ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - De la glorie la umilinţă cu ajutorul trădării ruşilor

          Soarta a decis ca în marea conflagraţie mondială, dintre 1914-1918, ţara noastră să lupte pe marele front răsăritean alături de Rusia, despărţită la mari distanţe de celelalte mari puteri aliate din Antantă, Franţa, Anglia, Italia şi apoi SUA. Atitudinea Rusiei faţă de intrarea în război a României, în 1916, nu s-a manifestat deloc binevoitor pe perioada neutralităţii noastre, între 1914-1916. Când, după 1916, trupele ruseşti au fost nevoite să lupte umăr la umăr cu cele româneşti, din partea Rusiei au venit multe atitudini, păreri, acţiuni ostile şi întârzieri militare care au prejudiciat grav eforturile armatei române şi apărarea teritoriului său. Aceasta în condiţiile în care odată cu intrarea României în război, Rusiei îi reveneau obligaţii şi sarcini pe care România s-a bazat, sarcini care vizau în primul rând apărarea frontului de sud, de la Dunăre şi din Dobrogea, al României.

          Trupele ruse au participat pe fronturile române cu efective umane mult mai mici decât cele necesare, au întârziat aducerea armatelor, le-au introdus în luptă cu încetineală, și chiar au avut mari unităţi care s-au retras de la intrarea în luptă.

           Peste reticenţele şi planurile ascunse ale politicienilor şi marilor comandanţi ruşi, s-a suprapus nefast, în 1917, degradarea şi dezintegrarea armatei ruse, datorată revoluţiei ruse cu cele trei etape ale ei: etapa burgheză (Milinkov-Gucikov), social-democrată (Kerenski-Cernov) şi comunistă (Lenin-Troţki). Cele trei etape s-au succedat cu repeziciune şi au avut asupra armatei o influenţă continuă şi crescândă de democratizare, de slăbire, de minare a disciplinei şi, în cele din urmă, de disoluţie.

        Pe frontul răsăritean al războiului mondial, degringolada de la Petersburg a avut urmări grave pe ansamblu şi mai ales pentru raporturile româno-ruse. Urmarea catastrofală pentru România a fost aceea că a rămas singură în faţa fronturilor net superioare numeric ale Puterilor Centrale, pe Siret în faţa armatelor lui Mackensen, iar pe linia Carpaţilor Răsăriteni în faţa trupelor austro-ungare, conduse de arhiducele Ioseph August de Austria, ridicat la rangul militar de Generaloberst. 

         Alianţa militară româno-rusă a încetat să mai existe treptat, după sfârşitul marilor bătălii din vara lui 1917, bătălii în care forţele Puterilor Centrale au fost înfrânte prin imposibilitatea de ruperea fronturilor române şi a ocupării Moldovei libere, frântură de pământ ce mai reprezenta Regatul României. De altfel încă din acea perioadă a războiului, iulie-august 1917, trupele ruseşti au dat primele semne de trădare făţişă pe porţiuni ale frontului român.

            După vara victorioasă a frontului român, iulie-august 1917, alianţa ruso-română a încetat vertiginos să existe. Cei doi aliaţi au început şi au ajuns a nu mai avea un scop comun. Rusia revoluţionară nu mai agrea continuarea războiului alături de aliaţi, cu mutarea intereselor către politica internă, către revoluţia socialistă şi consolidarea unei noi orânduiri. De aceea războiul trebuia lichidat cu preţul oricăror sacrificii şi trădări (în viziunea Lenin-Troţki). In schimb România rămânea credincioasă apărării, înţelegea să facă eforturi eroice pentru a înlătura rănile provocate de înfrângerea din 1916 şi de ocupaţia inamică.

            Dată fiind vecinătatea celor două ţări şi întrepătrunderea celor două armate, despărţirea lor urma să ducă la dificultăţi şi chiar să evolueze spre conflicte. Indiferenţa unităţilor militare ruseşti bolşevizate de pe frontul de luptă comun cu românii, desprinderea lor de pe poziţiile ocupate, retragerea lor fără nici o consideraţie pentru golurile provocate, au lăsat trupele române singure împotriva inamicului puternic şi pe o linie de front cu mari întreruperi.

            Aliaţii din Apus nu puteau ajuta cu nimic situaţia militară disperată a României, astfel că se prefigura o catastrofă de proporţii, care să ducă nu numai la pierderea războiului ci şi la pierderea existenţei statului. Trădarea ruşilor era oribilă în ochii tuturor românilor. Puterea de rezistenţă a armatei române se baza pe interesul acut al aliaţilor apuseni, aliaţi care mizau pe menţinerea intactă a forţelor militare române neatinse de virusul disoluţiei revoluţionare a ruşilor.

         Cele două armate s-au aflat curând în tabere ostile, ce au intrat în conflict ideologic şi militar spre sfârşitul anului 1917. Armata rusă a suferit un proces de descompunere şi de sfărâmare. Se dovedea cu fiecare zi o construcţie în ruină cu temelia putrezită, un colos cu temelie de nisip. Şi dacă duşmanul nu-i dădea lovitura de graţie, aceasta se datora din raţiunea economisirii forţelor. Puterile Centrale simţeau că este mai bine ca zidul rusesc de la Marea Baltică la Marea Neagră să fie lăsat să se prăbuşească singur fără nici un efort şi risc din afară. Nu trebuia provocată vreo revigorare a onoarei ruse prin provocări din afară.

          Poziţia geografică şi strategiile războiului mondial legaseră soarta ţării noastre de Rusia. Pe frontul românesc, din Bucovina la Galaţi, şi pe teritoriul Moldovei se aflau peste un milion de soldaţi ruşi în contact strâns cu cei români şi cu populaţia civilă. Revoluţia din februarie 1917 câştigase repede masele de ostaşi ruşi, doritori să întoarcă spatele războiului şi să se ducă spre casă. Conducătorii politici şi militari ai României urmăreau cu nelinişte crescândă dezagregarea fostei armate aliate care se apropia vertiginos spre deznodământul final.

              Lozinca elementelor de stânga din cadrul revoluţiei ruse era „încetarea războiului şi încheierea păcii“ în orice condiţii. Lozinca a avut un răsunet uşor de aşteptat în mintea oştenilor ruşi de rând. Prima lovitură dată ordinii din armată a fost Ordinul nr.1 al Sovietelor Deputaţilor, Lucrătorilor şi Soldaţilor din Petrograd. Ordinul a fost dat sub guvernul Kerenski şi a degradat iremediabil disciplina. El desfiinţa salutul obligatoriu către superior, lăsa libertatea soldaţilor de a lipsi de la unitate fără autorizaţie, de a face comerţ, de a lua parte la întruniri, de a intra în grupări politice, etc. A doua lovitură dată disciplinei ierarhice a fost decizia lui Kerenski de a autoriza constituirea în armată a unor organe administrative autonome, sub forma unor comitete de tot felul. Puterea disciplinară a fost luată din mâna comandanţilor şi a fost dată tribunalelor de regiment şi de companii, formate din soldaţi şi ofiţeri aleşi, în număr egal, de către trupă. A treia etapă, sau lovitură, a fost sosirea pe front a agitatorilor trimişi de comitete centrale, cu sarcina de a lămuri trupa asupra revoluţiei, cu toate avantajele ei reale, sau mincinoase.

           Aşa cum rezultă din corespondenţa diplomatică militară franceză, de la sfârşit de primăvară 1917, generalul Scerbacev, înainte de a se pronunţa asupra preparativele ofensive pe frontul român, a decis să întreprindă o inspecţie de constatare a situaţiei unităţilor, ca şi a posibilităţilor declanşării operaţiilor.  Această inspecţie avea să nemulţumescă Comandamentul Aliat, în special pe francezi, cei care urmăreau să o lege rapid de o nouă ofensivă a Armatei de Orient. In acelaşi timp, în opinia generalului Petain, noul comandant şef francez, "ofensiva ar fi fost cel mai bun mijloc de a reacţiona contra indisciplinei şi efectelor nocive ale propagandei germanofile, care puneau în pericol solidaritatea armatelor ruse de pe frontul român".
             Starea revoluţionară care cuprinsese numeroase mari unităţi ale Armatei ruse, tot mai puţin dispuse să continue lupta alături de Aliaţii din Antantă, ceea ce punea sub semnul întrebării însăşi valoarea cooperării militare ruso-române, stare ce devenea tot mai îngrijorătoare chiar pentru Stavka (Inaltul Comandament rus),. Starea revolționară și de indisciplină fusese recunoscută de generalul D.G. Scerbacev la conferinţa şefilor de front de la Moghilev, din 2/15 mai 1917. Conform aprecierii sale "Această situaţie era dureroasă, în special pe frontul din România, unde războiul este  mai dur decât pe celelalte fronturi [....] Guvernul român şi reprezentanţii Alianţei cunosc şi ţin seama de agitaţia ce domneşte în armata noastră. [....] Nu se mai are încredere în vigoarea armatei ruse [....] Imi apăr încă autoritatea, dar dacă descompunerea armatei nu se opreşte, vom pierde pe aliaţii noştri şi ne vom face din ei duşmasni [....] Armata noastră este bolnavă, dar ea poate fi încă vindecată".

            In pragul încleştărilor din iulie-august 1917, pe când armata română se pregătea pentru victorie şi rezistenţă, armata rusă, cu care era intercalată, se descompunea în sumedenie de comitete de companie, de batalioane, de regimente, până la cele de Corp de Armată, comitete care discutau numai politică prezentă şi viitoare, despre condiţiile păcii, despre schimbul unităţilor din prima linie, despre durata exerciţiilor, despre încrederea în şefi, etc. Românii se încordau, germanii aduceau unităţi noi, iar pe fronturile ruse se vorbea politică. „Numai în Armata a IV-a rusă erau 40.000 de oameni care făceau parte dintr-o oarecare comisie, sau dintr-un oarecare comitet, 40.000 de oameni care nu făceau altceva decât să peroreze“. Aşa se explică de ce Armata a IV-a, compusă din trei corpuri de armată, cu nouă divizii, ajunsese să aibă un efectiv de numai 80.000 de oameni, cât patru divizii româneşti. Unele unităţi ruseşti refuzau să-şi părăsească cantonamentele pentru a schimba pe colegii din linia întâia, sau erau convinse cu greu.

          Propaganda germană a avut un rol mare în demobilizarea morală a ruşilor, ajungându-se, cu aprobare, să li se facă ruşilor promisiuni şi să se facă înţelegeri scrise în care unităţi ruseşti îşi luau angajamentul să nu mai lupte, precum diviziile ruse 13 şi 34. Infanteriştii ruşi au împins trădarea şi mai departe, deconspirând poziţiile artileriei proprii care păstrase o oarecare combativitate. Armatele din faţa lor se obligau să atace artileria rusă cu un număr dublu de proiectile. Pe alte sectoare ale frontului, spre Baltica, precum la Tarnopol, s-a ajuns ca ofiţerii să iasă singuri la atac şi au fost împuşcaţi pe la spate de soldaţii lor rămaşi în tranşee. Ştirea a ajuns şi pe frontul românesc unde soldaţii ruşi s-au exprimat că sunt gata să procedeze la fel. Incadrarea între armatele române disciplinate i-a împiedicat pe ruşi să ajungă la astfel de fapte abominabile, de frica represiunilor şi a depărtării de pământul rusesc.

           In aceste dispoziţii sufleteşti şi politice, cu o armată în dezagregare alături, s-au dat luptele înverşunate din iulie şi august 1917 de pe frontul românesc. Ele trebuiau să aducă prăbuşirea completă a armatei ruse. Trupele române erau ameninţate să fie antrenate în vârtejul nebuniei ruse. Dacă nu s-a produs catastrofa preconizată de von Mackensen, cauza a reprezentat-o rezistenţa dârză şi eroică a românilor. „Numai patriotismul înălţător al trupelor române a salvat situaţia“, a declarat istoriograful rus al epocii de dezagregare a armatei ruse, - Monkevitz - „In timpul bătăliei de la Mărăşeşti, spune acelaşi autor, mă găseam lângă trupele române şi luam parte la munca comună a soldaţilor lor şi alor noştri; îmi este, prin urmare, permis să apreciez că în aceste zile tragice, bravura românească a fost minunată“. In contrast cu cele apreciate anterior, generalul rus Monkevitz (Monkevici) a constatat cu amărăciune atitudinea trupelor sale: „In a doua jumătate a lunii august se stinse această serie de lupte, cele mai înverşunate din anul 1917 de pe frontul român şi care dăduseră românilor dreptul de a se socoti învingători. Pentru trupele ruse, în schimb, a fost cântecul lebedei. Chiar în cursul bătăliei, atitudinea unor unităţi a fost cu adevărat criminală. O divizie completă a fugit la primul contact cu inamicul“.

Autorul face aluzie probabil la Divizia 124 rusă care în bătălia de la Ireşti, la 28 august, a fugit de pe front, fără să tragă un foc, imediat ce inamicul a început înaintarea. Aceasta staţionase şase luni în spatele frontului, ocupându-se exclusiv de politică şi semănând panică în populaţie prin insubordonările şi jafurile sale. 
          După încetarea luptelor de pe frontul românesc, dezagregarea armatei ruse a continuat să facă progrese. Haosul, insubordonarea şi ţinuta neglijentă sporeau pe măsură ce veneau de la Petrograd ecourile luptelor politice. Căderea lui Kerenski era iminentă, la orizont ridicându-se coaliţia roşie, dualitatea Lenin-Troţki.

                La 7 noiembrie a izbucnit la Petrograd revoluţia cea mai sângeroasă, cea bolşevică. Noul guvern a debutat prin anularea tuturor tratatelor şi angajamentelor politice luate de guvernele anterioare (Kerenski fugise). La 21 noiembrie, Lenin şi Troţki au adresat „către toţi“ propunerea de încheierea armistiţiului general şi începerea tratativelor de pace.

              Generalul Duhonin, comandantul suprem al armatei ruse a refuzat să încheie armistiţiul, dar o echipă de soldaţi bolşevici, în frunte cu praporcicul Krilenko, a atacat şi ucis pe general în gara Moghilov, unde se afla trenul Marelui Cartier rus. I-au tăiat capul şi l-au aruncat din vagon împreună cu bucăţi din corp.

            Armata rusă a fost lovită mortal de revoluţie. Pe frontul român Comitetul militaro-revoluţionar s-a declarat autoritate supremă şi a convocat un congres al tuturor unităţilor de pe acest front, la Roman. Rezultatul lui a fost bolşevizarea oficială a armatei. Soldaţii au cerut încheierea imediată a păcii, ameninţând că în caz contrar vor părăsi frontul.

             Peste capul Aliaţilor, guvernul de la Petrograd a iniţiat tratative de armistiţiu cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk. Asasinul Krilenko ajunsese generalisim al armatei ruse. Tratativele de armistiţiu au fost lungi şi fracţionate, partea lor esenţială fiind condusă de Lev Davâdovici Troţki. Indiferent de etapele şi prevederile acelor tratative, pe frontul român, generalul Şcerbacev a refuzat să recunoască autoritatea lui Krilenko şi a guvernului sovietic de la Petrograd. Dar soldaţii au început să-şi destituie ofiţerii, să-i degradeze şi să-i aresteze, înlocuindu-i cu comandanţi aleşi dintre ei. Ofiţeri inferiori, sau simpli soldaţi, au fost ridicaţi la rangul de comandanţi de Corp de armată. Insuşi generalul Rogoza, comandantul Armatei a IV-a a fost arestat de propriile trupe. In fruntea unităţilor s-au aşezat comitete revoluţionare. Comandanţii neînlocuiţi samavolnic de bolşevici, au plecat singuri, neputând suporta situaţia.

               Situaţia echivocă a armatelor ruseşti de pe fronturile române nu putea să se mai prelungească. Fără îndoială că la cea mai mică presiune a inamicului trupele ruseşti ar fi refuzat lupta şi ar fi pus armatele române în situaţia de a nu se putea apăra. Şcerbacev, comandantul frontului româno-rus din Moldova, a declarat regelui Ferdinand şi guvernului român că nu mai era în stare să-şi impună voinţa şi că singura soluţie era de a cere armistiţiu inamicului. Poziţia lui a fost înţeleasă de oficialii români. Mai ales că exista posibilitatea ca armatele ruse să semneze un armistiţiu peste capul generalului Şcerbacev.

            La 3 decembrie, Şcerbacev a comunicat feldmareşalului von Mackensen propunerea de a intra în tratative de armistiţiu, menţionând că acţiunea fusese decisă după consultarea cu Marele Cartier Român şi la înţelegere cu comitetul revoluţionar.
            Românii au fost puşi într-o situaţie critică, fiind imposibil ca pe un front comun cu ruşii să fie armistiţiu în sectoarele ruseşti şi să se continue luptele în sectoarele române. Trădarea de natură politică a forţelor ruseşti a atras România pe traseul de la gloria din vară, la umilinţă, la cererea unui armistițiu.
            In ziua de 6 decembrie feldmareşalul Mackensen împlinea şi sărbătorea la Bucureşti vârsta de 68 de ani. In faţa Cercului Militar (CCA de mai târziu), cu prilejul trecerii în revistă a unei gărzi de onoare a adresat elevilor Liceului luteran, prezenţi la festivitate, următoarele cuvinte: „Sper cu siguranţă că şi această ţară, în care voi trăiţi, se va împărtăşi din firea germană“. Numai după unsprezece luni urma să fugă şi el, umilit, din Bucureşti. Intr-o dimineaţă de început de noiembrie 1918 a fost trezit din somn de un sol al generalului român Coandă, care i-a înmânat Ultimatumul de a părăsi capitala României în 24 de ore.

Verificat ortografic.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X Călcâiul ocupantului în Bucureşti după prima lună de la instalare

           Drept cadou de Anul Nou 1917, scria Sabina Constanzino, vrăjmaşul a început rechiziţiile cu zahărul, cu automobilele, benzina, petrolul, ţiţeiul, spirtul, sticlele goale şi o lungă listă de alimente. La 5 ianuarie se anunţa că trei sferturi din mărfurile negustorilor erau rechiziţionate, aceştia fiind obligaţi ca până la 9 ianuarie să declare cantităţile deţinute. O altă ordonanţă, din 10 ianuarie 1917, cerea ca toţi deţinătorii unei cantităţi mai mari de 5 kg de zahăr, sau cafea, şi de 25 kg de spirtoase, trebuiau să predea a treia parte din aceste produse deţinute peste cantităţile arătate. Pentru cele predate primeau un bon de rechiziţie şi trebuiau duse în două depozite, cel de la Gara de Nord şi cel de la vama Filaret. Cei ce nu respectau ordinul erau pedepsiţi, cu amendă de 3.000 de mărci, sau închisoare de 6 luni, sau cu ambele. In timp ce trei pătrimi din alimente erau rechiziţionate, toate magazinele alimentare, de textile şi încălţăminte, precum şi restaurantele, sau cafenelele, trebuiau să rămână deschise chiar în zilele de sărbătoare, pentru a sta la dispoziţia „trupelor ce trec prin Bucureşti“. Pâinea se găsea tot mai greu deoarece primăria fusese obligată să furnizeze încă din luna decembrie 1916 mari cantităţi de produse de panificaţie şi făină.

               Pe 5 ianuarie 1917, Guvernământul Imperial a ordonat să se predea securile şi topoarele. Totodată s-a început rechiziţionarea de cămăşi, saltele şi plăpumi.

        Aşa-numitul Wivtschaftsstaab (statul major economic) al administraţiei militare, comandat, la început, de colonelul Hentsch, răspundea de întregul sistem de exploatare economică a teritoriului şi era compus, tot la început, din 10 secţii: 1 – Geografia, 2 – Finanţele, 3 – Alimente şi furaje, 4 – Materii grase şi uleiuri minerale, 5 – Materii prime, 6 – Agricultura, 7 – Lemnul, 8 – Lucrătorii, 9 – Expediţia, 10 – Utilizarea maşinilor. Ulterior s-a trecut la împărţirea teritoriului în zone militare de exploatare: 1 – Bucureşti cu parte din jud. Ilfov, 2 – Piteşti cu judeţele Vâlcea, Romanaţi, Olt, Argeş şi Teleorman, 3 – Craiova, cu judeţele Dolj, Mehedinţi şi Gorj, 4 – Ploieşti, cu judeţele Prahova, Dâmboviţa, Muscel şi Vlaşca, 5 – Călăraşi, cu judeţul Ialomiţa şi partea de sud a jud. Ilfov.

        Românii deposedaţi de bunuri erau teoretic despăgubiţi, dar la preţuri minime stabilite de Kommandatură. Aceştia primeau în loc bani, fie câte un bun de rechiziţie, cu care se prezentau la „Oficiul de despăgubire“ de la Casa de Depuneri din Calea Victoriei (actualul CEC). Plata se făcea în aşa-zişi lei noi, despre care se ştia că nu au nici o valoare.

                La 23 ianuarie, Al. Marghiloman consemna că „Fiecare zi îşi aduce ordonanţa … Chiar azi trebuie să se predea armatei 15.000 de plăpumi, 2.000 de cămăşi, 1.000 de blănuri etc. şi pentru toate acestea nu se acordă decât câteva ore de răgaz. In fiecare zi asprimea ocupaţiei se accentuează“ (el fiind un filogerman notoriu).

           Cu o noapte înainte fuseseră confiscate toate documentele slavone de la Academie. Volumele preţioase au fost încărcate de către un locotenent bulgar în camioane până la ora 1 dimineaţa. Apoi cheile au fost restituite lui Bianu fără a-i lăsa o descărcare oarecare. In urma unui memoriu adresat direct lui Mackensen de către I. Bogdan, vicepreşedintele Academiei, susţinut şi de Al. Marghiloman şi de Al. Tzigara-Samurcaş, documentele au fost, până la urmă, restituite.

            Jaful se produsese înainte de 27 ianuarie, pe când în oraş armata germană sărbătorea zgomotos aniversarea împăratului: cu paradă militară în Parcul Carol, în ajun, apoi, în acea zi, cu retragere cu torţe „în bătăi de tobă şi sunet de trompetă“ la Cişmigiu, pe bulevard, apoi pe Calea Victoriei până la grădina Ateneului, unde feldmareşalul von Mackensen a primit onorul trupei.

           Intre timp s-au mai operat arestări de ostatici de vază, iar la 29 ianuarie au fost convocaţi, în Cişmigiu jandarmii români pentru o aşa-zisă inspecţie. De acolo au fost transformaţi în prizonieri de război. La 24 ianuarie s-a adus la cunoştinţa publicului pedepsirea cu 3 ore de carceră a unor proprietari de trăsuri deoarece nu respectaseră ordinul de a se prezenta „să transporte militari germani“.

           Puţinele spectacole de teatru şi operetă se desfăşurau din ce în ce mai mult cu artişti austro-germanici, în special în Teatrul Naţional. Intr-un târziu au fost admise şi spectacole în limba română, dar acestea aveau loc numai la matineu şi în săli de mâna a doua, dar agreate de bucureşteni prin tradiţie.

           Iarna de la începutul lui 1917 s-a dovedit extrem de grea şi geroasă, supunând populaţia la sacrificii şi degradare. Odată cu iarna şi cu penuria de combustibil, ocupanţii au introdus noi măsuri de restricţii la consumul de curent electric, de gaz aerian şi apă.

       Miniştrii plenipotenţiari ai SUA şi Olandei au fost obligaţi să părăsească capitala, cel al Greciei rămânând numai până în vară.

           Desfiinţarea aproape în întregime a tramvaielor electrice a readus în actualitate pe cele cu tracţiunea cailor. Caii mici de munte duceau cu greu povara vagoanelor supraîncărcate. La început ocupanţii au ordonat ca conducătorii să nu pornească dacă numărul fixat de călători era depăşit. In final s-a interzis folosirea tramvaielor de către civilii fără permis special (era vorba de lucrători din industrie şi ateliere). Cu puţin înainte s-a trecut la cartelarea pâinii şi a făinii. Acesta fusese în prima etapă rostul recensământului de la începutul lunii ianuarie.

         Conform unui anunţ oficial, transmis în presă la 11 ianuarie 1917, capitala avea atunci 308.987 de locuitori, din care 119.960 (38,82%) bărbaţi şi 189.027 (61,19%) femei. Din date comparative cu 1916 rezulta că din Bucureşti se refugiaseră 86.992 de locuitori, adică 21,96%, din care 77.995 bărbaţi.

           Lipsa dezastroasă de lemne şi suferinţele populaţiei nu a impresionat pe ocupanţi, deşi în preajma căilor ferate din apropierea capitalei se găseau mari cantităţi de lemn. In loc de a se pune la dispoziţie vagoanele necesare transportului, lui Al. Tzigara-Samurcaş i s-a propus să caute lucrători ca să taie pomii din Cişmigiu. Pe deasupra, la 13 martie, în „Gazeta Bucureştilor“, ziarul oficial, se anunţa că militarii austro-ungari confiscau, cu şi fără acte, lemne de la populaţia civilă. La 6 martie, Titu Maiorescu consemna că i se luaseră 1500 kg de lemne tăiate, iar Ion Bianu a consemnat că s-au ridicat mari cantităţi de lemne de la Academie „cu bilete de poruncă de la Kommandatură“. El a apreciat că i s-au luat din gestiune circa 70-80.000 kg (7-8 vagoane), cu toate că de mai multe ori s-au dat lemne cu sacul, fără dovadă, pentru ofiţeri germani ce locuiau în apropiere. Singura măsură luată de ocupanţi pentru a limita decesele din cauza frigului a fost înfinţarea unor aşa-numite „săli de încălzire“ pe timp de noapte, pentru cei lipsiţi de adăpost.

Situaţia prizonierilor de război români era cu mult mai dezastroasă, ajungând adevărate stafii bolnave şi muribunde.

             Pe lângă faptul că la 1 martie ningea ca „în plin ianuarie“, bucureştenii au suferit şi de lipsa pâinii. Morile, din lipsă de combustibil n-au produs făină. Dar capacitatea de producţie a făinii a scăzut şi din cauza demontării morii Asan, cea mai modernă din România, în scopul transferării ei la Constantinopol. Lipsurile şi frigul au provocat o mare răzmeriţă a femeilor singure care nu a putut fi potolită decât de armata ocupantă şi de unele promisiuni.

             Arestarea de ostatici a continuat în diverse etape, atingând şi pe înaltele doamne din familia Brătianu, care au primit domicilii forţate în afara capitalei. Tot aşa continuau şi rechiziţiile, ele curgeau fără a mai constitui un fapt de surpriză. Spre exemplu, la 1 aprilie 1917, s-a cerut ca în 24 de ore să fie aduse la un anumit punct cel puţin 15.000 de pături sau mantale, 20.000 de cămăşi, pantaloni sau ciorapi, 30.000 de cingătoare de lână sau veste din lână şi cel puţin 1.000 de blănuri. Totul sub ameninţarea pedepselor.
            La 9 aprilie au fost introduse în Bucureşti cartelele de carne. Se acorda pentru fiecare persoană, pe săptămână, o cantitate de 150 gr de carne, sau produse din carne. La restaurante şi bodegi pentru mâncărurile din carne se reţinea un tichet din cartela consumatorilor, pentru câte 50 de grame de carne.

             La 2 aprilie un nou lot de ostatici importanţi au fost reţinuţi câteva zile la Hotel Imperial, după care au fost transferaţi la Săveni, jud. Ialomiţa. Printre ei s-a aflat şi fostul primar al Capitalei, Emil Petrescu. La noile arestări, în care apăreau din nou politicieni apropiaţi sau rude ale lui I.C. Brătianu, a contribuit primarul de atunci, un trădător de neam, Victor Verzea.

         Germanizarea vieţii capitalei se accentua treptat mai ales prin extinderea spectacolelor în limba germană şi a sălilor atribuite acestora, precum varieteu-ul Alhambra şi fostul „Maxim“, devenit „Deutsches Konzert Restaurant“.

              La 29 martie filogermanul Al. Marghiloman nota: „mizeria devine emoţionantă, cantinele Crucii Roşii au ajuns să distribuie 12.000 de raţii zilnice, în afara unor supe populare comune şi a câtorva cantine particulare“.

            La 14 aprilie 1917 s-a anunţat numele celor care primiseră aprobarea Administraţiei militare germane de a conduce unele ministere, în calitate de garanţi: Lupu Kostake (Interne), D.N. Neniţescu (Finanţe), Al. Hinna (Justiţie), Grigore Antipa (Domenii), C. Litzica (Învăţământ). S-a constituit un simulacru de guvern, al cărui şef nedeclarat era de fapt P.P. Carp „cel mai aprig filogerman“.

           Din momentul ocupaţiei toate şcolile fuseseră închise, precum şi unităţile universitare. Şcolile primare şi cea mai mare parte a liceelor s-au redeschis la 11 aprilie 1917, dar nu toate în fostele lor localuri rechiziţionate. In nici unul din liceele de băieţi nu funcţionau ultimele două clase, a VII-a şi a VIII-a, fapt explicabil prin lipsa populaţiei şcolare în vârstă de 17-18 ani, datorită exodului spre Moldova.

          Cu toată rigurozitatea supravegherii germane, mulţi prizonieri au fost ajutaţi să treacă în Moldova, la reţeaua de ajutor participând multe femei de curaj. Contrar dispoziţiilor Kommandaturii „populaţia română a început de a purta, pe cât se putea de ostentativ, tricolorul românesc“.

             Conform unui anunţ din 31 martie se menţiona că o mulţime de foşti lucrători feroviari, deşi se aflau în Bucureşti, nu se prezentaseră în serviciul administraţiei feroviare germane. Aceste persoane erau somate să se prezinte până la 10 aprilie la Gara de Nord pentru a intra în evidenţa şi serviciul german. Nesupunerea atrăgea ameninţări cu represiuni drastice, cu amenzi de până la 10.000 de mărci (nu lei emişi de ocupanţii germani) şi închisoare până la 3 ani. Nesupunerea la lucru, precum şi refuzul de a primi un serviciu public de la ocupanţi au constituit modalitatea cea mai răspândită a rezistenţei populaţiei. Se pedepseau şi cazurile de demisie.

              Ocupanţii căutau să-şi demonstreze cu ostentaţie prezenţa în oraş şi prin ceremonialul aşa-zisei gărzi principale (Hauptwache) care se afla pe terasa Cercului Naţional Militar, local în care au fost ţinuţi şi mulţi prizonieri de război până la transferarea în lagăre. Schimbarea gărzii se făcea zilnic la ora 12. In acest scop, tot la oră fixă, o companie cu fanfară (nu lipseau fluierele din timpul lui Frederic al II-lea) şi cu drapel, trecea pe Calea Victoriei. Schimbarea gărzii se făcea după un anumit ceremonial în faţa unui reprezentant al Kommandaturii. Ceremonia se încheia cu defilarea companiei în „preussischer Parade-Marsch“.

           Pe atunci în oraş se desfăşura campania de ridicare a clopotelor de la biserici de către „Abnahme Kommando der Glocken“ grup constituit în acest scop. Pentru uşurarea jafului şi al transportului clopotele era sparte. Arama lor era necesară fabricării obuzelor.

              In reşedinţa guvernatorului german (Palatul Şuţu), de vis-a-vis de Spitalul Colţea, a avut loc în seara de 26 mai recepţia dată în cinstea arhiducelui Friederich al Austro-Ungariei de către generalul Tülff von Tsheppe un Weidenbach. Clădirea fusese înconjurată de trupe pentru protecţie. In aceleaşi zile de sfârşit de mai au fost arestaţi noi ostateci, „multă lume măruntă, mai ales takişti“ (de la Take Ionescu).

          La 1 iunie a reînceput să funcţioneze poşta pentru populaţia civilă din teritoriul ocupat folosindu-se timbre româneşti sau germane supratipărite cu însemnele ocupantului. Timbrele aveau francare cu iniţialele MViR (Militar Verwaltung in Rumänien).

            In curând avea să înceapă o vară foarte grea pentru bravii ostaşi români şi o ruşinoasă înfrângere a trupelor Puterilor Centrale, care n-au putut străpunge apărarea hotarelor Moldovei libere. După un timp, bucureştenii aveau să vadă coloane impresionante de răniţi ai ocupanţilor aduşi de pe linia frontului cu românii. Speranţa răsărea în toate piepturile deşi propaganda germană căuta să ascundă realităţile frontului.

              In ziua de 5 august Mackensen a plecat pe front pentru a conduce ofensiva ce urma să zdrobească apărarea româno-rusă. La urcare în tren a spus celor care-l conduceau: „Peste două săptămâni la Iaşi“. Soarta şi românii nu i-au satisfăcut această dorinţă.

Verificat ortografic.

ROMANIA - Primul război mondial – BBB - X Organizarea ocupaţiei germane în Bucureşti şi teritoriul ocupat

          In prima noapte de ocupaţie, 23 noiembrie/6 decembrie 1916, şi alte câteva zile n-au lipsit prin cartierele Bucureştiului, jafuri, siluiri, devastări de magazine şi clădiri, loviri şi abuzuri. Majoritatea acestora nu au fost produse de militarii germani, ci de militarii din trupele aliate (bulgari și turci în număr mic). Germanii, probabil dirijaţi de trădători ce mai locuiseră anterior în Bucureşti şi serviseră ca spioni, au devastat deliberat unele clădiri particulare din zona centrală, printre care foste locuinţe ale lui Take Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu şi alţi antantofili ce plecaseră în refugiu la Iaşi.

            Disciplina în rândul armatei a fost restabilită repede de comandamentul german tuturor trupelor aliate. Populaţiei civile avea să i se aplice un foarte dur regim de ocupaţie, pe calea ordinei, sub ameninţarea unor pedepse severe.

          In cea de a doua zi de ocupaţie prezenţa militarilor germani a crescut simţitor, printre care prea puţini ofiţeri şi soldaţi ai armatei austro-ungare. Pe Calea Victoriei nu se mai putea circula din cauta trupelor care staţionau aşteptând încartiruirea. Detaşamente de telefonişti, instalau zeci de circuite, prinse provizoriu la înălţimea trecătorilor. Prin prăvălii, cafenele, berării, birturi, sau pe stradă, se vorbea numai nemţeşte. Numai Cafeneaua Capşa mai adăpostea pe obişnuiţii clienţi, politicieni români rămaşi în capitală. Celelalte cluburi fuseseră închise de generalul Mustaţă, desemnat de guvernul român, înainte de plecare, ca prefect al poliţiei, un rezervist de proastă calitate şi abuziv faţă de populaţie.

     In primele ore ale dimineţii de 24 noiembrie/7 decembrie a fost afişată pe străzi proclamaţia feldmareşalului von Mackensen adresată populaţiei române: „Oraşul Bucureşti este ocupat de trupele mele şi el intră sub legile războiului. Noi ducem războiul numai împotriva armatelor române şi ruseşti şi nu contra poporului român. Cine nu va opune armatei mele nici o rezistenţă şi se va supune de bunăvoie ordinelor comandanţilor militari şi ale însărcinaţilor lor, le va fi asigurată viaţa şi avutul. Iar cine va încerca a aduce vreun rău trupelor puse sub comanda mea, sau a aduce vreun folos armatei române şi ruse, contra căreia luptăm, va fi pedepsit cu moartea. Pentru orice rezistenţă ce s-ar opune trupelor mele de către populaţia civilă, inclusiv funcţionarii publici, oraşul Bucureşti va fi tras la răspundere şi se va putea aştepta la măsurile de represiune cele mai aspre“. Populaţia militară austro-ungară, bulgară şi turcă avea mai mult un caracter simbolic şi trebuia să se supună ordinelor germane.

         Turcii şi bulgarii, constituiţi în câte o companie au fost încartiruiţi iniţial pe Calea Griviţei în clădirea Şcolii de Artilerie şi de Geniu. Curând comportamentul acestor militari a fost reclamat de populaţie aşa că au fost strămutaţi în zone ceva mai periferice. Garnizoana bulgară a primit încartiruirea în cartierul Şerban Vodă, dar la 4 ianuarie 1917, stil nou, ofiţerii bulgari şi-au instalat un club la „Capşa“, deoarece renumita cafenea fusese închisă între timp pentru că folosea la cancanuri politice.

         Regimul german de ocupaţie a fost organizat repede şi metodic. La 25 noiembrie/8 decembrie 1916, s-a creat aşa-numitul Guvernământ Imperial al Cetăţii Bucureşti (Das Kaiserishe Gouvernement der Festung Bukarest), căruia i s-a stabilit sediul în localul Ministerului Lucrărilor Publice, peste drum de Cişmigiu.   Comandant provizoriu a devenit colonelul Vogel şi apoi generalul von Heinrich, cu şef de stat major lt. colonel von Stolzenberg. Guvernământului Imperial i-au fost subordonate practic autorităţile locale româneşti. Reprezentanţii acestora (primarul, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului) aveau să fie convocaţi zilnic pentru a li se cere execuţia ultimelor ordonanţe privind acţiuni administrative şi poliţieneşti, interdicţii şi raţionalizări, rechiziţii impuse oraşului şi populaţiei. Pe lângă autorităţile româneşti au fost numiţi ofiţeri de legătură cu sarcina de supraveghere.

         In subordinea guvernatorului militar se afla Kommandatura şi poliţia militară germană, ambele cu sediul în localul fostului Minister al Lucrărilor Publice.

           Poliţiei militare, care avea în frunte pe R. Amelurig, fost comisar şef al poliţiei criminale din Breslau, i-a revenit sarcina de a ţine sub control întreaga politică economică, socială şi culturală a oraşului. Controlul se exercita prin atribuţiile celor zece secţiuni care aveau a fi organizate: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, Poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (pentru taxele de la localurile publice), Secţia de supraveghere a poliţiei româneşti, Oficiul de evidenţă a populaţiei.

         Până la constituirea acestor organisme majoritatea atribuţiilor s-au atribuit provizoriu către „Compania de poliţie“, alcătuită iniţial din 250 de militari şi ulterior, de la 29 noiembrie/12 decembrie 1916, compusă din 24 de subofiţeri şi 424 de soldaţi, sub comanda locotenentului L. Haszenahl. Această companie avea sediul în cunoscuta clădire „Euforie“, la câteva sute de metri de Guvernământul Imperial.

         In afara poliţiei militare a mai fost instalată în Bucureşti, pe B-l Carol, Siguranţa Generală germană, cu un întreg aparat de informaţii şi contrainformaţii, pusă sub conducerea comisarului Pinkof, vestit pentru activitatea sa de spionaj desfăşurată la Paris, până în ajunul războiului, sub identitatea unui negustor de umbrele.

     Guvernatorul militar german al Bucureştiului mai dispunea şi de o „poliţie politică“ prin care se supraveghea atitudinea populaţiei faţă de Puterile Centrale, mai ales a oamenilor politici rămaşi.

        In ziua de 29 noiembrie/12 decembrie 1916, s-a stabilit reşedinţa pentru Cartierul General al Armatei Mackensen (Oberkommando Mackensen: OKM) în hotelul Palace. Două zile mai târziu, clădirea Ministerului de Justiţie, din spatele statuii lui Mihai Viteazul, a devenit sediul „Administraţiei Militare (Militär-Verwaltung).

       O mulţime de alte edificii publice, hoteluri şi case particulare, au fost evacuate pentru instalarea serviciilor organelor de ocupaţie, sau pentru cluburi ale ofiţerilor. Cercul Militar (CCA de mai târziu) a devenit arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi, după ocuparea oraşului, iar Hotel Imperial, de pe Calea Victoriei, a devenit închisoare pentru ostaticii luaţi de poliţia germană din rândul celor consideraţi a fi avut, sau a avea, încă, legături cu guvernul român. In acest sens, s-au ridicat din oraş, într-o primă etapă, circa 7-800 de prizonieri, printre care câţiva ofiţeri. Conform celor spuse de Al. Margeloman, în însemnările sale, prizonierii din acele locaţii au fost lăsaţi nemâncaţi 36 de ore aşa încât a trebuit să intervină „Crucea Roşie“ română. Comandamentul german hotărâse ca întreţinerea prizonierilor români să revină Primăriei Capitalei până la trimiterea lor în lagăre. ''Acei care vor părăsi spitalele, spunea o ordonanţă, fără permisiune vor fi consideraţi spioni şi judecaţi după legile războiului.''

          La 1/14 decembrie 1916, o altă ordonanţă a lui Mackensen stabilea că „cei care nu fac parte din trupele inamicului (vezi armata română), inclusiv funcţionarii guvernului inamic (vezi - român), se vor pedepsi cu moartea dacă încearcă a fi de folos puterii duşmane (vezi – armata română), sau dacă vor cauza pagube trupelor germane sau aliate“.

         „Gazeta Bucureştilor“ era versiunea română a ziarului „Bukarester Tagblatt“, în trecut un fel de oficios al Legaţiei germane la Bucureşti. Ziarul german fuse suspendat de guvern în momentul intrării României în război. După şase zile de la intrarea trupelor germane în oraş, ''Bukarester Tagblatt'' a reapărut în versiunea română, fiind singurul ziar permis. A devenit organ al Guvernământului general şi a apărut sub stricta supraveghere a poliţiei militare germane, care rechiziţionase redacţia şi tipografia ziarului Adevărul din str. Sărindari nr. 9-11. Redactori erau ofiţeri germani, la versiunea fostă germană. La versiunea română au lucrat foştii colaboratori ai gazetelor finanţate în timpul neutralităţii României de către legaţiile Puterilor Centrale. Redactor şef a fost numit Metaxa-Doro, iar din redacţie au mai făcut parte alături de unii obscuri, unii cu notorietate ca I. Karnabat, A. Camburopol, Lucreţia Karnabat, A. Davidescu şi câteva personalităţi ale vieţii culturale româneşti: Ion N. Teodorescu (Tudor Arghezi), Victor Anestin, D.D. Pătrăşcanu, Ion Slavici (El susţinea că idealul naţional nu putea fi realizat cu ajutorul ruşilor, având aici unele influenţe ale lui Constantin Stere, politician tot cu atitudine reprobabilă). Constantin Stere a editat, după aproape un an, ziarul „Lumina“ care servea şi el aparatul de propagandă al inamicului.

         Cu referire la continuarea arestării, ca ostatici, a multor personalităţi, dar şi a unor membri ai familiei primului ministru I.C. Brătianu, Al. Marghiloman a consemnat: „Suflă un vânt de teroare asupra tuturor“, deşi el era germanofil.

        La nici zece zile după instalarea ocupanţilor au început ordonanţele de inventariere şi de rechiziţie a tuturor materialelor necesare armatei, sau patriei germane: cai, alimente, lemne, petrol, cărbuni, zahăr, făină. După cum susţine C. Bacalbaşa, din primele zile ocupanţii s-au revărsat asupra depozitelor şi băcăniilor. Toate mărfurile erau ridicate, iar ca plată se dădeau bunuri de rechiziţie.

        Prin București treceau enorm de multe trupe, care după câteva zile de „refacere“ porneau mai departe spre frontul românesc, spre Siret. Inainte de plecare acele trupe defilau pe Calea Victoriei în faţa feldmareşalului August von Mackensen şi a statului său major. Aceste acţiuni aveau menirea să impresioneze populaţia şi să o umilească, aşa cum se făcuse şi cu îndepărtarea tunurilor de la statuia lui Mihai Veteazul, luate de turci.

         Pe când etajele superioare ale Hotelului Imperial serveau de arest pentru unii ostatici, cunoscutul local de la parter devenise „Restaurantul «Zur Taube»“ unde cânta zilnic o orchestră austriacă în uniformă. Multor alte restaurante şi hoteluri li s-a schimbat firma din ordinul Kommandaturii, mai ales celor ce purtaseră nume franţuzeşti şi englezeşti. Astfel, Grand Hotel, de lângă Casa de Depuneri (C.E.C.) de pe Calea Victoriei, a primit numele „Zum deutchen Kronprinz“, cafeneaua High Life, de pe aceeaşi stradă, a devenit „Kaiserpalast“, iar „Cafe de la Paris“ a ajuns „Berliner Cafe“. La 5/18 decembrie s-a redeschis Cabaretul Majestic-Femina, din Calea Victoriei nr. 5, cu numere de varieteu susţinute de artişti germani. Acest local şi altele frecventate numai de ofiţeri germani erau exceptate de la închiderea la ora 22. La 8/21 decembrie s-a anunţat obligativitatea unor severe reduceri ale consumului de curent electric, păcură şi ţiţei, în afara clădirilor ocupate de germani. A fost restrânsă circulaţia tramvaielor numai între orele 7-8, 12-15 şi 19-20 şi numai pe linia care ducea spre gară.

          In ziua următoare a fost anunţată introducerea „Orei Europei Centrale“, mai precis din noaptea 11/24-12/25 decembrie 1916.

        Cinci zile mai târziu, la 17/30 decembrie 1916, s-a anunţat sosirea şi stabilirea la Bucureşti a generalului Tülff von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat în România. Venit din Belgia acela s-a instalat în Palatul Şuţu, vis-a-vis de spitalul Colţea, palat în care se află astăzi Muzeul Bucureştiului. Neplăcându-i mobila din clădire a ordonat înlocuirea acesteia, cheltuind 80.000 lei în contul statului român. Sosirea acestui înalt demnitar a constituit semnalul începerii unei campanii organizate de exploatare economică dură a teritoriului ocupat. In acest scop, fusese conceput la Berlin şi la Viena, încă din ultimele zile ale lui octombrie 1916, pe când trupele inamice se aflau încă în trecătoarele Carpaţilor, un plan de exploatare. Atunci, în capitala Germaniei, la 28 octombrie 1916, s-a discutat planul creării Administraţiei militare din România (Militar Verwaltung in Rumenien). Era vorba de „un comandament militar unitar“ care să aibă în frunte un general german. Acel organism urmărea procurarea pentru fiecare aliat a „ceea ce îi este necesar pentru continuarea războiului şi pentru economia sa naţională“.

       Tot atunci s-a decis să se acorde Băncii Generale Române (nu se mai numea Banca Naţională) dreptul emiterii de bancnote, cu un curs forţat, care să servească ocupanţilor la efectuarea plăţilor în România. La 30 noiembrie, stil nou, în cursul unei şedinţe ţinute la Viena s-au stabilit drepturile fiecărui stat la prada de război găsită în România.

        La 5 decembrie 1916, stil nou, statul major economic se stabilese la Turnu Severin, iar la 27 decembrie s-a mutat la Bucureşti, când s-a început practic activitatea de exploatare economică a teritoriului ocupat.

        Conform dispoziţiilor Guvernământului Imperial, la 19 decembrie 1916/1 ianuarie 1917, ora 0, a intrat în vigoare în zona ocupată calendarul gregorian, în locul celui iulian. După sfârşitul războiului, România a adoptat noul calendar la 1/14 aprilie 1919, cu scopul sincronizării cu cel din restul Europei.

     Din dispoziţia Guvernământului Imperial, la 6 ianuarie 1917 s-a dispus un recensământ general al populaţiei. Acţiunea avea să servească la următoarele măsuri de rechiziţii şi cartelare a consumurilor, care aveau să urmeze în cei doi ani următori de ocupaţie.

       In noaptea Anului Nou, după noul calendar, singurii care au petrecut au fost militarii armatei de ocupaţie, care au făcut un „Bruderschaftgeneral“. Prin focuri de armă în tot oraşul, militarii germani îşi manifestau şi satisfacţia de a fi ajuns să ocupe în pragul Anului Nou a treia capitală a unui stat cu care se afla în război. Intâmplător numele celor trei capitale cucerite începeau cu litera B: Bruxelles, Belgrad, Bucureşti.


Verificat ortografic.