REFACEREA ȘI REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE 1917 BBB X

              In iarna și primăvara anului 1917 în Moldova s-a desfășurat o activitate febrilă pentru reorganizarea armatei române și refacerea potențialului ei de luptă. In condiții excepțional de grele, când o mare parte din teritoriul țării era cotropit de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unitaților militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. Hotărâte să înfrângă cu orice preț pe dușman și să elibereze teritoriul cotropit, masele populare au suportat cu bărbăție toate lipsurile, au învins toate greutățile și au asigurat forțelor armate ale țării tot ce le era necesar.
           La nivelul conducerii forțelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina până la Marea Neagră, comanda supremă a revenit regelui Ferdinand al României, dar frontul românesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din răsărit, în frunte cu țarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus V. V. Zaharov, iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General roman a fost numit generalul C. Prezan.
            Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliați s-au putut înzestra 15 divizii de infanterie și două de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unități germane, cu care trupele române aveau să se măsoare curând. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizată și înzestrată aeronautica română. O contribuție importantă la reorganizarea și instruirea superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, trimisă la cererea guvernului român. Unii dintre ei au luptat și au cazut alături de ostașii români în marile bătălii din vara anului 1917.
           In tot cursul iernii și primăverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților și marilor unități s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și ,mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, puști-mitralieră, grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
                 Printr-un suprem efort al intregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioadă relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea. Constituită acum din mari unități omogene ca structură, dotare și instruire a efectivelor, dispunând de armament automat modern și în cantități suficiente, precum și de o artilerie puternică, armata română a devenit o forță capabilă să desfășoare operații ofensive și de aparare de mare amploare pe teritoriul național. Pe bună dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia că armata română „nu este cu nimic mai prejos decât oricare din armatele marilor puteri aliate".
             Comparabile cu unitățile germane și austro-ungare pe planul organizării și înzestrării pentru luptă, trupele române erau net superioare acestora prin moralul lor înalt. Soldații și ofițerii români erau plini de încredere în victoria finală, hotărâți să nu precupețească nici un sacrificiu pentru a-și elibera căminele cotropite. Caracterizand armata română refăcută, poetul Octavian Goga scria în acele zile: „O oaste nouă, mai vartoasă ca cea dintăi, încercată. de război și cu brațul greu de răzbunare, o oaste care e mândria țării, așteptă cu sete ordinul de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multa încredere și mai multă îndârjire".
           In provinciile românesti din Austro-Ungaria, romănii au simțit din plin consecințele războiului, dând jertfe mari și participând activ la efortul general românesc de eliberare și întregire națională. Ei au fost mobilizați și trimiși în primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde au plătit un greu tribut de sânge pentru o cauză straină. In Transilvania și Banat au fost mobilizați circa 500 000 de români (5,5% din forțele imperiului), din care 92,6% au fost trimiși direct pe front, iar din aceștia 20% s-au pierdut morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia română din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare românii credeau că locul lor era în armata română și alături de România. Peste 100.000 de români ardeleni și bucovineni aveau să lupte în cadrul armatei române. Ca masură de protecție împotriva „contaminării" militarilor români cu ideile românismului și a dezertărilor peste Carpați Comandamentul austro-ungar a retras pe alte fronturi unitățile cu majoritate românească din zonele limitrofe României. In Transilvania și Bucovina măsurile polițienesti antiromânesti au ajuns la cote maxime. S-au intentat mii de procese românilor, altii au fost deportați sau trimiși pe front (Iuliu Maniu–1915). S-au întețit măsurile discriminatorii, de desnaționalizare a românilor. Fruntașii politici au protestat, au înaintat plângeri și memorii la Viena și Berlin solicitând autonomia Transilvaniei, s-au produs revolte, iar ostașii de pe front, cu un „pronunțat și manifest sentiment românesc", protestau în forme proprii: refuzul recrutării, dezertarea și trecerea în România, sau predarea la ruși pe frontul din Galiția.
            După reocuparea Transilvaniei, autoritățile austro-ungare au declanșat un nou val de teroare: arestări, confiscări de averi, interdicții, deportări (3 000 de intelectuali deportați în vestul Ungariei, circa 6 000 de români intemnițați etc.). Starea de spirit a populației românești și a soldaților români devenise „tot mai explozivă". Formarea detașamentelor de voluntari din rândul prizonierilor români din Rusia și venirea lor pe frontul românesc, începand din iunie 1917 au marcat o formă superioară de exprimare a voinței românilor ardeleni și bucovineni pentru eliberare și întregire națională.
            Pentru campania anului 1917, Conferința internațională de la Chantilly hotărâse să se desfășoare operații ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de răsărit se preconiza scoaterea Bulgariei din război printr-o ofensivă a trupelor române și ruse spre sud, combinată cu o înaintare a forțelor aliate de la Balcani spre nord.
           Raportul de forțe – economic si militar – între cele două mari tabere beligerante începuse să se schimbe în favoarea Antantei, mai ales odată cu intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917). Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor două tabere beligerante preconizau, și de o parte și de cealaltă, mari operații cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensivă, astfel: în zona Nămoloasa urma să se execute lovitura principală cu Armata a I-a română și cu dreapta Armatei a VI-a ruse; lovitura secundară trebuia dată la Mărăsti, cu Armata a II-a română și cu dreapta Armatei a IV-a ruse. Ulterior, prin. înaintarea concentrică a forțelor române și ruse spre vest si nord-vest, urma sa fie încercuită și nimicită Armata a IX-a germană.
           Comandamentul Puterilor Centrale își propusese în planul său de campanie să nimicească forțele romăne și ruse din Moldova, să cotropească întregul teritoriu al țării și să-și deschidă drum spre Ucraina și spre porturile rusești de la Marea Neagră. In acest scop el intenționa să execute o lovitură puternică dinspre nord, din Galiția și Bucovina, combinată cu ofensiva Armatei a IX-a germane în zona Nămoloasa, care după ruperea apărării noastre de pe Siret, trebuia să dezvolte inaintarea spre nord.
Bătăliile care s-au desfășurat pe teritoriul Moldovei în vara anului 1917 au spulberat definitiv planurile comandamentului german și austro-ungar.

CAMPANIA ARMATEI ROMÂNE DIN 1916 - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

     Insuflețită de dorința arzatoare de a elibera pământul Transilvaniei de sub dominația straină, armata română a început, în noaptea de 14/15 august 1916, ofensiva pe frontul Carpaților. Trupele de acoperire ale celor trei armate au zdrobit rezistențele inamice, au pus stăpânire pe trecătorile Carpaților Orientali și Meridionali și au pătruns simultan în Transilvania. In luptele purtate în bazinul Hațegului și lângă Orșova, în zona Timișului de Jos, Bran, la sud de Sibiu, unitățile române au dovedit vitejie și măiestrie militară, au îmbinat cu succes focul cu manevra prin surprindere în flancul și spatele dispozitivului inamic. Până spre sfârșitul lunii august, forțele principale ale celor trei armate române au desfășurat cu succes operațiile ofensive stabilite în planul Marelui Cartier General, pătrunzând cu impetuozitate pe o adâncime de peste 120 km în zona centrală a frontului din Transilvania. Au fost astfel eliberate orașele Brașov, Sfântu Gheorghe, Gheorghieni, Miercurea Ciuc si Orșova. Pretutindeni trupele noastre au fost primite cu entuziasm și bucurie de populația romanească din Transilvania eliberată. Dând expresie acestor sentimente „Gazeta Transilvaniei" scria în acele zile: „Stăm încă uluiți, nu găsim cuvinte să dăm glas bucuriei înabușite de suferințele seculare... Fratii liberatori au sosit... Bine ați venit și mergeți cu bine tot înainte". In timp ce la nord și vest de arcul carpatic înaintarea forțelor române se desfășura cu rezultate favorabile, pe frontul de sud inamicul a trecut la ofensivă. O puternică grupare germano-bulgară, sub comanda feldmareșalului von Mackensen, a atacat în sudul Dobrogei, cu lovitura principală împotriva capului de pod de la Turtucaia unde se aflau în apărare trupele Diviziei 17 infanterie. In zilele de 23 si 24 august au avut loc în această zonă lupte extrem de înverșunate. In ciuda rezistenței dârze opuse și deselor contraatacuri ce le-a executat, divizia română, suferind pierderi grele și fiind încercuită de forțele inamice superioare ca număr și înzestrare, a fost nevoită să cedeze capul de pod de la Turtucaia. Luptele de la Turtucaia au suferit grav și din cauza unei grave lipse de comandă. Corpul de armată rus, prevăzut prin convenția militară, să ocupe poziții defensive în Dobrogea, a intervenit cu mare întârziere și nu a mai putut salva situația. Puternica presiune a forțelor agresoare a silit trupele romane sa se retragă spre nord, ducând lupte pe aliniamente succesive, până ce, la 6 septembrie; inamicul a fost oprit pe linia Cernavodă-Constanța. Evenimentele petrecute pe frontul din Dobrogea au avut consecinte importante asupra desfășurarii ulterioare a primei campanii, în ansamblul ei.
             Comandamentul român a hotărât, la 6 septembrie, oprirea ofensivei în Transilvania și transportarea unor importante forțe de acolo pe frontul de sud, tocmai în zilele în care numeroase forțe germane se concentrau la nord de Carpați, pregătindu-se pentru contraofensivă. Marele Cartier General român, schimbând planul de campanie cu care începuse războiul, a hotărât să treacă la aparare în Transilvania, aproximativ pe aliniamentul atins de cele trei armate, și să execute o puternică ofensivă in Dobrogea, pentru a nimici gruparea inamică patruns acolo.

           La 18 septembrie, două divizii române au trecut Dunarea, prin surprindere, în zona localitatii Flămânda și au început să înainteze spre sud. Alte patru divizii se pregăteau să treacă peste podul de vase ce se construia sub focul bombardamentelor aviației germane. Deși în decurs de două zile trupele române au respins rezistențele inamice și au realizat lărgirea capului de pod, conturându-se un succes al acestei operații, comandamentul roman a hotărât să renunțe la manevra de la Flămânda și să retragă forțele trecute la sud de Dunăre. Aceasta decizie era determinată de faptul ca în Transilvania inamicul trecuse la ofensivă, dar și de faptul că timpul era nefavorabil la sud de Dunăre.

               Aici, pe lângă Armata 1 austro-ungară, fusese constituită, din mari unități aduse de pe alte fronturi, Armata a IX-a germana, pusă sub comanda generalului Falkenhayn, fost sef al Marelui Cartier General german. La 13 septembrie inamicul a început ofensiva pe valea Oltului. Trupele romane ocupau o poziție izolată, la sud de Sibiu, fiind despărțite de grupările vecine prin mari masive muntoase. Timp de trei zile cât a durat bătălia de la Sibiu, ostașii români au opus o rezistență deosebit de dârză în fața forțelor dușmane superioare numeric, retrăgându-se apoi pe crestele munților până la vechea frontieră.

             Forțele germane au atacat, de asemenea, pozițiile Armatei a II-a române ale cărei efective fuseseră reduse simțitor prin trimiterea unor unități pe frontul de sud. Sub presiunea deosebit de puternică a forțelor inamice, covârșitoare ca număr și tehnică, trupele noaste au fost nevoite să se retragă pe crestele Carpaților. Astfel a luat sfârșit, după patruzeci de zile de la declararea războiului, ofensiva română din Transilvania.                       Armata noastră începea o noua etapă a campaniei, al cărei obiectiv central era apărarea trecătorilor Carpaților împotriva invaziei inamice care devenea tot mai amenințătoare. Intr-adevar, profitând de stagnarea operațiilor militare pe alte fronturi, Puterile Centrale au concentrat numeroase forțe pe frontul român pentru a scoate din lupta țara noastră și a ocupa bogatele sale zone agricole și petrolifere. Trei mari generali, dintre cei mai capabili, urmau sa conduca invazia: Falkenhayn și Arz von Straussenberg la nord, von Mackensen la sud. Aproape două luni inamicul și-a alternat loviturile repetate, când în sectorul nordic, când în cel sudic, cautând punctele slabe ale acestui front extrem de vast, aproape 1 200 km, adică tot atât cât frontul rus, de la Riga la Carpați.

            In cursul lunii octombrie, forțele germane și austro-ungare au declanșat prima bătălie pentru cucerirea trecătorilor Carpaților. Trupele inamice au reușit, cu prețul unor mari pierderi, să ocupe intrările nordice ale defileelor Bran, Predeal și Buzău. Atacurile de flanc date în direcția pasurilor Oituz și Ghimeș, cu intenția de a deschide accesul pe valea Trotușului și a Siretului, au eșuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistența, de o dârzenie fără seamăn, a Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a cărei deviză „Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al hotărârii intregii armate române de a apăra pământul scump al patriei. In ziua de 6 octombrie 1916, printr-un vijelios atac la baionetă, ostașii acestei mari unități române, supranumită de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe inamicul pătruns în forță dincolo de linia fostei frontiere, producându-i grele pierderi.

            Nici incercările trupelor inamice de a pătrunde pe valea Oltului, pe la Turnu Roșu și pe valea Topologului nu au avut mai mult succes. Șeful Marelui Cartier General austro-ungar declara într-un raport adresat comandamentului suprem: „Românii se apără atât de crâncen, încât un succes hotărâtor nu este de așteptat decât numai prin aducerea de forte importante din partea noastră".

             Nereușind să-și deschidă prin forță drumul cel mai scurt spre București, inamicul a încercat o lovitură prin surprindere pe Valea Jiului, executând, la 10 octombrie, o puternică acțiune ofensivă împotriva pozițiilor apărate de Divizia 11 infanterie. După ce au depășit slabele rezistențe ale elementelor de acoperire de pe fosta frontieră din zona muntoasă, forțele inamice au înaintat până la nord de Târgu Jiu. Contraatacul viguros al trupelor române, dat la 14 octombrie 1916, a provocat o mare derută în rândul inamicului a cărui retragere precipitată nu s-a mai oprit decât pe pozițiile inițiale de plecare la ofensivă. La aceste lupte a luat parte cu o insuflețire patriotică impresionantă populația satelor din zonă și îndeosebi locuitorii orașului Târgu Jiu, bătrâni, femei, copii, barbați nemobilizați pentru front, care, înarmați cu puști de vânătoare, sau cu arme luate de la răniți, au respins un detașament german ce încerca să treacă podul de peste Jiu. In luptele din Valea Jiului din octombrie 1916, printre cei ce și-au jertfit viața pentru apărarea patriei amenințate s-a aflat și generalul Ion Dragalina, comandantul Armatei I-a române, rănit mortal în zona acțiunilor de luptă.

             Prima bătălie a trecătorilor luase sfarșit printr-un eșec general al planurilor comandamentului german, dar defensiva română devenea din ce în ce mai grea. Noi divizii ale Puterilor centrale erau aduse de pe alte fronturi pentru a zdrobi rezistența forțelor române.

         In cursul lunii noiembrie 1916 inamicul, cu forte sporite, a declanșat cea de a doua bătălie a trecătorilor, atacând simultan pe mai multe directii. Gruparea generalului Kuhne a atacat cu 7 divizii pozițiile noastre de pe Valea Jiului apărate de o singură divizie română. In ciuda disproporției forțelor, românii s-au luptat cu dârzenie în fața orașului Târgu Jiu, dar au fost nevoiți să se retragă. După ce a ocupat Craiova, această grupare a forțat Oltul și a început înaintarea spre București. Concomitent, alte două grupări inamice își îndreptau eforturile ofensive în aceeași direcție: dinspre nord, gruparea generalului Kraft, care reușise să pătrundă pe valea Oltului; dinspre sud, gruparea generalului Kosch, care forțase Dunărea la Zimnicea.

             Pentru a face față acestei situații deosebit de grave, comandamentul suprem român a pregătit o mare operație contraofensivă, care a rămas in istorie sub denumirea de „Bătălia pentru București". Planul bataliei prevedea oprirea cu orice preț a  înaintării inamicului dinspre vest și nord-vest, în timp ce forțele Armatei de Dunăre, puse sub comanda generalului Prezan, urmau să atace gruparea generalului Kosch, socotită ca cea mai periculoasă. Din nefericire, acest plan temerar nu a putut fi realizat. In fața imensei superiorități numerice a forțelor invadatoare, trupele române, obosite, slab dotate cu armament și muniții, cu rândurile rărite din luptele anterioare, nesprijinite de aliații ruși, au încercat zadarnic, printr-o supremă sforțare, să stăvilească pe dușman. Marea bătălie de pe Neajlov și Argeș, deși încărcată de numeroase episoade în care vitejia și spiritul de jertfă al ostașilor români s-au vădit din nou cu putere, s-a încheiat în defavoarea forțelor române.                Un factor nu lipsit de importanță care a condus la acest insucces l-a constituit imprudență a doi ofițeri de stat major care, fiind luați prizonieri, au lasăt să cadă în mainile inamicului planul bătăliei conceput de comandamentul roman. Aflând secretul manevrei proiectate de români, generalul Falkenhayn a putut lua măsuri imediate de contracarare, apropiindu-și victoria. La 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, armatele inamice intrau în București, în vreme ce trupele romîne începeau retragerea spre est, luptând pe aliniamente succesive în întreg spațiul dintre Carpați și Dunăre.

                In ultimele zile ale lunii decembrie a luat sfârșit campania română din 1916. Epuizarea potențialului combativ al forțelor inamicului nu ii permitea acestuia continuarea luptelor în condițiile unei ierni aspre. Astfel, frontul s-a stabilizat; linia ce se întindea de pe Carpații Orientali, pe cursul inferior al Siretului și Dunărea maritimă. Acest front era menținut de o armata română, Armata a II-a, compusă din șase divizii, și de trei armate ruse.

               Campania anului 1916 se încheia cu un rezultat nefavorabil. Două treimi din teritoriul statului român erau ocupate (circa 100 000 km.p. si 3,5 milioane de locuitori), intrând sub administrație militară și un regim de jaf și exploatare sălbatică a tuturor bogațiilor țării, de teroare asupra populației care nu reușise să se refugieze în Moldova. In cei doi ani de ocupație ce au urmat Romania a fost jefuită de 1 140 809 tone produse petroliere, peste 1,7 milioane tone cereale, milioane de animale mari și ovine, mașini și utilaje. Puterile Centrale n-au putut totuși să scoată România din război. Actiunea României a dus la uzura și diminuarea capacității combative a Puterilor Centrale în favoarea Antantei. Armata română a pierdut circa 250 000 oameni – morți, răniți și dispăruți.

          Campania din anul 1916 oferă numeroase învățăminte de ordin militar, care au contribuit la dezvoltarea artei militare românești. In campania din 1916, conducerea politică și militară a României a avut probleme deosebit de grele de soluționat pe plan strategic, rezultate din desfășurarea războiului pe două fronturi, ambele cu întinderi foarte mari față de cantitatea de forțe de care dispunea armata română, fără un sprijin corespunzator din partea aliaților, acestea impunând soluții și măsuri originale și mai ales oportune.
              Situațiile strategice mai importante pe care comandamentul român le-a avut de rezolvat în anul 1916 au fost: executarea ofensivei în Transilvania, zdrobirea grupării inamicului patruns în Dobrogea și apărarea Munteniei.
          Prin aplicarea planului de campanie, se desprinde concluzia ca forțele române puteau ajunge pe Mureșul mijlociu, unde frontul s-ar fi scurtat și s-ar fi creat condiții pentru continuarea ofensivei spre vest, nord-vest, sau pentru organizarea unei puternice apărări în Transilvania, pe un aliniament tare din teren, cum erau Munții Apuseni, sau cursul mijlociu al Mureșului, fapt ce ar fi permis ulterior trupelor române sa facă față în condiții mai bune ofensivei inamicului.
         Patrunderea inamicului în Dobrogea și în special pierderea capului pe pod Turtucaia a influențat puternic comandamentul român,  determinându-l să modifice planul de campanie.
            Manevra pe direcții  interioare aplicată de comandamentul român în bătălia de pe Neajlov-Argeș a fost concepută în mod corespunzător, dar nu a dus la rezultatele scontate deoarece raportul de forțe a fost nefavorabil pentru trupele române, informațiile privind deplasarea diferitelor grupări de forțe inamice fiind incomplete și nu s-au luat măsurile cele mai indicate de asigurare a flancului descoperit pentru a da libertatea de acțiune necesară grupării de manevră. Se pare că mai indicat ar fi fost să se treacă la apărare pe aliniamentul definit de raul Argeș, pe care, în funcție de situația concretă s-ar fi adoptat apărarea fermă, apărarea manevrieră, sau chiar s-ar fi trecut la ofensivă.
           In cursul campaniei, comandamentul român a conceput și a executat două manevre strategice pe direcții de operații exterioare: prima in Transilvania (potrivit planului de campanie inițial), iar cea de-a doua pe frontul de sud, manevra de la Flămânda, în septembrie 1916. Nici una însă nu a fost dusă până la capăt, dar ambele oferă unele învățăminte.
               Pe plan operativ, armata română a desfășurat atât operații ofensive cât și operații de apărare.
Operațiile ofensive declanșate la 15 august 1916, s-au desfășurat în teren muntos, fâșiile de ofensivă ale armatelor fiind largi (150-200 km), iar marile unități tactice au acționat in lungul trecătorilor cu mari intervale între ele, rezultând un pronunțat caracter de independență. Directiile de ofensivă ale armatelor au fost, în general, convergente în adâncimea apărării inamicului, fapt care ar fi permis micșorarea ulterioară a fașiilor de ofensivă și realizarea unei strânse cooperări operative, dacă ofensiva nu ar fi fost oprită.
        Trupele române au executat o singură operație ofensivă care s-a desfășurat complet, până la deznodământul final, bătălia de pe Neajlov-Argeș. In cadrul bătăliei, comandamentul român a conceput combinarea unei lovituri frontale cu o manevră de întoarcere amplă. Situația strategică de ansamblu (Gruparea Kühne intervenind în flancul și spatele Grupului de manevră român) și în special, raportul de forțe general nefavorabil trupelor române au împiedicat obținerea succesului. Aceasta împrejurare prilejuiește concluzia ca acțiunile tactic-operative au valoare numai în măsura în care ele corespund situației strategice și posibilităților reale ale forțelor avute la dispoziție.
           In operațiile de apărare, dispozitivele operative au fost constituite pe un singur eșalon, armata păstrând în rezervă, de regulă, o singură divizie. Ca particularitate a dispozitivelor realizate de marile unități este aceea ca având fașii largi de apărat, își grupau forțele pe anumite direcții, cu intervale mari între ele, ceea ce, însă, oferea posibilitatea inamicului să-și concentreze succesiv efortul asupra diferitelor părți ale dispozitivului, realizand o mare superioritate de forțe și mijloace, să le manevreze prin intervalele existente. Dezavantajul astfel creat, a impus necesitatea executării manevrei de forțe și mijloace pentru a se putea face față ofensivei inamicului.
               Apararea a avut în general un caracter dinamic. Contraatacurile s-au executat pe una sau mai multe direcții, fiind, de regulă, indreptate asupra flancurilor inamicului, obținându-se de multe ori rezultatele scontate.
           Pe plan tactic, trupele române au desfășurat numeroase lupte ofensive, de apărare și în condiții speciale. Ofensiva marilor unități tactice și a unităților a avut aspectul specific acțiunilor duse în munți, folosindu-se frecvent detașamente înaintate.
             Ca forme de manevră a fost folosită lovitura frontală, combinată cu învăluirea și întoarcerea.
             Principalul neajuns în ducerea luptei ofensive a constat în slaba cooperare dintre infanterie și artilerie, fiecare din cele două arme ducându-și acțiunile, în mare masură, pe cont propriu.
          In apărare, cele mai caracteristice și mai reușite acțiuni duse de trupele române au fost cele din Carpați. Comandamentele marilor unități au ales just direcțiile de interzis si au realizat o repartiție corespunzatoare a forțelor și mijloacelor, în funcție de importanța acestor direcții. Intervalele au fost supravegheate, iar flancurile asigurate cu detasamente ușoare. Majoritatea forțelor marilor unități se găseau în eșalonul întâi, iar rezervele erau uneori neînsemnate și dispuse la o distanță mică de eșalonul întâi, în special pe direcțiile principale de interzis. In asemenea condiții, dispozitivele deveneau vulnerabile față de armamentul automat și in special față de artilerie, pierderile provocate fiind însemnate.
       Apararea trupelor române a avut, în general, un caracter dinamic, folosindu-se pe scară largă contraatacurile, care uneori erau executate frontal în fața limitei dinainte a apărării, în majoritate cu trupe din esalonul întâi, înainte ca inamicul să fie oprit, fără a fi sprijinite de artilerie și de aceea nu s-au soldat cu efectele scontate, trupele ce contraatacau suferind serioase pierderi.
           Referitor la folosirea diferitelor categorii de arme au rezultat învățăminte prețioase care au produs unele mutații în organizarea, înzestrarea și intrebuințarea lor, încă de pe timpul desfășurării campaniei. Astfel, focul armamentului automat a obligat cavaleria să descalece, adoptand procedee de lupta similare cu ale infanteriei; artileria și-a reconsiderat modul de acțiune pe măsura acumulării experienței de luptă, renunțând tot mai mult la folosirea descentralizată în favoarea intrebuințării focului masat și conducerii lui centralizate.
            In timpul campaniei din anul 1916 armata română și-a însușit o bogată experiență de luptă, care a stat la baza schimbărilor în bine ce s-au produs, și a fost valorificată în mod substanțial în procesul de reorganizare a armatei și pe timpul desfășurarii campaniei din vara anului 1917, în cadrul marilor bătălii din sudul Moldovei.

BĂTĂLIA DE LA OITUZ 1917 - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

                     Aceasta este numită cea de a doua Bătălie de la Oituz, prima fiind cea din toamna anului 1916.
           In cursul lunii octombrie 1916, fortele germane si austro-ungare au declanșat prima bătălie pentru cucerirea trecătorilor Carpatilor. Trupele inamice au reușit, cu prețul unor mari pierderi, să ocupe intrările nordice ale defileelor Bran, Predeal si Buzau. Atacurile de flanc date în direcția pasurilor Oituz și Ghimeș, cu intenția de a deschide accesul pe valea Trotușului și a Siretului, au eșuat total. Aici inamicul s-a izbit de rezistența, de o dârzenie fără seamăn, a Diviziei 15 infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu, a carei deviză „Pe aici nu se trece !" a devenit simbolul legendar al hotărârii intregii armate române de a apăra pământul scump al patriei.
           In ziua de 6 octombrie 19I6 printr-un vijelios atac la baionetă, ostașii acestei mari unități române, supranumită de atunci „Divizia de fier", a aruncat pe inamicul pătruns în forță dincolo de linia fostei frontiere, producandu-i grele pierderi.
           In vara anului 1917, după terminarea bătăliei de la Mărăști, Armata a II-a ocupa următorul dispozitiv: Corpul 4 avea Divizia 7 Infanterie între râul Dofteana și râul Oituz, Divizia 6 Infanterie între Oituz și Măgura Cașinului și Divizia 8 în continuare până la nord de Zboina Neagră. Corpul 2 avea între Zboina Neagră și Valea Sării Diviziile 12, 1 și 3 Infanterie. Rezerva era constituită din patru batalioane. Nu a existat timpul necesar pentru a dezvolta slabele fortificatii existente.

           De partea cealaltă, Armata I austro-ungară planuia sa atace cu Grupul Gerock, aripa sa stangă, de-a lungul Vaii Oituzului. Efortul principal revenea Corpului 8 austro-ungar, care era dispus între Valea Dofteanei și Măgura Cașinului, în fața Diviziilor 7 si 6 Infanterie române. Acesta era alcătuit din Divizia 70 Infanterie austro-ungară, Divizia 117 germană și Divizia 71 austro-ungară. In rezervă avea Diviziile 7 si 8 Cavalerie austro-ungare, care erau pregătite să exploateze un eventual succes al infanteriei.

           Atacul a fost hotărât pentru data de 8 august 1917. Divizia 117 Infanterie germană trebuia să înainteze pe la nord de Valea Oituzului, spre vârfurile Ungureanu si Coșna, iar Divizia 71 austro-ungară pe la sud de vale. Divizia 70 Infanterie austro-ungară trebuia să asigure stanga Corpului 8, atacând spre Târgul Ocna peste inalâțimile Cireșoaia și Pravila. Sectorul de atac era larg de 7 km, iar Puterile Centrale realizaseră o superioritate de forte de 4 la 1.

           Pregatirea de artilerie a durat patru ore si jumătate și a fost foarte violentă. In sectorul Diviziei 7, varful Pravila a fost asaltat de patru ori de Divizia 70 austro-ungară fără nici un rezultat, Regimentul 27 Dorobanți Bacau, pe aripa dreaptă a diviziei romane, rezistând pe poziție. La aripa stangă, Regimentul 16 Dorobanți Baia, presat de Divizia 117 Infanterie germană a cedat 1-2 km în zona vârfului Ungureanu, suferind pierderi mari. Companiile 9 și 10 au fost încercuite, dar au reușit să iasă spre liniile amice. Vârful Balcuța a fost atacat de Divizia 71 austro-ungară, care, cu mari eforturi, a împins înapoi Regimentele 11 Dorobanți și 7 Vânători aproximativ 1-2 km. La sud, Regimentul 10 Dorobanți Putna a reușit să-și păstreze poziția. Astfel, în timpul primei zile a bătăliei, Corpul 8 austro-ungar a realizat o pătrundere în zona centrală a frontului.

             In timpul nopții, generalul Văleanu, comandantul Corpului 4 roman, a ordonat un contraatac în zona centrală, trupele sale reușind să recăștige o parte din terenul pierdut în timpul zilei. Regimentul 27 a capturat 200 de prizonieri, 3 mitraliere și un tun. Dar pe 9 august, dupa-masa, Puterile Centrale au reluat ofensiva. Divizia 117 germană a forțat Regimentul 16 să se retragă pe Muntele Coșna, Diviziile 70 Infanterie si 7 Cavalerie austro-ungare au luat vârful Pravila. Divizia 7 Infanterie română s-a retras pe un nou aliniament de apărare.

          Pe 10 august 1917, presiunea asupra Diviziei 7 s-a mărit, trupele române fiind nevoite să cedeze Slănicul, iar Muntele Coșna a fost asaltat puternic, dar a rezistat. Situația era critică, deoarece turpele din prima linie erau epuizate după trei zile de lupte extrem de violente, iar Corpul 4 nu mai dispunea de rezerve. De asemenea pozițiile pe care se afla erau ultimile înalțimi înaintea văii Trotușului. Generarul de corp de armata Alexandru Averescu a ordonat Corpului 2 sa trimită toate rezervele disponibile și a cerut întăriri Marelui Cartier General. Deoarece batalia de la Mărășești era în toi nu s-a putut trimite urgent decât Divizia 1 Cavalerie, care a ajuns la Onești a doua zi dimineața. Mai erau în drum Batalionul de Vânători Munte și Brigada de Grăniceri.

          Generalul Gerock a aruncat în luptă și el ultimele rezerve pe 11 august, în încercarea de a sparge frontul. Diviziile 70 Infanterie si 7 Cavalerie austro-ungare au atacat Cireșoiaia, care era aparată de Regimentul 15 Dorobanți Razboieni. Toate asalturile au fost respinse, dar, în urma infiltrării unor unități austriece pe la sud de vârf, fiind amenințat cu încercuirea, regimentul s-a retras în Valea Trotușului. Târgul Ocna era acum direct amenintțat. Mai la sud, Divizia 117 germană a asaltat din nou Muntele Coșna, dar nu a reușit să-l cucerească. A realizat însă pătrunderi pe la sud, în satul Oituz, unde înaitarea a fost oprită. Având spatele amenințat, trupele române de pe Coșna s-au repliat. Grupul Gerock reușise să cucerească și ultimele două înalțimi care il despărțeau de Valea Trotușului. In acest moment au sosit întăririle. Doua batalioane au contraatacat în zona Cireșoaia și au reușit să recâștige o parte din terenul pierdut și s refacă legătura cu stanga Armatei a IX-a ruse. La ora 19:00 Divizia 1 Cavalerie a fost și ea aruncată în luptă. A atacat cu o brigadă trupele germane de panta sudică a Muntelui Coșna, iar cu Brigada 2 Roșiori Dealul Stibor, cucerind ambele obiective. Regimentul 1 Vânători, trimis de la Corpul 2 român, a contratacat și el susținut de două autoblindate și a respins unitățile Diviziei 117 care intraseră în satul Oituz.

             Pericolul fusese îndepărtat, dar pătrunderea realizată de Corpoul 18 Rezervă german în zona Panciu la flancul stang al Armatei 2 l-a silit pe generalul Averescu să mute iar o parte din rezerve in zona Corpului 2. Chiar dacă forțele i se diminuaseră și Brigada de Grăniceri încă nu sosise, generalul Văleanu a hotărât să reia Varful Cireșoaia pe 12 august. Atacul a fost dat de Regimentul 27, un batalion din Regimentul 15, două batalioane din Divizia 2 rusă (din Armata IX) și Batalionul de Vânători de Munte (care era de fapt un batalion întărit, având 5 companii de pușcași și 2 de mitraliere). Acesta de abia sosise după un marș de 160 km și a pornit la asalt după o pauză de 20 de minute. Pentru a realiza surpriza, nu s-a realizat pregătirea de artilerie. Batalionul de Vânători de Munte, sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, a rupt apararea Diviziei 70 Infanterie austro-ungară și a pătruns în spatele pozițiilor inamice. A luat 417 de prizonieri și 4 mitraliere, pierderile suferite de batalion fiind infime: 2 morți și 19 răniți. In total divizia austro-ungară a pierdut 1500 de oameni la Cireșoaia. Pentru această acțiune opt ofițeri ai batalionului, în frunte cu comandantul, au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, aproximativ un sfert din totalul de 25 acordate pentru toata bătălia de la Oituz. Steagul batalionului a fost decorat de asemenea aceasta mare distincție.

              In timpul nopții a sosit și Brigada de Grăniceri. Ea a primit sarcina ca a doua zi să atace pe la sud de râul Oituz. Divizia 1 Cavalerie, întărită cu patru batalioane și două baterii trebuia să reia Muntele Coșna și să înainteze spre Slănic, iar Divizia 7 Infanterie să continue înaintarea în zona Cireșoaia.

              Pe 13 august, la ora 5:00, după o scurtă pregatire de artilerie, Divizia 7 a trecut la atac, împreună cu Divizia 2 rusă de la dreapta sa, silind Divizia 70 austro-ungară să se retragă. Au intervenit însă rezervele trimise de Grupul Gerock și au respins Regimentul 195 Infanterie rus, amenințând flancul trupelor române, care au trebuit să se replieze. In sectorul Coșna, Divizia 1 Cavaleire a reușit să cucerească vârful si apoi să-l mențină în fața contraatacurilor Diviziei 117 germane. Brigada de Grăniceri, comandată de colonelul Gheorghe Cantacuzino, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru luptele din 1916, era obosită în urma marșului forțat din zilele precedente. Colonelul a cerut o amânare. Atacul a început la ora 10:00, dar a eșuat în fața rezistenței organizate a Diviziei 71 austro-ungare. După-amiaza, al doilea atac a avut aceeași soartă. Pierderile au fost însemnate, aproximativ 800 de oameni.

Erwin Rommel - viitorul general germansupranumit Vulpea deșertului în cel de al

doilea război mondial a participat la luptele de la Oituz

              A urmat o pauză de 5 zile. Luptele au avut un caracter local, iar cele două tabere și-au reorganizat forțele și și-au întărit pozițiile ocupate. Pe 16 august, Regimentul 2 Grăniceri a cucerit vârful Runcu, doi din ofiterii săi fiind decorați cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele lor din acea zi.

               Pe 19 august Armata 1 austro-ungară a reluat atacul. Sectorul ales era cel al vârfului Coșna, apărat de Divizia 1 Cavalerie care fusese intercalată între Divziile 6 și 7 Infanterie. Dispunând de o superioritate însemnată de forțe, trupele germane au reușit să ocupe vârful, dar cavaleriștii români s-au repliat pe panta estică a muntelui, unde au rezistat pe poziții. In cursul nopții, Armata 2 a trimis întăriri în sector două batalioane de grănicieri și un regiment de infanterie. Pe 20 august, la ora 7:00, Divizia 1 Cavalerie astfel întărită și susținută de toată artileria română disponibilă a atacat și a reușit să reia o parte din terenul pierdut ziua precedentă.

             Această acțiune a constituit ultimul episod major a celei de-a doua bătălii de la Oituz, purtată în vara anului 1917. Armata 1 austro-ungară reușise doar să înainteze între 2 și 6 km pe un front larg de 20 km și eșuase să patrundă pe Valea Trotușului, de unde să amenințe spatele armatelor române și ruse din sudul Moldovei. In total 25 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români pentru faptele săvârșite in august 1917 în zona Oituz. Drapelele de luptă a trei unități (un regiment si doua batalioane) au fost decorate cu aceeasi prestigioasă decorație.
              La Oituz a luptat eroic și legendarul Peneș Curcanul, cântat în versurile lui Vasile Alecsandri.
Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a născut la 1 martie 1854, în Vaslui. Era singurul copil al lui Gheorghe Țurcan și al Mariei. Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. La 15 mai 1875 s-a înrolat în Regimentul 13 Dorobanți, iar în timpul Războiului de Independență s-a distins în luptele de la Grivița. La începutul războiului avea gradul de caporal, iar în august 1877 a ajuns sergent. La sfârșitul războiului, sergentul Constantin Țurcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independenței”, “Medalia comemorativă rusă” și în mod cu totul excepțional “Steaua Romaniei”, care era rezervata exclusiv ofiterilor.

Constantin Țurcan -alias Peneș Curcanul

Constantin Țurcan a participat și la Al II-lea Razboi Balcanic și la Primul Razboi Mondial, chiar dacă avea deja o vârst înaintată. Cu unitatea lui se afla printre cei care în bătălia de la Oituz au oprit înaintarea germanilor. La sfârșitul războiului, Peneș Curcanul avea pe piept alături de medaliile primite în 1877 ordinele “Victoria”, “Virtutea Militară”, “Serviciul Credincios” clasa I-a, “Crucea comemorativă a razboiului 1916-1918″ si “Mihai Vitezul”. In afară de aceste distincții românești, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiană de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” și “Crucea de război”. La 1 iunie 1920 Țurcan a fost avansat la gradul de plutonier major și cu toate că se apropia de 70 de ani a fost menținut, la cererea sa, în serviciul activ. A rămas în armată până în ziua morții sale, la 15 noiembrie 1932.  

           Generalul german Erwin Rommel, supranumit "Vulpea Deșertului" în cel de al Doilea Razboi Mondial, a fost rănit grav la mână în august 1917 în luptele pentru cucerirea Muntelui Coșna de la Oituz.

          Cota 789 Coșna era ultimul obstacol care împiedica intrarea armatelor germane și austro-ungare pe Valea Trotușului, urmând ca pe această cale să cadă în spatele forțelor ruso-române care luptau pe frontul din sud, de la Mărășești. Locotenentul Erwin Rommel avea 26 de ani în 1914, cand a fost trimis pe front. A luptat în Franța până în octombrie 1916, când batalionul său a fost trimis în România. In octombrie, unitatea sa a purtat lupte de mică intensitate, Rommel remarcandu-se într-un episod în care unul din plutoanele companiei sale s-a izolat pe timpul unui atac pe ceață. El a luat o mitralieră și a ținut românii cu capul în pământ până când plutonul s-a întors. Cel puțin așa a spus Charles Messenger in biografia lui Rommel. 
        In noiembrie Rommel a mers în Germania, unde se va casatorit cu Lucie Mollin, iar la mijlocul lui decembrie s-a intors în România. Bucureștiul fusese ocupat iar batalionul său a fost trimis să curețe munții la nord-est de capitală. Compania comandată de Rommel fusese întărită cu un pluton de mitraliere astfel încât, practic, el comanda acum două companii, dezvoltând un concept pe care avea să-l pună în practică în Africa: acela de a folosi concomitent grupe de infanterie și mitraliere în cursul unei operațiuni.