RĂZBOI - RĂZBOINICI CELEBRI - IENICERII

Ienicerii

Timp de sute de ani Europa crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud...cei mai teribili soldati care i-au decimat ostile erau ei insisi nascuti crestini. Copiii lui Allah au fost transformati de capeteniile otomane intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Crescut de mic in aspra lege a razboiului, ienicerul ajungea un maestru al iataganului si un inamic pentru care mila sau frica erau notiuni straine, de altii inventate...Stau marturie sutele de confruntari militare in care asprii si incercatii Copii ai lui Alah au iesit invingatori!

Armele ienicerilor

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa dupa exemplul legiunilor romane, si acesta era chiar corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, in croiala si culori diferite de cele ale altor trupe de soldati din armata sultanului, precum spahii, azapii sau akingii. Alaturi de fanatismul proverbial, principala arma a ienicerilor a fost temutul iatagan. Inspirat ca forma de stravechile sabii grecesti de tip Kopis, iataganul era o sabie curbata. Nu va inchipuiti aici sabiile curbate ascendent omniprezente in iconografia turceasca medievala, acestea semanand foarte mult cu Shamshirul persan. Iataganul avea o curbura descendenta in josul lamei, favorizand astfel capacitatea maxima de a reteza, calitate care, dublata de varful foarte ascutit, a facut din iatagan o arma alba superioara tuturor sabiilor vremii de care s-a ciocnit in batalii.

Lama sa varia intre 60-80 de centimetri lungime, iar designul per total al armei este considerat revolutionar chiar si in zilele noastre. Acesta deoarece marea majoritate a sabiilor se imparte in doua cateogorii distincte: sabii pentru impuns si sabii pentru taiat. De-a lungul istoriei, foarte putine tipuri de sabii au reusit sa imbine eficient capacitatea de a reteza cu acea de a strapunge. Iar iataganul a fost probabil cea mai buna lama taioasa care raspundea ambelor cerinte. Un alt punct forte al iataganului era reprezentat de forma ergonomica a manerului sau, care se temina intr-un sprijinitor masiv pentru podul palmei, ceea ce-i permitea ienicerului sa execute miscari in care sa accelereze in tinta greutatea iataganului.

Lancile ienicerilor erau arme revolutionare la randul lor. Sulitele otomane erau intotdeauna prevazute langa varf cu un carlig folosit pentru a impiedica picioarele cailor adversarilor, a-i trage pe acestia de pe cal, sau a dezarma fara sa raneasca un potential prizonier valoros care nu vroia sa se predea. Arcul cu sageti nu s-a bucurat de pretuire in randul ienicerilor. Chiar daca, la un moment dat, aveau o unitate de arcasi, menirea ienicerilor era aceea de soldati de elita care luptau cu scut si iatagan acolo unde era batalia mai grea. Dintre armele indragite se evidentiau si topoarele de lupta otomane, un gen de securi cu coada lunga si lama ingusta si grea, cumva asemanatoare baltagelor, folosite in special pentru a sparge armuri si scuturi inamice.

Armura si mijloace de protectie

In acest domeniu, principalul atu al ienicerului era scutul sau rotund alcatuit dintr-un aliaj metalic care sa-i permita sa fie deopotriva rezistent la lovituri si usor de transportat. Din acest motiv era, prin excelenta, o arma defensiva, copiii de suflet din Stambul nefolosindu-l drept arma de lovit si impins. Inspirati de scuturile populatiilor razboinice din India, turcii au realizat scuturi prevazute in partea centrala cu 4 semisfere de metal, dispuse apropiat una de cealalta. Acest artificiu maximizeaza riscul ruperii lamei unei sabii inamice care izbeste scutul din anumite unghiuri. Luptatori experimentati, ienicerii erau constienti de protejarea in special a bratelor, gambelor, genunchilor si incheieturilor, folosind in acest scop aparatori din metal sau straturi succesive de piele de bivol lacuita.

Pentru protejarea trupului, se foloseau de camasi groase de in sau canepa peste care imbracau camasi usoare si foarte rezistente din zale, croite astfel incat ochiurile lor sa se rupa cat mai greu sub impactul armelor cu tais. Un alt accesoriu de protectie nelipsit din arsenalul ambulant al ienicerului era coiful sau de inspiratie turcomana. Coiful era usor si eficient, protejand partea superioara a craniului si piramida nazala a ienicerului, marginile fiindu-i prevazute cu o fasie lunga din zale care permitea razboinicilor personali ai sultanilor mobilitatea miscarilor capului precum si o arie vizuala cat mai deschisa, atribute esentiale intr-o lupta.

Scurte precizări

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200.000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune, pe buna dreptate, ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitiv pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci dupa ce, inainte, au zdrobit la Nicopole o coalitie de osti crestine.