RECUNOAȘTEREA UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA DE RUȘI BBB - X

Rusia bolșevică, la fel cum ar fi făcut și Rusia țaristă, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei, ci a încercat prin orice mijloace să o recupereze. Pentru început, a confiscat tezaurul României depus la Petersburg cu garanția Aliaților, pentru a nu fi însușit de germani în cazul în care aceștia ar fi ocupat nordul Moldovei. Această sechestrare nerezolvată nici până astăzi reprezintă un act de brigandaj, de tâlhărie internațională. Spre comparație, în 1939, Polonia este atacată și ocupată din două părți, de Germania lui Hitler și U.R.S.S.-ul lui Stalin. O parte din populație, chiar și din armata înfrântă, guvernul și alți ofciali se refugiază în România. Oficialitățile vor pleca mai departe, către Marea Britanie, dar o mare parte dintre civili vor rămâne în România până la sfârșitul războiului. Odată cu guvernul, prin România a trecut și o mare parte din tezaurul polonez. Oficialitățile române au avut grijă să nu se întâmple nimic pe timpul transportului, astfel că tezaurul polonez a fost îmbarcat la Constanța și expediat cu bine în Anglia, cu concursul generos al oficialităților române.

In 1918, pe lângă confiscarea tezaurului, la intrarea trupelor române în Basarabia guvernul bolșevbic l-a arestat pe ministrul plenipotențiar român la Petrograd, Constantin Diamandy. Acesta a fost eliberat la intervenția insistentă și fermă a celorlalți ambasadori aliați. Bolșevicii nu mai respectau nici imunitatea diplomatică a ambasadorilor. Printr-o radiogramă, Troțky a anunțat confiscarea tezaurului, ruperea relațiilor cu România și expulzarea diplomaților, când de fapt ei fuseseră arestați, la fel cum s-a întâmplat cu generalul Coandă și însoțitorii lui, la Odessa. La 1 mai 1918, Lenin a transmis Regatului Român un ultimatum, ca în trei zile să evacueze Basarabia și Bucovina (pe care nu o stăpâniseră niciodată rușii).

La Conferința de Pace de la Paris, rușii, de fapt reprezentanții vechii Rusii, ai țarismului, deoarece bolșevicii nu erau recunoscuți ca reprezentanți legitimi ai Rusiei, au încercat să conteste prin toate mijloacele valabilitatea Unirii, dar fără succes. De aici se vede convergența de păreri și aspirații internaționale ale țarismului și comunismului bolșevic, ambele înclinate spre expansiune și dominație regională, chiar globală, prin intermediul ideologiei, în cel din urmă caz.

La Paris, rușii alb-gardiști au încercat fără succes să acrediteze ideea anexării Basarabiei de către România drept un rapt, jugul sub care zăcea poporul basarabean sub ocupația românească și multe altele. Au adus chiar și câțiva "țărani basarabeni", dovediți ulterior ca ucraineni, care să se plângă de ocupația românească. Acești ruși îi aveau în frunte pe A.N. Krupenski (dintr-o familie de polonezi moldovenizați în secolul XVII, apoi rusificați în secolul XIX, fost mareșal provincial al nobilimii din Basarabia până în 1918), pe A.K. Schmidt (evreu de origine germană, fost primar al Chișinăului) și pe Vladimir N. Țiganco (rus, fost conducător al fracțiunii țărănești din Sfatul Țării, politician care s-a abținut de la votarea unirii). Lor li s-a opus delegația basarabeanăcea adevărată, atașată pe lângă delegația românească la negocieri. Această delegație basarabeană, formată din Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă (scriitor cunoscut mai mult sub pseudonimul Ștefan Basarabescu) și Emanoil Catelli. Ei au demonstrat românitatea Basarabiei și au demontat propaganda rusă prin conferințe, articole de presă, editarea de broșuri, discuții cu factorii responsabili ai Aliaților, care, în final, au recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Bolșevicii nu au recunoscut noile granițe ale României Mari, dar acestea au fost recunoscute de aliații din Antantă. Nu au recunoscut unirea Basarabiei, deși în 1920, în preajma și timpul războiului sovieto-polonez, când aveau nevoie de neutralitatea României, erau gata să o facă, doar pentru această neutralitate. Ar fi sacrificat Basarabia pentru această neutralitate, dar de fapt nu asta le era intenția vicleană. Românii care au participat la luptele din Siberia în cursul războiului civil dintre albi și roșii au povestit că încheiau acorduri de încetare a focului cu bolșevicii, pentru ca a doua zi să fie atacați de aceștia, pe motiv că nu recunosc nicio înțelegere cu burjuii. La fel au procedat rușii și mai aproape de zilele noastre, în anii 90, în timpul conflictelor din Georgia și Transnistria.

U.R.S.S. a recunoscut granițele țărilor baltice, ale Poloniei și ale Finlandei, dar nu a fost împiedicată de aceste tratate să ocupe țările respective, pe unele total, pe unele parțial, începând cu 1939. Stalin  nu a fost împiedicat să ocupe teritorii pe care rușii nu le-au stăpânit niciodată, cum ar fi Rutenia subcarpatică, Bucovia de nord sau ținutul Herța. De altfel, Stalin spunea că tratatele nu valoarează nici măcar cât bucata de hârtie pe care sunt scrise. In concluzie, chiar dacă U.R.S.S. și Stalin ar fi recunoscut unirea Basarabiei și granițele României Mari, asta nu ar fi împiedicat să fie cotropite atunci când momentul ar fi fost favorabil. Și asta indiferent dacă este vorba de Stalin, Hrusciov, Brejnev sau alți urmași comuniști, dacă este vorba de U.R.S.S., Rusia țaristă, sau de cea postcomunistă. Ce dovadă mai bună decât faptul că Rusia nu lasă nici astăzi Republica Moldova pe drumul ei, ba mai mult și-a păstrat și trupele într-o regiune smulsă din teritoriul recunoscut de O.N.U, pentru Republica Moldova.

Rusia nu s-a mulțumit cu nerecunoașterea Unirii, ci a încercat să o reocupe prin forță. In același timp făcea același lucru de-a lungul fostului imperiu al țarilor: Siberia, Ucraina, Georgia, Armenia și multe altele.

Dar ambițiile sovietice erau mai mari. Cu ajutorul bolșevicilor unguri, urmăreau întreaga Europă centrală. Un atac masiv, concomitent, din două părți, de la est prin Basarabia de către bolșevicii ruși, și de la vest, prin Transilvania, de către bolșevicii unguri, ar fi avut drept rezultat dezmembrarea României, noua graniță între bolșevicii unguri și cei ruși devenind Carpații Orientali din România. Schimbul de telegrame între Lenin și Bela Kuhn este edificator. Dar românii au rezolvat problema bolșevismului maghiar prin războiul din 1919, ocupând Budapesta și restul Ungariei până la Gyor.

ARMATA ROMÂNĂ, PRIMA IN LUPTĂ CU BOLȘEVICII - BBB - X - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

           

Generalul von Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea în fața unei armate române refăcute și intercalată de armate rise. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, urmărind ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare. Kaiserul spera să obțină îngenuncherea definitivă a României. Sorţii le erau favorabili inamicilor germanici. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea română în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?
S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul nostru din nord-vest. Astfel, sudul Moldovei rămânea cu prioritate în grija armatelor române. In aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti. Unele trupe ruse rămase au fugit de la primele focuri de arnă de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşii care părăseau pozițiile erau înlocuiţi, în ultima clipă de români. Aceștia au ţinut piept cu eroism forțelor inamice mult superioare, uimind întreaga lume. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. Era o înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care urma a netezi calea spre marea unire ce urma să vină peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri urmau a veni nu de la duşmani, ci de la cei care erau considerați aliaţi.

Von Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă“. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate de ale inamicului. S-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

In aceste condiții vitrege ale trădării rusești pe frontal Moldovei s-au dat luptele cu bolşevicii staționați chiar în Moldova (1917 – 1918)

In acel 1917, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce propovăduiau la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în bandiți, care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.

Din imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbacev, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Inconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. România era, aşadar, total înconjurată. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, s-a acceptat armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii” provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Se dorea ca România să se mai sacrifice încă odată pentru Antanta, distrugând câteva divizii şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi şi-ar fi unit forţele cu cei unguri, în 1919, înghiţind Austria și Cehoslovacia. Polonia n-ar fi rezistat presată fiind şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbacev. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători“. Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.

Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. In vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd. In Kronstadt era sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat pe ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.
Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbacev şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de el. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.
In drumul său, Rochal s-a oprit două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici locali respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.
Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi Hermann, l-a provoacă la o discuţie pe Scerbacev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Intre timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptau spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.
Imprejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbacev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitate românească de vânători, care i-ar fi arestat pe atentatori. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbacev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.
In noaptea de 21 spre 22 decembrie s-a ţinut un consiliu de guvern care a decis atacarea taberei de la Socola, loc care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. In zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români au atacat tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii au fost dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.
A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României au sosit în gara Socola. Spre marea lor uimire, au fost întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li s-a cerut capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, au acceptat-o înfrigurați. Au fost dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.
Intre timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan luase măsurile de precauţie şi în restul țării. In spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ținutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnicăț Ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de mărimea diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscaţi soldaţii ruşi care în mod corect păstrau o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică“. Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile de acest fel ale generalului Prezan!
Dar ignorarea acestor dispoziții de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. In această situaţie, bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar faptele le-au fost potrivnice

Bătălia pentru Galaţi

După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.

La 12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească a venit la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunţa că începând de a doua zi, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbacev de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi vor trece. In caz că trupele române vor opune rezistenţă, rușii urmau a trece totul prin foc şi sabie, urmau a arde şi distruge totul în calea lor.
In zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galaţi, se afla armata a VI-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5 000 – 6 000 de luptători la fiecare divizie. In spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. 
După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a a luat măsurile necesare şi a primit ca ajutor două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină. Ruşii s-au liniştit pe moment, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă a pornit spre Pechea. Ea a fost întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel s-a întâmplat şi cu divizia 40 rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta a pornit spre Galaţi, la fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii au trimis trupe ce puteau rezista, respectiv regimentul 5 infanterie care a ocupat liniile a două divizii şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus
Oraşul a trebuit pregătit de apărare, deoarece la Galaţi, situaţia era mai mult decît alarmantă. Oraşul era ameninţat de un întreg corp de armată, din care dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. Comandorul de marină Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galaţi, a primit ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est şi de a apăra oraşul. Colonelul Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a de la Fîntînele, avea misiunea de a ataca dinspre nord şi dinspre vest coloanele ruse, aflate în defileul dintre bălţile Malina, Calica şi Siret. Din păcate, disproporţia forţelor era zdrobitoare, ruşii fiind mult mai numeroşi şi mai bine pregătiţi. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, în faţa căruia românii nu aveau nici o şansă. In zilele de 20 şi 21 ianuarie, în jurul Galaţiului se va da o luptă violentă intre acest Corp 4 siberian şi fracţiuni ale Diviziei a 4-a române. Comandorul Rizea a împrăştiat puținele sale forţe în jurul Galaţiului. Cea mai mare parte a trupelor, două companii şi jumătate, din Regimentul 21, au fost păstrate pe Dealul Tiglina, spre a opri ieşirea ruşilor din defileul bălţilor, Calica şi Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal. Aici se aflau şi două baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadră de 4 vedete, un torpilor şi o şalupă. O altă companie a ocupat poziţie lîngă bateriile marine, cu faţa spre oraş, spre a preveni un eventual atac al ruşilor din Galaţi (Divizia a 10-a, în spatele poziţiei de la Tiglina). Aşadar, Galaţiul putea fi atacat şi din afară, şi din interior. Mici detaşamente au fost postate la nord-vest de oraş, spre Fileşti, şi la est, spre Reni, iar în oraş a fost oprit un detaşament de marină şi două plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galaţiul se afla, timp de două zile, sub proiectilele ruşilor. Ruşii au început să înainteze din două direcţii. Dinspre nord-vest de Fileşti a înaintat Regimentul 34. Dinspre vest, de la Şendreni, a înaintat grosul Diviziei a 9-a. In acelaşi timp, puternice patrule ruseşti s-au strecurat pe la sud de Băltiţa, au surprins avanposturile româneşti de pe Tiglina, şi au capturat un ofiţer şi 14 soldaţi. Comandantul oraşului a cerut ajutoare de la brigadă. Tot ce i s-a putut trimite a fost o companie de mitraliere şi o jumătate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei s-a întărit detaşamentul dinspre Fileşti şi trupa de gardă din oraş. Aceasta din urmă a reuşit să-i impiedice pe ruşi să înarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele române de la Tiglina. Detaşamentul român trimis de Brigada a 7-a la Şendreni, pentru a opri înaintarea grupului Diviziei a 9-a ruse, era prea slab. Românii s-au retras pe dealurile de la nordul satului, iar ruşii şi-au făcut loc şi au  ajuns la Movileni, aşezîndu-şi tunurile în baterii îndreptate deasupra Galaţiului. O delegaţie de soldaţi din Divizia a 9-a, în frunte cu un căpitan, s-a prezentat la Galaţi pentru a cere să li se permită rușilor trecerea prin oraş, pînă la ora 3 după-amiază. In caz contrar, rușii urmau a bombarda oraşul şi a forţa trecerea. Comandantul român a refuzat. La ora 3:00 Armata rusă a început bombardamentul: nouă baterii de la Movileni au tras asupra Galaţiului şi asupra poziţiilor armatei române timp de patru ceasuri. Artileriştii ruşi au tras însă foarte prost şi au pricinuit pagube neînsemnate. Bateriile marinei noastre au ripostat, trăgînd asupra bateriilor ruse şi asupra rezervelor de infanterie. La ora 19:00 bombardamentul s-a încheiat.
La un moment dat Galațiul a fost atacat din toate părţile. In noaptea care a urmat, între patrulele de infanterie române şi ruşi s-au produs încăierări violente. Colonelul Bădescu a încercat, prin parlamentari, să-i convingă pe ruşi să depună armele. Nici un rezultat. A doua zi, ruşii au reînceput bombardarea Galaţiului şi au pregătit un atac concentrat asupra oraşului. In aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a au atacat cu putere şi au ocupat strîmtoarea dintre Malina şi Siret. La centru, trupele ruseşti de infanterie şi artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate în cazărmile Tiglinei şi la gura Siretului, s-au concentrat în spatele detaşamentului român de la Tiglina. L-au atacat brusc şi prin surprindere, capturând prima linie: o companie şi jumătate, situată pe botul dealului Tiglina, în faţa lacului Calica. Restul trupelor noastre s-au retras pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informaţii foarte rele au venit atunci şi dinspre est. Vasele şi pichetele româneşti de pe Prut fuseseră dezarmate. Detaşamentele române de la Reni şi Giurgiuleşti, de peste Prut, au fost şi ele dezarmate. O baterie grea rusească şi şase mitraliere au fost aşezate pe dealul Giurgiuleşti, pe malul Prutului, iar un detaşament rus, format din două companii de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut Prutul, înaintînd spre Galaţi. Bateria şi-a aşezat tunurile lîngă Lacul Brateş. Infanteria rusă desfăşurată în linie de luptă a înaintat, precedată de patrule de cavalerie, şi a pătruns în partea de jos a oraşului, unde s-a întărit cu peste 200 de infanterişti din Divizia a 10-a. Rînd pe rînd, ei au dezarmat posturile noastre de grăniceri şi miliţieni. Un vas rus, înarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, a urcat Dunărea şi a tras asupra docurilor, vaselor marine şi bateriilor noastre. In acelaşi timp, tunurile rusești de la Giurgiuleşti aruncau obuze în oraş.

Atacul român la baionetă de la Galați i-a îngrozit pe ruşi

Situaţia trupelor de apărare a Galaţiului era mai mult decît dramatică. Ele erau acum atacate din 4 direcţii: vest, nord, est şi sud. In oraş, trupele Diviziei a 10-a ruse s-au constituit în unităţi de luptă, fără a mai putea fi împiedicate de vreo trupă română. Orice măsură luată de armata română contrasta foarte tare cu diferenţa numerică între soldaţi. In acest moment, armata română a avut o tresărire extraordinară de orgoliu. Din detaşamentul de la Fileşti s-au luat două plutoane de infanterie, o secţie de mitraliere, care au sosit în fugă. Infanteriştii români au atacat cu o violenţă de neimaginat detaşamentul rus de la est, l-a pus pe fugă şi l-a urmărit până a trecut Prutul. Lucrurile au luat o întorsătură incredibilă şi pe dealul Tiglinei. Mîna de soldaţi români care s-a menţinut pe linia a doua, ajutată de o companie din Regimentul 50, a trecut la contraatac. Susţinut pe dreapta de Detaşamentul Milicescu, sosit de la Fileşti (jumătate de companie), iar pe stînga de bateriile marinei şi a vedetelor de pe Dunăre, românii au reuşit să-l respingă pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, a avut loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Bădescu, între lacurile Malina şi Calica, împotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La început, românii au înaintat foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria româna i-a susținut. Vedetele marinei au reuşit să treacă peste barajul rus de torpile, fără nici o piedică din partea marinarilor ruşi. Ele au bombardat din flanc poziţiile ruse. Cu toate acestea, situaţia era departe de a fi tranşată în favoarea românilor. Şi atunci, armata română a făcut ceea ce a făcut dintotdeauna: atacul la baionetă. In frunte cu comandanţii lor, soldaţii români au trecut la un atac violent la baionetă,  au recucerit dealul Tiglina, i-au eliberat pe camarazii lor capturaţi şi i-au pus pe fugă pe ruşi. Atacaţi şi respinşi dinspre nord şi est, ruşii au intrat în debandadă şi au început să se îngrămădească spre sud, înspre Gara Barboși, şi spre podul de peste Siret. Artileria noastră şi trei avioane de bombardament arunca bombe asupra masei de soldaţi ruşi strînşi acolo. Furia cu care românii, semnificativ mai puţin numeroşi, au contraatacat, i-a îngrozit pe ruşi, care au luat o hotărîre disperată şi senzaţională. La ora 11:00 noaptea, au început să treaca podul şi linia frontului şi să se predea germanilor. A fost un deznodămînt total neaşteptat şi absolut unic în istoria primului război mondial. O bătălie între două armate aliate, în faţa poziţiilor inamicului şi sub privirile acestuia. Atacul român la baionetă i-a îngrozit pe ruşi.

Capitularea rușilor a devenit inevitabilă. S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 şi 35 de infanterie rusă, în total peste 3 000 de oameni, cu tot materialul şi cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineaţa, o delegaţie a Diviziei a 9-a siberiene a anunţat capitularea. Restul regimentelor 33 şi 35, regimentele 34 şi 36 în întregime, Brigada a 9-a de artilerie siberiană, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene şi coloana Statului Major al diviziei, împreună cu tot materialul (60 de tunuri, arme, muniţii, tunuri de tranşee, care erau concentrate dincolo de Siret, la Vădeni, gata să treacă la nemţi), au declarat că se predau românilor dacă li se lasă libera trecere pentru oameni şi caii şi căruţele lor. După ce au fost dezarmaţi, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet şi trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Şi acestea au fost lăsate să treacă peste Prut, pe sub paza santinelelor române. Bătălia de la Galaţi, cea mai spectaculoasă, a fost singura din timpul primului război mondial, cînd s-au folosit trupele terestre, marine şi aviatice în acelaşi timp. Conform istoricului Constantin Kiriţescu, lupta de la Galați a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfăşurate pe teritoriul României.

In semn de omagiu, autorităţile dintre cele două războaie mondiale, au instalat o placă memorială de cinstire a gloriei soldaţilor care au apărat Galaţiul în acele zile. Aceasta se afla în Mazepa. In 1945-1946, în încercarea de a şterge ruşinea de pe obraz, ruşii au dat ordin ca această placă memorială sa fie demolată, iar în istorie, generaţii întregi de gălăţeni habar nu au avut despre acest episod cutremurător din istoria Galaţiului şi a poporului român.

In timp ce luptele de la Galați erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Se vor menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.

 Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptau spre Fălticeni – Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi rușii au capitulat şi s-a început dezarmarea lor. Românii au pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Rușii au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

Mihăileni. Armata a VIII-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18.000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. In fața unui corp de armată rusesc, detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc a eşuat, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia. Ruşii au capitulat.

Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.

Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă a fost curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice a fost dură. Incă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. România era ameninţată cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care și astăzi se mai comentează.

Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, cele relatate fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate, trupe care vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. In pericol de moarte, basarabenii și-au îndreptat privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot centrul și sud-estul Europei de pericolul bolşevic ungar.

COMPLEXUL SCULPTURAL DE LA TG, JIU - CONSTANTIN BRÂNCUȘI

           

Complexul sculptural  de la Tg, Jiu, datorat lui Constantin Brâncuși, a fost singura sa operă realizată pentru România. In mod practic, componentele sale au fost realizate de muncitorii pietrari și fierari din judedșul Hunedoara. Complexul monumental poartă numele de "Calea Eroilor".

"Coloana Infinitului" a  fost turnată la Petroșani, iar elementele de piatră  ale ansamblului au fost cioplite la deva din travertin de Banpotoc.

"Coloana Infinitului" a fost turnată la Petroșani, în septembrie 1937, la Atelierele centrale din Petroșani (ACP) sub directa supraveghere a lui Constantin Brâncuși, sosit special de la Paris și care a și locuit la inginerul Ștefan Georgescu Gorjan, cel care a condus lucrările metalurgice. Proiectul de execuție și calculele au fost făcute de inginerul Nicolae Hasnas. Execuția stâlpului central a fost coordonată de maistrul-șef Ion Romoșan, iar execuția modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută de maistrul tâmplar Carol Flisec.

 

Elementele componente ale coloanei sunt următoarele:

Nucleul metalic din țeavă pătrată cu latura de 42 cm, asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m și 9,4 m

Fundația din beton, care ajunge la adâncimea de 5m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de 4,5 , orientată în jos.

"Mărgelele" (cum le numea Brâncuși) din fontă, "înșirate" pe nucleu, în număr de 17:

- Un semielement de bază, cu înălțimea de 136 cm;

- 15 moduli octaedrici, cu înălțimea de 180 cm fiecare;

- Un semielement la vârf cu înălțimea de 90 cm.

 

Alămirea Coloanei s-a făcut la fața locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România și a fost adusă special din Elveția. Greutatea totală a Coloanei (nucleu + "mărgele") este de 29.173 kg.

Ea are o înălțime totală de 29,33 metri.

In anii '50, guvernul român, sub influența sovieticilor a plănuit să demoleze coloana, considerând că sculptura lui Brâncuși ar fi un exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost pus niciodată pus în aplicare.

Ansamblul sculptural conține elemente decorative indiene. Coloana turnată din elemente ce se suprapuneau, a fost primul element al Complexului sculptural conceput de sculptor pentru Tg. Jiu. Inițial a purtat titlul de “Coloana Recunoștinței fără sfârșit”. Complexul monumental a fost dorit și inițiat de “Asociația Femeilor din Romania”, care avea ca președinte pe Aretia Tătărăscu. Conducerea asociației a decis să acorde lucrarea lui Constantin Brâncuși, la recomandarea fostei lui eleve, sculptorița Milița Petrașcu.

Cam în același timp, Brâncuși a avut un proiect și pentru India, “Templul mântuirii sufletului”, de la Indor, lucrare comandată de un maharadjah.

 

Demersurile pentru lucrarea de la Tg. Jiu s-au întins pe durata a doi-trei ani. Intre timp proiectul templului din India a fost anulat, ca urmare a asasinării maharadjacului. Brâncuși a preluat forme compoziționale, pe care le propusese pentru India și le-a adaptat pentru Tg.Jiu. Ca rezultat a apărut în proiect “Masa Tăcerii” și “Poarta Sărutului”, cu băncile laterale.

Complexul sculptural a fost dedicat bătăliei de pe Jiu.

Acolo a luptat pentru prima dată și eroina Ecaterina (Cătălina) Teodoroiu. Interesant este că acesteia îi excutase mausoleul Milița Petrașcu, fosta elevă a lui Brâncuși, la Paris. Ea și-a declinat responsabilitatea executării Complexului monumental și a convins asociația să acorde comanda lui Brâncuși.

 

Pentru realizarea elementelor de piatră, Brâncuși a ales travertinul de Banpotoc. După ce a ales personal blocurile de piatră din carierele de lângă Simeria, Brâncuși a coordonat o echipă de cioplitori, care au configurat elementele  ansamblului sculptural “Masa Tăcerii”, cu cele douăsprezece scaune, “Poarta Sărutului”, cele două Jilțuri și scaunele de pe alee.

"Masa Tăcerii" a fost realizată în două variante, prima dintre ele nefiind pe placul lui Brâncuși. Varianta a doua a Mesei a fost comandată la atelierele “Pietroasa”, din Deva, în vara anului 1938. Brâncuși fusese nemulțumit că pe prima masă găsise “o inscripție” săpată și umplută cu plumb și o semnătură. Tot atunci au fost comandate la atelierele din Deva douăsprezece scaune cu fața rotundă și treizeci cu fața pătrată, conform modelului dat de sculptor.
"Masa Tacerii" simbolizeaz[ masa dinaintea bătăliei la care urmează să participe viitorii eroi. Timpul este reprezentat de scaunele-clepsidre, iar totul decurge într-o tăcere deplină.
Pe "Jilțurile" simple de piatră, care flanchează Poarta Sărutului, au fost lăsate intenționat urme de daltă ca să se vadă că au fost cioplite de mâna omului.

 

"Poarta Sărutului" a fost asamblată din blocuri de travertin de Banpotoc, în toamna anului 1937 și sculptată anul următor. Ea are forma de Arc de triumf.

Artistul a dorit să fie plantați în parc plopi piramidali, iarbă și flori de câmp.

Ansamblul Sculptural Brancusi, care se află situat in parcul din centrul orașului Targu-Jiu, reprezintă unul dintre cele mai importante ansambluri artistice ale sculpturii universale. Această impresionantă operă este omagiul adus eroilor cazuți pe frontul de luptă de catre părintele sculpturii moderne. Intregul ansamblu impresionează prin simplitatea artei populare românesti și prin rafinamentul parizian.

Artistul a dorit sa transmită prin capodopera sa comemorarea eroilor gorjeni care și-au dat viața pentru o Romanie unită, în Primul Razboi Mondial.

In anii '50, guvernul comunist român, sub influența sovieticilor a plănuit să demoleze coloana, considerând că sculptura lui Brâncuși ar fi un exemplu de sculptură burgheză. Cu toate acestea, planul n-a fost pus niciodată pus în aplicare. Mult timp lucrarea monumentală a rămas în uitare și părăsiore.

Doctorul Traian Stoicoiu (decedat 1999) spunea că l-a cunoscut pe Brâncuși, tatăl său Matei Stoicoiu fiind cu Brâncuși colegi în clasele primare. El spunea că adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt "Coloana sacrificiului infinit" dat de eroii români căzuți pentru reîntregirea neamului. Cele 16 module (½ +15 +½) din care este alcătuită coloana reprezintă simbolic anul 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial și se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumătatea anului respectiv.