ORAȘE DISPĂRUTE - MYCENE - CIVILIZATIA MICENIANA 2

Sub soarele arzător al Peloponezului în ţinutul Argolidei străjuieşte, pe o colină înconjurată de văi şi munţi pietroşi, o aşezare antică impresionantă, cu ziduri ciclopice şi un trecut ce străbate mai mult de trei milenii şi jumătate. O forţă misterioasă şi ameninţătoare domină împrejurimile, degajându-se dintr-o incintă de apărare vajnică şi apăsătoare, contopită cu puterea stâncii ce o calcă. Blocuri de rocă ce par tăiate, aşezate şi îmbibate de nişte ,,giganţi” stau încremenite şi indestructibile în vestigiile fostului Mycene, unul dintre cele mai însemnate centre ale înfloritoarei culturi ce s-a răspândit pe teritoriul Greciei continentale între secolele al XVII-lea şi al XIII-lea a. Ch.. Mai mult decât la alte cetăţi sau fortăreţe antice, la Mycene şi la aşezarea vecină Tirynt, piatra pare mai dominatoare, mai grea, mai sigură şi mai adaptată modului de viaţă războinic. Mycene apare ca un cuib de vulturi cu priviri hrăpăreţe şi cu gheare apucătoare foarte ascuţite. Apare ca un cuib al unei răpitoare care ştiind cât de mult rău face şi-a asigurat o odihnă liniştită între două atacuri.

            Legendele greceşti preamăresc bogăţia şi puterea cetăţii dispărute iar Homer o numeşte ,,cea bogată în aur”.

            Ţinutul Argolidei care poartă inimitabilele vestigii, acoperă nord – est Peloponezului. Munţi înalţi şi pietroşi despart Argolida la nord de Corint iar la apus de Arcadia. Marea Egee o scaldă la sud prin golful Argos, iar la răsărit şi nord prin golful Saronic.

            Nu întâmplător în ,,Iliada” acest teritoriu este numit ,,mult însetatul Argos”. Crestele muntoase înconjurătoare întretaie în câteva locuri şesul uşor ondulat, cel mai uscat şi mai sterp din întregul Peloponez, care în întregul său nu este prea bogat în ape. Principalul râu al Argolidei, pe nume Inachos, îşi are izvoarele în munţii de la apus şi curge spre sud – est, fiind alimentat mai ales de ploile ce cad în munţi. Vara seacă cu totul. Celelalte firicele de apă din zonă au debit aproape neînsemnate. Condiţiile climatice au dăruit Argolida cu foarte puţine porţiuni fertile, existând un singur centru unde se putea face agricultură cu oarecare rezultat. Acela era şesul din partea sud – estică a ţinutului, scăldat de apele golfului Argos care pătrunde adânc în interiorul uscatului.

            Aici s-au născut cele mai vechi oraşe ale Argolidei: Argos, Tirynt şi Mycene, cel mai depărtat la 18 kilometri de mare. Ţinutul s-a dezvoltat şi s-a bucurat de aprecierea posterităţii ca un centru al civilizaţiei elene. Trebuie amintit că din jurul anului 700 a. Ch. grecii au început să-şi zică ,,eleni”. Denumirea de ,,greci” le-au dat-o mult mai târziu, romanii.

            Grecia a fost locuită din cele mai vechi timpuri, din perioada preistorică, de ,,pelasgi”. Pelasgii erau populaţia pre – elenică peste care s-au aşezat populaţiile elenice din patru valuri de migraţie. În accepţiunea vechilor greci ,,pelasgii” însemnau ,,oameni ai mării”, adică acele populaţii care au locuit teritoriul acoperit de mare. Un cataclism geologic a provocat inundarea ţinuturilor existente acum pe fundul Mării Egee şi probabil şi a celor aflate sub întreaga Mare Mediterană. Cei ce s-au salvat au ocupat nu numai partea continentală a greciei actuale, dar şi puzderia de insule ce îi aparţin. În conştiinţa populaţiei pelasgice a rămas întipărită dispariţia ,,ţării lor fericite” sub apele mării. Acea ţară a lor dinainte de cataclism, acoperită de ape s-au ,,scufundată” în apele mării, după o altă exprimare, poate fi legendara Atlantidă de care a vorbit Platon mult mai târziu şi a incitat multe zeci de generaţii ale civilizaţiei europene.

            Populaţiile elenice care s-au suprapus peste pelasgi şi-au făcut intrarea în istorie în jurul anului 2000 a. Ch. provenind din conglomeratul de populaţii indo – europene puse în mişcare în acele vremuri. După unii autori o zonă sigură de roire şi de plecare a indo – europenilor a fost inelul Munţilor Carpaţi. De acolo, una din direcţiile de migrare a constituit-o Peninsula Balcanică, apoi Asia Mică, Iran şi India. Popoarele indo – europene au fost creative şi purtătoare de cultură şi înnoire a populaţiilor preistorice. Au constituit baza etnică a întemeierii unor civilizaţii strălucite şi unice, pornind din Dacia, peste Munţii Balcani în Grecia, în Asia Mică, în zona Munţilor Caucaz, în nordul Mesopotamiei, în Iran, în sudul Afganistanului şi în nordul Indiei.

            Alte direcţii de extindere a indo – europenilor s-au conturat spre apusul şi sudul continentului european. Fiecare grup indo – european a cunoscut, ulterior marii migraţii, o evoluţie culturală şi istorică proprie.

            Primii migratori indo – europeni care au intrat în Grecia de azi şi care vorbeau o limbă pro – greacă au fost, se pare, ionienii. Ionienii au introdus în Grecia calul şi roata olarului (cunoscută de mult în Creta şi în Orientul Apropiat). Cu ionienii apar adevărate puncte de locuire fortificate, cetăţi şi sanctuare în bazinul egeean.

            În intervalul 1800 – 1700 a. Ch. s-a produs cea de-a doua mare invazie de populaţii proto – elene, aceea a aheilor, a urmat cea a eolienilor în jurul anului 1600 a. Ch. şi ultima cea a dorienilor în jurul anului 1200 a. Ch.

            Ionienii au fost împinşi, în marea lor majoritate, spre insulele bazinului egeean şi pe coastele Asiei Mici de către ahei. Pe noile locuri ionienii au dezvoltat o civilizaţie greacă cu caracteristici economice şi culturale deosebite, marcând strălucit întreaga istorie a lumii greceşti.

            Aheii rămaşi un timp îndelungat, aproximativ o jumătate de mileniu, populaţia de bază a Greciei continentale şi a multor insule egeene, au fost iniţiatorii procesului de civilizare pe pământul Grecie, proces ce a culminat în perioada clasică a istorie greceşti.

            Perioada de dominaţie a aheilor a constituit prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti. Ea a primit denumirea pur convenţională de ,,civilizaţie miceniană”, luându-şi numele de la oraşul cel mai puternic şi reprezentativ al conglomeratului de state aheene independente dar unite într-o formă de confederaţie militară.

            Popor de războinici duri şi de cuceritori, aheii au ocupat întreaga Grecie centrală, nordul Peloponezului şi insulele din zona centrală şi sudică a Mării Egee, dar au trecut şi în Asia Mică şi în Creta. Înainte de 1400 a. Ch. au cucerit Creta, au trecut-o prin foc şi sabie, jefuind-o de comori. Vasele lor încărcate au purtat ani de zile peste mare, spre cetăţile din Argolida, tot ceea ce reprezenta obiect de valoare sau de artă. Se infiltraseră în ţara insulară cu o civilizaţie înaintată cu aproape trei secole înainte, la venirea lor în Peloponez. Bogăţiile Cretei i-au dominat şi i-au incitat spre jaf după ce un timp s-au mulţumit cu a cumpăra şi a copia obiectele de cultură sau meseriile acelei ţări. Aheii micenieni au împrumutat din Creta aproape toată cultura lor, inclusiv scrierea, denumită ,,Liniară B”, dezvoltată din scrierea cretană, pentru a transcrie texte în limba proto – greacă. Începând din secolul al XV-lea a. Ch. viaţa administrativă şi economică din spaţiul de locuire micenian a luat forme cretane. În schimb trecerea distrugătoare a micenienilor peste Creta a determinat distrugerea totală a civilizaţiei minoice cretane. Aheii au lăsat în urmă numai moarte, pârjol şi ruine înnegrite. După 1400 a. Ch. sclipitoare civilizaţie minoică nu numai că nu a mai renăscut, dar a fost urmată de un mod de vieţuire mult decăzut, dominat probabil de stăpânirea miceniană.

            Dialectica istorie nu s-a împiedicat de acel moment de cataclism în evoluţia unei societăţi avansate, ci s-a salvat prin naşterea unei civilizaţii perene pe arealul de locuire al aheilor, cu consecinţe strălucite în lungul unui mileniu şi apoi pentru întregul continent european şi pentru teritoriile asiatice de până la fruntariile Indiei.

            Societatea miceniană a fost o societate de războinici. Toate celelalte îndeletniciri sedentare, ca agricultura cu creşterea animalelor, meşteşugurile, artizanatul şi chiar comerţul trecând pe un plan secundar. Mai ales la începuturi bunurile necesare vieţii şi mai ales cele suplimentare erau procurate de trei îndeletniciri: comerţul, pirateria (considerată meserie onorabilă) şi războiul. Războiul în societatea aheilor sau miceniană, era tot o formă de piraterie, deoarece nu urmărea cucerirea de noi teritorii ci numai jaful şi expolierea teritoriilor înfrânte.

            Una dintre marile expediţii războinice ale aheilor şi probabil printre ultimele a fost războiul contra Troiei, război a cărei importanţă a fost exagerată în poemele lui Homer; după circa 400 de ani Iliada idealizează şi dă proporţii faptelor care în esenţă s-au redus la dimensiunile şi la sensul unei mari expediţii de jaf. O coaliţie de 28 de state aheene, totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1.200 de corăbii, cele mari ducând câte 120 de oameni şi cele mici câte 50 (după cele relatate de Tucidide), a atacat Troia timp de 10 ani, sub comanda regelui micenian Agamemnon. Mobilizarea aceasta de luptători o putea face în acele timpuri cu populaţie restrânsă numeric, numai un popor războinic cu un procent foarte ridicat al bărbaţilor apţi şi antrenaţi de luptă.

            Aşa cum am mai o aluzie anterior, un astfel de popor de pradă, cunoscând bine legile sângeroase aplicate de învingători, a purces în a-şi ridica unele fortificaţii de o rezistenţă nebănuită până atunci. La nesiguranţa specifică vremurilor s-a adăugat obsesia militărească, războinică a aheilor, mai ales a ramurii stabilită în Argolida.

            Aşa s-a ridicat citadela de la Mycene cu zidurile ei de apărare ciclopice, închegate din blocuri impresionante de piatră dură. Practic vestigiile dominatoare de la Mycene nu reprezintă un oraş dispărut în adevăratul sens al cuvântului ci ,,un cuib” de apărare a palatului regal, cuib care cuprindea desigur şi o parte din cartierele de locuinţe. Concepţia specific miceniană de a se întemeia apărarea generală pe existenţa unei cetăţi restrânse destinate, în principal, palatului regal este răspândită şi la celelalte oraşe – stat surori, cum ar fi Tirynt, Pylos.

            Modul de viaţă dur şi chiar grosier al societăţii miceniene este reflectat de cetăţile sale covârşitor de grele şi greoaie, cetăţi ce apar ca din poveşti cu giganţi sau cu zmei răi. Robusteţea inegalabilă a incintelor, a turnurilor şi a porţilor acum găunoase, creează impresia unui animal de pradă apărat de o carapace indestructibilă.

            Construcţiile lăsate posterităţii de civilizaţia miceniană au un caracter nu numai specific, dar chiar de unicat. Dacă în aproape toate domeniile vieţii, organizării şi artei, micenienii au fost tributari civilizaţiei minoice din Creta, în domeniul construcţiilor şi al celor militare în special, ei şi-au demonstrat specificul. De altfel, tot ce au copiat şi au utilizat în prima perioadă de evoluţie, micenienii au complectat cu tentă specifică către sfârşitul civilizaţiei  lor. Pe această bază se poate vorbi de o adevărată cultură şi civilizaţie miceniană, rădăcină strălucitoare civilizaţiei greceşti de mai târziu.

            Sfârşitul societăţii şi civilizaţiei miceniene s-a datorat invaziei şi cuceririi doriene. Dorienii erau o populaţie mult mai tânără şi mai războinică atunci când cea miceniană se apropia de decădere şi de o oarecare saturaţie. Odată cu invazia doriană în lumea grecească, în formare, s-a produs o mare decădere. Decăderea a durat aproximativ o jumătate de mileniu, timp în care nu a mai existat scriere sau consemnare istorică. Perioada s-a numit ,,perioada obscură”. Vestigiile civilizaţiei miceniene au avut darul de a transmite posterităţii un adevăr despre o evoluţie agitată şi dură, despre o civilizaţie veche cu rol de strămoş.

Civilizaţia miceniană a realizat o expansiune de mari proporţii. În unele teritorii a pătruns pe calea armelor aheilor, iar în cele mai multe pe calea comerţului practicat de ei. Drumurile comerciale urmate de corăbierii ahei erau cele deschise anterior de cretani şi de fenicieni. În partea a doua a mileniului al II-lea a. Ch. flota miceniană a reprezentat singura putere navală din Marea Mediterană. Corăbiile lor mari, cu 30 de vâslaşi, au ajuns până în Sicilia, Italia meridională şi centrală, în Sardinia, pe coastele Spaniei şi în sudul Franţei. Relaţiile comerciale aheene erau mult mai intense în bazinul răsăritean al Mediteranei, unde existau civilizaţii şi popoare mai vechi şi mai numeroase. Ancorau în insulele Delos, Lesbos, Cos, Rodos, în porturile din Milet, în Siria, Palestina şi Egipt. Au pătruns prin strâmtoarea Bosfor înspre populaţiile riverane Mării Negre şi au ajuns până la Odesa. În Mediterana Occidentală s-au întemeiat aşezări miceniene care au precedat cu câteva secole marea colonizare greacă începută în secolul al VIII-lea (exemplu: Taranto, în sudul Italiei). Spre deosebire de predecesorii cretani care făceau comerţ numai strict pe litoral, micenienii purtau mărfurile adânc în interiorul ţărilor cu care realizau legături.

            În epoca miceniană Grecia era împărţită într-o multitudine de state mici independente, dar unite printr-un sistem de vasalitate faţă de nişte monarhi ereditari ce purtau titlul de rege. Relaţiile interstatale erau cele ale unei confederaţii militare. Căpetenia regatului confedarat s-a găsit la Mycene, iar aşezarea a îndeplinit rolul unei capitale. Multitudinea de state ahee erau legate de această capitală printr-un complex de subordonări gentilice şi de organizări militare.

            Regele avea o poziţie reprezentativă dar şi un rol de conducător autoritar în problemele externe şi de război.

            Oraşele – capitală ale majorităţii statelor aheene nu erau fortificate. Fortificate erau numai palatele regilor. În afara regelui ,,cel mare” de la Mycene au mai existat o serie de alţi regi locali cu putere şi cuprindere teritorială mai mică.

            Regelui, atât în timpul vieţii cât şi după moarte i se acordau onorarii divine. Purta numele de ,,vanax”. Pe lângă atributele implicate de administraţie şi organizare pe timp de pace, deţinea demnitatea de şef suprem al armatei pe timp de război şi permanent pe aceea de şef religios al comunităţii. În timp de război regele era secondat de comandantul armatei ,,lavagetas”, personaj ce deţinea rangul al doilea în stat. Alături de rege, ca la orice popor războinic sau ca în orice democraţie militară, se găsea adunarea oştenilor cu rol de organism politic, cu rol consultativ. Adunarea oştenilor a mai funcţionat şi la alte popoare războinice de mai târziu, cunoscute bine de istorie: la spartani şi la popoarele germanice barbare.

            Spre deosebire de monarhii orientali care dispuneau de supuşii lor după bunul plac, regii micenieni se comportau cu supuşii ca un mare proprietar pe domeniul lui. Regele îşi avea slujitorii săi apropiaţi pe care îi nume ,,prieteni”, cu care stătea la masă, care îşi conduceau în luptă propriile formaţii şi care îl înconjurau în timpul bătăliei pentru a-l proteja.

            Societatea miceniană dispunea de un număr restrâns de sclavi. Sclavii aparţineau regelui, demnitarilor săi, sau unor particulari bogaţi şi erau trataţi ca nişte argaţi – în majoritatea numai pentru munci gospodăreşti. Majoritatea sclavilor proveneau din acţiuni de piraterie. Din război proveneau numai sclavele şi copii sclavi, deoarece bărbaţii prinşi în război erau toţi ucişi. Această atitudine faţă de inamici relevă duritatea extremă a comportamentului războinic a aheilor. Legile războaielor purtate de ei erau implacabile. Asemănător de brutale şi intransingente trebuie să fi fost şi moravurile, relaţiile şi contactele interumane din societatea miceniană.

            Viaţa complexă a unui stat aheu era controlată şi coordonată, în totalitate, din palatul regal, aproape asemănător cu coordonarea unui domeniu particular.

            Exista o deosebire capitală între palatele cretane şi cele miceniene. Aheii au dezvoltat o arhitectură proprie mai puţin decorativă dar mai spectaculoasă prin trăinicie. Micenienii nu au atins fantezia constructivă minoică dar s-au individualizat lăudabil.

            Palatele miceniene erau mai mici decât cele cretane, dar se înconjurau de fortificaţii. Fortificaţiile erau rezultatul unor concluzii trase pe timpul expediţiilor de jaf în Creta. Acolo aheii cuceriseră uşor şi incendiaseră palatele splendide ale insulei. Acasă la ei nu voiau să suporte acelaşi tratament din partea unui eventual inamic. Neexistând fortificaţii în Creta, aheii nu au avut ce copia sau de la ce să se inspire. De aceea fortificaţiile lor poartă o amprentă cu totul originală şi greoaie, ca toate creaţiile unor populaţii cu un grad inferior de dezvoltare artistică.

            Palatele micenien se amplasau pe poziţii protejate natural. Se construiau îngrijit, nu în jurul unei curţi centrale ca cele cretane, ci în jurul unei încăperi mari centrale, de formă dreptunghiulară, cu o vatră în centru. Încăperea centrală purta numele de ,,megaron”. Existau şi curţi interioare în poziţii adiacente.

            Palatul constituia reşedinţa regelui şi a casei regale. Pe lângă încăperile intime rezervate familiei şi activităţii regelui se mai găseau camere pentru oaspeţi, armurăria, arhivele, megaronul care avea şi rol de încăpere de cult religios; camere de provizii şi ateliere meşteşugăreşti ce serveau casa regală. Meşteşugarii micenieni se formaseră după experienţa celor cretani şi purtau denumirea de ,,demiurgoi” (demiurgi – adică ,,cei ce lucrează pentru popor”). Mulţi meseriaşi din statele şi oraşele miceniene proveneau din Creta cucerită şi devastată.

            În afara zidurilor palatului regal, adică în afara cetăţii miceniene, se întindea oraşul propriu – zis, iar mai departe zona agricolă.

            Zidul de apărare al palatului de la Mycene avea un perimetru de un kilometru şi o grosime de 6 metri, cu galerii, cazemate şi drumuri de rond pe partea superioară. Zidul unea turnuri de apărare plasate la intervale de circa 12 metri. Unul din bastioanele fortificaţiei palatului se înalţă încă şi astăzi la o înălţime de 14 metri.

            Fortificaţii ciclopice pentru palate regale sau înălţat şi în alte puncte ale arealului de locuire micenian, cum ar fi la Tirynt sau Pylos, tot în Peloponez.

            Oraşele miceniene, cu fortificaţii sau nu (fortificaţiile referindu-se numai strict la zona de întindere şi adiacenţa palatului regal) erau unite între ele printr-o reţea de drumuri foarte avansate pentru acele vremuri. Erau drumuri pietruite, de tip cilindric, cu poduri de piatră, cu parapete, prevăzute pe margini cu canale pentru scurgerea apelor pluviale.

            Toate cetăţile de tip micenian (adică fortificaţiile palatelor) beneficiau de un sistem hidraulic foarte ingenios, de alimentare cu apă potabilă şi de evacuarea celei menajere sau pluviale. Apa era adusă de la distanţe apreciabile prin apeducte de piatră şi depozitată în incintă în rezervoare mari tot din piatră. De la acele bazine apa era condusă prin tuburi de teracotă spre toate cartierele cetăţii. Evacuarea apelor reziduale se realiza prin canale subterane. Sub aspectul realizărilor hidraulice cetăţile miceniene au suferit influenţa evidentă a aşezărilor cretane.

            Cetatea Mycene este situată pe o colină de mică înălţime (278 metri), încadrată de alte două înălţimi abrupte şi pietroase, Zara şi Profitis Ilias. De acestea este separată prin două revene adânci şi abrupte. Aşezarea vulturească, situată la partea de nord a câmpiei Argolidei, putea controla atât întinderea plană cât şi principalul drum de acces de la sud, dinspre mare, spre nord, spre istmul Corint. Spre apus pe panta înălţimii Profitis Ilias se găsea un izvor puternic de apă potabilă numită ,,fântâna lui Persen”. Destul de apropiată, această sursă de apă, dirijată spre cetate prin apeduct, a constituit principala condiţie de subzistenţă. Câmpia destul de fertilă care se întindea la picioarele cetăţii oferea alimentele principale necesare subzistenţei.

            Avantajele strategice naturale explică locuirea preistorică a colinei şi întemeierea puternicei cetăţi de mai târziu. Mycene a cunoscut prosperitatea numai în perioada de dominaţie aheeană a ţinuturilor greceşti, perioadă căreia i-a împrumutat propriul său nume, în lumea ştiinţifică. Miturile al căror subiect îl constituie cetatea au luat naştere chiar în acea perioadă.

            Fondatorul mitic al aşezării de la Mycene a fost Persen, fiul lui Zeus din iubirea cu Danae. Cu el a început dinastia ,,Perseizilor” care a domnit până la Eurystheus, cel care i-a impus lui Heracles (Hercules  - în versiunea latină) faimoasele munci.

            După stingerea acelei dinastii, conducerea micenienilor a preluat-o regele Atreus, fiul lui Pelops şi al Hippotamei. Legenda continuă arătând că Atreus i-a dat fratelui său, Thyestes, să-şi mănânce proprii copii. Fapta abominabilă i-a înfuriat pe zeii Plimpului care au aruncat blestemul asupra lui şi a descendenţilor.

            Succesorul său Agamemnon, regele cel mai glorios şi mai puternic pe cale l-a avut cetatea Mycene, după expediţia victorioasă a aheilor împotriva Troiei, a fost asasinat de soţia necredinciosă, Clytemnestra împreună cu Egistes.

            Copii regelui, Orestes şi Electra l-au răzbunat şi Orestes a devenit regele gloriosului stat. Sub domnia fiului său Tisamenos, la sfârşitul secolului al XII-lea a. Ch., Mycene a fost definitiv distrus de invadatorii dorieni. Acropolisul aşezării poartă urmele unui incendiu devastator. Ruinele fostei citadele nu au încetat de a fi locuite ulterior dar gloria ei s-a pierdut pentru totdeauna. Războinicul Mycene nu mai exista, el trecuse în amintire sub forma unor legende. Aşa cum o probează săpăturile şi lipsa mărturiilor scrise, aşezarea a intrat în obscuritate, depinzând de oraşul Argos, devenit centrul politic şi religios al Argolidei. La Argos îşi întemeiaseră dorienii invadatori noua capitală zonală, menţinând o atitudine ostilă faţă de rămăşiţele oraşului care le rezistase cel mai mult şi mai sângeros.

            După o jumătate de mileniu, pe timpul războaielor medice, Mycene a trimis 80 de luptători care au luptat la Termopile (480 a. Ch.) şi împreună cu  Tiryntul a participat cu 400 de oameni la bătălia de la Plateea (479 a. Ch.). Pentru acel gest ei au avut onoarea de a li se grava numele pe trepiedul oferit sanctuarului de la Delfi de către oraşele care participaseră la confruntarea cu perşii.

            Locuitorii Argosului care n-au participat la lupte au devenit şi mai invidioşi pe gloria celor din Mycene. Au cucerit Acropolisul de la Mycene, au forţat populaţia la supunere şi au distrus zidurile de apărare.

            În secolul al III-lea a. Ch. oraşul a renăscut prin iniţiativa şi eforturile unei populaţii greceşti de amestec cu dorienii. Zidurile de apărare s-au reînălţat dar cetatea nu a putut ieşi din anonimat. Alte oraşe de veniseră lidere ale lumii greceşti. Sub dominaţia romană Mycene a decăzut. Ultimele informaţii despre aşezarea legendară şi despre ţinutul ei le-a transmis Pausanias, călător şi autor din secolul al II-lea d. Ch.. Pausanias a menţionat că la Mycene nu a mai găsit nici un suflet viu. Oraşul dispăruse cu desăvârşire. Adevăratul, gloriosul şi enigmaticul Mycene se poate considera că a dispărut în jurul anului 1100 a. Ch. atunci când nu a mai putut să înfrângă pe invadatorii dorieni.

            Contactul cu vestigiile ciclopice de la Mycene, înmărmureşte şi covârşeşte pe vizitator. Ele reprezintă o lume copleşitoare conturată numai de legende, fără mărturii scrise, care a lăsat numai osatura gigantică de piatră. Puţinele inscripţii găsite în scrierea ,,Liniară B” au numai destinaţii administrative şi excesiv de puţine comerciale.

            Acropolisul de la Mycene este înconjurat de un zid edificat din blocuri mari de piatră dispuse fie în rânduri neregulate cu o împerechere pseudo – isodomă, fie din blocuri nedegroşate împilate prin propriile neregularităţi şi cu pene de piatră cu aparenţă ciclopiană. Zidul cel mai vechi, construit către anul 1390 a. Ch. nu înconjura decât culmea Acropolisuliui.

            Atunci necropola regală de formă circulară, se afla în afara fortificaţiilor. În 1250 a. Ch. s-a construit poarta principală a cetăţii, cunoscută sub denumirea de ,,Poarta Leilor” şi tronsoanele de vest şi sud ale zidurilor din a doua generaţie, ziduri ce înglobau de această dată şi necropola regală circulară. Zidurile anterioare au fost distruse, cu excepţia tronsonului lor de nord. Puţin mai târziu (către 1200 a. Ch.), o extindere de ziduri la nord – est a înglobat şi rezervorul – fântână subteran.

            Intrarea principală în Acropolis este situată la est. Ea este ,,Poarta Leilor”. A primit acest nume deoarece un bloc de piatră imens ce este aşezat deasupra porţii are săpat un basorelief reprezentativ cu doi lei. Acest basorelief este mărturia cea mai veche a sculpturii monumentale din Europa şi are asemănări cu sculpturile din capitala Hattuşas a Regatului Hittit, din Asia Mică (azi Bogzaköy). Impunător prin sobrietatea şi impresia de forţă pe care o creează, basorelieful reprezintă un reper al artei greceşti.

            Din basorelief  lipsesc capetele celor doi lei lucrate probabil în steatit. Au o poziţie faţă în faţă şi ridicată cu picioarele dinainte sprijinite pe câte un altar. Între cei doi lei se găsesşte săpată o coloană cu un capitel de o formă particulară şi terminată cu un abac.

            Poarta era închisă prin două canaturi grele de lemn, acoperite lşi ghintuite cu bronz. În pragurile colosale, de sus şi de jos, se observă încă cavităţile în care se roteau cepurile porţilor mobile. Pe montanţii laterali ai porţii, formaţi din blocuri impresionante aşezate vertical, alte cavităţi serveau pentru introducerea unei bare groase de lemn care bloca pe orizontală deschiderea canaturilor.

            Spre ,,Poarta Leilor” se accede pe un drum dalat cu blocuri mari de piatră lustruită de vremuri şi de paşi. Drumul este încadrat, circa 20 – 30 de metri între zidurile cetăţii. Este un fel de culoar de acces la poartă, înglobat fortificaţiilor. Atacatorii ce se îndreptau spre poartă puteau fi loviţi de la înălţimea parapetelor laterale ca într-o adevărată cursă. Drumul de acces spre ,,Poarta Leilor” se continuă intact şi pe o porţiune din interior. Acolo, în mod asemănător, el urcă printre două parapete de piatră.

            Dincolo de marea poartă se găseşte în partea dreaptă ,,Grânarul” sau ,,Hambarul”, construit mai târziu şi care a rămas în funcţiune până la distrugerea Acropolisului. Între acesta şi zidul interior al ,,Porţii Leilor” existao scară care conducea pe platforma superioară a zidurilor de apărare. Ea face parte din puţinele pavimente originale păstrate. Cele pe care calcă astăzi vizitatorii au fost amenajate recent.

            Tot în dreapta drumului interior ce urcă dinspre ,,Poarta Leilor” se desfăşoară necropola regală circulară descoperită de Schlimann. Necropola a cuprins şase morminte regale de un tip specific, cel de ,,tip puţ” sau ,,cutie”.

            Mormintele ,,tip cutie” excavate în piatră erau acoperite de câte o stelă iar morţii erau înconjuraţi de un bogat mobilier funerar şi de obiecte de aur unice ca execuţie şi concepţie, măşti de aur cu influenţe egiptene, vase şi bijuterii de aur, săbii şi pumnale de bronz încrustate cu aur şi fildeş, diademe, lănţişoare, cupe de aur şi de argint acoperite cu reliefuri, plăci groase ornamentate provenite de la diverse sipete, inele, obiecte de fildeş, de sticlă, faianţă, cristal de stâncă, un vas de alabastru, flori, fluturi, sfincşi şi animale marine, pietre preţioase etc..

            Prin numărul de obiecte de preţ găsite în ele, mormintele regale de la Mycene nu se pot compara cu nici unul din mormintele descoperite pe teritoriul Greciei antice.

            Necropola regală circulară (cu un diametru de 16 metri) pare a fi a uneia din dinastiile regale legendare ale Pelopizilor sau Perseizilor. Mormintele s-au săpat pe parcursul unei perioade relativ scurte deoarece prin stil.

            Deasupra necropolei regale s-a găsit iun altar destinat sacrificiilor. În jurul lui s-au adunat abundente resturi ale sacrificiilor, dinţi de mistreţ, coarne de taurine, de cerb, de berbeci, diverse oseminte etc.. Se pare că s-au practicat şi sacrificii ce vizau probabil prizonieri de război sau condamnaţi pentru trădare. După scurgerea unui anumit timp, mormintele s-au confundat într-un ,,tumulus” unic, datorită neîndepărtării resturilor de la sacrificii. S-a sfârşit prin a se nivela terenul şi prin formarea unei esplanade circulare de 26,50 metri înconjurată de dale verticale cu o înălţime de 1 metru până la 1,5 metri.

            Incinta circulară în care au fost închise mormintele regale s-a constituit într-un fel de sanctuar, ,,temenos” în epoca imediat următoare. După un anumit timp se pare că a servit ca ,,Agora” cetăţii până aceea s-a transferat jos în afara fortificaţiilor.

            La sud de cercul mormintelor regale şi spre vârful colinei unde se afla palatul regal, se întind vestigii ale unor edificii de locuire privată.

            De la ,,Marea Rampă” ce pornea de la ,,Poarta Leilor” drumul urca şerpuit până la ,,Palat”. Accesul era dirijat dinspre nord – vest, prin ,,propylon”. După intrare, avansând spre dreapta se ajungea în marea ante a palatului, decorată cu stuc decorat policrom. Încă se mai observă urmele incendiului care a distrus Acropolisul. La apusul curţii se găsea un complex de încăperi iar spre răsărit ,,megaronul” care era constituit dintr-un portic înconjurător, un vestibul şi o sală, megaronul propriu – zis.

            Terenul era acoperit de dale de ghips. Patru coloane ocupau centrul sălii tronului şi susţineau acoperişul de deasupra vetrei centrale circulare, destinată ceremoniilor de sacrificiu ale casei regale. Pereţii megaronului erau decoraţi cu stuc pictat iar tronul se pare că era amplasat pe centrul peretelui de sud.

            Vestigiile palatului regal nu au nimic spectaculos deoarece au fost găsite sub ruinele unui templu doric construit ulterior.

            În partea de răsărit a zidurilor se remarcă o adăugire din secolul al XIII-lea a. Ch. destinată să asigure comunicarea cu cisterna subterană construită în acelaşi timp. Cisterna primea apa prin apeduct de la sursa (izvorul) aflat pe versantul colinei vecine, la câteva sute de metri mai sus.

            În afară de ,,Poarta Leilor” s-au mai descoperit şi alte comunicări cu exteriorul. Mai există o poartă secundară la nord, asemănătoare, constructiv, cu prima dar mult mai îngustă. În zidurile de la extremitatea estică se deschidea spre nord un culoar boltit iar spre sud o ieşire de salvare secretă.

            Puterea şi bogăţia regilor ahei a fost dovedită în cea mai mare parte de mormintele bogate şi îngrijit lucrate. Pe parcursul existenţei sale civilizaţia miceniană a utilizat trei tipuri distincte de morminte. Cele adaptate unor spaţii restrânse, de lângă cetate, s-au dovedit cele mai vechi. Cercetarea modernă le-a numit, aşa cum am arătat, ,,morminte puţ” sau ,,morminte cutie”. Erau săpate în rocă şi aveau accesul pe deasupra prin îndepărtarea unei plăci tombale.

            Un alt tip de morminte, folosite mai târziu în necropole mai depărtate de zidurile Acropolisului au fost mormintele cu încăperi dreptunghiulare, ovale sau circulare, săpate în stâncă moale şi la care se ajungea pe un drum orizontal de diverse lungimi. După înmormântare intrarea încăperii mortuare era zidită iar drumul de acces (,,dromos”) se acoperea cu pământ. Acest tip de mormânt a avut cea mai lungă existenţă pe parcursul existenţei civilizaţiei miceniene. De-a lungul secolelor nu a variat decât lungimea ,,dromosului”.

            Cel de-al doilea şi cel mai impunător tip de morminte a fost cel cu falsă cupolă (,,tholos”), Dintre nouă astfel de morminte descoperite la Mycene, cel mai monumental este aşa – numitul ,,Tezaurul lui Atreu” sau ,,mormântul lui Agamemnon”. Un coridor lat de 6 metri şi lung de 36 de metri duce spre o cameră circulară cu falsă boltă. Între coridor şi camera boltită exista o poartă înaltă de 5,44 metri şi lată de 2,66 metri, amplasată într-o deschidere a peretelui înalt de 11 metri. În marea sală circulară şi boltită se aduceau ofrandele şi se oficiau celelalte acte de cult funerar (destul de puţin cunoscute).

            Mormântul propriu – zis se afla separat, săpat în stâncă alăturată camerei circulare. Sala circulară a ofrandelor are un diametri de 14,50 metri şi înălţimea de 13,20 metri. Dimensiunile acestea au atras aprecierea de ,,cea mai frumoasă sală cu boltă fără susţinere interioară pe care a edificat-o arhitectura înaintea Panteonului din Roma”.

            Un alt monument similar ,,Mormântul Clitemnestrei”, din apropierea ,,Porţii Leilor” era aproape tot atât de impunător. În apropiere, dar mai vechi, se găseşte aşa – numitul ,,Mormânt al lui Egistes” (circa 1500 a. Ch.). Sălile circulare cu falsă cupolă au avut diverse ornamentaţii de piatră sau bronz care au dispărut.

            În final trebuie să revenim şi să spunem că oraşul dispărut Mycena şi alte construcţii ale acelei civilizaţii impresionează prin dimensiunile uriaşe ale blocurilor de piatră folosite şi fasonate. Spre exemplu lespedea de arhitravă a porţii ,,Tezaurul lui Atreu” are o lungime de 6 metri iar cea din spatele ei, dinspre interior, are o lungime de 8 metri, o lăţime de 5 metri, o înălţime de 1,2 metri şi o greutate de peste 100 de tone. Cât de ruşinaţi trebuie să se simtă acei autori care au încercat să creeze un mister din ridicarea blocurilor de circa 2 tone din componenţa piramidelor egipte!?!

            Pentru civilizaţia miceniană arhitectura a fost singurul domeniu care şi-a păstrat trăsăturile locale. Nici megaronul caracteristic, locuinţelor miceniene, nici încăperile funerare cu ,,dromos” şi nici mormintele în formă de cupolă nu-şi găsesc analogie în Creta sau în alte zone de civilizaţie mediteraneană.

            Marile realizări ale arhitecturii miceniene au rămas palatul – cetate şi mormântul cu sală de ofrande boltită.

            La 15 kilometri de Mycene şi în imediata apropiere a litoralului se găseşte oraşul dispărut Tirynt, creaţie a aceleiaşi civilizaţii aheene. El reprezintă cel de al doilea ansamblu monumental, bine conservat al arhitecturii aheene. Această aşezare înconjurată cu ziduri impresionant de puternice clădite din blocuri grosolane şi necioplite, copleşeşte prin îndrăzneală şi siguranţă. Majoritatea construcţiilor din Tirynt datează din secolul al XIII-lea a. Ch. ceea ce întăreşte întâietatea Acropolisului de la Mycene.

            Dimensiunile şi caracterul monumental al construcţiilor din Mycene şi Tirynt presupun timp îndelungat de construcţie şi un volum de muncă imens. În condiţiile acelei epoci, construcţii de asemenea proporţii nu puteau fi executate decât de societăţi puternice şi cu resurse mari de braţe de muncă, respectiv de sclavi sau prizonieri. Aheii ni le-au lăsat ca mărturie.

* * *

            De la ,,Poarta Leilor” aşternând privirile spre orizontul muntos de la sud – vest se observă cum conturul crestelor formează imaginea unui om culcat pe catafalc. Această imagine a naturii localnicii au numit-o ,,Agamemnon dormind”.

            Se pare că natura l-a ajutat pe legendarul rege să-şi străjuiască veşnic cetatea şi ţinutul.

ORAȘE DIPĂRUTE - HIERAPOLIS - ANATOLIA

Asia Mică, sau Anatolia, după o numire primită încă din antichitate, este peninsula cea mai avansată spre vest a imensului continent asiatic. Aşezată între Marea Neagră la nord, Marea Mediterană la sud şi Marea Egee la apus, peninsula instituie cel mai important teritoriu al Turciei moderne, întinzându-se pe o suprafaţă de circa 507.000 Km², ceva mai mare decât a Spaniei. Solul atât arid în unele zone cât şi fertil în altele, a cunoscut trecerea unor nenumărate populaţii de-a lungul unei istorii consemnate de patru milenii. Anatolia constituind un ,,pod obligatoriu” în drumul populaţiilor migratoare, a armatelor, al culturilor şi civilizaţiilor între Asia anterioară şi Europa sudică. Majoritatea aşezărilor antice s-au întemeiat ca urmare a unor determinări politice sau materiale, bine conturate.

            Oraşul antic dispărut, Hierapolis, a răsărit şi a înflorit timp de secole, sub civilizaţii diverse, datorită unor proprietăţi şi curiozităţi geografice ale teritoriului său.

Ruinele sale gălbui – roşiatice străjuiesc de la o înălţime de circa 100 – 150 de metri malul nordic al renumitului său Meandru (anticul Meander), la circa 150 kilometri spre răsărit de vărsarea acestuia în Marea Egee. Oraşul s-a găsit deci în partea sud – vestică a podişului anatolian, la o depărtare apreciabilă de litoralul vestic sau sudic al peninsulei. Râul Meandru are traseu de curgere atât de leneş şi întortochiat încât în vorbirea curentă a pătruns noţiunea de ,,meandre”, adică de trasee excesiv de cotite pe o distanţă scurtă, trasee cu hăţişuri încurcate şi întortocheate.

            Hierapolisul a cuprins un platou lung de circa 4.000 de metri şi lat de circa 300 de metri ridicat deasupra câmpiei dinspre sud la 150 de metri altitudine. Platoul oferă un peisaj magnific aşa cum este plasat la poalele unei înălţimi muntoase, cu desăvârşire pietroasă (astăzi numită Cökelez). Platoul are la origine sedimentarea ancestrală a unor depuneri de calcar provenite din surse de ape carbogazoase şi calcaroase. Calcarul solubil în apa venită din străfunduri la 35⁰C s-a depus şi se depune impresionant de repede după intrarea în contact cu aerul mai rece al atmosferei. Orice obiect solid (sticlă, vas de lut, coş de nuiele, obiect de metal etc.) lăsat în curentul de scurgere a apelor termale se acoperă după numai câteva zile cu un strat strălucitor de calcar. Obiectele acoperite apar ca obiecte din altă lume cu destinaţii insolite.

            Altă dată locul de amplasare al oraşului avea surse de apă diferite ca temperatură, de la 35⁰C, la 60⁰C. În secolul al XIX-lea al erei noastre o altă sursă a izbucnit în urma unui mare cutremur de pământ.

            Literatura antică vorbeşte de Hierapolis, legându-I importanţa şi de cultul semizeului Herakles, al cărui nume era legat de vindecare şi de apele calde. Romanii, descoperitori ai izvoarelor termale din sud – vestul României, au dat naştere unei staţiuni cu proprietăţi curative, pe care au închinat-o lui Hercules. Acum staţiunea şi-a păstrat numele de Herculane.

            La Hierapolis depunerile multimilenare de calcar, pe prăpastia ce desparte platoul de câmpia din vale, au dat naştere unor forme geologice unice în lume, sub forma unor imense scoici de pe marginile cărora se preling coloane de calcar, coloane variabile ca secţiune şi împletite inimaginabil de subtil. Zonele de depunere mai vechi au primit tente gălbui sau negru astfel că dantelăria de calcar ,,în curgere” a căpătat o şi mai mare atractivitate. Bazinele ,,scoică” cu prelungiri diafane de calcar cu apă cristalină s-au suprapus, au deversat unul în altul şi au avansat încet spre sud, formând în perete inimaginabil de strălucitor şi curios. Bazinele scoică cu delicatele lor coloane albe formează o aglomerare de forme ronde ce pot fi asemănate chiar cu o inflorescenţă uriaşă. Turcii au numit spectaculoşii pereţi prelucraţi de natură într-un alb strălucitor, drept ,,Pamukkale”, adică ,,cetatea de bumbac”.

            Ineditul peisajului, temperatura plăcută, ionizarea aerului şi proprietăţile curative ale apelor cu atras constituirea aşezării, dar mai ales dezvoltarea ei spectaculoasă în epoca elenistică şi romană. Locurile se exploatează astăzi atât pentru frumuseţea creaţiilor naturii, pentru vestigiile antice, dar şi pentru tratamente curative în boli cardiovasculare, de nervi, de piele sau reumatismele. Oraşul nu a mai renăscut dar în apropiere şi pe margini s-au amenajat sanatorii, băi de tratament şi de agrement, precum şi clădiri hoteliere.

            Preoţii sau şarlatanii perioadelor străvechi simulau miracole prin metodele de tratament la care foloseau proprietăţile apei termale bogată în săruri. Miracolele aveau menirea să trezească atenţia lumii din cele mai îndepărtate locuri şi să o atragă pentru tămăduire s-au construit numeroase temple în care preoţii îşi acceptau şi îngrijau bolnavii. La început bolile erau îngrijite după inspiraţia ,,tămăduitorilor” începând cu diete alimentare. Apoi bolnavii erau aduşi în faţa locului numit ,,Plutonium” de unde se degaja, din adâncuri, bioxid de carbon. Ultima procedură a tratamentului o constituiau băile îndelungate în apele curative.

            În realitate nici dieta cu totul empirică şi nici inspiraţiile de gaze toxice nu aveau efectele benefice, reale, al băilor. Rezultatele obţinute în cazul bolilor reumatismale apăreau cele mai spectaculoase. Bolnavii sosiţi pe braţe sau sprijiniţi în bastoane părăseau Hierapolisul pe propriile picioare.

            Hierapolis era căutat şi vizitat nu numai de bolnavi ci şi de oameni marcanţi de stat, de consuli, de regi, de învăţaţi şi de filozofi. Toţi soseau de la mari depărtări pentru a se îngriji, pentru a petrece momente amuzante şi atractive în timpul jocurilor organizate cu asiduitate în oraş. Apele miraculoase au influenţat creşterea numărului populaţiei şi a vizitatorilor, în acelaşi timp cu creşterea bogăţiei şi cu înmulţirea edificiilor monumentale.

            Teritoriul Hierapolisului, ca întreaga Arabie a pătruns în consemnările istorice de la începutul mileniului al II-lea a. Ch.. Era populat ca întreaga peninsulă de populaţii indo – europene, la hotarele sud – vestice ale statului hittit. Între anii 500 – 550 a. Ch. pe aceste locuri s-a semnalat existenţa unei aşezări numită Jdrara sau Kidrara. Aşezarea nu era singura întemeiată în zonă ci era înconjurată de altele mai puţin dezvoltate: la nord de Manisa, la răsărit de Kollosia şi la sud de Laodiceea. Poporul regiunii se numea Hidreleitar.

            Cu scurgerea timpului oraşul a intrat într-o decadenţă temporară. Pe la mijlocul secolului al VI-lea a intrat în componenţa statului Lidian şi imediat, după 546 a. Ch., în cea a statului persan cuceritor. După anul 334 a. Ch., împreună cu toată Anatolia, străbunul Hierapolisului a cunoscut epoca elenistică, inaugurată de cuceririle lui Alexandru Macedon.

            În perioada dintre secolele al V-lea şi al III-lea, inclusiv, populaţia teritoriului înconjurător s-a reunit în jurul Hieronului, locul sacru, unde a construit un templu. Anul 190 a. Ch. a constituit data naşterii oraşului numit Hierapolis. Atunci regele Pergamului, Eumenes al II-lea , a fondat noul oraş după o victorie împotriva regatului seleucid (tot elenistic) de la răsărit.

            S-a dat oraşului numele de Hiera, adică numele soţiei regelui legendar al Misiei, socotit fondatorul oraşului Pergam. Însemnarea cea mai veche care aminteşte de oraşul Hierei este un decret scris în piatră în onoarea Appoloniei, mama regelui Eumenes al II-lea. Curând oraşul nou întemeiat a început să fie numit Hierapolis, cu manta de ,,Oraşul sacru”. Datorită amplasării pe un teren vulcanic, cu fisuri prin care răzbăteau gaze şi ape calde, aşezarea îngrijită de regii Pergamului a suferit multe cutremure de pământ şi multe distrugeri. De fiecare dată s-au făcut eforturi pentru reconstruire şi noi înfrumuseţări, cu eterna perseverenţă şi inconştienţă umană. Pe parcursul celor aproape două secole de dominaţie a regatului Pergam, Hierapolis a înflorit ca multe alte localităţi atinse de cultura elenistică.

            În anul 133 a. Ch., ca urmare a testamentului lăsat de ultimul rege al Pergamului, Attalos al III-lea, întregul regat a revenit Republicii Romane. Ca multe alte oraşe ale Anatoliei de vest, Hierapolisul a intrat în posesia Romei, component al provinciei nou create, Asia.

            În general se găsesc puţine consemnări istorice, amănunţite, despre oraş, existenţa fiindu-I marcată numai de evenimente însemnate. Pe timpul domniilor împăraţilor romani Tiberius (anul 17 d. Ch.) şi Nero (anul 60 d. Ch.) cutremure catastrofale de pământ au ruinat Hierapolisul. Roma era puternică şi bogată iar împăraţii darnici. După noi reconstruiri a dobândit o importanţă crescândă în lumea romană, mai ales pe timpul dintre împăraţii Hadrianus şi Caracalla.

            Acum străjuiesc ,,cetatea de bumbac” aproape în exclusivitate numai ruine ale epocii romane.

                        Creştinismul s-a infiltrat în Hierapolis aproape de anul 40 d. Ch.. Sfântul Filip, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Christos a murit ca martir la Hierapolis chiar în anul 40 d. Ch.. Aici I s-a ridicat mai târziu, după liberalizarea creştinismului în Imperiul Roman (secolul al IV-lea d. Ch.), o biserică a martiriului, biserică cu plan octogonal.

            Asia Mică a jucat totdeauna un rol important în expansiunea şi dezvoltarea creştinismului. Fiind un teritoriu aproape liniştit, mai rar bântuit de invazii străine sau barbare, împăraţii romani nu au insistat pe construirea de colonii romane formate prin stabilirea veteranilor. De aceea gradul de romanizare s-a plasat pe o treaptă inferioară. Creştinismul a pătruns în rândul unor populaţii mai înapoiate fără o atitudine fermă în raport cu credinţa ei politeistă. Dacă gradul de romanizare ar fi fost mai puternic, creştinismul nu ar fi cules mari roade şi nici nu ar fi făcut prozeliţi. Se poate spune că Anatolia a constituit calea cea mai puţin apărată împotriva efectului distructiv al creştinismului asupra Imperiului Roman şi asupra civilizaţiei antice superioare, greco – romane.

            Pe timpul expansiunii culturii şi civilizaţiei romane, între anii 92 şi 192 d. Ch., Hierapolis a suferit o nouă reconstruire şi a trăit cea mai strălucită epocă pe timpul împăraţilor romani Antoninus Pius (138 – 161 d. Ch.), Marcus Aurelius (161 – 180 d. Ch.), Septimius Severus (193 – 211 d. Ch.) şi Caracalla (211 – 217 d. Ch.). Pe timpul acelei perioade de deplină afirmare, Hierapolis a primit chiar supranumele ,,Călăuza răsăritului”.

            Atunci când în 395 d. Ch. Imperiul Roman s-a separat în două state separate, oraşul a trecut în teritoriul şi epoca bizantină. În secolele de suveranitate bizantină, oraşul balnear şi de distracţii roman s-a dezvoltat enorm. În acea perioadă a devenit capitala provinciei (thema) Frigia şi centrul unui episcopat creştin.

            A urmat o epocă lungă de anonimat şi de conservare a tradiţiilor şi monumentelor trecutului. Aceasta a durat până după bătălia de la Manzikert (Malazgirt) din 1071 când populaţiile turcilor selciukizi au început să avanseze spre vestul Anatoliei, încetul cu încetul. Armatele selciukide au cucerit oraşul vecin, Laodiceea, în 1094 şi s-au stabilit în valea râului Lycos în vecinătatea extrem de apropiată a Hierapolisului. Bunei înţelegeri din 1097 limita despărţitoare între sultanul Kilijd – Arslan I-ul şi Bizanţ trecea printre Laodiceea şi Hierapolis.

            Victoriile cruciaţilor de la Niceea şi Dorileea au alungat spre est pe turcii selciukizi dar pentru un timp scurt. Din anul 1119 şi până la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţii cruciadei a IV-a, ,,Cruciada ruşinii”, oraşul Hierapolis a constituit loc de dispută, de confruntări continue între bizantini şi turci. Ca oraş de frontieră Hierapolis a cunoscut grave depopulări şi distrugeri.

            În 1258 toate oraşele bizantine din zona Hierapolisului au intrat în posesie turcă selciukidă. La dezastrele produse de lupte şi de noii stăpânitori încă sălbatici, un cutremur de pământ din anul 1354 a produs o demolare quasitotală a monumentelor fostului ,,oraş sfânt”. Populaţia a emigrat spre alte zări deoarece nu mai există nici o speranţă pentru ajutor şi reconstruire. După mai bine de o mie cinci sute de ani, de la inaugurarea sa sub Eumenes al II-lea al Pergamului, Hierapolis şi-a sfârşit definitiv existenţa istorică. A intrat în lumea tăcută şi misterioasă a oraşelor dispărute, schelet frânt al unui trup viguros de altădată.

Vestigiile impresionante, destul de puţin degajate de arheologi, precum şi scrierile unor autori şi călători antici (Pansanias, Strabon, Nicates etc.) relevă că la Hierapolis cultul era îndreptat spre venerarea zeului Apollo a zeiţei Leto şi a lui Heracles, semizeul apelor salvatoare. Cultul zeiţei Leto se celebra într-o grotă aflată la circa 9 kilometri depărtare de oraş. După cele relatate de Pansanias această zeiţă era protectoarea munţilor. Ea îşi avea locul în munţi pentru că nu voia să fie deranjată de oameni. Simbolurile ei erau, leul, cerbul şi alte animale sălbatice. După mărturiile religioase ale vremurilor antice zeiţa era mult mai apreciată decât, un alt zeu bărbat. Aceasta deoarece în familie femeia avea un loc foarte important, iar femeia mai în vârstă a unei familii, era considerată drept şeful familiei.

            La Hierapolis zeităţile erau considerate ca imune la acţiunea otrăvitoare a gazelor din ,,Plutonium”. Tot aşa, se credea că zeii îşi duceau existenţa în singurătate, conform convingerii generale a populaţiei că: ,,Bărbatul cu cât se află mai departe de femeie cu atât este mai aproape de Dumnezeu”.

            În timpurile antice, ,,Plutonium” se numea caverna din care se scurgea un gaz toxic dominat de bioxidul de carbon. Caverna se găsea la sud – vestul Teatrului antic. Locul era propice pentru înscenarea unor ,,miracole” de către preoţii zeiţei Cibele (Cybele), zeiţa – mamă din Anatolia. Locul s-a numit la începuturi ,,Vizuina demonului” după care s-a numit ,,Plutonium”, adică ,,Micul vulcan” din iniţiativa interesată a preoţilor. Preoţii au profitat din plin de teama generată de forţele ostile, bănuite că-şi aveau sălaşul în adâncuri. Preoţii intrau în cavernă, îşi ţineau respiraţia un timp şi apăreau la suprafaţă nevătămaţi. Lăsau să se creadă că deţineau o superioritate în legăturile lor cu forţele misterioase şi că puteau stăpâni producerea unor ,,miracole”. Declarau că se află în relaţii cu Orcus, personaj ce simboliza moartea şi care producea gazul toxic prin intermediul demonilor. Influenţa preoţilor asupra poporului şi asupra bolnavilor creştea simţitor după unele demonstraţii la gura cavernei.

            ,,Vizuina demonului”, loc de emanaţii de gaze din adâncimea straturilor geologice, a dispărut în secolul al IV-lea a. Ch.. Gazele tot au ajuns la suprafaţă şi după astuparea principalei lor ieşiri, astupare produsă de un cutremur. Deşi emanaţia masivă a încetat, preoţii au păstrat tradiţia ,,Plutoniumului” şi a ,,miracolelor” până la dispariţia oraşului. Populaţia constatând că emanaţiile s-au diminuat a considera că ,,vizuina demonilor” a fost închisă de o stâncă.

            Puterile vindecătoare ale apelor au continuat să fie atribuite ca un apanaj al divinităţilor din numeroasele temple sau din bisericile care le-au luat locul.

            Pe lângă atributele de ,,Oraş sfânt” şi de ,,oraş sanatoriu”, Hierapolis îl avea şi pe acela al unui centru de amuzament. Anual aici se organizau festivaluri închinate lui Apollo. Festivalurile cuprindeau jocuri sportive diverse, întreceri de atletism, divertismente teatrale şi de muzică, lupte cu animale şi de gladiatori.

            Sportivii şi artiştii care câştigau concursurile anuale primeau premii în bani sau cadouri. Pe de altă parte erau imortalizaţi cu efigii imprimate pe medalii. Unora li se aşeza bustul în piaţa centrală a oraşului. Toate obiceiurile aveau asemănări cu cele de la festivalurile din oraşele greceşti cu tradiţie, cum ar fi Delfi sau Olimpia.

            Ca urmare a organizării şi succesului festivalurilor dedicate lui Apollo, oraşul s-a îmbogăţit cu temple şi cu alte amenajări arhitecturale legate de desfăşurarea întrecerilor sportive sau de spectacolele artistice. Cele mai multe informaţii despre sărbătorile şi festivalurile anuale de la Hierapolis s-au obţinut de pe medaliile inscripţionate emise între secolele al II-lea şi al III-lea d. Ch..

            Mărturiile materiale relevă importanţa de prim rang acordată cultului zeiţei Leto, mama zeităţilor Apollo şi Artemis. La festivalurile de la Hierapolis participau concurenţi şi spectatori din cele mai îndepărtate colţuri şi ale Imperiului Roman, inclusiv de la Roma. Cea mai mare reprezentare o aveau însă provinciile înconjurătoare sau ale Mediteranei de răsărit.

            Oraşul Hierapolis îşi datorează majoritatea covârşitoare a amenajărilor edilitare şi a construcţiilor perioadelor elenistice şi romane. De aceea planul său general a urmat principiile hipodamice, adică trasarea reţelei de străzi cu intersecţii în unghi drept. Numai o minoritate de cartiere amplasate pe pantele înconjurătoare nu au păstrat organizarea hipodamică.

            De la nord la sud oraşul era străbătut şi secţionat de o arteră impunătoare, lată de 13,5 metri şi lungă de aproximativ un kilometru. Constituia artera principală, împodobită de clădirile cele mai impozante şi aglomerată de viaţa comercială. Abundenţa apei din sursele naturale ale platoului a determinat întreţinerea unei vegetaţii bogate, ornamentale şi răcoroase, în întreaga aşezare. Totodată sursele de apă termală au determinat construirea a numeroase băi publice cu sau fără destinaţie curativă. Aceeaşi apă termală a înlesnit dotarea locuinţelor particulare cu băi private.

            Perioadele de bogăţie şi înflorire sau datorat nu numai bazelor de tratament ale oraşului ci şi faptului că el se afla pe drumuri comerciale importante de la estul la vestul Asiei Mici. Hierapolis s-a remarcat ca un centru religios de primă mărime atât în epoca politeistă cât şi în epoca creştină, începând cu vieţuirea Sfântului Filip pe aceste locuri şi terminând cu stabilirea unui scaun episcopal.

            Apărarea militară a ,,oraşului sacru” a progresat şi a evoluat continuu. Zidurile ce au aparţinu epocii elenistice au fost demolate datorită deteriorării lor în timpul cutremurelor de pământ. Au primit o constituţie mai solidă şi mai impresionantă în epoca administraţiei romane. Parcurgându-se multe secole şi multe alte cutremure, bizantinii au fost nevoiţi să reia refacerea şi consolidarea zidurilor antice. Aceasta mai ales când ameninţarea turcă selciukidă a crescut.

            Se poate observa că zidurile au fost reconstruite, etapal, pe diverse amplasamente, deoarece bulevardul principal continuă în afara ultimului aliniament, iar aspectul ultimelor fortificaţii este mai grosier.

            Poarta de la nord a incintei plasată pe axul străzii principale are trei arcade, asemănător unui arc de triumf şi este flancată de două turnuri rotunde. Pe poartă s-a găsit o inscripţie care aminteşte că poarta a fost dedicată împăratului Domitianus şi construită între anii 84 – 85 d. Ch.. În legătură cu acea inscripţie poarta a primit actualmente numele de ,,Poarta lui Domitianus”. La o oarecare distanţă de această poartă, tot în partea de nord a bulevardului central străjuieşte ,,Poarta Bizanţului” cu concepţie arhitectonică total deosebită şi mult mai redusă dimensional. Ea este amplasată spre interiorul oraşului şi este unită de cea dinainte printr-un tronson de stradă, numită de arheologi ,,strada lui Domitianus”.

            În capătul opus al bulevardului central, străpunge zidurile ,,Poarta de sud”.

            Toate edificiile fostului Hierapolis poartă amprenta rocii locale de culoare gălbui – roşiatică. Unele elemente decorative sau unele coloane sunt executate în marmură albă. O privire generală asupra vestigiilor ce au străbătut veacurile ne determină să le amintim pe cele mai importante şi mai bine păstrate: Marele teatru, Gimnaziul şi Agora sa, Biserica bizantină, Martiriorul Sfântului Filip, două bazilici romane, Marile băi de sud, strada principală cu colonade, strada lui Domitianus, Marile băi de nord, Agora comercială, zidurile de apărare de origine bizantină şi necropola exterioară de la nord.

            Între vestigiile Hierapolisului, mormintele din necropolă deţin o mare importanţă. Mormintele constituie marea fascinaţie a oraşului. Necropola este una dintre cele mai mari din Anatolia şi are trei subdiviziuni, cele de la nord, de la sud şi de la răsărit. O altă subîmpărţire a vastei necropole are la bază poziţia socială, a celor trecuţi în lumea umbrelor. Personalităţile importante, eroii şi oamenii din popor erau înmormântaţi separat.

            Există o diversitate de morminte amenajate din piatră care se clasifică în trei tipuri distincte aparţinând unor perioade istorice diferite. Există morminte ,,Tumulus”, morminte sarcofag (Lahit) şi morminte ,,tip casă” ce au aparţinut sfârşitului de epocă elenistică şi au continuat până în epoca creştină bizantină.

            Oraşul Hierapolis nu va mai renaşte dar curiozităţile geografice lângă care a dăinuit îi menţin amintirea şi îi asigură o mulţime de vizitatori, probabil mult mai mulţi ca în timpurile înfloririi sale.

NESTEMATELE LUMII - ZADAR (CROATIA) - BISERICA SF. DONATUS

Salba de nestemate arhitectonice de inspiraţie bizantină, de biserici venerabile cu plan octogonal, poate continua mult şi strălucit, dar din ea mai trebuie amintită, cu mare respect, biserica Sfântul Donat din Zadar. Este cea din urmă ridicată şi cea mai tânără din şiragul aur al bisericilor Sf. Sergius şi Bacchus, San Vitale, San Lorenzo Maggiore, Capela Palatină de la Aachen. Poate fi considerată tânără în lumea creaţiilor de inspiraţie bizantină, dar pe umerii ei grandioşi apasă totuşi douăsprezece secole de istorie adânc zbuciumată.

In aerul diafan al unei dimineţi luminoase de început de toamnă, cel ce rătăceşte prin bătrânul Zadar îşi poartă paşii cu pietate printre pietrele risipite în fundaţii de locuire romană şi peste netezimea dalelor albe ale fostului forum antic. Printre şi peste acele vestigii, acoperite de pulberea mileniilor, călătorul caută ceea ce a fost şi ceea ce mai stăruie poate insesizabil într-o frântură de sunet, într-o rază de soare, s-au într-un gest ce a lăsat urmă în piatră.

Briza apelor marine ce înconjoară din apropiere fostul forum roman, înfiorează frunzele aurii şi argintii ale imaginaţiei, aducând îndepărtate şoapte dintr-o lume care s-a destrămat. Numai cerul a rămas neschimbat, cât vezi cu ochii, şi marea tivită cu trandafiriu la orizonturi sau înlăturată de spinările unor insule prelungi şi joase, asemănătoare cu spinările unor monştri acvatici ce se odihnesc. Din străbunul forum, astăzi dureros de golaş, călătorul poate trăi miracolul aceloraşi priviri aţintite asupra lumii cu milenii în urmă, la fel de uimite şi de întrebătoare ca în străfundurile începuturilor. Peisajul din fostul forum a căpătat, ca peste tot în locurile străvechi, o tenta aparte, evocatoare, misterioasă. Oglinda azurie a apelor marine liniştite, colinele împăturite şi netezimile blânde ale insulelor din largul Zadarului, împletesc un tablou cu culori aparte, împreună cu piatra romană care a căpătat nuanţe gălbui, patinate de aurul luminii.

Delimitând cu putere dominatoare hiatul dintre prezent şi trecut, în latura nord-estică a fostului forum se ridică deasupra firii prezente şi a vremurilor trupul vajnic şi impresionant al bisericii cu plan circular Sfântul Donatus. Sus, dincolo de zidăria robustă, unde un cilindru de zidărie protejează cupola, se zăreşte pierdut sideful diafan al unor nori răzleţi de mare depărtare, nori ce par să dea nimb de personaje divine ce sălăşluiesc nevăzut pe înălţimile credinţelor.

Cu sacrul, definit de zidăria locaşului creştin ortodox, cu ruinele caste romane, resemnate în nesfârşita lor reculegere, se realizează un maxim de solemnitate, şi în acelaşi timp de melancolică taină.

Biserica măreaţă, cu planul ei cu totul neobişnuit, a fost asemuită totdeauna cu Capela Palatină de la Aix-la-Chapelle (Aachen). In realitate le apropie numai grandoarea liniilor avântate spre cer. Cea din Zadar a fost ridicată la foarte puţin timp după cea a lui Carol cel Mare, în primii ani ai sec. al 9-lea, pe când probabil încă mai trăia Carol cel Mare.

Construcţia locaşului se datorează episcopului de origine irlandeză Donatus şi este un adevăr că acesta a vizitat reşedinţa imperială a împăratului apusean pe timpul îndeplinirii unei misiuni diplomatice la curtea aceluia.

Astăzi, după douăsprezece secole, biserica edificată de cel ce a fost canonizat drept Sfântul Donatus, a rămas cea mai impresionantă clădire din străvechiul centru al oraşului. Pe drept posteritatea a numit edificiul drept Biserica Sfântul Donatus, iar generaţiile i-au acordat demnitatea de simbol al oraşului.

Uimitorul edificiu monolitic bizantin a fost sfinţit chiar de Sfântul Donatus într-o perioada ulterioară misiunii sale de la curtea germană. La întocmirea măreţului monument s-au folosit cu râvnă materialele din forul roman, din trupul vechilor temple pe care nu mai avea cine să le păzească.

Originalitatea locaşului nu este relevată numai de spiritul arhitectonic bizantin, de raritatea planului şi structurii sale, ci şi de prezenţa vestigiilor romane în structura sa. In zidăria dominatoare, care inspiră soliditate copleşitoare, s-au adăpostit pentru o neştiut de lungă soartă istorică urmele celei mai strălucite civilizaţii antice. Dăltuirile, sudoarea şi inscripţiile romane şi-au găsit un adăpost de seif în zidăria ciclopiană a bisericii Sfântul Donatus. De altfel întregul edificiu creştino-bizantin a fost amplasat pe locul sacru al unui vechi templu şi îşi sprijină temeliile chiar pe umerii forumului antic.

Zidăria exterioară a bisericii se aseamănă cu austeritatea unei fortăreţe şi evocă simplitatea datorată sfârşitului luptei iconoclaste, luptă care măcinase spiritul religios bizantin. Măreţia ei s-a datorat nu numai concepţiei fondatorului cât şi, mai ales robusteţii blocurilor de calcar alb-gălbui folosite la elevaţie. Din exterior primul lucru care se observă este forma rondă a pereţilor ameţitori şi adaosurile semicilindrice ale unor abside ce urmăresc construcţia până la acoperiş.

In partea de apus se pot admira coloane sculptate cu efigii ale zeităţilor romane, precum şi străvechi altare păgâne. Aceste elemente provin dintr-un templu roman din sec.1 e.N. Ele au fost preluate şi integrate în arhitectura bisericii după un străvechi obicei al creştinilor mediteraneeni.

In apropierea locaşului o altă coloană romană robustă servea drept stâlp al infamiei pe timpul ocupaţiei veneţiene. Se mai păstrează lanţurile cu care erau legaţi de coloană cei socotiţi eretici sau necuviincioşi în raport cu ocupaţia veneţiană.

Şi mai pregnant decât în exterior, interiorul bisericii se remarcă prin nuditatea şi simplitatea extremă a pietrei zidite. Nici o bogăţie, nici o exuberanţă decorativă, totul este rece, întunecat şi aproape ostil, asemănător vremurilor în care s-a ridicat locaşul. Vestigiile romane sunt omniprezente şi mai uşor de remarcat în structura zidăriei. Podeaua cu dale mari şi grele este însăşi platforma forumului roman, aşa că paşii îţi alunecă nu peste douăsprezece secole ci peste aproape două milenii.

Două coloane ale vechiului forum tronează în mijlocul bisericii amintind de vremuri aspre, în care indiferent de credinţă lumea se refugia sub iluzoria protecţie divină, pentru a învinge subconştient sentimentul de ignoranţă şi de incomensurabilă teamă în care se zbătea neputincios.

Cu toată răceala proprie şi figurată a interiorului său amplu, secţionat de un singur etaj înalt, biserica Sfântul Donatus se bucură de o acustică excepţională. Dominaţia succesivă a unor puteri catolice a expulzat cultul şi slujbele ortodoxe din minunata biserică. Calităţile ei acustice au readus-o la viaţă, devenind o splendidă locaţie pentru concerte de muzică bună, de muzică clasică.

Când paşii te poartă pe caldarâmul roman de sub cupolă, încercând să descifrezi inscripţiile stăpânitorilor din urmă cu două milenii, o melodie pluteşte în spaţiul sfânt, loc unde speranţa a fost, mai mult decât oriunde mai caldă, mai perceptibilă, loc pentru durerile omeneşti pentru îndemn şi alinare.

Biserica Sfântul Donatus este un giuvaer al coastei dalmate, un giuvaer al spiritului ortodox bizantin. Deşi nu s-a bucurat de înalta protecţie şi dărnicie a vreunui mare dinast, prin calităţile ei inconfundabile, prin măreţia şi îndrăzneala concepţiei constructive şi prin venerabilitate, merită să ocupe locul între nestematele salbei de biserici bizantine cu plan circular-octogonal, salbă întinsă peste o Europă barbară.

Biserica Sfântul Donatus, împreună cu celelalte surori din salba bisericilor cu planoctogonal, reprezintă imaginea unei civilizaţii care nu a putut fi dezrădăcinată de nimeni şi de nimic şi care a surâs mereu şi continuă să surâdă, cu demnitate şi curaj, civilizaţia bizantină. Chiar dacă surâsul acesta are ceva sălbatic, uneori macabru, nu i se poate tăgădui tenacitatea şi dezlănţuirea. Probabil că salba de biserici circular-ortogonale bizantine aruncată peste un continent încă barbar reprezintă şi o mască a durerii.