Drept cadou de Anul Nou 1917, scria Sabina Constanzino, vrăjmaşul a început rechiziţiile cu zahărul, cu automobilele, benzina, petrolul, ţiţeiul, spirtul, sticlele goale şi o lungă listă de alimente. La 5 ianuarie se anunţa că trei sferturi din mărfurile negustorilor erau rechiziţionate, aceştia fiind obligaţi ca până la 9 ianuarie să declare cantităţile deţinute. O altă ordonanţă, din 10 ianuarie 1917, cerea ca toţi deţinătorii unei cantităţi mai mari de 5 kg de zahăr, sau cafea, şi de 25 kg de spirtoase, trebuiau să predea a treia parte din aceste produse deţinute peste cantităţile arătate. Pentru cele predate primeau un bon de rechiziţie şi trebuiau duse în două depozite, cel de la Gara de Nord şi cel de la vama Filaret. Cei ce nu respectau ordinul erau pedepsiţi, cu amendă de 3.000 de mărci, sau închisoare de 6 luni, sau cu ambele. In timp ce trei pătrimi din alimente erau rechiziţionate, toate magazinele alimentare, de textile şi încălţăminte, precum şi restaurantele, sau cafenelele, trebuiau să rămână deschise chiar în zilele de sărbătoare, pentru a sta la dispoziţia „trupelor ce trec prin Bucureşti“. Pâinea se găsea tot mai greu deoarece primăria fusese obligată să furnizeze încă din luna decembrie 1916 mari cantităţi de produse de panificaţie şi făină.
Pe 5 ianuarie 1917, Guvernământul Imperial a ordonat să se predea securile şi topoarele. Totodată s-a început rechiziţionarea de cămăşi, saltele şi plăpumi.
Aşa-numitul Wivtschaftsstaab (statul major economic) al administraţiei militare, comandat, la început, de colonelul Hentsch, răspundea de întregul sistem de exploatare economică a teritoriului şi era compus, tot la început, din 10 secţii: 1 – Geografia, 2 – Finanţele, 3 – Alimente şi furaje, 4 – Materii grase şi uleiuri minerale, 5 – Materii prime, 6 – Agricultura, 7 – Lemnul, 8 – Lucrătorii, 9 – Expediţia, 10 – Utilizarea maşinilor. Ulterior s-a trecut la împărţirea teritoriului în zone militare de exploatare: 1 – Bucureşti cu parte din jud. Ilfov, 2 – Piteşti cu judeţele Vâlcea, Romanaţi, Olt, Argeş şi Teleorman, 3 – Craiova, cu judeţele Dolj, Mehedinţi şi Gorj, 4 – Ploieşti, cu judeţele Prahova, Dâmboviţa, Muscel şi Vlaşca, 5 – Călăraşi, cu judeţul Ialomiţa şi partea de sud a jud. Ilfov.
Românii deposedaţi de bunuri erau teoretic despăgubiţi, dar la preţuri minime stabilite de Kommandatură. Aceştia primeau în loc bani, fie câte un bun de rechiziţie, cu care se prezentau la „Oficiul de despăgubire“ de la Casa de Depuneri din Calea Victoriei (actualul CEC). Plata se făcea în aşa-zişi lei noi, despre care se ştia că nu au nici o valoare.
La 23 ianuarie, Al. Marghiloman consemna că „Fiecare zi îşi aduce ordonanţa … Chiar azi trebuie să se predea armatei 15.000 de plăpumi, 2.000 de cămăşi, 1.000 de blănuri etc. şi pentru toate acestea nu se acordă decât câteva ore de răgaz. In fiecare zi asprimea ocupaţiei se accentuează“ (el fiind un filogerman notoriu).
Cu o noapte înainte fuseseră confiscate toate documentele slavone de la Academie. Volumele preţioase au fost încărcate de către un locotenent bulgar în camioane până la ora 1 dimineaţa. Apoi cheile au fost restituite lui Bianu fără a-i lăsa o descărcare oarecare. In urma unui memoriu adresat direct lui Mackensen de către I. Bogdan, vicepreşedintele Academiei, susţinut şi de Al. Marghiloman şi de Al. Tzigara-Samurcaş, documentele au fost, până la urmă, restituite.
Jaful se produsese înainte de 27 ianuarie, pe când în oraş armata germană sărbătorea zgomotos aniversarea împăratului: cu paradă militară în Parcul Carol, în ajun, apoi, în acea zi, cu retragere cu torţe „în bătăi de tobă şi sunet de trompetă“ la Cişmigiu, pe bulevard, apoi pe Calea Victoriei până la grădina Ateneului, unde feldmareşalul von Mackensen a primit onorul trupei.
Intre timp s-au mai operat arestări de ostatici de vază, iar la 29 ianuarie au fost convocaţi, în Cişmigiu jandarmii români pentru o aşa-zisă inspecţie. De acolo au fost transformaţi în prizonieri de război. La 24 ianuarie s-a adus la cunoştinţa publicului pedepsirea cu 3 ore de carceră a unor proprietari de trăsuri deoarece nu respectaseră ordinul de a se prezenta „să transporte militari germani“.
Puţinele spectacole de teatru şi operetă se desfăşurau din ce în ce mai mult cu artişti austro-germanici, în special în Teatrul Naţional. Intr-un târziu au fost admise şi spectacole în limba română, dar acestea aveau loc numai la matineu şi în săli de mâna a doua, dar agreate de bucureşteni prin tradiţie.
Iarna de la începutul lui 1917 s-a dovedit extrem de grea şi geroasă, supunând populaţia la sacrificii şi degradare. Odată cu iarna şi cu penuria de combustibil, ocupanţii au introdus noi măsuri de restricţii la consumul de curent electric, de gaz aerian şi apă.
Miniştrii plenipotenţiari ai SUA şi Olandei au fost obligaţi să părăsească capitala, cel al Greciei rămânând numai până în vară.
Desfiinţarea aproape în întregime a tramvaielor electrice a readus în actualitate pe cele cu tracţiunea cailor. Caii mici de munte duceau cu greu povara vagoanelor supraîncărcate. La început ocupanţii au ordonat ca conducătorii să nu pornească dacă numărul fixat de călători era depăşit. In final s-a interzis folosirea tramvaielor de către civilii fără permis special (era vorba de lucrători din industrie şi ateliere). Cu puţin înainte s-a trecut la cartelarea pâinii şi a făinii. Acesta fusese în prima etapă rostul recensământului de la începutul lunii ianuarie.
Conform unui anunţ oficial, transmis în presă la 11 ianuarie 1917, capitala avea atunci 308.987 de locuitori, din care 119.960 (38,82%) bărbaţi şi 189.027 (61,19%) femei. Din date comparative cu 1916 rezulta că din Bucureşti se refugiaseră 86.992 de locuitori, adică 21,96%, din care 77.995 bărbaţi.
Lipsa dezastroasă de lemne şi suferinţele populaţiei nu a impresionat pe ocupanţi, deşi în preajma căilor ferate din apropierea capitalei se găseau mari cantităţi de lemn. In loc de a se pune la dispoziţie vagoanele necesare transportului, lui Al. Tzigara-Samurcaş i s-a propus să caute lucrători ca să taie pomii din Cişmigiu. Pe deasupra, la 13 martie, în „Gazeta Bucureştilor“, ziarul oficial, se anunţa că militarii austro-ungari confiscau, cu şi fără acte, lemne de la populaţia civilă. La 6 martie, Titu Maiorescu consemna că i se luaseră 1500 kg de lemne tăiate, iar Ion Bianu a consemnat că s-au ridicat mari cantităţi de lemne de la Academie „cu bilete de poruncă de la Kommandatură“. El a apreciat că i s-au luat din gestiune circa 70-80.000 kg (7-8 vagoane), cu toate că de mai multe ori s-au dat lemne cu sacul, fără dovadă, pentru ofiţeri germani ce locuiau în apropiere. Singura măsură luată de ocupanţi pentru a limita decesele din cauza frigului a fost înfinţarea unor aşa-numite „săli de încălzire“ pe timp de noapte, pentru cei lipsiţi de adăpost.
Situaţia prizonierilor de război români era cu mult mai dezastroasă, ajungând adevărate stafii bolnave şi muribunde.
Pe lângă faptul că la 1 martie ningea ca „în plin ianuarie“, bucureştenii au suferit şi de lipsa pâinii. Morile, din lipsă de combustibil n-au produs făină. Dar capacitatea de producţie a făinii a scăzut şi din cauza demontării morii Asan, cea mai modernă din România, în scopul transferării ei la Constantinopol. Lipsurile şi frigul au provocat o mare răzmeriţă a femeilor singure care nu a putut fi potolită decât de armata ocupantă şi de unele promisiuni.
Arestarea de ostatici a continuat în diverse etape, atingând şi pe înaltele doamne din familia Brătianu, care au primit domicilii forţate în afara capitalei. Tot aşa continuau şi rechiziţiile, ele curgeau fără a mai constitui un fapt de surpriză. Spre exemplu, la 1 aprilie 1917, s-a cerut ca în 24 de ore să fie aduse la un anumit punct cel puţin 15.000 de pături sau mantale, 20.000 de cămăşi, pantaloni sau ciorapi, 30.000 de cingătoare de lână sau veste din lână şi cel puţin 1.000 de blănuri. Totul sub ameninţarea pedepselor.
La 9 aprilie au fost introduse în Bucureşti cartelele de carne. Se acorda pentru fiecare persoană, pe săptămână, o cantitate de 150 gr de carne, sau produse din carne. La restaurante şi bodegi pentru mâncărurile din carne se reţinea un tichet din cartela consumatorilor, pentru câte 50 de grame de carne.
La 9 aprilie au fost introduse în Bucureşti cartelele de carne. Se acorda pentru fiecare persoană, pe săptămână, o cantitate de 150 gr de carne, sau produse din carne. La restaurante şi bodegi pentru mâncărurile din carne se reţinea un tichet din cartela consumatorilor, pentru câte 50 de grame de carne.
La 2 aprilie un nou lot de ostatici importanţi au fost reţinuţi câteva zile la Hotel Imperial, după care au fost transferaţi la Săveni, jud. Ialomiţa. Printre ei s-a aflat şi fostul primar al Capitalei, Emil Petrescu. La noile arestări, în care apăreau din nou politicieni apropiaţi sau rude ale lui I.C. Brătianu, a contribuit primarul de atunci, un trădător de neam, Victor Verzea.
Germanizarea vieţii capitalei se accentua treptat mai ales prin extinderea spectacolelor în limba germană şi a sălilor atribuite acestora, precum varieteu-ul Alhambra şi fostul „Maxim“, devenit „Deutsches Konzert Restaurant“.
La 29 martie filogermanul Al. Marghiloman nota: „mizeria devine emoţionantă, cantinele Crucii Roşii au ajuns să distribuie 12.000 de raţii zilnice, în afara unor supe populare comune şi a câtorva cantine particulare“.
La 14 aprilie 1917 s-a anunţat numele celor care primiseră aprobarea Administraţiei militare germane de a conduce unele ministere, în calitate de garanţi: Lupu Kostake (Interne), D.N. Neniţescu (Finanţe), Al. Hinna (Justiţie), Grigore Antipa (Domenii), C. Litzica (Învăţământ). S-a constituit un simulacru de guvern, al cărui şef nedeclarat era de fapt P.P. Carp „cel mai aprig filogerman“.
Din momentul ocupaţiei toate şcolile fuseseră închise, precum şi unităţile universitare. Şcolile primare şi cea mai mare parte a liceelor s-au redeschis la 11 aprilie 1917, dar nu toate în fostele lor localuri rechiziţionate. In nici unul din liceele de băieţi nu funcţionau ultimele două clase, a VII-a şi a VIII-a, fapt explicabil prin lipsa populaţiei şcolare în vârstă de 17-18 ani, datorită exodului spre Moldova.
Cu toată rigurozitatea supravegherii germane, mulţi prizonieri au fost ajutaţi să treacă în Moldova, la reţeaua de ajutor participând multe femei de curaj. Contrar dispoziţiilor Kommandaturii „populaţia română a început de a purta, pe cât se putea de ostentativ, tricolorul românesc“.
Conform unui anunţ din 31 martie se menţiona că o mulţime de foşti lucrători feroviari, deşi se aflau în Bucureşti, nu se prezentaseră în serviciul administraţiei feroviare germane. Aceste persoane erau somate să se prezinte până la 10 aprilie la Gara de Nord pentru a intra în evidenţa şi serviciul german. Nesupunerea atrăgea ameninţări cu represiuni drastice, cu amenzi de până la 10.000 de mărci (nu lei emişi de ocupanţii germani) şi închisoare până la 3 ani. Nesupunerea la lucru, precum şi refuzul de a primi un serviciu public de la ocupanţi au constituit modalitatea cea mai răspândită a rezistenţei populaţiei. Se pedepseau şi cazurile de demisie.
Ocupanţii căutau să-şi demonstreze cu ostentaţie prezenţa în oraş şi prin ceremonialul aşa-zisei gărzi principale (Hauptwache) care se afla pe terasa Cercului Naţional Militar, local în care au fost ţinuţi şi mulţi prizonieri de război până la transferarea în lagăre. Schimbarea gărzii se făcea zilnic la ora 12. In acest scop, tot la oră fixă, o companie cu fanfară (nu lipseau fluierele din timpul lui Frederic al II-lea) şi cu drapel, trecea pe Calea Victoriei. Schimbarea gărzii se făcea după un anumit ceremonial în faţa unui reprezentant al Kommandaturii. Ceremonia se încheia cu defilarea companiei în „preussischer Parade-Marsch“.
Pe atunci în oraş se desfăşura campania de ridicare a clopotelor de la biserici de către „Abnahme Kommando der Glocken“ grup constituit în acest scop. Pentru uşurarea jafului şi al transportului clopotele era sparte. Arama lor era necesară fabricării obuzelor.
In reşedinţa guvernatorului german (Palatul Şuţu), de vis-a-vis de Spitalul Colţea, a avut loc în seara de 26 mai recepţia dată în cinstea arhiducelui Friederich al Austro-Ungariei de către generalul Tülff von Tsheppe un Weidenbach. Clădirea fusese înconjurată de trupe pentru protecţie. In aceleaşi zile de sfârşit de mai au fost arestaţi noi ostateci, „multă lume măruntă, mai ales takişti“ (de la Take Ionescu).
La 1 iunie a reînceput să funcţioneze poşta pentru populaţia civilă din teritoriul ocupat folosindu-se timbre româneşti sau germane supratipărite cu însemnele ocupantului. Timbrele aveau francare cu iniţialele MViR (Militar Verwaltung in Rumänien).
In curând avea să înceapă o vară foarte grea pentru bravii ostaşi români şi o ruşinoasă înfrângere a trupelor Puterilor Centrale, care n-au putut străpunge apărarea hotarelor Moldovei libere. După un timp, bucureştenii aveau să vadă coloane impresionante de răniţi ai ocupanţilor aduşi de pe linia frontului cu românii. Speranţa răsărea în toate piepturile deşi propaganda germană căuta să ascundă realităţile frontului.
In ziua de 5 august Mackensen a plecat pe front pentru a conduce ofensiva ce urma să zdrobească apărarea româno-rusă. La urcare în tren a spus celor care-l conduceau: „Peste două săptămâni la Iaşi“. Soarta şi românii nu i-au satisfăcut această dorinţă.
Verificat ortografic.
Verificat ortografic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu