CEAUȘESCU ȘI TRANSPORTUL AVIATIC

        

La începutul lunii aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu a aprobat raportul generalului-colonel Vasile Milea referitor la trimiterea în URSS, pentru repa­raţie capitală, a avionului Il-18 (înmatriculat YR-IMZ), aflat în înzestrarea Flotilei 50 Aviaţie Transport. Totodată, preşedintele Româ­niei, care utiliza în mod curent aparatul respectiv, a fost de acord cu trimiterea la Moscova a 13 specialişti români, care urmau să efectueze transportul, predarea şi recepţia avionului în perioada 17-27 aprilie 1989, respectiv 1-10 iulie 1989.
Pe durata efectuării reparaţiei ca­pitale la aparatul menţionat, Nicolae Ceauşescu a utilizat un avion de acelaşi tip (înmatriculat YR-IMM).

EFECTELE ACCIDENTULUI AERIAN DE LA VNUKOVO

În toamna anului 1989, asigurarea securităţii zborurilor efectuate de preşedintele României şi de soţia sa constituia o prioritate pentru mi­nistrul Apărării Naţionale, gene­ralul-co­lonel Vasile Milea, şi pentru subordonatul său, comandantul Aviaţiei Militare, generalul-maior Iosif Rus. Aceştia cunoşteau, printre altele, faptul că în ziua de 4 noiembrie 1957, după-amiaza, un avion sovietic Il-14 P, special, care transporta la Moscova o de­legaţie oficială română, s-a pră­buşit într-o pădure situată în imedia­ta apropiere a Aeroportului Vnukovo (lângă Moscova). Avionul implicat în catastrofă purta matricola YR-PCC şi era nou. Primul său zbor a avut loc în anul 1956 şi a fost livrat României în luna decembrie 1956.
In accidentul de la Vnukovo şi-au pierdut viaţa Grigore Preoteasa şi trei membri ai echipajului sovietic. Totodată, au fost răniţi Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceau­şescu, Ştefan Voitec, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Mihai Novicov (translator), Ion Petrescu (stenograf), Al. Micu (aghio­tantul lui Chivu Stoica), copilotul V.I. Saraikin, mecanicul de bord V.A. Gurov şi radiotelegrafistul A.G. Ro­manov.
Deoarece accidentul respectiv a fost provocat de o apreciere eronată a comandantului aeronavei (în condi­ţiile în care ceaţa persista la Vnukovo), este posibil ca însuşi Gheorghe Gheor­ghiu-Dej să fi hotărât, imediat după catastrofa de la Moscova, renun­ţarea la celelalte echipaje so­vietice care asigurau transportul ae­rian al oficialităţilor române.
După trei luni de la accidentul de la Vnukovo, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au adoptat o hotărâre prin care a fost înfiinţată "o subunitate specială de aviaţie de transport în cadrul Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R., şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviaţie Transport - Otopeni".
Subunitatea a fost dotată cu câte două aparate Il-14 şi Li-2, "avionul Il-14 fiind destinat pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate, iar avionul Li-2 fiind destinat pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse".

GHEORGHIU-DEJ ŞI CEAUŞESCU AU FOLOSIT AVIONUL IL-18

In anul 1960 au intrat în dotarea Companiei TAROM primele două avioane sovie­tice turbopropulsoare IL-18. Performan­ţele tehnice ale acestora, deosebite la acea vreme, au convins autorităţile de la Bucureşti să achizi­ţioneze în perioada 1961-1965 un nu­măr de şase aparate IL-18, iar în anii 1966-1967 încă patru avioane IL-18. Două dintre apara­tele achiziţionate la începutul anilor '60 au fost amenajate în mod special şi au intrat în compunerea subunităţii speciale de aviaţie de transport.
In luna octombrie 1962, înainte de declan­şarea oficială a crizei rachetelor sovietice instalate în Cuba, o delegaţie de partid şi de stat condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer s-a deplasat în Asia de Sud-Est cu un avion IL-18 D, pentru a efectua trei vizite oficiale. Aparatul respectiv era amenajat într-un mod special, pentru ca demnitarii să aibă condiţii de călătorie mai plăcute decât într-un avion de linie. Cu toate acestea, după vizitele efectuate în Indonezia, India şi Birmania, Gheorghe Gheorghiu-Dej a conti­nuat să evite călătoriile cu avionul. Pentru deplasările pe distanţe scurte şi medii, liderul PMR a utilizat îndeosebi garnitura specială de tren pe care o avea la dispoziţie, inclusiv în ultima sa vizită în străinătate - la reuniunea de la Varşovia a Comitetului Politic Consultativ (19-20 ianuarie 1965).
Spre deosebire de predecesorul său, Nicolae Ceauşescu nu a fost descurajat de catastrofa aeriană de la Vnukovo. După ce a devenit lider al PCR, acesta a utilizat intens pentru vizite oficiale în străinătate cele două aparate Il-18 D din dotarea escadrilei speciale (înmatriculate YR-IMM şi YR-IMZ). Prima călătorie peste hotare a lui Nicolae Ceauşescu în calitate de conducător al Partidului Comunist Român a fost la Moscova (3-12 septembrie 1965) şi a fost efectuată cu un avion IL-18 D.
Dezvoltarea rapidă a avioanelor turboreactoare şi dotarea, în anii '60, a unor mari companii aeriene cu aparate de acest gen au condus la o reevaluare a flotei pe care TAROM-ul o avea la dispoziţie. La începutul anului 1968, autorităţile de la Bucureşti au hotărât cum­părarea a şase aparate BAC 1-11 pentru Compania TAROM. Acestea au fost livrate în anii 1968-1970 şi au înlocuit avioanele Il-18, care aveau epuizate resursele de zbor.

PROIECTUL FOKKER VFW-614 A EŞUAT

După zece ani de la intrarea primului BAC 1-11 în dotarea Companiei TAROM, gene­ralul-co­lonel Ion Coman i-a propus lui Nicolae Ceauşescu înlocuirea celor două avioane IL-18 D din escadrila specială de transport, devenită, între timp, Flotila 50 Aviaţie Transport. În raportul pe care l-a întocmit la 20 octombrie 1978, ministrul Apărării Naţionale a menţionat trei tipuri de aparate potrivite pentru executarea zboru­rilor de importanţă excepţională de distanţe medii şi scurte: BAC 1-11 (seria 475), BAC 1-11 (seria 500) şi Boeing 737 (seria 200).
Generalul-colonel Ion Coman a întocmit ra­portul respectiv la câteva luni după ce de­fecto­rul Ion Mihai Pacepa a fugit din România (iulie 1978). Diferite persoane au afirmat în ultimii 20 de ani că fostul general de Securitate ar fi încercat să obţină pentru România planurile avionului scurt-curier Fokker VFW-614. Acesta urma să înlocuiască avioanele An-24 din dotarea companiei "TAROM" şi cele două aparate An-24 ale Flotilei 50 Aviaţie Trans­port.
Cu diferite ocazii, Ion Mihai Pacepa a declarat că pretextul plecării sale în RFG, la sfârşitul lunii iulie 1978, ar fi fost tocmai obţinerea licenţei de fabricaţie a aparatului Fokker VFW-614 de la "Vereinigte Flugtech­nische Werke" din Bremen - o firmă vest-germană ce realiza împreună cu compania olandeză "Fokker" avionul menţionat. Afirmaţiile fostului general de Securitate trebuie privite cu rezerve, deoarece societatea mixtă româ­no-vest-germană, despre care a amintit în volumul său de memorii, a fost înfiinţată la 2 iulie 1977 (Bucureşti), cu un an înainte de plecarea în Republica Federală Germania şi de celebra sa "defectare". Este greu de crezut că fostul general român nu ştia când anume au fost semnate documentele de constituire a societăţii respective. Printre altele, Ion Mihai Pacepa a făcut parte, împreună cu Constantin Stanciu şi Vasile Pungan, din delegaţia de nego­ciatori români care a discutat cu repre­zen­tanţii companiilor "Vereinigte Flugtechnische Werke" şi "Fokker".
Dacă "defectarea" lui Ion Mihai Pacepa a condus, printre altele, la blocarea proiectului "Fokker" (care avea deja numeroase probleme financiare în Olanda şi RFG), atunci putem să înţelegem mai uşor de ce Ion Coman a menţionat în noiembrie 1978 doar avioanele realizate de companiile British Aircraft Corporation şi Boeing. Nicolae Ceauşescu a analizat raportul ministrului Apărării Naţionale şi a hotărât să aibă loc tratative preliminare cu firma British Aircraft Corporation în vederea livrării a două avioane BAC 1-11 pentru dotarea Flotilei 50 Aviaţie Transport. În acelaşi timp, cele două avioane IL-18 D au fost păstrate, fiind utilizate de Nicolae Ceauşescu în deplasările lungi pe care le efectua în ţară.

CEAUȘESCU - CULISELE RĂSTURNĂRII - VARIANTĂ

            Marele miting din 21 decembrie. Începutul sfârşitului lui Ceauşescu. Cea mai mare greşeală din întreaga sa carieră politică. Urmată îndeaproape de căderea în cursa grosolană a lui Stănculescu, care l-a sfătuit să plece cu elicopterul de pe CC, în loc să fugă cu metroul personal, botezat \"Săgeata albastră\", şi să se ascundă în buncărul de la Casa Poporului unde putea rezista săptămâni bune.

Manifestanții au fost stimulași prin Sabotaj profesionist cu fsals uruit de tancuri, cu o falsă explozie, plus infrasunete.

După cinci zile de război civil murdar, cu lupte de stradă cu tancuri, cu cadavre furate din spitalul judeţean, arse la crematoriul din Bucureşti şi cenuşa aruncată la un canal din Popeşti Leordeni, Timişoara aşteaptă verdictul de la Bucureşti. Ceauşescu, venit din Iran, apare la televizor în seara de 20 decembrie şi toată ţara află că zvonurile sunt realitate. A început! În 21 decembrie, în acelaşi timp, la Arad, la Cluj, la Sibiu, revoltele se aprind şi represiunea creşte...
21 decembrie, este mai ales ziua marelui miting de sprijin pentru Ceauşescu, împotriva Timişoarei, de la care avea să se aprindă scânteia revoltei la Bucureşti.
Despre acest miting s-a creat o imagine deformată: toată lumea ştie şi scrie azi că Ceauşescu a fost huiduit, că s-ar fi strigat "Jos Ceauşescu!", "Jos comunismul!". Una e mitingul şi alta ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii şi la Piaţa Romană. Or, mitingul a fost sabotat în mod profesionist. Pe lângă carul de transmisiune al TVR erau două maşini de sonorizare cu megafoane: una a Securităţii şi una a Armatei. Care asigurau, pe lângă amplificarea propriu-zisă, şi fondul sonor de scandări oficiale, care era înregistrat şi la care făceau play back doar primele două rânduri de "activişti securişti". Din maşina Armatei s-a auzit un vuiet înfricoşător, ca o divizie de tancuri în marş, care a creat acel atac de panică, colectiv...

Unii au spus că ar fi existat şi o explozie, dar+ a existat doar zgomotul unei explozii, pentru că nu s-a descoperit nici o urmă fizică în acea piaţă înţesată de activişti şi organe de ordine. În "Raportul preliminar al SRI asupra evenimentelor" se scrie că în maşina de sonorizare a armatei, care a stat după aceea luni de zile în curtea Studioului Cinematografic al Armatei de pe strada Plevnei, ar fi existat o instalaţie de creare a undelor de joasă frecvenţă, care creează panică şi teroare. E o senzaţie aproape fizică, ca o necesitate fiziologică presantă. De aici a pornit debandada. Ce premoniţie: Ceauşescu a recitat din "Deşteaptă-te, române"!

Nu se poate susține că doar Armata a fost vinovată de răsturnarea conducerii statului. În orice caz, a doua zi dimineaţă, Dan Iosif, căutând în Piaţa Palatului un microfon sau o portavoce, a primit de la un oarecare tovarăş colonel Florea Lăzărescu de la Securitate o maşină cu megafoane, plus patru oameni din dotare care au pus-o în funcţiune.

De la marele miting de sprijin pentru Ceauşescu s-a ajuns la mica demonstraţie contra lui prin faptul că la București au existat în acele momente trei categorii de populații.  Circa o sută de mii de oameni care a plecat acasă în ziua de 21 decembrie, alte două-trei sute de mii de oameni care au venit a doua zi în acelaşi loc şi restul care au rămas acasă în faţa televizoarelor. Poate că la cei ce au stat pasivi, după 25 de ani, ura nu era destul de coaptă.

Pe 21 decembrie au rămas totuşi câteva grupuri,  la Piaţa Romană, cam 1500 de oameni, iar la Universitate, în jur de 10.000. Acolo s-a strigat, acolo au fost puse flori la epoleţii miliţienilor, acolo au trecut în stânga şi în dreapta TAB-uri ca să disperseze mulţimea. Acolo s-a cântat "Deşteaptă-te, române!" şi "Hora Unirii", după ce Nicolae Ceauşescu spusese de la balcon ultimele două versuri din viitorul imn naţional "Deşteaptă-te, române!": "Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină, / Decât să fim sclavi iarăşi, pe vechiul nost’ pământ." Acolo s-a tras cu gloanţe adevărate, s-a omorît şi s-au făcut arestări masive. Iar până noaptea mai rămăseseră la Inter sub o sută de oameni care luptau cu maşinăria de partid motorizată. Prea puțini pentru o revoluție.

Planul celor care organizaseră lovitura de stat (nu revoluția)era acela că trebuiau omorâţi oameni sub ochii ziariştilor străini. Pentru că la Inter era plin de ziarişti străini. Aceştia veniseră la Congresul al XIV-lea al PCR din 15 noiembrie şi rămăseseră în aşteptare. Şi de la ei se aştepta, poate, un ajutor mediatic. In toate ţările comuniste se schimbase ceva, doar în România, nu. Se aștepta principiul dominoului...

Poate era nevoie de morţi la Universitate, pentru ca lumea să iasă în stradă... Ca la Praga, unde până nu s-a anunţat un mort, studentul la matematică Martin Smid, nu au ieşit două sute de mii de praghezi în Piaţa Venceslas. Dar dacă la Praga, studentul s-a dovedit de fapt a fi un membru al Securităţii cehoslovace, Ludvik Zifcak, care nici nu a murit, la noi, cei 49 de morţi din noaptea de 21 decembrie au fost împuşcaţi sau călcaţi cu tancul.

Tancuri nu avea decât Armata. Deci Milea, Hortopan, Voinea, toţi şefii Armatei din Bucureşti sunt vinovaţi. Deci aceia i-au pus să tragă pe elevii Academiei Militare.

Greu de spus că Ceauşescu ar fi dat un ordin direct: împuşcaţi-i sau treceţi cu tancul peste ei! Ci, respectaţi regulamentele şi apăraţi ordinea de stat! Să notăm, însă, că, la peste 180 de morţi până în 22 decembrie în toată ţara, Milea încă are opt bulevarde şi pieţe care îi poartă numele. Indiferent dacă s-a sinucis sau a fost omorât. Se crede în continuare că a fost omorât.

Există două casete filmate de Securitate de la etajul 5 al hotelului Inter, care au ajuns la TVR după câteva săptămâni, aduse de Petre Mihai Băcanu, şi care cuprind imagini doar din după-amiaza zilei, până la lăsarea întunericului. Şi a mai fost o cameră de filmat, pe Magheru pe lumină şi apoi deasupra blocului Société Générale, a lui Paul Cozîghian, de la IATC, pe lumină şi noaptea, pe întuneric. Se văd baricada incendiată şi trasoarele armatei. Casetele filmate de operatorii de protocol ai TVR, înregistrate până spre dimineaţă, au fost vizionate la 7.30 de Teodor Brateş, şeful redacţiei Actualităţi şi de Petre Constantin, directorul Televiziunii, după care au dispărut fără urmă în războiul civil de la TVR.

In ziua de 22 decembrie, pe la 11.30, Ceauşescu a ieşit în balcon cu o simplă portavoce pentru a se adresa mulţimii ajunse sub balcon. Alt mijloc de comunicare nu mai avea, pentru că instalaţia de sonorizare fusese oferită de Securitate manifestanţilor. In CC, ca şi în TVR, porţile au fost deschise de către securiştii care trebuiau să le apere. S-a intrat pe geam sau s-a sărit peste gard pentru că intrările erau foarte aglomerate. Unii au intrat să ocupe sediile puterii, dar unii au intrat pur şi simplu ca să fure. Amintiri, trofee sau valori. Peste o oră, la locuinţa lui Ceauşescu din Primăverii nr. 50, am văzut un Grigorescu zăcând în iarbă, tăiat cu cuţitul, iar la poarta dinspre Grădina Bordei se adunaseră, la punctul de control al buzunarelor, sute de borcane pline cu miere de toate nuanţele, sticle de whisky, vin sau pachete de scobitori. Asta însemna pentru unii începutul democraţiei. La urma urmei, şi Bălcescu s-a întors de la revoluţie cu o bucată de catifea roşie din tronul regal.

Caușescu a plecat cu elicopterul la  ora 12.08. Nu a fugit cumva, așa cum au reuşit să imprime în mentalul colectiv falșii revoluționari.

Dacă ar fi plecat în celelalte 6-7 variante de refugiu, de exemplu cu metroul personal, Săgeata Albastră şi ajungea în buncărul din Casa Poporului, putea să câştige câteva săptămâni bune. In care ar fi putut rezista şi încerca o regrupare a forţelor loiale. De fapt, varianta cu elicopterul pare că i-ar fi fost servită de Victor Stănculescu. Oricum, a fost cea mai mare prostie din partea lui Ceauşescu. Ca şi mitingul de cu o zi înainte. A fost "bine sfătuit"!

Ion Iliescu, pe 22 decembrie, era la serviciu, la Editura Tehnică. Neavând televizor în birou, a fost chemat de Ladislau Hegheduş, vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, la el în birou la etajul doi. Văzându-i pe Dinescu, Caramitru şi Nicolaescu la televizor, primul telefon l-a dat lui Stănculescu, la MapN. Apoi s-a dus la ministra Suzănica Gâdea şi i-a cerut voie să se ducă la revoluţie.

I-a zis Doamnă. Suzanei Gâdea îi plăcea să i se spună "Doamnă". Răspunsul a fost: "Du-te, drăguţă!" Iliescu a făcut un mic ocol până acasă. A fost chemat la TVR de către Emil Cico Dumitrescu direct de pe post (" Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care-am fost coleg, să vină la Televiziune. Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm... Spun tovarăş pentru faptul că cuvântul tovarăş înseamnă mult, mult, înseamnă o prietenie adevărată, suflet cu suflet, înseamnă tot să-ţi dai pentru cel... aproapele tău...") Iliescu a fost primit cu îmbrăţişări şi pupături. Aici trebuie să recunoaştem meritele de organizator ale domnului Iliescu, care a adus o senzaţie de echilibru. Toată lumea ieşea pe post şi debita toate prostiile din lume. Niște scelerați ! Parcă înnebuniseră toţi. Vorba lui Dinescu: erau "bolnavi de libertate".
Ion Iliescu era cunoscut de partid, de armată, de securitate. In imaginile de atunci, două femei într-un balcon, pe undeva pe strada Mihai Vodă, anunţau lumea cu mare bucurie, că Iliescu, colegul lui Gorbaciov, a fost chemat la televiziune. Da, Ion Iliescu era o speranţă de înlocuire a lui Ceauşescu. Toată lumea ştia de la Radio Europa liberă de el. Nu ar fi putut să piardă alegerile din 20 mai 1990. De altfel, votul spune tot. FSN a câştigat doar cu 66,31% din voturi, iar Ion Iliescu a câştigat 85,07%! De aceea i s-au şi oferit, drept contracandidaţi, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. 10,64% şi 4,29% din voturi. Veniţi din afara ţării, graseind şi englezind, unul care îşi oferise serviciile complotului şi celălalt, liberal, care îi va spune Regelui Mihai să candideze la preşedinţie!

CEAUȘESCU - BREJNEV ȘI TEZAURUL FURAT

           

Nicolae Ceauşescu, noul lider al României, a povestit cu sinceritate, în toamna lui 1965, discuţiile conflictuale purtate la Moscova. Delegaţii ceruseră restituirea celor 93 de tone de aur confiscate de bolşevici în 1917. Dar sovieticii pretindeau că, dimpotrivă, românii le sunt datori.

 

In intervalul 4-11 septembrie 1965, Nicolae Ceauşescu a făcut prima sa vizită la Moscova în calitate de nou lider al României. Aşa cum s-a văzut din episoadele anterioare publicate în ziarul „Adevărul", agenda delegaţiei româneşti avertiza sovieticii că programul expus de Gheorghe Gheorghiu-Dej în aprilie 1964 are un şi mai îndrăzneţ promotor. Stenograma şedinţei Comitetului Executiv, ţinută imediat după revenirea delegaţiei la Bucureşti, arată că noul lider îşi informa sincer şi cuprinzător tovarăşii.

Ceauşescu convocase şedinţa în după-amiaza sosirii în ţară. Era încă încălzit de ultimele două runde de discuţii cu sovieticii: mai bine de zece ceasuri în seara anterioară şi dimineaţa zilei finale.

Actul întâi contradicție

Dintre pretenţiile românilor, a enervat mai tare solicitarea înapoierii tezaurului confiscat de bolşevici în 1917, făcută de Bârlădeanu. „Atunci se ridică problema pretenţiilor reciproce şi acestea o să ne ducă dracu' ştie unde", replicase prompt primul ministru Alexei Kosîghin. N-au fost de acord nici cu returnarea documentelor privind istoria PCdR. „Zice (Leonid Brejnev, secretar general al PCUS - n.r), ce dvs. vreţi arhiva?", relatează Ceauşescu.

 

„Dar ea a fost dată de Comintern, au semnat cei 14 inşi ca să fie dată în păstrare Uniunii Sovietice şi că partidele au dreptul să folosească numai pentru munca lor, că aceasta nu se poate restitui, că în ce situaţie s-ar găsi ei. Aceasta a fost cu arhiva, că e o problemă politică şi aşa mai departe"

De două ori se discutase despre tezaur pe parcursul vizitei. Întâi, după expunerea lui Bârlădeanu cu istoricul şi motivaţia restituirii celor 93 de tone de aur, reprezentând 150 de milioane de dolari. Brejnev, povesteşte Ceauşescu, „a trecut la Tezaur spunând că noi le-am provocat o mare surprindere, nedumerire că noi am ridicat o asemenea problemă de acum 50 de ani, că e vorba de un lucru care s-a produs între ţar şi guvernul regal, că ei au studiat problema, că e adevărat că nişte necunoscuţi din România au dus de acolo ceva lucruri pe acolo prin Herson, dar că toate acestea au ajuns prin Caucaz, prin Siberia şi în fond nu a mai rămas nimic, că ceea ce a rămas a fost dat înapoi şi că Gheorghiu-Dej a trimis chiar şi o scrisoare de mulţumire.

 

E adevărat, zice, că atunci când s-au făcut sondaje în lăzile predate s-au găsit ceva, nişte pantofi, nişte coliere, sigur, zice, ne-am documentat, erau şi nişte cantităţi de aur, cam atât cât spune tov. Bârlădeanu însă le-au furat alb-gardiştii, nu sunt la noi, zice. Dar, în definitiv, dacă e vorba că dvs. ridicaţi asemenea probleme trebuie să ştiţi că dacă am începe socotelile, apoi dvs. trebuie să ne mai daţi 270 milioane de dolari pentru că sunt decontări neîncheiate de armament livrat de Rusia ţaristă guvernului regal român înainte de 1916 şi dacă ne apucăm să facem socoteli, trebuie să le plătiţi.

Dar, zice, nu trebuie să uitaţi un lucru că în aceşti 50 de ani s-au întâmplat multe, a fost războiul, că acolo s-a jertfit la Odessa, Crimeea, armata română a fost acolo din ordinul lui Hitler şi a împuşcat populaţia civilă, că nu e vorba că numai soldaţii s-au împuşcat, ci populaţia a fost împuşcată şi jefuită, că au fost distrugeri de zeci de miliarde şi cât a plătit România ca despăgubiri nu reprezintă decât ceva simbolic şi dacă ne-am apuca, zice, să spunem toate acestea ce ar zice populaţia noastră, care nu a uitat şi nu poate uita că aceste fapte nu se pot scoate din istorie. Că aceasta ar duce la dezlănţuirea patimilor cu urmări grave, că cel mai bine ar fi să încheiem toată problema aceasta şi să nu se mai ridice. Cu aceasta s-a încheiat problema tezaurului".

Conform stenogramei, Ceauşescu s-a manifestat şi mai dur decât povesteşte acasă. „Noi aici nu ridicăm decât problema de a restitui ceea ce a fost depozitat şi ceea ce puterea sovietică a spus că va restitui poporului român", declarase Ceauşescu la masa tratativelor. „Nu înţelegem de ce să ridicăm problema decontărilor. Aceasta într-adevăr nu are nici un rost. Nu înţelegem să ridicăm problema aceasta simplă (a tezaurului - n.r.) de problemele celui de-al doilea război mondial. (...) Iar dacă vreţi să ştiţi părerea noastră în legătură cu ce ar spune poporul sovietic, iată: ar spune că guvernul nostru îndeplineşte una din obligaţiile asumate ale puterii sovietice", a concluzionat Ceauşescu.

Actul doi, după trei ţuici

S-a revenit asupra tezaurului după recepţia oferită de delegaţii români la sediul Ambasadei din Moscova. După trei ţuici, Brejnev „vorbea patetic", zice Ceauşescu, dar tot înţepenit pe poziţie, deşi românii veneau cu muniţie nouă. „Între timp", povesteşte Ceauşescu, „găsisem şi o hotărâre a Comisariatului Poporului cu privire la ruperea relaţiilor cu România din 26 ianuarie 1918, în care se spune că fondul de aur al României care se păstrează la Moscova e declarat intangibil pentru oligarhia română. Partea sovietică îşi asumă răspunderea pentru păstrarea acestui fond şi îl va preda în mâinile poporului român, A spus (Brejnev - n.r.) că tov.

Bârlădeanu a interpretat greşit, că Lenin nu a vorbit de aur, ci de valori mari ale României. (...) Am spus că (...) şi noi am putea spune multe despre ţarism şi să nu le amestecăm, să nu le legăm de alte probleme. (...) despre ce au făcut atunci fasciştii, că doar noi nu eram atunci la conducere".

Aici s-a îngropat chestiunea tezaurului. În afara cercului de membri şi invitaţi din amintita şedinţă a Comitetului Executiv din 11 septembrie n-a răzbătut nimic. Presa românească şi cea sovietică au „informat", potrivit comunicatului comun, că întâlnirile dintre cele două delegaţii s-au consumat într-o „atmosferă caldă, cordială". Nimic despre tezaur, uraniu, Insula Şerpilor şi celelalte.

150 de milioane de dolari era, în 1965, potrivit lui Alexandru Bârlădeanu, valoarea celor 93 de tone de aur confiscate de bolşevici.

Ce-au câştigat românii la Moscova la acea întâlnire

Refuzat la Moscova cu returnarea tezaurului şi arhivelor partidului, Nicolae Ceauşescu a revenit bucuros la Bucureşti.

La sfârşitul vizitei, sovieticii au parafat protocolul schimburilor economice, majorându-l la un miliard şi jumătate de dolari pe parcursul a cinci ani. Altă mare izbândă era acceptul plăţii de materii prime sovietice prin utilaje româneşti. În paranteză fie spus, se importau atunci din URSS mărfuri vitale pentru economie: cupru, nichel, oţeluri aliate, feroaliaje, cocs şi bumbac.

După mărturia lui Gheor­ghe Gaston Marin, fostul preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, până atunci le plătiserăm cu produse petrolifere şi lemnoase, minereu de uraniu, vagoane de marfă şi cisternă, vase maritime şi fluviale  Deplasarea accentului pe mărfuri ale industriei constructoare de maşini şi utilaje însemna şi siguranţă în amortizarea marilor investiţii din anii '60 pentru cumpărări de licenţe occidentale şi americane. Şi, mai ales, găsirea unei vaste pieţe de desfacere pentru industria românească.
Aprobaseră sovieticii şi ca plata tehnicii militare - la care-i obligau pe români prin înţelegerile Tratatului de la Varşovia - să se deconteze, parţial, în sistemul barter, cu produse ale industriei constructoare de maşini. În sensul dorit de oaspeţi, s-au discutat şi celelalte cereri. Astfel, şedinţele Comitetului Politic Consultativ ale Tratatului urmau să se ţină alternativ în capitalele ţărilor membre.

Sovieticii n-au uitat însă să reamintească eforturile lor de înarmare (18% din bugetul anual, plus sarcinile trasate altor ramuri ale economiei), înainte de a le împărtăşi opinia că adoptarea deciziilor să se facă prin unanimitate de voturi în Tratat. „Să fie clar", se-mbăţoşează Ceauşescu între ai lui, „că nu vom accepta nici o hotărâre, nici ei, sovieticii, n-ar fi de acord ca majoritatea membrilor Tratatului să decidă asupra armatei sovietice".

S-a decis şi ca specialişti din ambele ţări să finalizeze „detaliile" sistării livrărilor de uraniu anunţată de români. Ce-a fost dat s-a consumat „până la ultimul gram", povesteşte Ceauşescu. Sovieticii s-au oferit să ajute cu centrale de 400 MW programul nuclear românesc. Cereau, în continuare, minereu de uraniu în contrapartidă cu prelucrarea lui în URSS ca metal pregătit pentru centrale.
Ceauşescu a fost flatat şi de propunerea lui Brejnev de simplificare a relaţiilor dintre ei. Vor comunica direct, călătorind unul spre celălalt cu avionul, de câte ori vor crede de trebuinţă. În anii ce-au urmat, Ceauşescu s-a deplasat de mai multe ori în Crimeea la întâlniri cu Brejnev, spune şi fostul ministru de Externe Ştefan Andrei