Primul război mondial s-a încheiat cu victoria categorică a țărilor Antantei și aceasta n-a fost întâmplătoare. Rezultatul final al acestei uriașe încleștări de forțe se explică prin uriașele resurse economice și rezerve umane de care dispuneau statele aliate și asociate. Trebuie avuți în vedere și alți factori obiectivi care au avantajat victoria Antantei, și anume moralul soldaților și populației civile, numărul și calitatea diviziilor și calitățile statelor-majore și ale corpului de comandă în general. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în acest bloc politico-militar se aflau și își puseseră speranțele, națiuni și popoare care de secole luptau împotriva opresorilor ce se aflau în tabăra Puterilor Centrale.
Din desfășurarea acestui uriaș măcel rezultă, fără putință de tăgadă, că Puterile Centrale și în primul rând Reich-ul german, deși inferior Antantei sub raport politico-militar, printr-o folosire judicioasă a mijloacelor de care dispuneau, au rezistat peste patru ani unei presiuni excepționale, ba, mai mult, au provocat Aliaților înfrângeri și pierderi foarte grele, împingându-le armatele, în unele momente, pe marginea înfrângerii ce părea de neevitat. Numai cu prețul unor eforturi și jertfe imense Aliații au izbutit să obțină victoria.
La capătul celor 52 de luni de război, bilanțul era de un dramatism incredibil. Marea tragedie pe care o trăise omenirea, s-a putut evalua matematic pe baza datelor culese de statiscieni. Suferințele multor milioane de oameni nu vor putea fi înfățișate în toată amploarea lor niciodată. În cele 28 de state care au intrat treptat în uriașa conflagrație, fuseseră mobilizați aproximativ 75 de milioane de oameni. Țările beligerante, în numr de 16, au înregistrat 37.494.186 de oameni scoși din luptă.
Rezultă că participarea la război, sub raportul pierderilor umane suferite, a fost foarte disproporționată. Dar pretențiile au fost foarte mari. Este cazul Japoniei și chiar al SUA. La o privire mai atentă, situația ne pare cel puțin paradoxală. Bunăoară, unele țări mici și mijlocii, în raport cu numărul locuitorilor, au avut pierderi de vieți omenești mai mari ca Italia și chiar Franța. Astfel, numărul de tineri între 20 și 30 de ani pierduți de Serbia, era mai mare decâr cel pierdut de Franța. Țara noastră, la o populație de 7.500.000 de locuitori, pierduse în 1916-1918 aproximativ o zecime din populație.
În cei peste patru ani de război, beligeranții cheltuiseră pentru nevoile de război 331,6 miliarde de dolari, iar distrugerile cauzate de război se ridicau la suma de 36,9 miliarde de dolari. Țările beligerante aveau în 1920 o datorie care însuma 225 miliarde de dolari, față de numai 26 miliarde în preajma războiului. Datoria externă a unor țări beligerante era în anul 1919 impresionantă. Astfel, Anglia avea datoria externă de 32 miliarde de franci de aur, Franța de 33 miliarde, iar italia de 20 de miliarde. În timpul războiului, Anglia a pierdut 15%, iar Franța 31% din avuția lor națională. Situația Germaniei era și mai grea și s-a agravat pe măsura trecerii timpului. Astfel, în anul 1914, o zi de război îi costa pe germani 36 milioane de mărci, ca în 1918 să se ajungă la 146 de milioane. O gravă criză economică se prefigura încă din 1916. Rezervele de aur au scăzut uluitor, iar inflația s-a transformat într-un fenomen cronic.
Distrugerile de război, în unele regiuni, au întregit tabloul dezolant al economiei. De pildă, numai în Franța, invadatorii germani au provocat distrugerea, totală sau parțială a 900.000 de imobile, 20.000 de uzine, dintre care 2.507 metalurgice și 24 de furnale înalte, 5.000 km de cale ferată și 53.000 km de drumuri. 1.757.000 hectare de teren arabil, străbătute de tranșee, ori scormonite de proiectile și bombe de tot felul, deveniseră pentru un timp improprii muncilor agricole. Prin aceasta s-a redus considerabil suprafața de teren cultivabil, iar producția agricolă a scăzut, în perioada imediat postbelică, cu două treimi față de anul 1913. În anii războiului, în Franța 9/10 din șeptelul cornutelor mari, adică 2.400.000 de capete, s-a pierdut. În aceste condiții de grea criză, francul francez s-a devalorizat brusc, astfel încât în 1922, el reprezenta decât 40% din valoarea lui antebelică. Pe acest fond s-a produs o creștere vertiginoasă a prețurilor, în special la mărfurile de larg consum și produse alimentare.
În Germania, criza a fost de-a dreptul catastrofală. Producția industrială căzuse spectaculos către sfârșitul războiului, reprezentând în 1918 numai 57% din cea a anului 1913. Agricultura germană, lipsită de mașini și mână de lucru, a intrat într-o criză disperată. În anul 1918, ultimul an de război, s-a produs doar 55% grâu, 65% secară, 50% ovăz, 55% cartofi etc. în raport cu producția anului 1913.
Un tablou interesant prezenta Marea Britanie. La finele războiului a început un ușor avânt al industriei și comerțului, care a durat până la jumătatea anului 1920. Acest fapt se explică în special prin creșterea cererii de mărfuri englezești în diverse țări, mărfuri necesare reconstrucției postbelice. În 1920, producția într-o serie de ramuri ale industriei engleze a crescut. Construcțiile navale, industrie tradițională a Marii Britanii, a realizat în aceeași perioadă de timp, o creștere de 35,4%, iar exportul de mărfuri 38,1%. Acest avânt s-a dovedit a fi înșelător, căci de la jumătatea anului 1920, economia engleză a intrat la rându-i într-o grea și mult prelungită criză.
Pierderi uriașe a suferit Belgia de pe urma invaziei și ocupației germane și a faptului că pe teritoriul ei s-au desfășurat bătălii de proporții purtate de trei Mari Puteri. La 4 aprilie 1919, în fața “Consiliului Celor Patru”, “regele cavaler” Albert I, al belgienilor sublinia cu energie, fără a fi contrazis, decât în culise, că “Invazia i-a provocat Belgiei pierderea aproape a tuturor mijloacelor de producție” și din această cauză în țară era nu “jena economică” ci “paralizia completă și mizeră, într-o țară care era una din cele mai bogate din lume”. Într-adevăr, în această mică, dar eroică țară fuseseră distruse în anii războiului aproximativ 100.000 de locuințe, 3.650 km de cale ferată, iar din 4.534 locomotive se mai aflau în funcție doar 181. Agricultura belgiană, altă dată modernă, cunoștea o reducere a suprafeței arabile cu 100.000 de hectare, iar efectivul cornutelor mari scăzuse cu 50%, iar cel de porcine cu 66%.
În ceea ce privește Italia, tabloul crizei economice era dramatic. Din cauza lipsei forței de muncă (peste 50% din populația de sex bărbătesc fusese mobilizată) și a lipsei îngrășămintelor chimice, producția agricolă a scăzut îngrijorător. Din aceste cauze, suprafața arabilă, ca și șeptelul de animale, a scăzut. Războiul a dezorganizat în întregime sistemul financiar al țării. Drept urmare, s-a redus foarte mult exportul de mărfuri și a crescut importul, ceea ce a condus la o balanță a plății cu un pronunțat caracter pasiv. Inflația a luat proporții nebănuite. Datoria italiană se ridica la 80 de miliarde de lire, sumă uriașă dacă avem în vedere că întreg capitalul Italiei era înainte de război 140 de miliarde. În perioada 1860-1914, datoria Italiei era de numai 14 miliarde, pentru ca în primul an de după război, să facă o datorie de 18 miliarde de lire. Această ascuțită criză a economiei era o consecință directă a războiului.
Criza economică postbelică a lovit cu violență și Japonia. Ea și-a făcut simțită prezența în arhipelagul nipon încă înainte de încetarea ostilităților și a cuprins îndeosebi agricultura. Cum cultura orezului ocupa primul loc pe ogoarele japoneze, s-a manifestat ca o adevărată criză a orezului. Înăbușită de sistemul parazitar al proprietății moșierești, producția agricolă japoneză nu a crescut în ritmul și pe măsura industriei. Din această cauză, agricultura japoneză era pe departe de a satisface cererile pieței, iar statul, apărând interesele marilor proprietari, au redus substanțial importul de orez.
Instalarea la cârma țării a unui guvern condus de președintele partidului Seyukai, n-a dus la redresarea situației și la oprirea crizei economice. În 1919, balanța comercială a devenit pasivă, exportul scăzând brusc. În 1920 și 1921, deficitul balanței comerciale a scăzut foarte mult. Anul 1923 anunța o redresare economică, când la 1 septembrie s-a produs un seism catastrofal soldat cu 155.000 de morți și uriașe distrugeri materiale, în special la Tokyo și Yokohama. Au fost necesare noi eforturi pentru a aduce economia pe linia de plutire.
Situația SUA în această perioadă făcea notă separată. Blocada britanică, extrem de severă, a determinat pe americani (care inițial se deciseseră să facă afaceri cu țări aparținând ambelor tabere beligerante) să reducă comerțul cu Puterile Centrale și să-l dezvolte cu Puterile Antantei. Astfel, dacă în 1914, exportul american se ridica la suma de 2.364.000.000 de dolari, în 1917 el a crescut de peste două ori, atingând suma de peste 6.290.000.000 de dolari. Marele concern “I.P. Morgan”, care se pronunțase nu numai în vorbe dar și în fapte de partea Antantei, a creat cea mai mare organizație de aprovizionare din lume, ajungând în vara anului 1915 să cumpere în fiecare zi mărfuri în valoare de 10 miliarde de dolari pentru Marea Britanie, al cărei reprezentant comercial oficial era. Astfel, exportul american către statele Antantei a crecut rapid, de la 1.991.700.000 de dolari în 1915, la 3.214.500.000 în anul 1916.
Profiturile realizate au fost foarte mari. Astfel “United States Steel Corporation” a obținut în 1914 profituri însumând 23.500.000 de dolari, iar în 1916 271.500.000 de dolari.
Odată cu intrarea americanilor în război, veniturile au crescut într-un timp și mai rapid. S-a scris mult despre faptul că SUA a intrat în război datorită uriașelor vânzări către statele Antantei, care plăteau în aur, și impresionantelor beneficii realizate de concernele transatlantice. Sigur că trebuie să se ia în considerație și aceste fapte, dar nu trebuie uitată publicarea radiotelegramei lui Zimmerman, ministrul de externe al Reich-ului, către ambasadorul german în Mexic spre a propune guvernului acestei țări atacarea Statelor Unite, promițându-i în schimb Texasul, Arizona și Noul Mexic. De asemenea, atrocitățile nemților în Belgia, criminalul război total și neîngrădit al submarinelor, declarat de guvernul german la 31 ianuarie 1917, au zguduit puternic opinia publică americană, îndârjind-o împotriva Germaniei și aliaților săi. Îndată ce SUA au declarat război Germaniei, ajutorarea Antantei s-a intensificat. Suma totală a creditelor militare acordate țărilor Antantei s-a ridicat la 10 miliarde de dolari, dintre care 4.272.000.000 Angliei și 2.988.000.000 de dolari Franței. De asaemenea, folosindu-se de slăbirea concurenței englezilor și germanilor, americanii și-au intensificat schimburile comerciale cu țări aflate în diverse zone ale pământului și în special în America Latină. Datorită balanței comerciale active din perioada 1915-1920, SUA s-au transformat din debitor în creditor al lumii.
Încă în vâltoarea campaniei electorale, economia americană a fost cuprinsă de o criză ce a durat până la jumătatea anului 1921. Agricultura, prima lovită, a înregistrat o sensibilă scădere a prețurilor. Criza agrară s-a prelungit încă un timp după încheierea celei industriale. În industrie, criza s-a remarcat printr-o scădere a producției cu 21% în perioada din iunie 1920 până în aprilie 1921.
