duminică, 20 mai 2012

Eliberarea Bucureştiului şi umilirea feldmareşalului Mackensen - BBB - X

            Pe frontul de vest al Primului Război Mondial, în prezenţa împăratului Wilhelm al II-lea, germanii au declanşat, la 15 iulie 1918, o mare ofensivă pe Marna. Acţiunea ar fi trebuit să fie hotărâtoare şi să-i ducă pe nemţi în faţa Parisului. După numai trei zile, la 18 iulie 1918, mareşalul francez Foch a dezlănţuit o contraofensivă care a respins pe germani înapoi peste Marna. Cu o lună înainte austriecii încercaseră şi ei o ultimă ofensivă împotriva italienilor, dar fuseseră respinşi înapoi peste râul Piave. Declinul puterii militare austro-germane se prefigura.
         La 8 august 1918, generalul Foch a spart frontul german pe Somme, astfel că înfrângerea germanilor era completă, iar Ludendorff şi-a pierdut raţiunea lucidă de până atunci. El a anunţat pe împărat că războiul nu mai poate fi câştigat.
           Loviturile Antantei au curs una după alta. Germanii s-au retras pe linia Siegfried pe care o considerau inexpugnabilă, dar au fost respinşi şi de acolo. Moralul german era zdruncinat şi înfrângerea parea sigură.
        O nouă lovitură catastrofală s-a produs în Peninsula Balcanică. Acolo forţele Antantei menţineau frontul din faţa Monastir-ului încă din anul 1916. Paralizarea ofensivei generalului Sarrail în sudul Peninsulei Balcanice fusese una din cauzele dezastrului campaniei române din 1916. Sarrail nu primise ajutor de la generalii Joftre şi Kitchener.
     O mai bună înţelegere a importanţei Frontului balcanic din partea mareşalului Foch a condus la reorganizarea şi întărirea Antantei de la Salonic. Ca urmare generalul Franchet d'Esperey a dispus de o armată considerabilă, întinsă de la Marea Adriatică la Marea Egee, compusă din divizii franceze, engleze, italiene, sârbeşti şi greceşti.
       La 15 septembrie 1918, el a atacat şi a spart centrul frontului bulgar, la Dobropolje. Bulgarii demoralizaţi şi împrăştiaţi s-au predat în masă. Victoria aliaţilor a fost completă. La 29 septembrie delegaţii bulgari au iscălit armistiţiul la Salonic, armistiţiu care însemna capitularea completă a Bulgariei. Câteva zile mai târziu, ţarul bulgar, Ferdinand de Coburg, a abdicat în favoarea fiului său Boris şi a fugit peste graniţă, împreună cu Radoslavov, primul-ministru şi ceilalţi complici cu care urzise politica criminală împotriva vecinilor (români şi sârbi).
        Victoria zdrobitoare din Peninsula Balcanică a fost de o importanţă considerabilă pentru înalta conducere a războiului Antantei. Intre cei ce susţineau importanţa unică a frontului apusean şi cei ce mizau pe o lovitură în Balcani, realitatea dăduse câştig celor din urmă. Victoria lui Franchet era decisivă şi pentru soarta Turciei. Epuizată de durata războiului şi de înfrângerile suferite în Palestina şi Siria, dar şi despărţită de cele două imperii centrale, care îi procurau mijloacele de luptă şi îi stimulau puterea de rezistenţă, Turcia a fost condamnată la capitulare în a doua jumătate a lunii octombrie (30 octombrie 1918).
           Pe urma armatelor austro-ungare care se retrăgeau prin Albania şi Serbia, armatele Antantei au înaintat victorioase, au eliberat Serbia şi s-au apropiat de Dunăre. Puterile Centrale au încercat să stabilizeze un nou front la Dunăre, iar Franchet d'Esperey făcea preparative de înaintare spre Budapesta. Acesta a primit, însă, ordin de la premierul francez, Clemenceau, „să pună capăt iniţiativelor personale“ şi să suspende marşul spre Budapesta. Nu au fost explicate motivele acestei măsuri, politica nu mergea în pas cu strategia militară.
          Faţă de catastrofa care se apropia rapid, cele două imperii centrale s-au adresat, pe 5 octombrie 1918, preşedintelui american Wilson cu cererea de încheiere a unui armistiţiu pe toate fronturile, în vederea păcii. Agonia imperiilor centrale începuse şi urma a se sfârşi peste o lună.
         Spre sfârşitul lunii august 1918, guvernele şi statele majore germane şi austro-ungare au început tratative pentru a trece la măsuri de constrângere prin forţă armată a „României rebele“, unde regele Ferdinand I-ul nu semnase Tratatul de pace de la Bucureşti şi unde se simţea o atitudine de pregătire pentru reintrarea în război. Pentru un atac armat împotriva României au căzut de acord toţi factorii competenţi: Hintze, ministrul de externe german, ministrul de externe austro-ungar, Burian, şi generalismul austro-ungar von Arz. 
           Trupele din Ucraina, care erau disponibile, au fost avizate să facă pregătiri pentru un eventual atac asupra României din spate. Dar împăratul Carol al Austriei a interzis orice mişcări de trupe deoarece avea intenţia să facă lui Wilson o ofertă de pace. Atacarea României ar fi fost discordantă cu intenţiile de pace.
            La 25 septembrie 1918, delegaţii celor patru state inamice României au iscălit la Berlin protocolul prin care Dobrogea, care prin pacea de la Bucureşti fusese atribuită lor, în condominium, se ceda în întregime şi fără nici o restricţie Bulgariei. Litigiul turco-bulgar care întârziase această soluţie se aplanase. După patru zile, delegatul bulgar Kolusev sosea la Sofia cu preţiosul document. Dar în aceeaşi zi Bulgaria capitula la Salonic şi ieşea din luptă. Dobrogea aparţinuse Bulgariei numai în cele patru zile cât îi trebuise documentului să călătorească de la Berlin la Sofia. 
            Imediat bulgarii au devenit odioşi şi trădători în faţa Puterilor Centrale. La Bucureşti li se aruncau vorbe grele de către foştii aliaţi, iar steagurile şi firmele lor au fost doborâte de ocupanţii germani. La localul Capşa, unde se instalase „Domā bulgarski ofiţiri i voiniti“, clubul bulgar, a reintrat totul în normalul românesc. Bulgarii au părăsit ţara.
             La 30 octombrie 1918, Serbia a fost eliberată. Germanii s-au retras prin Bulgaria, s-au hărţuit cu bulgarii şi au trecut în România.
               Puterile Centrale au încercat să organizeze o nouă linie de apărare de-a lungul Dunării şi Savei. S-au adus câteva divizii din Ucraina, în sudul Austro-Ungariei şi la Dunăre. Acelea, împreună cu alte nouă divizii, au format o armată nouă sub comanda mareşalului Kövess. Armata de ocupaţie din Muntenia s-a întărit cu Armata a XI-a germană, retrasă din Peninsula Balcanică. Cu aceste efective, Mackensen trebuia să apere linia Dunării din Banat şi Muntenia, spre a acoperi spatele Puterilor Centrale şi a menţine ocupaţia în România cu bogăţia petrolului. Deşi se aştepta la atacul Antantei dinspre sud, comandantul german simţea că cea mai mare ameninţare îi venea din spate, unde Moldova clocotea. Germanii nu-şi făceau nici o iluzie despre sentimentele şi intenţiile românilor care erau cu ochii aţintiţi la Dunăre unde se aştepta apariţia armatelor Antantei.
            Mackensen dispunea de 170.000 de oameni pe frontul său, dar pe frontiera muntoasă a Moldovei armata austro-ungară a arhiducelui Iosif se dizolvase. Nu mai rămăseseră decât câteva detaşamente de grăniceri.
           La prima vedere, armata română din Moldova nu mai putea conta, deocamdată, ca o forţă luptătoare de temut. Prin pacea odioasă de la Bucureşti fuseseră desfiinţate o parte din diviziile româneşti, păstrându-şi numai cadrele de ofiţeri. Alte divizii fuseseră reduse la efective de pace, fixându-li-se numărul total al oamenilor la 20.000 în infanterie, 3.200 în cavalerie şi 9.000 la artilerie. Singurele formaţii importante erau trupele române din Basarabia, două divizii vechi, cu efectivul de război şi alte formaţiuni mai recente. Totuşi, Moldova dispunea de mari cantităţi de material şi muniţii în depozitele ruseşti părăsite, sau capturate. Cu toate greutăţile, România ar fi putut strânge repede, în jurul efectivelor existente, o armată a cărei valoare Mackensen o cunoaştea de la Mărăşeşti.
              Deoarece mijloacele militare nu-l îndreptăţeau pe Mackensen să fie optimist, el a fost autorizat să intre în tratative politice, care să întârzie, sau chiar să împiedice temuta intervenţie a românilor. România trebuia ameţită cu tratative diplomatice şi ademenită cu daruri, dintre care cel mai important era Dobrogea. Bineînţeles, germanii doreau să păstreze linia ferată Cernavodă-Constanţa şi portul. 
Guvernul român a fost îndemnat să reocupe Dobrogea de la bulgarii care o administrau milităreşte. Germania, aflată în prăbuşire, dorea să dăruiască ceea ce nu era în stare să păstreze, nici să dăruiască. România nu a acceptat să intre la tocmeală cu asupritorul care se prăbuşea, nici să primească concesiuni din partea lui. România aştepta să se reînalţe prin puterea ei şi a aliaţilor ei.
             S.U.A. şi-a exprimat poziţia hotărâtă alături de aliaţii mai vechi ai României, prin declaraţia de la 6 noiembrie 1918 a lui Lansing, comunicată Consiliului Naţional Român de la Paris. Declaraţia exprima sprijinul guvernului american pentru realizarea drepturilor politice şi teritoriale ale românilor.
             Infrântă drastic pe frontul italian, între 27 şi 30 octombrie 1918, Austro-Ungaria a fost nevoită să încheie armistiţiul cu Antanta, prin italieni. Armistiţiul acorda termen de 15 zile pentru scurgerea armatelor germane prin teritoriul Monarhiei Bicefale, termen care se referea la toate trupele Puterilor Centrale, nu numai la cele de pe frontul italian.
             Ameninţat de un atac de la sud de Dunăre, care era iminent, precum şi de reintrarea României în război, Mackensen a fost nevoit să ceară Marelui Cartier german permisiunea să înceapă retragerea armatei sale primejduite. Marele Cartier german a dat aprobarea şi a dat ordinul ca în cazul că nu se putea realiza o evacuare regulată, Mackensen să-şi croiască drum cu forţa prin Transilvania. Transporturile de materiale trebuiau să înceapă la 5 noiembrie, iar ale trupelor pe 12 noiembrie.
           In acelaşi timp, Mackensen a intervenit pe lângă guvernul român cu rugămintea ca retragerea armatelor germane din Muntenia şi Dobrogea, prin teritoriul român, să fie lăsată netulburată de atacuri şi urmăriri, fie din partea românilor, fie din cea a Aliaţilor. In caz contrar el ar fi fost silit să procedeze la distrugeri, printre care şi aruncarea în aer a podului de peste Dunăre. Cerea de asemenea, ca în cazul că armata română ar trece munţii din Moldova în Transilvania, aceasta să nu depăşească linia Braşov-Cluj. Mareşalul îşi exprima „simpatia“ pentru cauza naţională a românilor, dezgustul pentru bulgari şi pentru unguri şi dorea să se despartă de români ca de nişte prieteni.
            După capitularea armatei bulgare, Franchet d'Esperey elaborase un proiect care prevedea o operaţie principală pentru eliberarea Serbiei şi pătrunderea spre Budapesta, cu intenţia de a ataca Germania pe la sud; o altă operaţie secundară spre Constantinopol şi o a treia operaţie separată, la centru, spre Dunăre, prin Bulgaria. Această armată de centru, Armata de Dunăre, trebuia să protejeze flancurile celorlalte două armate ce operau spre Belgrad şi Constantinopol, dar să se şi opună trupelor austro-germane staţionate în Ucraina şi România.
         Armata de Dunăre compusă din trei divizii: s-a constituit în zona Şistov-Rusciuc şi a primit drept comandant pe generalul Berthelot adus de pe frontul din Champagne. El era cel mai nimerit să conducă armata de eliberare a României, de care era atât de mult legat prin acţiunea de reorganizare a armatei române din primăvara anului 1917.
        Armistiţiul cu Ungaria şi Turcia a oprit acţiunile celorlalte două aripi ale armatei din Balcani, dar Berthelot a început înaintarea spre Dunăre. Armata sa era prea slabă pentru misiunea încredinţată (divizia a 30-a franceză, a 16-a colonială, regimentul 4 vânători din Africa şi divizia a 27-a britanică) aşa că avea nevoie absolută de colaborarea armatei române.
        Pentru a intra în contact cu conducătorii recunoscuţi ai României, primul-ministru al Franţei, Clemenceau a încredinţat un mesaj verbal confidenţial lui Victor Antonescu, fostul ministru al ţării la Paris, indisponibilizat de Marghiloman. Mesajul trebuia trimis regelui Ferdinand şi lui Ion I.C. Brătianu. După ce a luat contact la Salonic cu generalii Franchet d'Esperey şi Berthelot, de la care a primit instrucţiuni privind cooperarea militară a României cu Berthelot, Antonescu, sub identitate şi în uniformă franceză, a străbătut într-un avion pilotat de Louis Noel distanţa Salonic-Iaşi, peste teritoriul ocupat de liniile germane, în ziua de 22 octombrie.
            Regele a trimis două telegrame preşedintelui Poincare şi premierului Clemenceau, amintind hotărârea de a relua lupta alături de aliaţi. I.I.C. Brătianu, prin altă telegramă, şi-a exprimat profunda emoţie cu care a luat la cunoştinţă sentimente şi intenţiile Franţei, manifestate şi prin alegerea generalului Berthelot pentru operaţiunile comune cu România. Tot el cerea şi precizări de detaliu. Toate cele trei telegrame au fost expediate prin legaţia americană, via New York, la Paris.
            O altă comunicare aeriană a lui Berthelot cerea României să mobilizeze toate diviziile ce se vor putea strânge şi dota cu artilerie. Armata de la Dunăre şi cea română trebuiau să-şi coordoneze acţiunile şi să se întâlnească la Ploieşti. Planurile mobilizării şi cooperării militare române au fost întocmite de generalul Prezan, deşi el, ca şi Brătianu, nu avea nici o funcţie oficială sub guvernul Marghiloman.
             La 6 noiembrie 1918, regele a cerut demisia guvernului Marghiloman, înlocuindu-l cu unul condus de generalul Coandă. Prin două decrete lege s-au dizolvat camerele parlamentare ce fuseseră servile germanilor, şi s-au anulat toate legile şi acţiunile elaborate sub guvernul Marghiloman.
           La 10 noiembrie 1918, regele a ordonat oficial mobilizarea armatei. Decretul era contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. Regele a adresat şi o proclamaţie prin care anunţa reintrarea României în luptă alături de Aliaţi, iar ostaşilor le-a adresat un apel emoţionant.
             In aceeaşi zi, la ora 4 dimineaţa, ataşatul militar al guvernului român la Bucureşti, generalul Eremia, l-a deşteptat pe von Mackensen pentru a-i remite o notă a guvernului Coandă. In principal nota cerea ca trupele germane să părăsească România în termen de 24 de ore. După scurgerea acestui răgaz trupele trebuiau să depună armele şi să se abţină de la orice distrugeri sau violenţe. Se mai spunea în notă: „Aşteptăm răspuns până mâine la ora 9, fiind nevoiţi, ca în caz contrar, să întrebuinţăm forţa pentru a ajunge la acest rezultat“.
          Retragerea germană începuse cu câteva zile înainte în ritm lent, conform prevederilor armistiţiului semnat de italieni în numele Antantei şi a termenului de tranzitare în 15 zile a teritoriului austro-ungar. In după amiaza zilei de 10 noiembrie, în urma ultimatului român, retragerea a început în masă şi în dezordine. Toată noaptea şi a doua zi s-a produs un imens exod.
           In noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1918, trupele lui Berthhelot au început trecerea Dunării în mai multe puncte, începând de la Giurgiu, apoi în noaptea 10-11 noiembrie la Zimnicea şi Turnu Măgurele.
Marţi 12 noiembrie 1918, evacuarea Bucureştiului s-a sfârşit nu fără conflicte sângeroase cu populaţia. Mackensen fugise înainte de această dată. In acea dimineaţă generalul Koch, guvernatorul militar, a străbătut Calea Victoriei în goana automobilului cu revolverul în mână. Cei din urmă soldaţi germani, garda de la Haupt-Wachel (Centrul Militar sau apoi Casa Centrală a Armatei), au fost dezarmaţi şi făcuţi prizonieri de jandarmii români.
        Oraşul a intrat în sărbătoare. Redacţiile ziarelor germanofile: Lumina, Steagul şi Gazeta, au fost devastate de mulţime, iar la periferii au fost jefuite depozitele armatei de ocupaţie. Apoi, timp de câteva zile, capitala a trăit o viaţă de aşteptare enervantă. Mulţimea nu părăsea centrul oraşului în speranţa de a întâmpina armatele victorioase. Pentru a evita aglomerări şi dezordini, prefectul Al. Tzigara-Samurcaş a promis populaţiei, printr-un apel dat publicităţii, că sosirea trupelor aliate va fi anunţată de clopotul de la Mitropolie.
           Primii veniţi, dintre cei aşteptaţi, au fost francezii. Prima patrulă cu comunicări din partea generalului Berthelot a sosit pe 17 noiembrie, iar în ziua următoare a mai venit, pe calea aerului, un grup de ofiţeri, care s-au bucurat de o primire entuziastă.
           Trupele germane în retragere au distrus toată infrastructura comunicaţiilor. Abia la 16 noiembrie s-a putut stabili o legătură între guvernul de la Iaşi şi generalul Berthelot care a primit dezlegarea să ia măsuri administrative şi de pază în teritoriul român rămas fără stăpân, în Muntenia. Trupele germane în retragere au trecut la distrugerea podurilor, a drumurilor, a căilor ferate, au luat prizonieri o seamă de jandarmi români, au împuşcat locuitori şi au jefuit tot ce întâlneau în cale, demn de însuşit. Trecând munţii în Transilvania, armata română a ajuns ariergarda germană pe care a dezarmat-o şi a deposedat-o de cele jefuite.
           Pentru a tăia retragerea trupelor germane, generalul Berthelot ceruse Comandamentului român de la Iaşi să suspende înaintarea pe direcţia Focşani-Buzău-Ploieşti, care începuse, şi să acţioneze pe direcţia Oituz-Braşov.
          In ziua de 12 noiembrie 1918, Berthelot a primit şi a transmis ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile. Germanii au continuat retragerea în linişte. La 1 decembrie 1918 cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii şi teritoriul României vechi era complet eliberat.
Marşul armatelor germane a fost întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Ei s-au revoltat, s-au organizat în soviete, şi-au maltratat ofiţerii, au atacat şi jefuit transporturile. Termenul de retragere se scursese de mult, dar armatele erau lăsate să-şi urmeze drumul. 
           Mareşalul Mackensen a fost internat de guvernul ungar, fost aliat, guvernul Karoly, în castelul Foth, lângă Budapesta. De acolo a fost dus la castelul contelui Chotek, la Futtak, lângă Neusatz, în vecinătatea Dunării, iar de acolo la Salonic. A fost eliberat tocmai în noiembrie 1919, pentru a merge în Germania. In acest fel şi-a respectat angajamentul luat în faţa soldaţilor săi. El a revenit în patrie ca cel din urmă soldat al armatei sale.
            In ziua de 1 decembrie 1918 Bucureştiul a îmbrăcat haine de sărbătoare. Inălţătoarea sărbătoare care urma a fost salutată în zori cu salve de tun. Regele reintra în capitala ţării sale în fruntea armatei sale eroice. Solemnitatea defilării cortegiului triumfal a început la ora 11 dimineaţa. La ea au participat şi delegaţii Congresului General al Bucovinei, veniţi pentru a înmâna regelui Actul Unirii Bucovinei cu România.
La trecerea cortegiului triumful din ochii locuitorilor înşiruiţi pe trotuarele şoselei Kiseleff, Căii Victoriei şi Bulevardul Academiei, picurau lacrimi de fericire. In fruntea cortegiului se afla regele, având alături pe regina Maria şi pe generalul Berthelot, toţi trei călare. In urma lor venea generalul Prezan şi oastea, cu regimentele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Cireşoaia. Urmau unităţi din armatele aliate, francezi, englezi, americani, reprezentanţi ai celor ce se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă ale Apusului, conduse de generalul d'Anselme.
           Primul rond de pe şoseaua Kiseleff era decorat cu drapelele regimentelor celor cinci corpuri de armată. In Piaţa Victoriei aşteptau oficialităţile, membrii guvernului, ai corpului diplomatic şi ai consiliului comunal. In faţa clădirii Fundaţiei Universitare Carol I se găseau corurile reunite ale mai multor şcoli cu cocarde în piept şi steguleţe ale ţărilor aliate.
             In aceeaşi zi la Alba Iulia, capitala lui Mihai Viteazul, prin voinţa naţiunii române se îndeplinea cel mai măreţ act al istoriei moderne române. Se reîntegea România Mare.

Verificat ortografic.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu