duminică, 26 decembrie 2010

ORAȘE DISPĂRUTE - MYCENE - CIVILIZATIA MICENIANA 2

Sub soarele arzător al Peloponezului în ţinutul Argolidei străjuieşte, pe o colină înconjurată de văi şi munţi pietroşi, o aşezare antică impresionantă, cu ziduri ciclopice şi un trecut ce străbate mai mult de trei milenii şi jumătate. O forţă misterioasă şi ameninţătoare domină împrejurimile, degajându-se dintr-o incintă de apărare vajnică şi apăsătoare, contopită cu puterea stâncii ce o calcă. Blocuri de rocă ce par tăiate, aşezate şi îmbibate de nişte ,,giganţi” stau încremenite şi indestructibile în vestigiile fostului Mycene, unul dintre cele mai însemnate centre ale înfloritoarei culturi ce s-a răspândit pe teritoriul Greciei continentale între secolele al XVII-lea şi al XIII-lea a. Ch.. Mai mult decât la alte cetăţi sau fortăreţe antice, la Mycene şi la aşezarea vecină Tirynt, piatra pare mai dominatoare, mai grea, mai sigură şi mai adaptată modului de viaţă războinic. Mycene apare ca un cuib de vulturi cu priviri hrăpăreţe şi cu gheare apucătoare foarte ascuţite. Apare ca un cuib al unei răpitoare care ştiind cât de mult rău face şi-a asigurat o odihnă liniştită între două atacuri.
            Legendele greceşti preamăresc bogăţia şi puterea cetăţii dispărute iar Homer o numeşte ,,cea bogată în aur”.
            Ţinutul Argolidei care poartă inimitabilele vestigii, acoperă nord – est Peloponezului. Munţi înalţi şi pietroşi despart Argolida la nord de Corint iar la apus de Arcadia. Marea Egee o scaldă la sud prin golful Argos, iar la răsărit şi nord prin golful Saronic.
            Nu întâmplător în ,,Iliada” acest teritoriu este numit ,,mult însetatul Argos”. Crestele muntoase înconjurătoare întretaie în câteva locuri şesul uşor ondulat, cel mai uscat şi mai sterp din întregul Peloponez, care în întregul său nu este prea bogat în ape. Principalul râu al Argolidei, pe nume Inachos, îşi are izvoarele în munţii de la apus şi curge spre sud – est, fiind alimentat mai ales de ploile ce cad în munţi. Vara seacă cu totul. Celelalte firicele de apă din zonă au debit aproape neînsemnate. Condiţiile climatice au dăruit Argolida cu foarte puţine porţiuni fertile, existând un singur centru unde se putea face agricultură cu oarecare rezultat. Acela era şesul din partea sud – estică a ţinutului, scăldat de apele golfului Argos care pătrunde adânc în interiorul uscatului.
            Aici s-au născut cele mai vechi oraşe ale Argolidei: Argos, Tirynt şi Mycene, cel mai depărtat la 18 kilometri de mare. Ţinutul s-a dezvoltat şi s-a bucurat de aprecierea posterităţii ca un centru al civilizaţiei elene. Trebuie amintit că din jurul anului 700 a. Ch. grecii au început să-şi zică ,,eleni”. Denumirea de ,,greci” le-au dat-o mult mai târziu, romanii.
            Grecia a fost locuită din cele mai vechi timpuri, din perioada preistorică, de ,,pelasgi”. Pelasgii erau populaţia pre – elenică peste care s-au aşezat populaţiile elenice din patru valuri de migraţie. În accepţiunea vechilor greci ,,pelasgii” însemnau ,,oameni ai mării”, adică acele populaţii care au locuit teritoriul acoperit de mare. Un cataclism geologic a provocat inundarea ţinuturilor existente acum pe fundul Mării Egee şi probabil şi a celor aflate sub întreaga Mare Mediterană. Cei ce s-au salvat au ocupat nu numai partea continentală a greciei actuale, dar şi puzderia de insule ce îi aparţin. În conştiinţa populaţiei pelasgice a rămas întipărită dispariţia ,,ţării lor fericite” sub apele mării. Acea ţară a lor dinainte de cataclism, acoperită de ape s-au ,,scufundată” în apele mării, după o altă exprimare, poate fi legendara Atlantidă de care a vorbit Platon mult mai târziu şi a incitat multe zeci de generaţii ale civilizaţiei europene.
            Populaţiile elenice care s-au suprapus peste pelasgi şi-au făcut intrarea în istorie în jurul anului 2000 a. Ch. provenind din conglomeratul de populaţii indo – europene puse în mişcare în acele vremuri. După unii autori o zonă sigură de roire şi de plecare a indo – europenilor a fost inelul Munţilor Carpaţi. De acolo, una din direcţiile de migrare a constituit-o Peninsula Balcanică, apoi Asia Mică, Iran şi India. Popoarele indo – europene au fost creative şi purtătoare de cultură şi înnoire a populaţiilor preistorice. Au constituit baza etnică a întemeierii unor civilizaţii strălucite şi unice, pornind din Dacia, peste Munţii Balcani în Grecia, în Asia Mică, în zona Munţilor Caucaz, în nordul Mesopotamiei, în Iran, în sudul Afganistanului şi în nordul Indiei.
            Alte direcţii de extindere a indo – europenilor s-au conturat spre apusul şi sudul continentului european. Fiecare grup indo – european a cunoscut, ulterior marii migraţii, o evoluţie culturală şi istorică proprie.
            Primii migratori indo – europeni care au intrat în Grecia de azi şi care vorbeau o limbă pro – greacă au fost, se pare, ionienii. Ionienii au introdus în Grecia calul şi roata olarului (cunoscută de mult în Creta şi în Orientul Apropiat). Cu ionienii apar adevărate puncte de locuire fortificate, cetăţi şi sanctuare în bazinul egeean.
            În intervalul 1800 – 1700 a. Ch. s-a produs cea de-a doua mare invazie de populaţii proto – elene, aceea a aheilor, a urmat cea a eolienilor în jurul anului 1600 a. Ch. şi ultima cea a dorienilor în jurul anului 1200 a. Ch.
            Ionienii au fost împinşi, în marea lor majoritate, spre insulele bazinului egeean şi pe coastele Asiei Mici de către ahei. Pe noile locuri ionienii au dezvoltat o civilizaţie greacă cu caracteristici economice şi culturale deosebite, marcând strălucit întreaga istorie a lumii greceşti.
            Aheii rămaşi un timp îndelungat, aproximativ o jumătate de mileniu, populaţia de bază a Greciei continentale şi a multor insule egeene, au fost iniţiatorii procesului de civilizare pe pământul Grecie, proces ce a culminat în perioada clasică a istorie greceşti.
            Perioada de dominaţie a aheilor a constituit prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti. Ea a primit denumirea pur convenţională de ,,civilizaţie miceniană”, luându-şi numele de la oraşul cel mai puternic şi reprezentativ al conglomeratului de state aheene independente dar unite într-o formă de confederaţie militară.
            Popor de războinici duri şi de cuceritori, aheii au ocupat întreaga Grecie centrală, nordul Peloponezului şi insulele din zona centrală şi sudică a Mării Egee, dar au trecut şi în Asia Mică şi în Creta. Înainte de 1400 a. Ch. au cucerit Creta, au trecut-o prin foc şi sabie, jefuind-o de comori. Vasele lor încărcate au purtat ani de zile peste mare, spre cetăţile din Argolida, tot ceea ce reprezenta obiect de valoare sau de artă. Se infiltraseră în ţara insulară cu o civilizaţie înaintată cu aproape trei secole înainte, la venirea lor în Peloponez. Bogăţiile Cretei i-au dominat şi i-au incitat spre jaf după ce un timp s-au mulţumit cu a cumpăra şi a copia obiectele de cultură sau meseriile acelei ţări. Aheii micenieni au împrumutat din Creta aproape toată cultura lor, inclusiv scrierea, denumită ,,Liniară B”, dezvoltată din scrierea cretană, pentru a transcrie texte în limba proto – greacă. Începând din secolul al XV-lea a. Ch. viaţa administrativă şi economică din spaţiul de locuire micenian a luat forme cretane. În schimb trecerea distrugătoare a micenienilor peste Creta a determinat distrugerea totală a civilizaţiei minoice cretane. Aheii au lăsat în urmă numai moarte, pârjol şi ruine înnegrite. După 1400 a. Ch. sclipitoare civilizaţie minoică nu numai că nu a mai renăscut, dar a fost urmată de un mod de vieţuire mult decăzut, dominat probabil de stăpânirea miceniană.
            Dialectica istorie nu s-a împiedicat de acel moment de cataclism în evoluţia unei societăţi avansate, ci s-a salvat prin naşterea unei civilizaţii perene pe arealul de locuire al aheilor, cu consecinţe strălucite în lungul unui mileniu şi apoi pentru întregul continent european şi pentru teritoriile asiatice de până la fruntariile Indiei.
            Societatea miceniană a fost o societate de războinici. Toate celelalte îndeletniciri sedentare, ca agricultura cu creşterea animalelor, meşteşugurile, artizanatul şi chiar comerţul trecând pe un plan secundar. Mai ales la începuturi bunurile necesare vieţii şi mai ales cele suplimentare erau procurate de trei îndeletniciri: comerţul, pirateria (considerată meserie onorabilă) şi războiul. Războiul în societatea aheilor sau miceniană, era tot o formă de piraterie, deoarece nu urmărea cucerirea de noi teritorii ci numai jaful şi expolierea teritoriilor înfrânte.
            Una dintre marile expediţii războinice ale aheilor şi probabil printre ultimele a fost războiul contra Troiei, război a cărei importanţă a fost exagerată în poemele lui Homer; după circa 400 de ani Iliada idealizează şi dă proporţii faptelor care în esenţă s-au redus la dimensiunile şi la sensul unei mari expediţii de jaf. O coaliţie de 28 de state aheene, totalizând un număr de aproximativ 100.000 de luptători, îmbarcaţi pe 1.200 de corăbii, cele mari ducând câte 120 de oameni şi cele mici câte 50 (după cele relatate de Tucidide), a atacat Troia timp de 10 ani, sub comanda regelui micenian Agamemnon. Mobilizarea aceasta de luptători o putea face în acele timpuri cu populaţie restrânsă numeric, numai un popor războinic cu un procent foarte ridicat al bărbaţilor apţi şi antrenaţi de luptă.
            Aşa cum am mai o aluzie anterior, un astfel de popor de pradă, cunoscând bine legile sângeroase aplicate de învingători, a purces în a-şi ridica unele fortificaţii de o rezistenţă nebănuită până atunci. La nesiguranţa specifică vremurilor s-a adăugat obsesia militărească, războinică a aheilor, mai ales a ramurii stabilită în Argolida.
            Aşa s-a ridicat citadela de la Mycene cu zidurile ei de apărare ciclopice, închegate din blocuri impresionante de piatră dură. Practic vestigiile dominatoare de la Mycene nu reprezintă un oraş dispărut în adevăratul sens al cuvântului ci ,,un cuib” de apărare a palatului regal, cuib care cuprindea desigur şi o parte din cartierele de locuinţe. Concepţia specific miceniană de a se întemeia apărarea generală pe existenţa unei cetăţi restrânse destinate, în principal, palatului regal este răspândită şi la celelalte oraşe – stat surori, cum ar fi Tirynt, Pylos.
            Modul de viaţă dur şi chiar grosier al societăţii miceniene este reflectat de cetăţile sale covârşitor de grele şi greoaie, cetăţi ce apar ca din poveşti cu giganţi sau cu zmei răi. Robusteţea inegalabilă a incintelor, a turnurilor şi a porţilor acum găunoase, creează impresia unui animal de pradă apărat de o carapace indestructibilă.
            Construcţiile lăsate posterităţii de civilizaţia miceniană au un caracter nu numai specific, dar chiar de unicat. Dacă în aproape toate domeniile vieţii, organizării şi artei, micenienii au fost tributari civilizaţiei minoice din Creta, în domeniul construcţiilor şi al celor militare în special, ei şi-au demonstrat specificul. De altfel, tot ce au copiat şi au utilizat în prima perioadă de evoluţie, micenienii au complectat cu tentă specifică către sfârşitul civilizaţiei  lor. Pe această bază se poate vorbi de o adevărată cultură şi civilizaţie miceniană, rădăcină strălucitoare civilizaţiei greceşti de mai târziu.
            Sfârşitul societăţii şi civilizaţiei miceniene s-a datorat invaziei şi cuceririi doriene. Dorienii erau o populaţie mult mai tânără şi mai războinică atunci când cea miceniană se apropia de decădere şi de o oarecare saturaţie. Odată cu invazia doriană în lumea grecească, în formare, s-a produs o mare decădere. Decăderea a durat aproximativ o jumătate de mileniu, timp în care nu a mai existat scriere sau consemnare istorică. Perioada s-a numit ,,perioada obscură”. Vestigiile civilizaţiei miceniene au avut darul de a transmite posterităţii un adevăr despre o evoluţie agitată şi dură, despre o civilizaţie veche cu rol de strămoş.
Civilizaţia miceniană a realizat o expansiune de mari proporţii. În unele teritorii a pătruns pe calea armelor aheilor, iar în cele mai multe pe calea comerţului practicat de ei. Drumurile comerciale urmate de corăbierii ahei erau cele deschise anterior de cretani şi de fenicieni. În partea a doua a mileniului al II-lea a. Ch. flota miceniană a reprezentat singura putere navală din Marea Mediterană. Corăbiile lor mari, cu 30 de vâslaşi, au ajuns până în Sicilia, Italia meridională şi centrală, în Sardinia, pe coastele Spaniei şi în sudul Franţei. Relaţiile comerciale aheene erau mult mai intense în bazinul răsăritean al Mediteranei, unde existau civilizaţii şi popoare mai vechi şi mai numeroase. Ancorau în insulele Delos, Lesbos, Cos, Rodos, în porturile din Milet, în Siria, Palestina şi Egipt. Au pătruns prin strâmtoarea Bosfor înspre populaţiile riverane Mării Negre şi au ajuns până la Odesa. În Mediterana Occidentală s-au întemeiat aşezări miceniene care au precedat cu câteva secole marea colonizare greacă începută în secolul al VIII-lea (exemplu: Taranto, în sudul Italiei). Spre deosebire de predecesorii cretani care făceau comerţ numai strict pe litoral, micenienii purtau mărfurile adânc în interiorul ţărilor cu care realizau legături.
            În epoca miceniană Grecia era împărţită într-o multitudine de state mici independente, dar unite printr-un sistem de vasalitate faţă de nişte monarhi ereditari ce purtau titlul de rege. Relaţiile interstatale erau cele ale unei confederaţii militare. Căpetenia regatului confedarat s-a găsit la Mycene, iar aşezarea a îndeplinit rolul unei capitale. Multitudinea de state ahee erau legate de această capitală printr-un complex de subordonări gentilice şi de organizări militare.
            Regele avea o poziţie reprezentativă dar şi un rol de conducător autoritar în problemele externe şi de război.
            Oraşele – capitală ale majorităţii statelor aheene nu erau fortificate. Fortificate erau numai palatele regilor. În afara regelui ,,cel mare” de la Mycene au mai existat o serie de alţi regi locali cu putere şi cuprindere teritorială mai mică.
            Regelui, atât în timpul vieţii cât şi după moarte i se acordau onorarii divine. Purta numele de ,,vanax”. Pe lângă atributele implicate de administraţie şi organizare pe timp de pace, deţinea demnitatea de şef suprem al armatei pe timp de război şi permanent pe aceea de şef religios al comunităţii. În timp de război regele era secondat de comandantul armatei ,,lavagetas”, personaj ce deţinea rangul al doilea în stat. Alături de rege, ca la orice popor războinic sau ca în orice democraţie militară, se găsea adunarea oştenilor cu rol de organism politic, cu rol consultativ. Adunarea oştenilor a mai funcţionat şi la alte popoare războinice de mai târziu, cunoscute bine de istorie: la spartani şi la popoarele germanice barbare.
            Spre deosebire de monarhii orientali care dispuneau de supuşii lor după bunul plac, regii micenieni se comportau cu supuşii ca un mare proprietar pe domeniul lui. Regele îşi avea slujitorii săi apropiaţi pe care îi nume ,,prieteni”, cu care stătea la masă, care îşi conduceau în luptă propriile formaţii şi care îl înconjurau în timpul bătăliei pentru a-l proteja.
            Societatea miceniană dispunea de un număr restrâns de sclavi. Sclavii aparţineau regelui, demnitarilor săi, sau unor particulari bogaţi şi erau trataţi ca nişte argaţi – în majoritatea numai pentru munci gospodăreşti. Majoritatea sclavilor proveneau din acţiuni de piraterie. Din război proveneau numai sclavele şi copii sclavi, deoarece bărbaţii prinşi în război erau toţi ucişi. Această atitudine faţă de inamici relevă duritatea extremă a comportamentului războinic a aheilor. Legile războaielor purtate de ei erau implacabile. Asemănător de brutale şi intransingente trebuie să fi fost şi moravurile, relaţiile şi contactele interumane din societatea miceniană.
            Viaţa complexă a unui stat aheu era controlată şi coordonată, în totalitate, din palatul regal, aproape asemănător cu coordonarea unui domeniu particular.
            Exista o deosebire capitală între palatele cretane şi cele miceniene. Aheii au dezvoltat o arhitectură proprie mai puţin decorativă dar mai spectaculoasă prin trăinicie. Micenienii nu au atins fantezia constructivă minoică dar s-au individualizat lăudabil.
            Palatele miceniene erau mai mici decât cele cretane, dar se înconjurau de fortificaţii. Fortificaţiile erau rezultatul unor concluzii trase pe timpul expediţiilor de jaf în Creta. Acolo aheii cuceriseră uşor şi incendiaseră palatele splendide ale insulei. Acasă la ei nu voiau să suporte acelaşi tratament din partea unui eventual inamic. Neexistând fortificaţii în Creta, aheii nu au avut ce copia sau de la ce să se inspire. De aceea fortificaţiile lor poartă o amprentă cu totul originală şi greoaie, ca toate creaţiile unor populaţii cu un grad inferior de dezvoltare artistică.
            Palatele micenien se amplasau pe poziţii protejate natural. Se construiau îngrijit, nu în jurul unei curţi centrale ca cele cretane, ci în jurul unei încăperi mari centrale, de formă dreptunghiulară, cu o vatră în centru. Încăperea centrală purta numele de ,,megaron”. Existau şi curţi interioare în poziţii adiacente.
            Palatul constituia reşedinţa regelui şi a casei regale. Pe lângă încăperile intime rezervate familiei şi activităţii regelui se mai găseau camere pentru oaspeţi, armurăria, arhivele, megaronul care avea şi rol de încăpere de cult religios; camere de provizii şi ateliere meşteşugăreşti ce serveau casa regală. Meşteşugarii micenieni se formaseră după experienţa celor cretani şi purtau denumirea de ,,demiurgoi” (demiurgi – adică ,,cei ce lucrează pentru popor”). Mulţi meseriaşi din statele şi oraşele miceniene proveneau din Creta cucerită şi devastată.
            În afara zidurilor palatului regal, adică în afara cetăţii miceniene, se întindea oraşul propriu – zis, iar mai departe zona agricolă.
            Zidul de apărare al palatului de la Mycene avea un perimetru de un kilometru şi o grosime de 6 metri, cu galerii, cazemate şi drumuri de rond pe partea superioară. Zidul unea turnuri de apărare plasate la intervale de circa 12 metri. Unul din bastioanele fortificaţiei palatului se înalţă încă şi astăzi la o înălţime de 14 metri.
            Fortificaţii ciclopice pentru palate regale sau înălţat şi în alte puncte ale arealului de locuire micenian, cum ar fi la Tirynt sau Pylos, tot în Peloponez.
            Oraşele miceniene, cu fortificaţii sau nu (fortificaţiile referindu-se numai strict la zona de întindere şi adiacenţa palatului regal) erau unite între ele printr-o reţea de drumuri foarte avansate pentru acele vremuri. Erau drumuri pietruite, de tip cilindric, cu poduri de piatră, cu parapete, prevăzute pe margini cu canale pentru scurgerea apelor pluviale.
            Toate cetăţile de tip micenian (adică fortificaţiile palatelor) beneficiau de un sistem hidraulic foarte ingenios, de alimentare cu apă potabilă şi de evacuarea celei menajere sau pluviale. Apa era adusă de la distanţe apreciabile prin apeducte de piatră şi depozitată în incintă în rezervoare mari tot din piatră. De la acele bazine apa era condusă prin tuburi de teracotă spre toate cartierele cetăţii. Evacuarea apelor reziduale se realiza prin canale subterane. Sub aspectul realizărilor hidraulice cetăţile miceniene au suferit influenţa evidentă a aşezărilor cretane.
            Cetatea Mycene este situată pe o colină de mică înălţime (278 metri), încadrată de alte două înălţimi abrupte şi pietroase, Zara şi Profitis Ilias. De acestea este separată prin două revene adânci şi abrupte. Aşezarea vulturească, situată la partea de nord a câmpiei Argolidei, putea controla atât întinderea plană cât şi principalul drum de acces de la sud, dinspre mare, spre nord, spre istmul Corint. Spre apus pe panta înălţimii Profitis Ilias se găsea un izvor puternic de apă potabilă numită ,,fântâna lui Persen”. Destul de apropiată, această sursă de apă, dirijată spre cetate prin apeduct, a constituit principala condiţie de subzistenţă. Câmpia destul de fertilă care se întindea la picioarele cetăţii oferea alimentele principale necesare subzistenţei.
            Avantajele strategice naturale explică locuirea preistorică a colinei şi întemeierea puternicei cetăţi de mai târziu. Mycene a cunoscut prosperitatea numai în perioada de dominaţie aheeană a ţinuturilor greceşti, perioadă căreia i-a împrumutat propriul său nume, în lumea ştiinţifică. Miturile al căror subiect îl constituie cetatea au luat naştere chiar în acea perioadă.
            Fondatorul mitic al aşezării de la Mycene a fost Persen, fiul lui Zeus din iubirea cu Danae. Cu el a început dinastia ,,Perseizilor” care a domnit până la Eurystheus, cel care i-a impus lui Heracles (Hercules  - în versiunea latină) faimoasele munci.
            După stingerea acelei dinastii, conducerea micenienilor a preluat-o regele Atreus, fiul lui Pelops şi al Hippotamei. Legenda continuă arătând că Atreus i-a dat fratelui său, Thyestes, să-şi mănânce proprii copii. Fapta abominabilă i-a înfuriat pe zeii Plimpului care au aruncat blestemul asupra lui şi a descendenţilor.
            Succesorul său Agamemnon, regele cel mai glorios şi mai puternic pe cale l-a avut cetatea Mycene, după expediţia victorioasă a aheilor împotriva Troiei, a fost asasinat de soţia necredinciosă, Clytemnestra împreună cu Egistes.
            Copii regelui, Orestes şi Electra l-au răzbunat şi Orestes a devenit regele gloriosului stat. Sub domnia fiului său Tisamenos, la sfârşitul secolului al XII-lea a. Ch., Mycene a fost definitiv distrus de invadatorii dorieni. Acropolisul aşezării poartă urmele unui incendiu devastator. Ruinele fostei citadele nu au încetat de a fi locuite ulterior dar gloria ei s-a pierdut pentru totdeauna. Războinicul Mycene nu mai exista, el trecuse în amintire sub forma unor legende. Aşa cum o probează săpăturile şi lipsa mărturiilor scrise, aşezarea a intrat în obscuritate, depinzând de oraşul Argos, devenit centrul politic şi religios al Argolidei. La Argos îşi întemeiaseră dorienii invadatori noua capitală zonală, menţinând o atitudine ostilă faţă de rămăşiţele oraşului care le rezistase cel mai mult şi mai sângeros.
            După o jumătate de mileniu, pe timpul războaielor medice, Mycene a trimis 80 de luptători care au luptat la Termopile (480 a. Ch.) şi împreună cu  Tiryntul a participat cu 400 de oameni la bătălia de la Plateea (479 a. Ch.). Pentru acel gest ei au avut onoarea de a li se grava numele pe trepiedul oferit sanctuarului de la Delfi de către oraşele care participaseră la confruntarea cu perşii.
            Locuitorii Argosului care n-au participat la lupte au devenit şi mai invidioşi pe gloria celor din Mycene. Au cucerit Acropolisul de la Mycene, au forţat populaţia la supunere şi au distrus zidurile de apărare.
            În secolul al III-lea a. Ch. oraşul a renăscut prin iniţiativa şi eforturile unei populaţii greceşti de amestec cu dorienii. Zidurile de apărare s-au reînălţat dar cetatea nu a putut ieşi din anonimat. Alte oraşe de veniseră lidere ale lumii greceşti. Sub dominaţia romană Mycene a decăzut. Ultimele informaţii despre aşezarea legendară şi despre ţinutul ei le-a transmis Pausanias, călător şi autor din secolul al II-lea d. Ch.. Pausanias a menţionat că la Mycene nu a mai găsit nici un suflet viu. Oraşul dispăruse cu desăvârşire. Adevăratul, gloriosul şi enigmaticul Mycene se poate considera că a dispărut în jurul anului 1100 a. Ch. atunci când nu a mai putut să înfrângă pe invadatorii dorieni.
            Contactul cu vestigiile ciclopice de la Mycene, înmărmureşte şi covârşeşte pe vizitator. Ele reprezintă o lume copleşitoare conturată numai de legende, fără mărturii scrise, care a lăsat numai osatura gigantică de piatră. Puţinele inscripţii găsite în scrierea ,,Liniară B” au numai destinaţii administrative şi excesiv de puţine comerciale.
            Acropolisul de la Mycene este înconjurat de un zid edificat din blocuri mari de piatră dispuse fie în rânduri neregulate cu o împerechere pseudo – isodomă, fie din blocuri nedegroşate împilate prin propriile neregularităţi şi cu pene de piatră cu aparenţă ciclopiană. Zidul cel mai vechi, construit către anul 1390 a. Ch. nu înconjura decât culmea Acropolisuliui.
            Atunci necropola regală de formă circulară, se afla în afara fortificaţiilor. În 1250 a. Ch. s-a construit poarta principală a cetăţii, cunoscută sub denumirea de ,,Poarta Leilor” şi tronsoanele de vest şi sud ale zidurilor din a doua generaţie, ziduri ce înglobau de această dată şi necropola regală circulară. Zidurile anterioare au fost distruse, cu excepţia tronsonului lor de nord. Puţin mai târziu (către 1200 a. Ch.), o extindere de ziduri la nord – est a înglobat şi rezervorul – fântână subteran.
            Intrarea principală în Acropolis este situată la est. Ea este ,,Poarta Leilor”. A primit acest nume deoarece un bloc de piatră imens ce este aşezat deasupra porţii are săpat un basorelief reprezentativ cu doi lei. Acest basorelief este mărturia cea mai veche a sculpturii monumentale din Europa şi are asemănări cu sculpturile din capitala Hattuşas a Regatului Hittit, din Asia Mică (azi Bogzaköy). Impunător prin sobrietatea şi impresia de forţă pe care o creează, basorelieful reprezintă un reper al artei greceşti.
            Din basorelief  lipsesc capetele celor doi lei lucrate probabil în steatit. Au o poziţie faţă în faţă şi ridicată cu picioarele dinainte sprijinite pe câte un altar. Între cei doi lei se găsesşte săpată o coloană cu un capitel de o formă particulară şi terminată cu un abac.
            Poarta era închisă prin două canaturi grele de lemn, acoperite lşi ghintuite cu bronz. În pragurile colosale, de sus şi de jos, se observă încă cavităţile în care se roteau cepurile porţilor mobile. Pe montanţii laterali ai porţii, formaţi din blocuri impresionante aşezate vertical, alte cavităţi serveau pentru introducerea unei bare groase de lemn care bloca pe orizontală deschiderea canaturilor.
            Spre ,,Poarta Leilor” se accede pe un drum dalat cu blocuri mari de piatră lustruită de vremuri şi de paşi. Drumul este încadrat, circa 20 – 30 de metri între zidurile cetăţii. Este un fel de culoar de acces la poartă, înglobat fortificaţiilor. Atacatorii ce se îndreptau spre poartă puteau fi loviţi de la înălţimea parapetelor laterale ca într-o adevărată cursă. Drumul de acces spre ,,Poarta Leilor” se continuă intact şi pe o porţiune din interior. Acolo, în mod asemănător, el urcă printre două parapete de piatră.
            Dincolo de marea poartă se găseşte în partea dreaptă ,,Grânarul” sau ,,Hambarul”, construit mai târziu şi care a rămas în funcţiune până la distrugerea Acropolisului. Între acesta şi zidul interior al ,,Porţii Leilor” existao scară care conducea pe platforma superioară a zidurilor de apărare. Ea face parte din puţinele pavimente originale păstrate. Cele pe care calcă astăzi vizitatorii au fost amenajate recent.
            Tot în dreapta drumului interior ce urcă dinspre ,,Poarta Leilor” se desfăşoară necropola regală circulară descoperită de Schlimann. Necropola a cuprins şase morminte regale de un tip specific, cel de ,,tip puţ” sau ,,cutie”.
            Mormintele ,,tip cutie” excavate în piatră erau acoperite de câte o stelă iar morţii erau înconjuraţi de un bogat mobilier funerar şi de obiecte de aur unice ca execuţie şi concepţie, măşti de aur cu influenţe egiptene, vase şi bijuterii de aur, săbii şi pumnale de bronz încrustate cu aur şi fildeş, diademe, lănţişoare, cupe de aur şi de argint acoperite cu reliefuri, plăci groase ornamentate provenite de la diverse sipete, inele, obiecte de fildeş, de sticlă, faianţă, cristal de stâncă, un vas de alabastru, flori, fluturi, sfincşi şi animale marine, pietre preţioase etc..
            Prin numărul de obiecte de preţ găsite în ele, mormintele regale de la Mycene nu se pot compara cu nici unul din mormintele descoperite pe teritoriul Greciei antice.
            Necropola regală circulară (cu un diametru de 16 metri) pare a fi a uneia din dinastiile regale legendare ale Pelopizilor sau Perseizilor. Mormintele s-au săpat pe parcursul unei perioade relativ scurte deoarece prin stil.
            Deasupra necropolei regale s-a găsit iun altar destinat sacrificiilor. În jurul lui s-au adunat abundente resturi ale sacrificiilor, dinţi de mistreţ, coarne de taurine, de cerb, de berbeci, diverse oseminte etc.. Se pare că s-au practicat şi sacrificii ce vizau probabil prizonieri de război sau condamnaţi pentru trădare. După scurgerea unui anumit timp, mormintele s-au confundat într-un ,,tumulus” unic, datorită neîndepărtării resturilor de la sacrificii. S-a sfârşit prin a se nivela terenul şi prin formarea unei esplanade circulare de 26,50 metri înconjurată de dale verticale cu o înălţime de 1 metru până la 1,5 metri.
            Incinta circulară în care au fost închise mormintele regale s-a constituit într-un fel de sanctuar, ,,temenos” în epoca imediat următoare. După un anumit timp se pare că a servit ca ,,Agora” cetăţii până aceea s-a transferat jos în afara fortificaţiilor.
            La sud de cercul mormintelor regale şi spre vârful colinei unde se afla palatul regal, se întind vestigii ale unor edificii de locuire privată.
            De la ,,Marea Rampă” ce pornea de la ,,Poarta Leilor” drumul urca şerpuit până la ,,Palat”. Accesul era dirijat dinspre nord – vest, prin ,,propylon”. După intrare, avansând spre dreapta se ajungea în marea ante a palatului, decorată cu stuc decorat policrom. Încă se mai observă urmele incendiului care a distrus Acropolisul. La apusul curţii se găsea un complex de încăperi iar spre răsărit ,,megaronul” care era constituit dintr-un portic înconjurător, un vestibul şi o sală, megaronul propriu – zis.
            Terenul era acoperit de dale de ghips. Patru coloane ocupau centrul sălii tronului şi susţineau acoperişul de deasupra vetrei centrale circulare, destinată ceremoniilor de sacrificiu ale casei regale. Pereţii megaronului erau decoraţi cu stuc pictat iar tronul se pare că era amplasat pe centrul peretelui de sud.
            Vestigiile palatului regal nu au nimic spectaculos deoarece au fost găsite sub ruinele unui templu doric construit ulterior.
            În partea de răsărit a zidurilor se remarcă o adăugire din secolul al XIII-lea a. Ch. destinată să asigure comunicarea cu cisterna subterană construită în acelaşi timp. Cisterna primea apa prin apeduct de la sursa (izvorul) aflat pe versantul colinei vecine, la câteva sute de metri mai sus.
            În afară de ,,Poarta Leilor” s-au mai descoperit şi alte comunicări cu exteriorul. Mai există o poartă secundară la nord, asemănătoare, constructiv, cu prima dar mult mai îngustă. În zidurile de la extremitatea estică se deschidea spre nord un culoar boltit iar spre sud o ieşire de salvare secretă.
            Puterea şi bogăţia regilor ahei a fost dovedită în cea mai mare parte de mormintele bogate şi îngrijit lucrate. Pe parcursul existenţei sale civilizaţia miceniană a utilizat trei tipuri distincte de morminte. Cele adaptate unor spaţii restrânse, de lângă cetate, s-au dovedit cele mai vechi. Cercetarea modernă le-a numit, aşa cum am arătat, ,,morminte puţ” sau ,,morminte cutie”. Erau săpate în rocă şi aveau accesul pe deasupra prin îndepărtarea unei plăci tombale.
            Un alt tip de morminte, folosite mai târziu în necropole mai depărtate de zidurile Acropolisului au fost mormintele cu încăperi dreptunghiulare, ovale sau circulare, săpate în stâncă moale şi la care se ajungea pe un drum orizontal de diverse lungimi. După înmormântare intrarea încăperii mortuare era zidită iar drumul de acces (,,dromos”) se acoperea cu pământ. Acest tip de mormânt a avut cea mai lungă existenţă pe parcursul existenţei civilizaţiei miceniene. De-a lungul secolelor nu a variat decât lungimea ,,dromosului”.
            Cel de-al doilea şi cel mai impunător tip de morminte a fost cel cu falsă cupolă (,,tholos”), Dintre nouă astfel de morminte descoperite la Mycene, cel mai monumental este aşa – numitul ,,Tezaurul lui Atreu” sau ,,mormântul lui Agamemnon”. Un coridor lat de 6 metri şi lung de 36 de metri duce spre o cameră circulară cu falsă boltă. Între coridor şi camera boltită exista o poartă înaltă de 5,44 metri şi lată de 2,66 metri, amplasată într-o deschidere a peretelui înalt de 11 metri. În marea sală circulară şi boltită se aduceau ofrandele şi se oficiau celelalte acte de cult funerar (destul de puţin cunoscute).
            Mormântul propriu – zis se afla separat, săpat în stâncă alăturată camerei circulare. Sala circulară a ofrandelor are un diametri de 14,50 metri şi înălţimea de 13,20 metri. Dimensiunile acestea au atras aprecierea de ,,cea mai frumoasă sală cu boltă fără susţinere interioară pe care a edificat-o arhitectura înaintea Panteonului din Roma”.
            Un alt monument similar ,,Mormântul Clitemnestrei”, din apropierea ,,Porţii Leilor” era aproape tot atât de impunător. În apropiere, dar mai vechi, se găseşte aşa – numitul ,,Mormânt al lui Egistes” (circa 1500 a. Ch.). Sălile circulare cu falsă cupolă au avut diverse ornamentaţii de piatră sau bronz care au dispărut.
            În final trebuie să revenim şi să spunem că oraşul dispărut Mycena şi alte construcţii ale acelei civilizaţii impresionează prin dimensiunile uriaşe ale blocurilor de piatră folosite şi fasonate. Spre exemplu lespedea de arhitravă a porţii ,,Tezaurul lui Atreu” are o lungime de 6 metri iar cea din spatele ei, dinspre interior, are o lungime de 8 metri, o lăţime de 5 metri, o înălţime de 1,2 metri şi o greutate de peste 100 de tone. Cât de ruşinaţi trebuie să se simtă acei autori care au încercat să creeze un mister din ridicarea blocurilor de circa 2 tone din componenţa piramidelor egipte!?!
            Pentru civilizaţia miceniană arhitectura a fost singurul domeniu care şi-a păstrat trăsăturile locale. Nici megaronul caracteristic, locuinţelor miceniene, nici încăperile funerare cu ,,dromos” şi nici mormintele în formă de cupolă nu-şi găsesc analogie în Creta sau în alte zone de civilizaţie mediteraneană.
            Marile realizări ale arhitecturii miceniene au rămas palatul – cetate şi mormântul cu sală de ofrande boltită.
            La 15 kilometri de Mycene şi în imediata apropiere a litoralului se găseşte oraşul dispărut Tirynt, creaţie a aceleiaşi civilizaţii aheene. El reprezintă cel de al doilea ansamblu monumental, bine conservat al arhitecturii aheene. Această aşezare înconjurată cu ziduri impresionant de puternice clădite din blocuri grosolane şi necioplite, copleşeşte prin îndrăzneală şi siguranţă. Majoritatea construcţiilor din Tirynt datează din secolul al XIII-lea a. Ch. ceea ce întăreşte întâietatea Acropolisului de la Mycene.
            Dimensiunile şi caracterul monumental al construcţiilor din Mycene şi Tirynt presupun timp îndelungat de construcţie şi un volum de muncă imens. În condiţiile acelei epoci, construcţii de asemenea proporţii nu puteau fi executate decât de societăţi puternice şi cu resurse mari de braţe de muncă, respectiv de sclavi sau prizonieri. Aheii ni le-au lăsat ca mărturie.

* * *

            De la ,,Poarta Leilor” aşternând privirile spre orizontul muntos de la sud – vest se observă cum conturul crestelor formează imaginea unui om culcat pe catafalc. Această imagine a naturii localnicii au numit-o ,,Agamemnon dormind”.
            Se pare că natura l-a ajutat pe legendarul rege să-şi străjuiască veşnic cetatea şi ţinutul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu