ROMANIA - Primul război mondial – BBB - X Organizarea ocupaţiei germane în Bucureşti şi teritoriul ocupat

          In prima noapte de ocupaţie, 23 noiembrie/6 decembrie 1916, şi alte câteva zile n-au lipsit prin cartierele Bucureştiului, jafuri, siluiri, devastări de magazine şi clădiri, loviri şi abuzuri. Majoritatea acestora nu au fost produse de militarii germani, ci de militarii din trupele aliate (bulgari și turci în număr mic). Germanii, probabil dirijaţi de trădători ce mai locuiseră anterior în Bucureşti şi serviseră ca spioni, au devastat deliberat unele clădiri particulare din zona centrală, printre care foste locuinţe ale lui Take Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu şi alţi antantofili ce plecaseră în refugiu la Iaşi.

            Disciplina în rândul armatei a fost restabilită repede de comandamentul german tuturor trupelor aliate. Populaţiei civile avea să i se aplice un foarte dur regim de ocupaţie, pe calea ordinei, sub ameninţarea unor pedepse severe.

          In cea de a doua zi de ocupaţie prezenţa militarilor germani a crescut simţitor, printre care prea puţini ofiţeri şi soldaţi ai armatei austro-ungare. Pe Calea Victoriei nu se mai putea circula din cauta trupelor care staţionau aşteptând încartiruirea. Detaşamente de telefonişti, instalau zeci de circuite, prinse provizoriu la înălţimea trecătorilor. Prin prăvălii, cafenele, berării, birturi, sau pe stradă, se vorbea numai nemţeşte. Numai Cafeneaua Capşa mai adăpostea pe obişnuiţii clienţi, politicieni români rămaşi în capitală. Celelalte cluburi fuseseră închise de generalul Mustaţă, desemnat de guvernul român, înainte de plecare, ca prefect al poliţiei, un rezervist de proastă calitate şi abuziv faţă de populaţie.

     In primele ore ale dimineţii de 24 noiembrie/7 decembrie a fost afişată pe străzi proclamaţia feldmareşalului von Mackensen adresată populaţiei române: „Oraşul Bucureşti este ocupat de trupele mele şi el intră sub legile războiului. Noi ducem războiul numai împotriva armatelor române şi ruseşti şi nu contra poporului român. Cine nu va opune armatei mele nici o rezistenţă şi se va supune de bunăvoie ordinelor comandanţilor militari şi ale însărcinaţilor lor, le va fi asigurată viaţa şi avutul. Iar cine va încerca a aduce vreun rău trupelor puse sub comanda mea, sau a aduce vreun folos armatei române şi ruse, contra căreia luptăm, va fi pedepsit cu moartea. Pentru orice rezistenţă ce s-ar opune trupelor mele de către populaţia civilă, inclusiv funcţionarii publici, oraşul Bucureşti va fi tras la răspundere şi se va putea aştepta la măsurile de represiune cele mai aspre“. Populaţia militară austro-ungară, bulgară şi turcă avea mai mult un caracter simbolic şi trebuia să se supună ordinelor germane.

         Turcii şi bulgarii, constituiţi în câte o companie au fost încartiruiţi iniţial pe Calea Griviţei în clădirea Şcolii de Artilerie şi de Geniu. Curând comportamentul acestor militari a fost reclamat de populaţie aşa că au fost strămutaţi în zone ceva mai periferice. Garnizoana bulgară a primit încartiruirea în cartierul Şerban Vodă, dar la 4 ianuarie 1917, stil nou, ofiţerii bulgari şi-au instalat un club la „Capşa“, deoarece renumita cafenea fusese închisă între timp pentru că folosea la cancanuri politice.

         Regimul german de ocupaţie a fost organizat repede şi metodic. La 25 noiembrie/8 decembrie 1916, s-a creat aşa-numitul Guvernământ Imperial al Cetăţii Bucureşti (Das Kaiserishe Gouvernement der Festung Bukarest), căruia i s-a stabilit sediul în localul Ministerului Lucrărilor Publice, peste drum de Cişmigiu.   Comandant provizoriu a devenit colonelul Vogel şi apoi generalul von Heinrich, cu şef de stat major lt. colonel von Stolzenberg. Guvernământului Imperial i-au fost subordonate practic autorităţile locale româneşti. Reprezentanţii acestora (primarul, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului) aveau să fie convocaţi zilnic pentru a li se cere execuţia ultimelor ordonanţe privind acţiuni administrative şi poliţieneşti, interdicţii şi raţionalizări, rechiziţii impuse oraşului şi populaţiei. Pe lângă autorităţile româneşti au fost numiţi ofiţeri de legătură cu sarcina de supraveghere.

         In subordinea guvernatorului militar se afla Kommandatura şi poliţia militară germană, ambele cu sediul în localul fostului Minister al Lucrărilor Publice.

           Poliţiei militare, care avea în frunte pe R. Amelurig, fost comisar şef al poliţiei criminale din Breslau, i-a revenit sarcina de a ţine sub control întreaga politică economică, socială şi culturală a oraşului. Controlul se exercita prin atribuţiile celor zece secţiuni care aveau a fi organizate: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, Poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (pentru taxele de la localurile publice), Secţia de supraveghere a poliţiei româneşti, Oficiul de evidenţă a populaţiei.

         Până la constituirea acestor organisme majoritatea atribuţiilor s-au atribuit provizoriu către „Compania de poliţie“, alcătuită iniţial din 250 de militari şi ulterior, de la 29 noiembrie/12 decembrie 1916, compusă din 24 de subofiţeri şi 424 de soldaţi, sub comanda locotenentului L. Haszenahl. Această companie avea sediul în cunoscuta clădire „Euforie“, la câteva sute de metri de Guvernământul Imperial.

         In afara poliţiei militare a mai fost instalată în Bucureşti, pe B-l Carol, Siguranţa Generală germană, cu un întreg aparat de informaţii şi contrainformaţii, pusă sub conducerea comisarului Pinkof, vestit pentru activitatea sa de spionaj desfăşurată la Paris, până în ajunul războiului, sub identitatea unui negustor de umbrele.

     Guvernatorul militar german al Bucureştiului mai dispunea şi de o „poliţie politică“ prin care se supraveghea atitudinea populaţiei faţă de Puterile Centrale, mai ales a oamenilor politici rămaşi.

        In ziua de 29 noiembrie/12 decembrie 1916, s-a stabilit reşedinţa pentru Cartierul General al Armatei Mackensen (Oberkommando Mackensen: OKM) în hotelul Palace. Două zile mai târziu, clădirea Ministerului de Justiţie, din spatele statuii lui Mihai Viteazul, a devenit sediul „Administraţiei Militare (Militär-Verwaltung).

       O mulţime de alte edificii publice, hoteluri şi case particulare, au fost evacuate pentru instalarea serviciilor organelor de ocupaţie, sau pentru cluburi ale ofiţerilor. Cercul Militar (CCA de mai târziu) a devenit arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi, după ocuparea oraşului, iar Hotel Imperial, de pe Calea Victoriei, a devenit închisoare pentru ostaticii luaţi de poliţia germană din rândul celor consideraţi a fi avut, sau a avea, încă, legături cu guvernul român. In acest sens, s-au ridicat din oraş, într-o primă etapă, circa 7-800 de prizonieri, printre care câţiva ofiţeri. Conform celor spuse de Al. Margeloman, în însemnările sale, prizonierii din acele locaţii au fost lăsaţi nemâncaţi 36 de ore aşa încât a trebuit să intervină „Crucea Roşie“ română. Comandamentul german hotărâse ca întreţinerea prizonierilor români să revină Primăriei Capitalei până la trimiterea lor în lagăre. ''Acei care vor părăsi spitalele, spunea o ordonanţă, fără permisiune vor fi consideraţi spioni şi judecaţi după legile războiului.''

          La 1/14 decembrie 1916, o altă ordonanţă a lui Mackensen stabilea că „cei care nu fac parte din trupele inamicului (vezi armata română), inclusiv funcţionarii guvernului inamic (vezi - român), se vor pedepsi cu moartea dacă încearcă a fi de folos puterii duşmane (vezi – armata română), sau dacă vor cauza pagube trupelor germane sau aliate“.

         „Gazeta Bucureştilor“ era versiunea română a ziarului „Bukarester Tagblatt“, în trecut un fel de oficios al Legaţiei germane la Bucureşti. Ziarul german fuse suspendat de guvern în momentul intrării României în război. După şase zile de la intrarea trupelor germane în oraş, ''Bukarester Tagblatt'' a reapărut în versiunea română, fiind singurul ziar permis. A devenit organ al Guvernământului general şi a apărut sub stricta supraveghere a poliţiei militare germane, care rechiziţionase redacţia şi tipografia ziarului Adevărul din str. Sărindari nr. 9-11. Redactori erau ofiţeri germani, la versiunea fostă germană. La versiunea română au lucrat foştii colaboratori ai gazetelor finanţate în timpul neutralităţii României de către legaţiile Puterilor Centrale. Redactor şef a fost numit Metaxa-Doro, iar din redacţie au mai făcut parte alături de unii obscuri, unii cu notorietate ca I. Karnabat, A. Camburopol, Lucreţia Karnabat, A. Davidescu şi câteva personalităţi ale vieţii culturale româneşti: Ion N. Teodorescu (Tudor Arghezi), Victor Anestin, D.D. Pătrăşcanu, Ion Slavici (El susţinea că idealul naţional nu putea fi realizat cu ajutorul ruşilor, având aici unele influenţe ale lui Constantin Stere, politician tot cu atitudine reprobabilă). Constantin Stere a editat, după aproape un an, ziarul „Lumina“ care servea şi el aparatul de propagandă al inamicului.

         Cu referire la continuarea arestării, ca ostatici, a multor personalităţi, dar şi a unor membri ai familiei primului ministru I.C. Brătianu, Al. Marghiloman a consemnat: „Suflă un vânt de teroare asupra tuturor“, deşi el era germanofil.

        La nici zece zile după instalarea ocupanţilor au început ordonanţele de inventariere şi de rechiziţie a tuturor materialelor necesare armatei, sau patriei germane: cai, alimente, lemne, petrol, cărbuni, zahăr, făină. După cum susţine C. Bacalbaşa, din primele zile ocupanţii s-au revărsat asupra depozitelor şi băcăniilor. Toate mărfurile erau ridicate, iar ca plată se dădeau bunuri de rechiziţie.

        Prin București treceau enorm de multe trupe, care după câteva zile de „refacere“ porneau mai departe spre frontul românesc, spre Siret. Inainte de plecare acele trupe defilau pe Calea Victoriei în faţa feldmareşalului August von Mackensen şi a statului său major. Aceste acţiuni aveau menirea să impresioneze populaţia şi să o umilească, aşa cum se făcuse şi cu îndepărtarea tunurilor de la statuia lui Mihai Veteazul, luate de turci.

         Pe când etajele superioare ale Hotelului Imperial serveau de arest pentru unii ostatici, cunoscutul local de la parter devenise „Restaurantul «Zur Taube»“ unde cânta zilnic o orchestră austriacă în uniformă. Multor alte restaurante şi hoteluri li s-a schimbat firma din ordinul Kommandaturii, mai ales celor ce purtaseră nume franţuzeşti şi englezeşti. Astfel, Grand Hotel, de lângă Casa de Depuneri (C.E.C.) de pe Calea Victoriei, a primit numele „Zum deutchen Kronprinz“, cafeneaua High Life, de pe aceeaşi stradă, a devenit „Kaiserpalast“, iar „Cafe de la Paris“ a ajuns „Berliner Cafe“. La 5/18 decembrie s-a redeschis Cabaretul Majestic-Femina, din Calea Victoriei nr. 5, cu numere de varieteu susţinute de artişti germani. Acest local şi altele frecventate numai de ofiţeri germani erau exceptate de la închiderea la ora 22. La 8/21 decembrie s-a anunţat obligativitatea unor severe reduceri ale consumului de curent electric, păcură şi ţiţei, în afara clădirilor ocupate de germani. A fost restrânsă circulaţia tramvaielor numai între orele 7-8, 12-15 şi 19-20 şi numai pe linia care ducea spre gară.

          In ziua următoare a fost anunţată introducerea „Orei Europei Centrale“, mai precis din noaptea 11/24-12/25 decembrie 1916.

        Cinci zile mai târziu, la 17/30 decembrie 1916, s-a anunţat sosirea şi stabilirea la Bucureşti a generalului Tülff von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat în România. Venit din Belgia acela s-a instalat în Palatul Şuţu, vis-a-vis de spitalul Colţea, palat în care se află astăzi Muzeul Bucureştiului. Neplăcându-i mobila din clădire a ordonat înlocuirea acesteia, cheltuind 80.000 lei în contul statului român. Sosirea acestui înalt demnitar a constituit semnalul începerii unei campanii organizate de exploatare economică dură a teritoriului ocupat. In acest scop, fusese conceput la Berlin şi la Viena, încă din ultimele zile ale lui octombrie 1916, pe când trupele inamice se aflau încă în trecătoarele Carpaţilor, un plan de exploatare. Atunci, în capitala Germaniei, la 28 octombrie 1916, s-a discutat planul creării Administraţiei militare din România (Militar Verwaltung in Rumenien). Era vorba de „un comandament militar unitar“ care să aibă în frunte un general german. Acel organism urmărea procurarea pentru fiecare aliat a „ceea ce îi este necesar pentru continuarea războiului şi pentru economia sa naţională“.

       Tot atunci s-a decis să se acorde Băncii Generale Române (nu se mai numea Banca Naţională) dreptul emiterii de bancnote, cu un curs forţat, care să servească ocupanţilor la efectuarea plăţilor în România. La 30 noiembrie, stil nou, în cursul unei şedinţe ţinute la Viena s-au stabilit drepturile fiecărui stat la prada de război găsită în România.

        La 5 decembrie 1916, stil nou, statul major economic se stabilese la Turnu Severin, iar la 27 decembrie s-a mutat la Bucureşti, când s-a început practic activitatea de exploatare economică a teritoriului ocupat.

        Conform dispoziţiilor Guvernământului Imperial, la 19 decembrie 1916/1 ianuarie 1917, ora 0, a intrat în vigoare în zona ocupată calendarul gregorian, în locul celui iulian. După sfârşitul războiului, România a adoptat noul calendar la 1/14 aprilie 1919, cu scopul sincronizării cu cel din restul Europei.

     Din dispoziţia Guvernământului Imperial, la 6 ianuarie 1917 s-a dispus un recensământ general al populaţiei. Acţiunea avea să servească la următoarele măsuri de rechiziţii şi cartelare a consumurilor, care aveau să urmeze în cei doi ani următori de ocupaţie.

       In noaptea Anului Nou, după noul calendar, singurii care au petrecut au fost militarii armatei de ocupaţie, care au făcut un „Bruderschaftgeneral“. Prin focuri de armă în tot oraşul, militarii germani îşi manifestau şi satisfacţia de a fi ajuns să ocupe în pragul Anului Nou a treia capitală a unui stat cu care se afla în război. Intâmplător numele celor trei capitale cucerite începeau cu litera B: Bruxelles, Belgrad, Bucureşti.


Verificat ortografic.

Eliberarea Bucureştiului şi umilirea feldmareşalului Mackensen - BBB - X

            Pe frontul de vest al Primului Război Mondial, în prezenţa împăratului Wilhelm al II-lea, germanii au declanşat, la 15 iulie 1918, o mare ofensivă pe Marna. Acţiunea ar fi trebuit să fie hotărâtoare şi să-i ducă pe nemţi în faţa Parisului. După numai trei zile, la 18 iulie 1918, mareşalul francez Foch a dezlănţuit o contraofensivă care a respins pe germani înapoi peste Marna. Cu o lună înainte austriecii încercaseră şi ei o ultimă ofensivă împotriva italienilor, dar fuseseră respinşi înapoi peste râul Piave. Declinul puterii militare austro-germane se prefigura.

         La 8 august 1918, generalul Foch a spart frontul german pe Somme, astfel că înfrângerea germanilor era completă, iar Ludendorff şi-a pierdut raţiunea lucidă de până atunci. El a anunţat pe împărat că războiul nu mai poate fi câştigat.

           Loviturile Antantei au curs una după alta. Germanii s-au retras pe linia Siegfried pe care o considerau inexpugnabilă, dar au fost respinşi şi de acolo. Moralul german era zdruncinat şi înfrângerea parea sigură.

        O nouă lovitură catastrofală s-a produs în Peninsula Balcanică. Acolo forţele Antantei menţineau frontul din faţa Monastir-ului încă din anul 1916. Paralizarea ofensivei generalului Sarrail în sudul Peninsulei Balcanice fusese una din cauzele dezastrului campaniei române din 1916. Sarrail nu primise ajutor de la generalii Joftre şi Kitchener.

     O mai bună înţelegere a importanţei Frontului balcanic din partea mareşalului Foch a condus la reorganizarea şi întărirea Antantei de la Salonic. Ca urmare generalul Franchet d'Esperey a dispus de o armată considerabilă, întinsă de la Marea Adriatică la Marea Egee, compusă din divizii franceze, engleze, italiene, sârbeşti şi greceşti.

       La 15 septembrie 1918, el a atacat şi a spart centrul frontului bulgar, la Dobropolje. Bulgarii demoralizaţi şi împrăştiaţi s-au predat în masă. Victoria aliaţilor a fost completă. La 29 septembrie delegaţii bulgari au iscălit armistiţiul la Salonic, armistiţiu care însemna capitularea completă a Bulgariei. Câteva zile mai târziu, ţarul bulgar, Ferdinand de Coburg, a abdicat în favoarea fiului său Boris şi a fugit peste graniţă, împreună cu Radoslavov, primul-ministru şi ceilalţi complici cu care urzise politica criminală împotriva vecinilor (români şi sârbi).

        Victoria zdrobitoare din Peninsula Balcanică a fost de o importanţă considerabilă pentru înalta conducere a războiului Antantei. Intre cei ce susţineau importanţa unică a frontului apusean şi cei ce mizau pe o lovitură în Balcani, realitatea dăduse câştig celor din urmă. Victoria lui Franchet era decisivă şi pentru soarta Turciei. Epuizată de durata războiului şi de înfrângerile suferite în Palestina şi Siria, dar şi despărţită de cele două imperii centrale, care îi procurau mijloacele de luptă şi îi stimulau puterea de rezistenţă, Turcia a fost condamnată la capitulare în a doua jumătate a lunii octombrie (30 octombrie 1918).

           Pe urma armatelor austro-ungare care se retrăgeau prin Albania şi Serbia, armatele Antantei au înaintat victorioase, au eliberat Serbia şi s-au apropiat de Dunăre. Puterile Centrale au încercat să stabilizeze un nou front la Dunăre, iar Franchet d'Esperey făcea preparative de înaintare spre Budapesta. Acesta a primit, însă, ordin de la premierul francez, Clemenceau, „să pună capăt iniţiativelor personale“ şi să suspende marşul spre Budapesta. Nu au fost explicate motivele acestei măsuri, politica nu mergea în pas cu strategia militară.

          Faţă de catastrofa care se apropia rapid, cele două imperii centrale s-au adresat, pe 5 octombrie 1918, preşedintelui american Wilson cu cererea de încheiere a unui armistiţiu pe toate fronturile, în vederea păcii. Agonia imperiilor centrale începuse şi urma a se sfârşi peste o lună.

         Spre sfârşitul lunii august 1918, guvernele şi statele majore germane şi austro-ungare au început tratative pentru a trece la măsuri de constrângere prin forţă armată a „României rebele“, unde regele Ferdinand I-ul nu semnase Tratatul de pace de la Bucureşti şi unde se simţea o atitudine de pregătire pentru reintrarea în război. Pentru un atac armat împotriva României au căzut de acord toţi factorii competenţi: Hintze, ministrul de externe german, ministrul de externe austro-ungar, Burian, şi generalismul austro-ungar von Arz. 
           Trupele din Ucraina, care erau disponibile, au fost avizate să facă pregătiri pentru un eventual atac asupra României din spate. Dar împăratul Carol al Austriei a interzis orice mişcări de trupe deoarece avea intenţia să facă lui Wilson o ofertă de pace. Atacarea României ar fi fost discordantă cu intenţiile de pace.

            La 25 septembrie 1918, delegaţii celor patru state inamice României au iscălit la Berlin protocolul prin care Dobrogea, care prin pacea de la Bucureşti fusese atribuită lor, în condominium, se ceda în întregime şi fără nici o restricţie Bulgariei. Litigiul turco-bulgar care întârziase această soluţie se aplanase. După patru zile, delegatul bulgar Kolusev sosea la Sofia cu preţiosul document. Dar în aceeaşi zi Bulgaria capitula la Salonic şi ieşea din luptă. Dobrogea aparţinuse Bulgariei numai în cele patru zile cât îi trebuise documentului să călătorească de la Berlin la Sofia. 
            Imediat bulgarii au devenit odioşi şi trădători în faţa Puterilor Centrale. La Bucureşti li se aruncau vorbe grele de către foştii aliaţi, iar steagurile şi firmele lor au fost doborâte de ocupanţii germani. La localul Capşa, unde se instalase „Domā bulgarski ofiţiri i voiniti“, clubul bulgar, a reintrat totul în normalul românesc. Bulgarii au părăsit ţara.

             La 30 octombrie 1918, Serbia a fost eliberată. Germanii s-au retras prin Bulgaria, s-au hărţuit cu bulgarii şi au trecut în România.

               Puterile Centrale au încercat să organizeze o nouă linie de apărare de-a lungul Dunării şi Savei. S-au adus câteva divizii din Ucraina, în sudul Austro-Ungariei şi la Dunăre. Acelea, împreună cu alte nouă divizii, au format o armată nouă sub comanda mareşalului Kövess. Armata de ocupaţie din Muntenia s-a întărit cu Armata a XI-a germană, retrasă din Peninsula Balcanică. Cu aceste efective, Mackensen trebuia să apere linia Dunării din Banat şi Muntenia, spre a acoperi spatele Puterilor Centrale şi a menţine ocupaţia în România cu bogăţia petrolului. Deşi se aştepta la atacul Antantei dinspre sud, comandantul german simţea că cea mai mare ameninţare îi venea din spate, unde Moldova clocotea. Germanii nu-şi făceau nici o iluzie despre sentimentele şi intenţiile românilor care erau cu ochii aţintiţi la Dunăre unde se aştepta apariţia armatelor Antantei.

            Mackensen dispunea de 170.000 de oameni pe frontul său, dar pe frontiera muntoasă a Moldovei armata austro-ungară a arhiducelui Iosif se dizolvase. Nu mai rămăseseră decât câteva detaşamente de grăniceri.

           La prima vedere, armata română din Moldova nu mai putea conta, deocamdată, ca o forţă luptătoare de temut. Prin pacea odioasă de la Bucureşti fuseseră desfiinţate o parte din diviziile româneşti, păstrându-şi numai cadrele de ofiţeri. Alte divizii fuseseră reduse la efective de pace, fixându-li-se numărul total al oamenilor la 20.000 în infanterie, 3.200 în cavalerie şi 9.000 la artilerie. Singurele formaţii importante erau trupele române din Basarabia, două divizii vechi, cu efectivul de război şi alte formaţiuni mai recente. Totuşi, Moldova dispunea de mari cantităţi de material şi muniţii în depozitele ruseşti părăsite, sau capturate. Cu toate greutăţile, România ar fi putut strânge repede, în jurul efectivelor existente, o armată a cărei valoare Mackensen o cunoaştea de la Mărăşeşti.

              Deoarece mijloacele militare nu-l îndreptăţeau pe Mackensen să fie optimist, el a fost autorizat să intre în tratative politice, care să întârzie, sau chiar să împiedice temuta intervenţie a românilor. România trebuia ameţită cu tratative diplomatice şi ademenită cu daruri, dintre care cel mai important era Dobrogea. Bineînţeles, germanii doreau să păstreze linia ferată Cernavodă-Constanţa şi portul. 
Guvernul român a fost îndemnat să reocupe Dobrogea de la bulgarii care o administrau milităreşte. Germania, aflată în prăbuşire, dorea să dăruiască ceea ce nu era în stare să păstreze, nici să dăruiască. România nu a acceptat să intre la tocmeală cu asupritorul care se prăbuşea, nici să primească concesiuni din partea lui. România aştepta să se reînalţe prin puterea ei şi a aliaţilor ei.

             S.U.A. şi-a exprimat poziţia hotărâtă alături de aliaţii mai vechi ai României, prin declaraţia de la 6 noiembrie 1918 a lui Lansing, comunicată Consiliului Naţional Român de la Paris. Declaraţia exprima sprijinul guvernului american pentru realizarea drepturilor politice şi teritoriale ale românilor.

            Infrântă drastic pe frontul italian, între 27 şi 30 octombrie 1918, Austro-Ungaria a fost nevoită să încheie armistiţiul cu Antanta, prin italieni. Armistiţiul acorda termen de 15 zile pentru scurgerea armatelor germane prin teritoriul Monarhiei Bicefale, termen care se referea la toate trupele Puterilor Centrale, nu numai la cele de pe frontul italian.

             Ameninţat de un atac de la sud de Dunăre, care era iminent, precum şi de reintrarea României în război, Mackensen a fost nevoit să ceară Marelui Cartier german permisiunea să înceapă retragerea armatei sale primejduite. Marele Cartier german a dat aprobarea şi a dat ordinul ca în cazul că nu se putea realiza o evacuare regulată, Mackensen să-şi croiască drum cu forţa prin Transilvania. Transporturile de materiale trebuiau să înceapă la 5 noiembrie, iar ale trupelor pe 12 noiembrie.

           In acelaşi timp, Mackensen a intervenit pe lângă guvernul român cu rugămintea ca retragerea armatelor germane din Muntenia şi Dobrogea, prin teritoriul român, să fie lăsată netulburată de atacuri şi urmăriri, fie din partea românilor, fie din cea a Aliaţilor. In caz contrar el ar fi fost silit să procedeze la distrugeri, printre care şi aruncarea în aer a podului de peste Dunăre. Cerea de asemenea, ca în cazul că armata română ar trece munţii din Moldova în Transilvania, aceasta să nu depăşească linia Braşov-Cluj. Mareşalul îşi exprima „simpatia“ pentru cauza naţională a românilor, dezgustul pentru bulgari şi pentru unguri şi dorea să se despartă de români ca de nişte prieteni.

            După capitularea armatei bulgare, Franchet d'Esperey elaborase un proiect care prevedea o operaţie principală pentru eliberarea Serbiei şi pătrunderea spre Budapesta, cu intenţia de a ataca Germania pe la sud; o altă operaţie secundară spre Constantinopol şi o a treia operaţie separată, la centru, spre Dunăre, prin Bulgaria. Această armată de centru, Armata de Dunăre, trebuia să protejeze flancurile celorlalte două armate ce operau spre Belgrad şi Constantinopol, dar să se şi opună trupelor austro-germane staţionate în Ucraina şi România.

         Armata de Dunăre compusă din trei divizii: s-a constituit în zona Şistov-Rusciuc şi a primit drept comandant pe generalul Berthelot adus de pe frontul din Champagne. El era cel mai nimerit să conducă armata de eliberare a României, de care era atât de mult legat prin acţiunea de reorganizare a armatei române din primăvara anului 1917.

        Armistiţiul cu Ungaria şi Turcia a oprit acţiunile celorlalte două aripi ale armatei din Balcani, dar Berthelot a început înaintarea spre Dunăre. Armata sa era prea slabă pentru misiunea încredinţată (divizia a 30-a franceză, a 16-a colonială, regimentul 4 vânători din Africa şi divizia a 27-a britanică) aşa că avea nevoie absolută de colaborarea armatei române.

        Pentru a intra în contact cu conducătorii recunoscuţi ai României, primul-ministru al Franţei, Clemenceau a încredinţat un mesaj verbal confidenţial lui Victor Antonescu, fostul ministru al ţării la Paris, indisponibilizat de Marghiloman. Mesajul trebuia trimis regelui Ferdinand şi lui Ion I.C. Brătianu. După ce a luat contact la Salonic cu generalii Franchet d'Esperey şi Berthelot, de la care a primit instrucţiuni privind cooperarea militară a României cu Berthelot, Antonescu, sub identitate şi în uniformă franceză, a străbătut într-un avion pilotat de Louis Noel distanţa Salonic-Iaşi, peste teritoriul ocupat de liniile germane, în ziua de 22 octombrie.

       Regele a trimis două telegrame preşedintelui Poincare şi premierului Clemenceau, amintind hotărârea de a relua lupta alături de aliaţi. I.I.C. Brătianu, prin altă telegramă, şi-a exprimat profunda emoţie cu care a luat la cunoştinţă sentimente şi intenţiile Franţei, manifestate şi prin alegerea generalului Berthelot pentru operaţiunile comune cu România. Tot el cerea şi precizări de detaliu. Toate cele trei telegrame au fost expediate prin legaţia americană, via New York, la Paris.

            O altă comunicare aeriană a lui Berthelot cerea României să mobilizeze toate diviziile ce se vor putea strânge şi dota cu artilerie. Armata de la Dunăre şi cea română trebuiau să-şi coordoneze acţiunile şi să se întâlnească la Ploieşti. Planurile mobilizării şi cooperării militare române au fost întocmite de generalul Prezan, deşi el, ca şi Brătianu, nu avea nici o funcţie oficială sub guvernul Marghiloman.

             La 6 noiembrie 1918, regele a cerut demisia guvernului Marghiloman, înlocuindu-l cu unul condus de generalul Coandă. Prin două decrete lege s-au dizolvat camerele parlamentare ce fuseseră servile germanilor, şi s-au anulat toate legile şi acţiunile elaborate sub guvernul Marghiloman.

           La 10 noiembrie 1918, regele a ordonat oficial mobilizarea armatei. Decretul era contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. Regele a adresat şi o proclamaţie prin care anunţa reintrarea României în luptă alături de Aliaţi, iar ostaşilor le-a adresat un apel emoţionant.

             In aceeaşi zi, la ora 4 dimineaţa, ataşatul militar al guvernului român la Bucureşti, generalul Eremia, l-a deşteptat pe von Mackensen pentru a-i remite o notă a guvernului Coandă. In principal nota cerea ca trupele germane să părăsească România în termen de 24 de ore. După scurgerea acestui răgaz trupele trebuiau să depună armele şi să se abţină de la orice distrugeri sau violenţe. Se mai spunea în notă: „Aşteptăm răspuns până mâine la ora 9, fiind nevoiţi, ca în caz contrar, să întrebuinţăm forţa pentru a ajunge la acest rezultat“.

          Retragerea germană începuse cu câteva zile înainte în ritm lent, conform prevederilor armistiţiului semnat de italieni în numele Antantei şi a termenului de tranzitare în 15 zile a teritoriului austro-ungar. In după amiaza zilei de 10 noiembrie, în urma ultimatului român, retragerea a început în masă şi în dezordine. Toată noaptea şi a doua zi s-a produs un imens exod.

           In noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1918, trupele lui Berthhelot au început trecerea Dunării în mai multe puncte, începând de la Giurgiu, apoi în noaptea 10-11 noiembrie la Zimnicea şi Turnu Măgurele.

Marţi 12 noiembrie 1918, evacuarea Bucureştiului s-a sfârşit nu fără conflicte sângeroase cu populaţia. Mackensen fugise înainte de această dată. In acea dimineaţă generalul Koch, guvernatorul militar, a străbătut Calea Victoriei în goana automobilului cu revolverul în mână. Cei din urmă soldaţi germani, garda de la Haupt-Wachel (Centrul Militar sau apoi Casa Centrală a Armatei), au fost dezarmaţi şi făcuţi prizonieri de jandarmii români.

        Oraşul a intrat în sărbătoare. Redacţiile ziarelor germanofile: Lumina, Steagul şi Gazeta, au fost devastate de mulţime, iar la periferii au fost jefuite depozitele armatei de ocupaţie. Apoi, timp de câteva zile, capitala a trăit o viaţă de aşteptare enervantă. Mulţimea nu părăsea centrul oraşului în speranţa de a întâmpina armatele victorioase. Pentru a evita aglomerări şi dezordini, prefectul Al. Tzigara-Samurcaş a promis populaţiei, printr-un apel dat publicităţii, că sosirea trupelor aliate va fi anunţată de clopotul de la Mitropolie.

           Primii veniţi, dintre cei aşteptaţi, au fost francezii. Prima patrulă cu comunicări din partea generalului Berthelot a sosit pe 17 noiembrie, iar în ziua următoare a mai venit, pe calea aerului, un grup de ofiţeri, care s-au bucurat de o primire entuziastă.

           Trupele germane în retragere au distrus toată infrastructura comunicaţiilor. Abia la 16 noiembrie s-a putut stabili o legătură între guvernul de la Iaşi şi generalul Berthelot care a primit dezlegarea să ia măsuri administrative şi de pază în teritoriul român rămas fără stăpân, în Muntenia. Trupele germane în retragere au trecut la distrugerea podurilor, a drumurilor, a căilor ferate, au luat prizonieri o seamă de jandarmi români, au împuşcat locuitori şi au jefuit tot ce întâlneau în cale, demn de însuşit. Trecând munţii în Transilvania, armata română a ajuns ariergarda germană pe care a dezarmat-o şi a deposedat-o de cele jefuite.

           Pentru a tăia retragerea trupelor germane, generalul Berthelot ceruse Comandamentului român de la Iaşi să suspende înaintarea pe direcţia Focşani-Buzău-Ploieşti, care începuse, şi să acţioneze pe direcţia Oituz-Braşov.

          In ziua de 12 noiembrie 1918, Berthelot a primit şi a transmis ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile. Germanii au continuat retragerea în linişte. La 1 decembrie 1918 cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii şi teritoriul României vechi era complet eliberat.

Marşul armatelor germane a fost întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Ei s-au revoltat, s-au organizat în soviete, şi-au maltratat ofiţerii, au atacat şi jefuit transporturile. Termenul de retragere se scursese de mult, dar armatele erau lăsate să-şi urmeze drumul. 
           Mareşalul Mackensen a fost internat de guvernul ungar, fost aliat, guvernul Karoly, în castelul Foth, lângă Budapesta. De acolo a fost dus la castelul contelui Chotek, la Futtak, lângă Neusatz, în vecinătatea Dunării, iar de acolo la Salonic. A fost eliberat tocmai în noiembrie 1919, pentru a merge în Germania. In acest fel şi-a respectat angajamentul luat în faţa soldaţilor săi. El a revenit în patrie ca cel din urmă soldat al armatei sale.

            In ziua de 1 decembrie 1918 Bucureştiul a îmbrăcat haine de sărbătoare. Inălţătoarea sărbătoare care urma a fost salutată în zori cu salve de tun. Regele reintra în capitala ţării sale în fruntea armatei sale eroice. Solemnitatea defilării cortegiului triumfal a început la ora 11 dimineaţa. La ea au participat şi delegaţii Congresului General al Bucovinei, veniţi pentru a înmâna regelui Actul Unirii Bucovinei cu România.

La trecerea cortegiului triumful din ochii locuitorilor înşiruiţi pe trotuarele şoselei Kiseleff, Căii Victoriei şi Bulevardul Academiei, picurau lacrimi de fericire. In fruntea cortegiului se afla regele, având alături pe regina Maria şi pe generalul Berthelot, toţi trei călare. In urma lor venea generalul Prezan şi oastea, cu regimentele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Cireşoaia. Urmau unităţi din armatele aliate, francezi, englezi, americani, reprezentanţi ai celor ce se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă ale Apusului, conduse de generalul d'Anselme.

           Primul rond de pe şoseaua Kiseleff era decorat cu drapelele regimentelor celor cinci corpuri de armată. In Piaţa Victoriei aşteptau oficialităţile, membrii guvernului, ai corpului diplomatic şi ai consiliului comunal. In faţa clădirii Fundaţiei Universitare Carol I se găseau corurile reunite ale mai multor şcoli cu cocarde în piept şi steguleţe ale ţărilor aliate.

             In aceeaşi zi la Alba Iulia, capitala lui Mihai Viteazul, prin voinţa naţiunii române se îndeplinea cel mai măreţ act al istoriei moderne române. Se reîntegea România Mare.

Verificat ortografic.

ROMÂNIA - EVOLUŢII ALE BUCOVINEI BBB X

           Datorită istoriei şi poziţiei sale geografice speciale ce a cunoscut în timp convieţuirea paşnică a mai multor etnii, Bucovina este o regiune de interferenţe culturale, situată, conform aprecierii cercetătorului german Erich Beck, „între Orient şi Occident”.

         Prin apartenenţa la zone geografice, culturale şi geopolitice diferite, destinul istoric şi cultural al acestei regiuni este unul de excepţie. Din punct de vedere geografic, Bucovina face parte din estul Europei. Din punct de vedere cultural, datorită includerii sale în statul austriac (austro-ungar), această regiune a făcut parte, în perioada 1775-1918, din zona de cultură central-europeană. Apartenenţa la aria culturală central-europeană a facilitat introducerea şi consolidarea culturii germane în Buchenland („Ţara Fagilor”). Acest proces amplu şi complex s-a realizat cu precădere prin intermediul Kulturträger-ilor („purtători de cultură”) germani şi evrei, vorbitori de limbă germană sau idiş. Din punct de vedere geopolitic, Bucovina a fost în Evul Mediu o regiune situată la intersecţia zonelor de influenţă ale Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman.

Incepând cu secolul al 18-lea, Bucovina a intrat în sfera de influenţă a trei imperii: Otoman, Austriac şi Rus. Această regiune nu şi-a putut constitui de-a lungul timpului o identitate politică reală, fiind succesiv parte componentă a Moldovei medievale (din a doua parte a secolului al XIV-lea – 1774), a Imperiului Austriac (1774/1775-1918) şi a Regatului României (1918-1940; 1941-1944). Nordul acestei provincii a făcut parte din Uniunea Sovietică (1940-1941; 1944-1991). In prezent, provincia istorică Bucovina este divizată în două părţi, sudul acesteia fiind înglobat în Judeţul Suceava (8.555 km2) din România, nordul fiind integrat, începând cu 1991, în Regiunea Cernăuţi (8.100 km2), din Ucraina.

Intrarea pe scena istoriei a acestui spaţiu a început încă din a doua jumătate a secolului al 14-lea, perioadă în care acest teritoriu a constituit nucleul în jurul căruia s-a format statul medieval Moldova, dar şi regiunea unde s-a desfăşurat o viaţă spirituală activă, concentrată mai ales în jurul unor mănăstiri celebre (Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Arbore, Solca, Dragomirna etc.). Partea de nord a ţării a cunoscut o dezvoltare economică puternică atât datorită stabilirii capitalei Moldovei la Suceava (începând cu anul 1387), cât şi articulării unei reţele de căi comerciale interne şi internaţionale şi puncte de apărare (cetăţile Suceava şi Hotin). Tradiţia bizantină şi influenţele venite din vestul Europei s-au regăsit materializate în splendidele monumente de arhitectură medievală, majoritatea fiind ridicate în secolele 15-16 prin contribuţia financiară a domnilor şi boierilor moldoveni şi efortul populaţiei ţării. Mutarea capitalei la Iaşi (1564) a avut consecinţe nefaste asupra evoluţiei sociale şi economice a părţii de nord a Moldovei şi, în special, asupra ritmului de dezvoltare a Sucevei. Până spre sfârşitul veacului al 18-lea viaţa populaţiei din Bucovina s-a desfăşurat în tiparele unui feudalism întârziat, patriarhal, în cadrul unei societăţi marcate de prezenţa unor instituţii destul de rigide: Domnia şi Biserica, resimţind din plin efectele negative ale conflictelor dintre Poartă şi Regatul Poloniei, sau Rusia.

Incepând cu anii 1774-1775, când Imperiul Otoman a cedat câteva judeţe din partea de nord a Moldovei Imperiului Habsburgic, în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, populaţia zonei anexate a fost orientată treptat spre modernitate.

Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km2, cam a 60-a parte din suprafaţa imperiului) până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut numeroase mutaţii care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice şi culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparaţie cu regiunile învecinate. In urma acestor transformări, Bucovina a devenit în conştiinţa opiniei publice cultivate o „Elveţie” a estului Europei, capitala provinciei, Cernăuţi, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „mica Vienă”.

 In perioada premergătoare anexării la Imperiul Habsburgic, populaţia Bucovinei era puţin numeroasă. Recensămintele efectuate de administraţia militară rusă de ocupaţie, în anii 1772-1773 şi 1774, au consemnat pentru Bucovina un număr de circa 80 mii locuitori, grupaţi în 266 localităţi şi trei târguri. Din punct de vedere al structurii etnice, pe baza analizei onomasticii locuitorilor înregistraţi, din totalul populaţiei circa 2/3 erau români, 1/4 erau ucraineni, alături de care se regăseau şi ţigani (peste 3%), evrei (mai puţin de 3%), ruşi (puţin peste 1%), polonezi (circa 0,5%) şi câteva familii de germani. In primele decenii ale stăpânirii habsburgice, populaţia Bucovinei a crescut în mod exploziv datorită colonizărilor organizate, operate de austrieci, mai ales cu scopul de a contrapondera elementul românesc absolut dominant. Au avut loc şi colonizări spontane. Numeroşi etnici străini s-au aşezat în Bucovina de bună voie datorită existenţei unor condiţii mai bune de trai în comparaţie cele cu locurile lor de baştină. Ultimul recensământ austriac (1910), considerat neobiectiv şi nereal, consemna 798.355 locuitori, din care 34,24% români, 38,22% ucraineni, 9,15% germani, 12% evrei, 4,54% poloni, 1,85% „alte naţionalităţi”. Conform acestui recensământ, românii erau majoritari în sudul iar ucrainenii în nordul Bucovinei. 

Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meşteşugurile, arendăşia şi comerţul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiţia şi Polonia s-a accentuat.  In anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriaşi, dintre care 5.091 evrei şi 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic şi intrepid, evreii vor ajunge până la sfârşitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieţii economice din Bucovina şi să devină purtători zeloşi ai culturii şi civilizaţiei germane pe aceste meleaguri.

In Bucovina au mai fost colonizaţi în secolele 18-19 polonezi, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huţuli şi ucraineni, ultimii meritând o menţiune specială. Emigrarea miilor de ucraineni din Galiţia vecină, în secolele 18-19 a avut motivaţii complexe. Aceste motivaţii erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, faţă de 80-100 zile în Galiţia), militare (coloniştii şi imigranţii sosiţi în Bucovina erau degrevaţi de serviciul militar pe toată durata vieţii lor) şi religioase (fiind în majoritatea lor ortodocşi, ucrainenii treceau într-o regiune tradiţional ortodoxă). Boierii bucovineni au stimulat şi au înlesnit aşezarea pe moşiile lor a braţelor de muncă ieftine şi nepretenţioase, aşa cum au făcut cei din ţările române care au cumpătat asiduu robi ţigani de la tătari.

In zilele noastre numărul populaţiei germane din Bucovina a scăzut în mod drastic, în principal datorită emigrărilor în Germania (dinaintea sau după ultimul război mondial). Un fenomen similar s-a petrecut cu populaţia evreiască, mulţi evrei fiind deportaţi în vremea războiului, sau „făcând alia” (emigrând) în Israel după încheierea conflagraţiei, fenomenul „alia” întâlnindu-se atât în sudul cât şi în nordul Bucovinei. După război, o mare parte din românii din nordul Bucovinei au fost deportaţi în Siberia, în regiune fiind aduşi în schimb mii de „specialişti” din interiorul U.R.S.S., fenomene care au influenţat radical tabloul etnic al provinciei. Conform recensământului întocmit în 2001, în partea de nord a Bucovinei, ţinutul Herţa şi o parte din nordul Basarabiei (teritorii componente ale regiunii Cernăuţi), trăiau circa 919 mii locuitori, dintre care 75% erau ucraineni, românii reprezentând 19,8%, iar ruşii, germanii şi alte etnii aproape 5,3%. Anumite mutaţii în structura etnică s-au înregistrat şi la nivelul judeţului Suceava. Conform recensământului populaţiei şi locuinţelor din 18 martie 2002, în judeţul Suceava trăiau peste 688 mii de locuitori, românii deţinând ponderea absolută (aproape 663 mii de persoane). Acest recensământ înregistra un număr însemnat de etnici ucraineni (8.514), romi (9.186), polonezi (2.609), ruşi lipoveni (2.543) şi germani (1.773).

Este demn de remarcat că în Bucovina istorică austriecii au reuşit recordul de a amesteca, de-a lungul timpului, 11 etnii ce au practicat 9 credinţe religioase. Nu este de neglijat însă că ortodocşii au fost trataţi mult timp ca potenţiali trădători, mai ales în preajma şi în timpul Primului Război Mondial. Germanizarea provinciei pe timpul Imperiului Habsburgic a fost urmată de rusificarea ei după raptul de după al Doilea Război Mondial.