afirma: „Statul ungar nu e un conglomerat de popoare de diferite rase, ci un stat dobândit şi făurit de o singură naţiune ... Le dau (naţionalităților) tot ce se poate împăca cu caracterul naţional şi unitatea naţională a statului ungar, dar peste această graniță nu trec nici cu o literă”.
Se pune întrebarea dacă putea România să lupte alături de un imperiu care, înglobând aproape o jumătate din numărul românilor din afara hotarelor și pe care îi trata ca pe o rasă inferioară și cu care nu era dispus să accepte nici un fel de compromisuri serioase. Care stat ar fi reacţionat într-un alt mod? România, fiind impusă să aleagă între două rele, l-a ales firesc pe cel mai mic şi nimeni nu este în drept să o condamne pentru o asemenea alegere.
Trebuie subliniat că Bucureștiul nu a purtat tratative decât cu Antanta. Puterile Centrale au recurs la presiuni continue care aveau drept scop de a forţa România „să-şi îndeplinească datoria de aliat”. România, la rândul ei, înainta revendicări care erau apriori inacceptabile, mai ales pentru componenta maghiară a monarhiei dualiste austro-ungare.
Adevărul este că România nu a fost niciodată un „stat-șacal”, căci nu a pretins teritorii străine. Nici apartenența unor teritorii la spațiul de etnogeneză a poporului român și, respectiv, existența acolo a unei numeroase populații românești, nu a fost pentru ea un argument suficient de a le alipi. Acesta a fost cazul Pocuției (1919), Parțiumului (1920), Maramureșului de Nord (1939) și Bugo-Nistriei (1941-1944). Unicul criteriu de care s-a condus România în cererile ei a fost ca teritoriile să fi aparținut politico-statal, mai îndelungat, la vreuna dintre formațiunile statale românești anterioare.
Tratativele cu Puterile Centrale au fost apriori sortite eșecului, deoarece ungurii nu acceptau nici un fel de compromis. Budapesta nu recunoştea pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” nici un fel de minorităţi naţionale, cu excepţia croaţilor, saşilor şi şvabilor care se bucurau de o oarecare autonomie. Toţi ceilalţi erau consideraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”!
Centralii au promis României că, în cazul biruinței, ea va avea de câştigat Basarabia, Odesa şi unele regiuni din Serbia (ţinutul Negotin). Se vehicula ideea cedării de către Austria a regiunii Sucevei. Bucovina aflată sub ocupaţie rusească fusese deja promisă românilor de către ministrul de externe a Rusiei, S. D Sazonov. Germania exercita presiuni asupra austro-ungarilor să facă cedări. Impăratul german, Wilhelm al II-lea, îi scria celui austriac, Franz-Joseph al II-lea, că marea cheie a reușitei în războiul contra Rusiei se află în mâinile României.
Austro-Ungaria, însă, era o monarhie dualistă. În imperiul Austriac propriu-zis (Cisleitania), românii din Marele Ducat al Bucovinei se bucurau de drepturi politice egale cu cele ale reprezentanţilor naţiunii titulare (germanii austrieci) şi cu ale altor etnii conlocuitoare. Viena, conştientă de situaţia precară de pe fronturi, era dispusă să facă chiar şi unele cesiuni teritoriale.
O cu totul altă situaţie era în Transleitania. Românii de pe teritoriul „Coroanei Sfîntului Ştefan” (Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş) erau discriminaţi sub toate aspectele: etnic, lingvistic, confesional şi politic. Deşi întreaga lume pășise în secolul al XX-lea, în Ungaria timpul se oprise în secolul al XVIII-lea. Primul ministru al Ungariei, contele Tisza Istvan, nu accepta nici un fel de compromisuri în principala chestiune - problema românilor ardeleni.
Presat din toate părțile, Tisza Istwan (primul-ministru ungar) a făcut doar unele promisiuni vagi în ceea ce privește lărgirea sferei de predare a limbii române în învățământul primar și mărirea nesemnificativă a numărului de deputați români în Dieta de la Buda (parlamentul Ungariei). Premierul maghiar afirma: „Statul ungar nu e un conglomerat de popoare de diferite rase, ci un stat dobândit şi făurit de o singură naţiune ... Le dau (naţionalităților) tot ce se poate împăca cu caracterul naţional şi unitatea naţională a statului ungar, dar peste această graniță nu trec nici cu o literă”.
Se pune întrebarea dacă putea România să lupte alături de un imperiu care, înglobând aproape o jumătate din numărul românilor din afara hotarelor și pe care îi trata ca pe o rasă inferioară și cu care nu era dispus să accepte nici un fel de compromisuri serioase. Care stat ar fi reacţionat într-un alt mod? România, fiind impusă să aleagă între două rele, l-a ales firesc pe cel mai mic şi nimeni nu este în drept să o condamne pentru o asemenea alegere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu