ROMANIA - MILENIUL I e.A. (partea I-a)

Foto (1)

Istorie se cheama ceea ce s-a intamplat cu adevarat, nu ceea ce am vrea sa se fi intamplat, declara in urma cu aproape un secol marele istoric roman Nicolae Iorga. Un adevar cu valoare de postulat, daca luam in calcul zecile de mistificari care au avut ca subiect istoria romanilor, in special istoria formarii poporului roman, dupa retragerea aureliana din anul 271. In speranta ca putem aduce o raza de lumina asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie valaha, va invitam sa descoperiti, asa cum spunea si Iorga, o frantura de istorie, asa cum s-a intamplat cu adevarat.

Faptul ca nici la ora actuala nu exista un consens cu privire la evolutia populatiei daco-romane si la originile poporului roman se datoreaza, spun istoricii, unei asa numite „taceri a surselor istorice”, motiv invocat, in special, de catre adeptii teoriei migrationiste care sustin ca teritoriul Daciei a ramas o „Terra deserta” odata cu retragerea administratiei romane de la nordul Dunarii. Si cu toate acestea, continuitatea proto-romanilor pe teritoriul Daciei este atestata, fara putinta de tagada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Dacii si de , mai mult sau mai putin, rarele inscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea si pana in secolul al XIII-lea, odata cu intemeierea Tarii Romanesti sub Basarab I.

Despre retragerea aureliana si continuitatea daco-romanilor 

Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive, in provinciile dunarene, au silit administratia romana sa abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii. De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luand amploare, mai ales, dupa moartea imparatului Traian – fapt ce vine sa contrazica scrierile secretarului personal al acestuia, care mentiona, la sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie autohtona fusese redusa la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in literatura stiintifica, cei mai multi specialisti optand pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, in timpul imparatului Aurelian. Faptul ca provincia intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga populatie este evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la care se adaugau clasele instarite, in special cele din zonele urbane, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii romane.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de singura copie a unei harti romane, unica, de altfel, pastrata pana in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul 330 d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai putin de 88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat mai mare cu cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta realizata in scopuri comerciale, dovedind asadar o stransa legatura economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta provincie dacica.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah. Istoricul grec Zosimos mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma. Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian. Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman. Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia dar si al celui de dac.

Curios este faptul ca, desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in canoanele vremii. De fapt, singura mentiune a unei migratii a populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici imparatul Galerius (293-311), imparat roman de oricine dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si mama „transdanubiana”, termen referitor la fosta populatia daca din provincia cu acelasi nume. Mai mult, Galerius era poreclit de catre cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decat evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel, populatiei romane de origine daco-getica. La fel de important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei dacice sau daco-romane, este si imparatul Maximinus Thrax (imparat de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi cu dacii liberi si cu sarmatii.

Continuitatea crestina si culturile de la nordul Dunarii 

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri (agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana) sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti. Totodata se remarca si continuitatea comertului cu Bizantul, o dovada in plus a legaturilor dintre Imperiul Roman de Rasarit si populatiile de la nordul Dunarii.

Influenta valului migrator slav se observa pe teritoriul fostei provincii romane prin cultura Dridu, cultura remarcabila din care iese in evidenta ceramica lucrata la roata, ceramica ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va raspandi si la sudul Dunarii, un rol important avandu-l Primul Tarat Bulgar, desi componente ale sale sunt observate si in spatii ce depasesc autoritatea bulgara.

Secolele XI-XII aduc o alta cultura, Raducaneni, caracterizata prin prezenta cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrata la roata si obiectele care vadesc prezenta unei populatii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atat mai importanta cu cat raspandirea asezarilor umane depaseste zona montana sau deluroasa si se apropie de campie, fapt ce se datoreaza si cresterii demografice.

Deosebit de importanta este continuitatea crestina a populatiei autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astazi ca romanizarea si crestinarea comunitatilor dace au reprezentat activitati sincrone si complementare, marturii ale unei vieti crestine datand fara intrerupere inca din secolul al III-lea. Mai mult, incepand cu secolul al IV-lea, se inmultesc, pe langa obiectele cu caracter religios si mormintele de factura crestina. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Dacii, nu era crestin, obiectele liturgice si mormintele nu pot apartine decat populatiei autohtone, de sorginte daco-romana. Aparitia unor necropole de incineratie sau chiar birituale sunt considerate, astazi, ca apartinand slavilor si bulgarilor. In Dobrogea, procesul de contopire a populatiei dace cu cea romana este si mai evident, primul nume romanesc „Petre”, fiind descoperit intr-o inscriptie de pe un vas de lut datat in secolul III, vas descoperit in fostul castru roman de la Capidava.

Nu mai putin importanta este marturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta mentioneaza pe langa prezenta hunilor in Pannonia si populatia autohtona, pe care o numeste barbara:
:"[...] De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o campie, si am trecut peste mai multe rauri navigabile dintre care cele mai mari, dupa Istros, erau asa numitul Drecon, apoi Tigas si Tifesas. Pe acestea le-am trecut in barci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii la poarta in carute, deoarece locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare, si anume in loc de grau, mei, in loc de vin, mied, dupa cum il numesc localnicii. Slujitorii care ne insoteau aveau si ei mei si o bautura preparata din orz, barbarii o numesc camos...Apoi, dintr-o regiune plina de dealuri am ajuns intr-o campie impadurita. Acolo ne-au primit luntrasi barbari in barci monoxile facute din trunchiuri de copaci, taiate si scobite de ei insisi. Ei ne-au trecut dincolo de rau, cu toate ca nu se pregatisera pentru noi, ci pentru a transporta multimea barbara, pe care am intalnit-o in cale, deoarece Attila isi pusese in gand sa treaca la vanatoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit facea pregatiri de razboi sub pretext ca nu-i fusesera restituiti toti fugarii. Dupa ce am trecut Istrul si am strabatut impreuna cu barbarii un drum de aproape saptezeci de stadii, am fost nevoiti sa ne oprim intr-o campie pana cand Edecon i-a instiintat pe Attila despre sosirea noastra...Dupa ce am trecut cateva rauri, am sosit intr-un sat foarte mare unde se spunea ca se afla cea mai stralucita dintre toate locuintele lui Attila, construita din barne si scanduri frumos poleite si bine incheiate si inconjurata cu o imprejmuire de lemn, pusa de frumusete, nu pentru intaritura. Dupa locuinta regelui se gasea locuinta lui Onegesius impodobita si aceasta cu o imprejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era infrumusetata cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de imprejmuire era o baie, construita de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti dupa Attila, cu piatra adusa din tara peonilor, deoarece la barbarii din partile acelea nu se gaseste piatra si lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea”.

Aparitia valahilor pe scena istoriei 

Originile termenului de valah se regasesc cu mult inainte de aparitia proto-romanilor, mai precis la populatiile de origine germanica in ale caror idiomuri, “walha” desemna celtii din triburile vecine, una dintre dovezile in acest sens fiind denumirea straveche a vechilor celti din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odata cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea isi schimba sensul, definind acele populatii romanizate. De abia odata cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populatiei de la nordul Dunarii, ca o recunoastere a descendentei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine, incepand cu secolul al X-lea, vor defini comunitatile de pe teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va intampla si cu celebra cronica ungara a notarului Anonymus, care pomeneste in repetate randuri prezenta valahilor, vlahilor, valohilor sau a blascilor in Transilvania si la nordul Dunarii.

FACTS 

Printre alte mentiuni ale prezentei valahilor in zona nord dunareana se numara:

• Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care in secolul a IX-lea pomeneste prezenta Tarii Balakilor (Blahilor) in nordul Dunarii;
• Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbeste despre valahi ca despre colonistii romani;
• Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, in “Gesta Henrici”, pomeneste Blachina – Tara Blahilor – printre cuceririle Romei;
• Literatul persan Gardizi, care in secolul al XI-lea mentioneaza prezenta unui popor crestin de origine latina, situat intre neamurile rusilor, bulgarilor si ungurilor;
• Cronica imparatului german Friederic Barbarossa, cel care aminteste existenta unei tari numite Walahia intre Muntii Carpati si Dunare;
• Cronica turceasca din secolul al IX-lea, Ogusmane, care mentioneaza existenta unei tari a valahilor, situata la nordul Dunarii si la nordul Marii Negre, pana la Nipru;
• Mentiunea din cronicile khazare a Tarii Ardil – Ardeal – nume preluat de triburile ungare si transformat in Erdely

ISTORIE - RĂZBOINICI CELEBRI - IENICERII 2

Copiii lui Allah – Ienicerii

Timp de peste 450 de ani Europa Crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud …cei mai teribili soldati care i-au infruntat ostile erau nascuti crestini. Rupti de mici din sanul familiilor acestia au fost transformati de catre capeteniile otomane nu doar in spaima Europei, ci insasi intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Un popas in lumea lor sumbra dar fascinata este necesar pentru a intelege mai bine drama omului pus in fata furtunilor vremurilor…

Inceputul cosmarului european… 

La data intrarii sale in istorie sub sunete tiuitoare de meterhanele, zanganit de iatagane si aroma intrigilor din cafenele, Imperiul Otoman se afla la o faza incipenta formarii oricarei mari puteri militare: aceea in care se consolideaza si se reconsidera forta armata.In secolul 14 al erei noastre razboinicii turcierau intr-o lacoma expansiune, cucerind pe rand provincii intregi din muribundul Imperiu Bizantin si de asemeni regatele armean, sarb, bulgar. Luptele nu au fost usoare nici pentru incercatii luptatori cu ochi ingusti, coborati ca un vartej din stepele Asiei Centrale. Pusi in fata pierderilor de soldati, sultanii turci au venit cu o idee nemaintalnita in istorie pana atunci. Formarea unui corp de armata alcatuit exclusiv din copiii celor aflati sub dominatia otomana. Situatia care a dus la adoptarea unei astfel de masuri era la acea data deloc roza pentru tanarul imperiu turc.

Armata proprie era destul de fragila, fiind formata din oameni liberi de diverse nationalitati, apartinand multitudinii de triburi din Asia si Caucaz pe unde trecuse tavalugul otoman. Sefii de trib respectivi se aflau deseori in conflicte datorate impartirii prazii de razboi, iar ponderea turcilor puri in aceasta armata originala era destul de mica pentru a avea un cuvant hotarator. Astfel, ienicerii au devenit primul corp pedestru al armatei otomane inlocuind ghazii tribali, a caror moralitate si loialitate lasa deseori de dorit chiar si pentru turci….Un alt aspect demn de luat in seama a fost cel psiho-somatic. Capeteniile turce au observat ca europenii din Balcani si Caucaz erau mai inalti, solizi, si mai puternici fizic decat maruntii calareti care apartineau multitudinii etnice turce. De aici pana la ideea inrolarii si antrenarii pentru razboi a copiilor de origine europeana nu a mai fost decat un simplu pas.

Pasul a fost facut de catre sultanul Murad I in jurul anului 1365 sau 1380 dupa unii autori, iar noua titulatura sub care viitorii luptatori adoptati cu forta de catre statul otoman vor face istorie va fi aceea de Ieniceri (in turca Yeni-Ceri inseamna Oaste Noua). Numele lor desemna la inceputuri insasi rolul lor, acela de alternativa pentru vechea armata regulata turca. La inceput, componentii acestor trupe erau non-musulmani liberi care isi ofereau serviciile ca mercenari, si prizonieri de razboi care aveau de ales intre calau si inrolarea in aceste trupe. De fapt puterea centrala otomana reglementase de timpuriu problema robilor sau a captivilor de razboi, instituind darea numita Pendjik (adica o cincime ). Prin aceasta posesorii de robi erau obligati sa predea statului a cincea parte din captivii lor, iar daca erau mai putini de cinci achitau cate 25 de aspri reprezentand a cincea parte din 125 de aspri, pretul unui rob in acele vremuri. Asa a parut categoria de oaste numita “Pendjik-oglani”, care a constituit puncul de plecarea pentru corpul armat al ienicerilor.

Cruda Devsirme 

Mai apoi, sistemul recrutarii de copii crestini se va numi Devsirme, in treducere directa – Transmutatie. Exceptand robii care puteau fi de orice neam, sistemul Devsirme nu se aplica in egala masura tuturor popoarelor crestine de sub influenta otomana. Se apela la inceput la copiii bulgari, greci, armeni iar mai tarziu in fruntea lor vor trece albanezii, sarbii, bosniacii si gruzinii. Evreii erau scutiti considerandu-se ca nu erau buni luptatori si erau folositi doar in comert. In mod foarte ciudat, istoricul turc I. H. Uzuncarsili afirma in lucrarea sa aparuta in anul 1940, Osmanli Impratorlugunda Kapukulu Ocaklari (Ostile de Poarta in Imperiul Otoman) pe data unor baze istorice, ca nici ungurii sau romanii nu au fost incadrati in legea Devsirme. Autorii rapirilor sporadice de copii romani erau akingii razleti care se dedau la astfel de fapte doar cand stiau ca nu risca sa fie observati de capeteniile turce. Pentru aceste fapte se pare ca akingii riscau pedepse corporale serioase. Acesta este, se pare, motivul pentru care relatarile unor cronicari bizantini despre cereri oficiale de copii de la Vlad Tepes nu sunt confirmate de alte izvoare…

La inceput Devsirme se facea la 3, la 5 sau la 7 ani odata, dar mai tarziu s-a recurs la ea ori de cate ori trupele turcesti ramaneau fara efective. Se recrutau copiii cei mai robusti din familiile cu cel putin doi copii. De obicei, se apela la familiile avute sau la preoti, avandu-se in vedere influenta acestore asupra maselor populare. Nu erau acceptati: cei orfani, saraci, casatoriti, spani, sau prea ambitiosi, cei circumcisi si nici copiii unici in familie. De asemenea, sursele istorice spun ca nu erau primiti nici tinerii cei casatoriti sau cei care vorbeau deja limba turca. Varsta lor varia intre 8-20 ani fiind preferati tinerii intre 14-18 ani.

Adusi la Poarta in grupe de cateva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcisi, dupa care primeau un nou nume. Apoi unii erau trimisi in Anatolia pentru 3-4-5 sau 7 ani, iar altii erau retinuti in Serai (indeosebi albanezii, bosniecii si circazienii), de preferinta cei mai putin scandalagii si de statura inalta. Din randul acestora multi ajungeau viziri, in felul acesta organizarea unei armate permanente de tipul ienicerilor in continua intarire si diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii turcesti. Pe masura ce Imperiul Otoman isi largea granitele si copiii romani, polonezi, ucraineni si chiar rusi vor face parte din trupele de ieniceri. Devsirme a disparut in secolul 17, din acea perioada voluntarii inclusi in corpul ienicerilor fiind doar de origine musulmana.

Scoala de lupta a ienicerilor 

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa, dupa exemplul legiunile romane, si aceasta era insasi corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, erau platiti lunar si aveau propriile muzici si marsuri militare. Ienicerii erau singurii soldati care erau platiti de sultan personal, pentru a se evidentia astfel rolul hotarator al acestora in batalii. Tot ei au fost printre primele trupe de soldati din lume care au adoptat armele de foc, inca din secolul al 15-lea , iar in secolul 16 principala lor arma era muscheta care a detronat astfel indragitul iatagan.

In taberele de antrenament, tinerii de origine crestina erau supusi unor dure si sistemeatice antrenamente in cadrul carora invatau manuirea combinata a sabiei si scutului, a sulitei si a iataganului. Acestei arme i se dedica cea mai mare parete a antrenamentului cu arme, datorita eficientei prezentate de acest tip particular de sabie. O alta activitate in care tinerii ucenici intr-ale razboiului erau incurajati sa se angajeze era lupta corp la corp denumita Yagli Kures. Acest gen de intreceri asemanatoare cu luptele greco-romane era de oricine centrasiatica.

In aceste scoli denumite Adjemi Oglan (Scoala de boboci, in traducere directa) tinerii erau incurajati ca, cel putin pe perioada uceniciei, sa ramana celibatari pentru a-si pastra si conserva astfel vigoarea necesara pe campul de lupta. In conditiile simple si aspre, aproape monastice, din cadrul Adjemi Oglan, tinerii crestini erau indemnati sa treaca la Islam cu toata inima, in fiecare seara recitandu-li-se lungi pasaje din Coran. Tot ca parte a dezvoltarii spirituale tinerii ieniceri erau indemnati sa respecte perceptele dervisului Hajji Bektash Wali, mistic turc care a binecuvantat prima trupa de ieniceri. Mai tarziu, Hajji Bektash va deveni patronul spiritual al corpului ienicerilor. Ienicerilor li se permitea sa aiba relatii cu femei de alta religie decat musulmana, dar nu le era permis sa se casatoreasca cu o femeie musulmana decat la retragerea din serviciul militar.Pentru totdeauna ei apartineau strict sultanului si purtau in instanta titlul de Kapikulu (sclav al Portii), titlu care indica legatura lor stransa cu suveranul. Cazarma le era casa iar sultanul parinte!

Gloria castigata cu sange 

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200 000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune pe buna dreptate ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitive pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci. In timpul bataliei de la Nicopole, dupa ce spahii si akingii au atras cavaleria grea a statelor europene intr-o cursa, truple de ieniceri au masacrat fara mila armatele regilor crestini, necrutandu-i decat pe nobilii cei mari folositi apoi de sultan drept moneda de schimb.

Sfarsitul unei epoci 

Pe masura ce ienicerii deveneau tot mai constienti de importanta lor au inceput incet-incet sa se poarte ca un adevarat stat in stat. Anul 1449 a fost martor la prima dintr-un lung sir de revolte ale ienicerilor, atunci au cerut cresterea platilor, cerere care le-a fost indeplinita. In secolul al 17 corpul ienicerilor s-a implicat in tot mai multe lovituri de palat pentru ca in anul 1648 sa ajunga chiar sa il detroneze si sa il ucida pe sultanul Ibrahim I. In anul 1820 ienicerii s-au dovedit incapabili sa inabuse Revolutia Greaca pentru Independenta, in urma acestui fapt atragandu-si dispretul intregii clase politice turcesti in frunte cu sultanul. Anul 1826 avea insa sa le aduca sfarsitul. La acea data sultanul Mahmud II a descis sa formeze o noua armata structurata si echipata dupa model European. Ienicerii au aflat si, plini de furie, au atacat palatul sultanului. Acesta le-a declarat razboi si revolta s-a sfarsit o data cu loviturile tunurilor sultanului asupra baracilor acestora din Istanbul si celelalte capitale ale provinciilor Imperiului Otoman. Majoritatea trupelor de ieniceri au fost decimate, o parte din supravietuitori fiind executati iar restul surghiuniti.
Astfel se petreceau din istorie neinduplecatii Copii ai lui Allah…

Facts

• Pe timp de pace Ienicerii erau consemnati in baracile lor avand rol de politisti si pompieri.
• Spre deopsebire de cei nascuti musulmani care purtau in mod traditional barba, ienicerilor le era interzisa aceste podoaba faciala, fiind incurajati in schimb sa poarte mustati. Aceasta a devenit in scurt timp una dintre caracteristicile de baza ale clasei ienicerilor.
• Atunci cand un ienicer murea din diverse cauze, toata averea acumulata de el era mostenita direct de camarazii din regimentul de unde facuse parte. Obiceiul se chema “Mana Mortului”
• Dupa retragerea din serviciul militar majoritatea ienicerilor deveneau administratori sau profesori de scoala primara. De asemeni ei continuau sa primeasca pensii de la statul turc.
• Muzica si marsurile ienicerilor erau deosebit de zgomotoase si spectaculoase in acelasi timp. Instrumentele lor muzicale erau : Dawul- o toba mare, Zurna- un gen de oboi, Naffir-trompeta, Zil-tambalul si numeroase clopote.
• In prezent fractiunea UltrAslan a galeriei echipei de fotbal Galatasary Istambul se autointituleaza cu mandrie –Ienicerii !

RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - IENICERII

Ienicerii

Timp de sute de ani Europa crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud...cei mai teribili soldati care i-au decimat ostile erau ei insisi nascuti crestini. Copiii lui Allah au fost transformati de capeteniile otomane intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Crescut de mic in aspra lege a razboiului, ienicerul ajungea un maestru al iataganului si un inamic pentru care mila sau frica erau notiuni straine, de altii inventate...Stau marturie sutele de confruntari militare in care asprii si incercatii Copii ai lui Alah au iesit invingatori!

Armele ienicerilor

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa dupa exemplul legiunilor romane, si acesta era chiar corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, in croiala si culori diferite de cele ale altor trupe de soldati din armata sultanului, precum spahii, azapii sau akingii. Alaturi de fanatismul proverbial, principala arma a ienicerilor a fost temutul iatagan. Inspirat ca forma de stravechile sabii grecesti de tip Kopis, iataganul era o sabie curbata. Nu va inchipuiti aici sabiile curbate ascendent omniprezente in iconografia turceasca medievala, acestea semanand foarte mult cu Shamshirul persan. Iataganul avea o curbura descendenta in josul lamei, favorizand astfel capacitatea maxima de a reteza, calitate care, dublata de varful foarte ascutit, a facut din iatagan o arma alba superioara tuturor sabiilor vremii de care s-a ciocnit in batalii.

Lama sa varia intre 60-80 de centimetri lungime, iar designul per total al armei este considerat revolutionar chiar si in zilele noastre. Acesta deoarece marea majoritate a sabiilor se imparte in doua cateogorii distincte: sabii pentru impuns si sabii pentru taiat. De-a lungul istoriei, foarte putine tipuri de sabii au reusit sa imbine eficient capacitatea de a reteza cu acea de a strapunge. Iar iataganul a fost probabil cea mai buna lama taioasa care raspundea ambelor cerinte. Un alt punct forte al iataganului era reprezentat de forma ergonomica a manerului sau, care se temina intr-un sprijinitor masiv pentru podul palmei, ceea ce-i permitea ienicerului sa execute miscari in care sa accelereze in tinta greutatea iataganului.

Lancile ienicerilor erau arme revolutionare la randul lor. Sulitele otomane erau intotdeauna prevazute langa varf cu un carlig folosit pentru a impiedica picioarele cailor adversarilor, a-i trage pe acestia de pe cal, sau a dezarma fara sa raneasca un potential prizonier valoros care nu vroia sa se predea. Arcul cu sageti nu s-a bucurat de pretuire in randul ienicerilor. Chiar daca, la un moment dat, aveau o unitate de arcasi, menirea ienicerilor era aceea de soldati de elita care luptau cu scut si iatagan acolo unde era batalia mai grea. Dintre armele indragite se evidentiau si topoarele de lupta otomane, un gen de securi cu coada lunga si lama ingusta si grea, cumva asemanatoare baltagelor, folosite in special pentru a sparge armuri si scuturi inamice.

Armura si mijloace de protectie

In acest domeniu, principalul atu al ienicerului era scutul sau rotund alcatuit dintr-un aliaj metalic care sa-i permita sa fie deopotriva rezistent la lovituri si usor de transportat. Din acest motiv era, prin excelenta, o arma defensiva, copiii de suflet din Stambul nefolosindu-l drept arma de lovit si impins. Inspirati de scuturile populatiilor razboinice din India, turcii au realizat scuturi prevazute in partea centrala cu 4 semisfere de metal, dispuse apropiat una de cealalta. Acest artificiu maximizeaza riscul ruperii lamei unei sabii inamice care izbeste scutul din anumite unghiuri. Luptatori experimentati, ienicerii erau constienti de protejarea in special a bratelor, gambelor, genunchilor si incheieturilor, folosind in acest scop aparatori din metal sau straturi succesive de piele de bivol lacuita.

Pentru protejarea trupului, se foloseau de camasi groase de in sau canepa peste care imbracau camasi usoare si foarte rezistente din zale, croite astfel incat ochiurile lor sa se rupa cat mai greu sub impactul armelor cu tais. Un alt accesoriu de protectie nelipsit din arsenalul ambulant al ienicerului era coiful sau de inspiratie turcomana. Coiful era usor si eficient, protejand partea superioara a craniului si piramida nazala a ienicerului, marginile fiindu-i prevazute cu o fasie lunga din zale care permitea razboinicilor personali ai sultanilor mobilitatea miscarilor capului precum si o arie vizuala cat mai deschisa, atribute esentiale intr-o lupta.

Scurte precizări

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200.000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune, pe buna dreptate, ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitiv pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci dupa ce, inainte, au zdrobit la Nicopole o coalitie de osti crestine.