TRONUL ROMEI - ANTONINUS PIUS (TITUS AELIUS HADRIANUS ANTONINUS PIUS)

Ani de ciață  86-161 d.Ch.
Ani de domnie  138-161 d.Ch.
Fiu adoptiv al lui Hadrianus, Antoninus Pius s-a născut pe 19 septembrie 86 d.Ch, la Lanuvium, mic orăşel de ţară, la nouăsprezece mile de Roma, pe via Appia. A purtat barbă ca şi înaintaşul său, urcând pe tron la 52 de ani.

Familiei căreia îi aparţinea, o ramură a marei ginte Aurelia, era originară din Nemansus (Nimes - Franţa) din Galia Narbonensis. Oraşul s-a mândrit cu împăratul care a trăit pentru a aduce lumii romane epoca cea mai bună şi cea mai fericită.

Antoninus şi-a petrecut copilăria și tinerețea într-un alt orăşel din câmpia romană, la Lorium. Aici a crescut sub ochii bunicului din partea tatălui, T. Aurelius Fulvius, vechi consul şi prefect al oraşului şi ai bunicului din partea mamei, Arrius Antoninus, deasemeni personaj consular. Mama sa, Arria Fadilla şi-a pierdut soţul, Aurelius Fulvius, când Antoninus era încă copil şi s-a remăritat cu un consul bătrân, Julius Lupus.

Aşa s-a făcut că viitorul împărat, care aparţinea unei familii distinse, dar în care nimic nu făcea să se prevadă gloria, a crescut departe de Roma, în mijlocul alor săi. Datorită acestei educaţii a purtat cu el două sentimente cărora le-a rămas totdeauna fidel, dragostea de viaţă la ţară şi dragostea de familie.

Antoninus a fost bogat, datorită numeroaselor moşteniri primite. Deţinea mari proprietăţi agricole, probabil în Etruria, pe care le exploata el însuşi. Aristocrat de ţară, rezida mult la proprietăţi şi încuraja agricultura din jurul lui, acordând împrumuturi fermierilor cu numai 4% dobândă. Bogăţia lui nu era constituită numai din bogăţii funciare, ea era completată, în mare parte, de activităţi industriale. Avea imense cărămidării care foloseau forţe de muncă liberă şi sclavi, aşa cum se poate constata studiind ştampilele imprimate în cărămizile ieşite din cuptoarele sale.

In jurul anului 112 d.Ch, la 25-26 de ani s-a căsătorit cu fiica unui senator, Marcus Annius Verus. Aceasta se numea Faustina şi a avut cu ea patru copii, doi băieţi şi două fete. Numele ei complet era Annia Galeria Faustina şi pentru a fi deosebită de fiica ei, cu acelaşi nume, a primit epitetul de senior. Nu o caracteriza modestia, astfel că la preluarea tronului de către soţul său, a cerut senatului titlul de Augusta. A murit curând după acest eveniment, în anul 141 d.Ch. Atunci i s-au decernat onoruri de apoteoză imperială. Antoninus i-a ridicat un templu în Forum Romanum, templu la care a fost asociat și el după moarte (Trmplul lui Antoninus și ak Faustinei).

In Historia Augusta, Spartianus arată că se vorbea mult de Faustina din cauza unui mare libertinaj, dar că Antoninus reţinea toate nemulțumirile în suflet, suferind în tăcere.

Cel mai cunoscut dintre copii cuplului a fost Faustina cea Tânără (Annia Faustina Junior), căsătorită de tatăl său, în 145 d.Ch, cu Marcus Aurelius, văr şi frate adoptiv. Anterior fusese logodită de împăratul Hadrianus cu viitorul împărat Lucius Verus, dar logodna a fost anulată.

Ridicat dintr-o familie consulară, viitorul împărat Antoninus, a urmat cariera normală a fiilor de senatori, trecând treptat prin demnitățile de questor, pretor şi consul, în 120 d.Ch. S-a remarcat în primele două funcţii prin somptuozitatea jocurilor de arenă pe care le-a oferit poporului. Hadrianus l-a remarcat și l-a desemnat imediat după consulat pentru a sta în fruntea unuia dintre cele patru resorturi judiciare pe care le crease în Italia. Probabil că şi-a exercitat funcţia atribuită, de judecător administrativ, în Etruria sau Umbria. După aceea a devenit proconsul al provinciei Asia, pentru perioada 130 - 135 d.Ch. Inainte de a pleca la post şi-a pierdut cea de a doua fiică, Aurellia Fadilla, deja măritată. Pe timpul guvernării Asiei, Antoninus a făcut proba unor deosebite virtuţi şi calităţi de om şi de administrator, fiind capabil să întreacă reputaţia acumulată de bunicul său dinspre mamă, Arrius Antoninus, fost guvernator al Asiei, în epoca Flavienilor.

Când s-a întors la Roma, Hadrianus l-a chemat alături de el şi l-a introdus în consiliul imperial, un fel de consiliu de stat sau consiliu privat, în care se dezbăteau toate afacerile imperiului.

Noul consilier s-a distins prin asiduitate şi liberalism. Această funcţie l-a ajutat pe Hadrianus de a-l cunoaşte şi de a-l aprecia, iar când s-a gândit să caute un nou succesor (Aelius Verus murise, iar moştenitor natural nu avea) s-a oprit asupra lui Antoninus, care nu făcuse nimic special pentru a intra în grațiile împăratului. Trecutul său, calităţile de administrator şi cele personale, au pledat singure pentru el.

A primit desemnarea de moştenitor al tronului, la 25 februarie 138 d.Ch, fiind obligat totodată să adopte, la rândul său, pe Marcus Annius Verus (viitorul Marcus Aurelius) şi Lucius Verus (fiul celui care fusese desemnat primul ca moștenitor, dar care decedase). Cei doi urmau a domni simultan, după moartea lui Antoninus.

Cu ocazia adopţiei şi-a schimbat numele de familie şi supranumele, luând pe cel al tatălui adoptiv, astfel că a devenit Titus Aelius Hadrianus Antoninus.

Au trecut patru luni şi jumătate până a murit Hadrianus, la 10 iulie 138 d.Ch, zi în care a devenit împărat la cincizeci şi doi de ani.

S-a comportat cu deosebită moderaţie în exercitarea puterii absolute, a dat domniei un caracter patriarhal, a dezvoltat instituţiile domniilor precedente, în special reformele importante ale lui Hadrianus, a fost loial faţă de senat şi i-a redat un spor de importanță în viaţa politică. Trăsăturile generoase care i-au caracterizat toată domnia pe parcursul a douăzeci şi trei de ani.

Antoninus a realizat, în aplauzele întregii lumi romane, acordul între două poziţii ce păreau că se exclud în mod mutual, principatul şi libertatea. Urmaşul său, Marcus Aurelius, spunea în „Cugetări”: „Ceea ce am văzut la tatăl meu, blândeţe unită cu o riguroasă inflexibilitate în judecăţile rezultate după o natură chibzuită, dispreţul pentru gloria deşartă ce o conferă pretinsele onoruri, dragostea de muncă şi perseverenţă, sârguinţa de a-i asculta pe cei ce dorea să aducă sfaturi de utilitate publică… În deliberări nu neglija nici o cercetare şi arăta toată răbdarea posibilă şi nu se lua după primele aparenţe… El a vegheat fără încetare la conservarea resurselor necesare prosperităţii statului. In a economisi cheltuielile ocazionate de sărbători, nu găsea că este rău şi a le cenzura nu este o zgârcenie…”

Antoninus a lăsat un tezaur uriaş. „El adapta totdeauna conduita după exemplul strămoşilor noştri; totodată nu ezita să-şi etaleze fidelitatea pentru tradiţiile antice… Era în totul o conduită a unui om care are în vedere datoria ce îi este impusă…” „Lucrez totdeauna ca un discipol al lui Antoninus ”, zicea Marcus Aurelius în alt pasaj al lucrării sale. „Aminteşte-ţi constanţa sa în îndeplinirea prescripţiilor dreptăţii… fineţea sa extremă, dispreţul său pentru gloria vană, aplicaţia sa pentru pătrunderea sensului lucrărilor”.

Cu Antoninus, înţelepciunea şi dreptatea erau aşezate pe tron. Noul împărat avea toate virtuţile morale ale antichităţii austere. Roma întreagă saluta în el un nou Numa Pompilius, iar senatul s-a făcut interpretul sentimentelor de admiraţie şi de respect ale întregului imperiu, decernându-i supranumele de Pius (cel Pios), ceea ce însemna, în limba latină, recunoaşterea virtuţii şi onestităţii sub care a intrat în posteritate.

Virtuţile personale ale lui Antoninus şi prosperitatea generală pe care o cunoștea imperiul în acea epocă, a făcut ca să se aprecieze că „dacă secolul lui Augustus a fost secolul de aur al imperiului, domnia lui Antoninus Pius a fost partea cea mai frumoasă şi fericită a acelor timpuri”.

Acel timp fericit a fost, în mare parte, rezultatul păcii aproape neîntrerupte de care s-a bucurat imperiul. Acei douăzeci şi trei de ani au reprezentat apogeul acelei Pax romana cu care romanii se mândreau de secole. Antoninus spunea că doreşte mai mult să ajute un cetăţean decât să ucidă o mie de inamici.

Cu toată pacea generală, legiunile imperiale au mărşăluit, în diverse reprize, contra popoarelor barbare de la frontiere, sau pentru reprimarea unor revolte locale. Istoricii vorbesc de răzvrătiri în Germania, în Dacia, la iudei, în Ahaia şi în Egipt.

In Britannia, legatul Lollinus Urbicus a întreprins o expediţie împotriva brigantilor situaţi la hotarele Britanniei (Anglia) şi ale Calcedoniei (Scoţia), iar după succesele militare, a construit, pentru a-i ţine la respect, un mare sistem de fortificaţii.

S-a numit Vallum Pii şi a fost o linie fortificată, executată mai la nord de „Vallum Hadriani”. Avea o lungime de 40 de mile romane, adică circa 60 de kilometri. La el au lucrat trei legiuni cantonate în Britannia, legiunea II-a Augusta, a VI-a Victrix şi a XX-a Valeria Victrix şi numeroase cohorte auxiliare. Reprezenta o linie fortificată menită să apere zidul lui Hadrianus. Impăraţii care au urmat lui Antoninus, au renunţat de a face un pas înainte pentru a proteja „Vallum Pii” şi au preferat să concentreze toată apărarea Britanniei pe linia lui Hadrianus.

Fortificaţiile britanice din timpul lui Antoninus se întindeau pe toată lăţimea istmului cel mai restrâns al insulei, care se întindea de la golful Bodotria, la est (astăzi golful Forth), la golful Glota, la vest (azi golful Clyde). Traseul este valului este mărginit azi la capete de două oraşe scoţiene, Edinburgh şi Glasgow.

„Vallum Pii” avea la nord un şanţ de 12 metri lat şi 6 metri adânc. Avea baza de 7-8 metri şi coama lată de 6 metri. Era construit în tehnica „opus incertum”, expresie tehnică romană care cuprindea toate sortimentele de materiale, de la  pietre, la pământ înierbat. Valul urmărea conturul reliefului şi avea, spre sud, adică spre provincia romană, încă un şanţ. Valul era dotat din loc în loc cu posturi fortificate şi turnuri. Sus apărea un parapet, iar spre sud era amenajat un drum de rond lat de circa 6 de metri. Mai la sud exista un sistem de forturi distanţate, unde cantonau trupele de pază şi intervenţie.

Pe frontiera Numidiei au fost reprimate câteva atacuri ale triburilor sălbatice africane, iar în Orient, parţii visau să cotropească imperiul. Antoninus nu simţea dorinţa călătoriilor asemănător predecesorului său. Considera că o călătorie a unui primceps era totdeauna o grea povară pentru provincii. Totuși nu a ezitat să ajungă la frontiera Siriei, unde a reuşit să îndepărteze orice pericol. Parţii nu au mai reluat atacurile, decât după moartea lui Antoninus.

Domnia sa, care n-a avut strălucirea militară a lui Traianus, a menţinut şi a impus respectul numelui de roman. Quazii, pe malurile Dunării, şi armenii în Orient, primeau regi cu aprobarea lui Antoninus. Grecii din coloniile Pontului Euxin au fost protejaţi împotriva incursiunilor sciţilor.

O prosperitate fără precedent şi fără teama zilei de mâine, domnea în toate provinciile. Toţi agenţii financiari ai împăratului au primit ordin să perceapă impozitele în limita strict legală.

Antoninus a primit voluntari, a proscris delatorii, a ascultat plângerile provinciilor contra abuzurilor, iar cei ce s-au făcut vinovaţi au fost destituiţi şi obligaţi la restituirea celor agonisite ilicit. Ţinea în funcție timp îndelungat pe funcţionarii provinciali, dacă îi dădeau satisfacţie.

Antoninus acorda atenția și vigilența unui tată de familie tuturor treburilor de administraţie şi generale ale statului. Toţi care aveau ceva să-i spună, erau obligați să o facă direct, fără intermediari.

A locuit în palatul imperial de pe Palatin, vechea reşedinţă a lui Tiberius.

Impăratul care nu făcea nici o cheltuială inutilă, care a suprimat o mulţime de funcţionari care nu foloseau la nimic, care redusese bogăţia modului de viaţă la curtea imperială la o simplitate egală cu a supuşilor, nu se gândea să facă economii când era vorba de binele supuşilor sau de prosperitatea statului.

Oamenii de litere au primit protecţia imperială şi totodată un tratament cu onoruri municipale. Retorul Nerod Atticus şi retorul latin Cornelius Fronto, maeştrii lui Marcus Aurelius, au ajuns amândoi la demnitatea de consuli, în 143 d.Ch.

Impăratul a făcut numeroase donaţii băneşti oraşelor provinciale pentru a le ajuta în lucrările lor edilitare. Cutremure de pământ teribile au făcut ravagii în ţinuturile Liciei, Cariei, în insulele Mitylene, Cos şi Rodos. In particular, oraşul Rodos a fost în totalitate ruinat. Antoninus a distribuit peste tot ajutoare şi a ajutat să se reconstruiască cu măreţie toate oraşele distruse.

La Roma a terminat Mausoleul lui Hadrianus, care urma să fie şi mormântul său. A terminat și decorația interioară a dublului templu al zeițelor Venus și Roma. Pe calea sacră, în Forum Romanum, a ridicat magnificul templu corintian în onoarea soţiei sale, Faustina Senior, moartă în 141 d.Ch. şi în care i s-a rezervat un cult, după moarte. Templul a primit numele lui „ Antoninus şi al Faustinei”. Se mai păstrează şi astăzi, un grup de zece coloane înalte de 17 metri, de marmură cipolin, purtătoare a unei frize în marmură de Paros, ornată cu grifoni, ghirlande și instrumente de sacrificiu. Coloanele sunt astăzi, printre cele mai magnifice din Forum Romanum și incluse unei biserici.

La Terracina a readâncit portul și a reconstruit cheiurile şi debarcaderele. La Alexandria, a dispus repararea celebrului far, dându-i-se putere să mai reziste un mileniu.

Această domnie a fost una dintre cele mai fecunde pentru treburile publice. Toate provinciile s-au îmbogățit cu monumente din această domnie.

Antoninus s-a remarcat şi prin viaţa legislativă. Digestele cuprind un mare număr de prevederi şi hotărâri semnate chiar de el şi elaborate de numeroşi jurişti, Vindius Verus, Salvius Valens, Volusius, Maecianus, etc, acte pe care le-a introdus în consiliul imperial. Toate dispoziţiile legislative ale lui Antoninus poartă anumite îmbunătăţiri care îl caracterizează, toate au fost elaborate de calea umanităţii şi echităţii. S/a ocupat și de protecţia sclavilor: proprietarul care maltrata un sclav, trebuia să-l vândă; dacă îl omora, fapta era asimilată drept crimă şi ca atare pedepsită cu exilul sau cu moartea, după poziţia socială a făptaşului. La fel a privit protecţia femeii şi a copilului: femeia nu putea fi urmărită pentru adulter de către soţ, dacă acesta se făcea el însuşi vinovat de infidelitate conjugală. Adopţiunea era totdeauna condiţionată de binele adoptatului. Este vorba de instituţia celebră „Quarte Antoninus” foarte cunoscută în dreptul roman. Noi fundaţii caritabile s-au constituit pentru tinerele fete sărace, pe care împăratul le numea Tinerele Faustiniene, în memoria soţiei sale.

A arătat mare ataşament religiei tradiționale romane, restaurând cu grijă toate cultele. Pentru aceasta, senatul i-a ridicat un monument „ob insignem erga coerimonias publicas curam ac religionem”.

Antoninus nu a practicat o credinţă superstiţioasă sau habotnică, arătând creştinilor toleranţă. Acestui împărat i-a dedicat, Sfântul Justin, Apologia sa. Celebrul martiriu al Sfântului Polycarp, episcop de Smirna şi al tovarăşilor săi, a fost un incident izolat şi străin de împărat. Analiştii străini recunosc că în acea epocă Biserica a cunoscut pacea, reculegându-se înaintea asaltului căruia a trebuit să-i facă față sub domniile următoare.

In rezumat, acest principe bun, uman, filantrop, excelent administrator, sub care lumea antică a cunoscut cea mai mare linişte şi cea mai mare prosperitate, merita respectul tuturor şi a dat numele său unei dinastii de împăraţi excelenţi, celor de la Nerva până la Commodus, care au fost cunoscuţi ca formând Dinastia Antoninilor, deşi nu s-au aflat în legături de rudenie.

Strălucirea literaturii a continuat și a văzut ridicându-se pe Fronto, Aulus-Gellus, Apuleus, Appianus, Pausanias, Lucianus, Ptolemeus etc. Juristul Gaius aparţine tot acestei epoci.

Impăratul a păstrat totdeauna o pasiune foarte vie pentru viaţa la ţară, una din marile lui bucurii fiind să părăsească Palatinul pentru a merge să trăiască într-o casă de a sa, din apropierea capitalei, unde îi plăcea să facă exerciţii fizice, să vâneze, să pescuiască cu undiţa, să culeagă via împreună cu moştenitorii adoptivi, Marcus Aurelius şi Lucius Verus, şi cu intimii pe care îi invita să împartă plăcerile campestre.

Intr-o casă plăcută lui, la Lorium, aceeaşi casă unde şi-a petrecut copilăria, şi-a dat şi ultimul suspin, în luna martie 161 d.Ch, la şaptezeci şi cinci de ani, după douăzeci şi trei de ani de domnie (7 martie 161 d.Ch.).

La moartea sa, senatul, cu care totdeauna a trăit într-o deplină armonie, cu excepţia a două-trei tentative de conspiraţie, i-a decernat toate onorurile, toată recunoştinţa de care putea dispune şi l-a aşezat în rândul zeilor. I-a consacrat un colegiu special de preoţi şi i-a ridicat în Câmpul lui Marte o coloană de granit. Aceasta avea, cu statuia din vârf, o înălţime de circa 23 metri. Fusul principal era executat din granit roşu de Egipt. A stat ascunsă sub dărâmături până în 1703, când, fiind scoasă la iveală, a fost împărţită în bucăţi. Din monument a mai rămas soclul care se păstrat un timp în grădina „Pigna” de la Vatican, iar acum la intrarea în pinacotecă. Soclul de secţiune pătrată, are pe trei feţe basoreliefuri destinate să perpetueze amintirea apoteozei lui Antoninus. Cea de a patra faţă a soclului poartă inscripţionată dedicaţia: „Divinului Antoninus Augustus Pius, Antoninus Augustus şi Verus Augustus, fii săi”.

Din căsătoria cu Faustina, Antoninus a avut doi fii care au murit la vârstă mică şi două fiice, Aurelia Fadilla, moartă în tinereţe şi Faustina cea Tânără (Junior), care a devenit împărăteasă alături de Marcus Aurelius.

Antoninus nu s-a mai recăsătorit după moartea Faustinei, dar, conform obiceiului roman, şi-a alăturat o concubină, Galeria Lysistrata, veche libertă a împărătesei. După el imperiul a revenit ginerelui său şi în acelaşi timp, fiu adoptiv, Marcus Aurelius, pentru care a avut totdeauna un mare ataşament. Acela i-a menţinut cu pioșenie cultul ce şi-l conservase, Antoninus, din timpul vieţii.

Odată cu dispariţia lui Antoninus, Imperiul Roman suferea o pierdere inegalabilă.

Numele generic de Dinastie a Antoninilor, dat de istorici,  desemnează o serie de şapte împăraţi care s-au succedat la tronul Romei între 96 d.Ch - 192 d.Ch. şi sub care antichitatea romană a cunoscut epoca de aur, iar civilizația antică epoca cea mai fericită. Aceşti şapte principi au fost: Nerva (96-98), Traianus (98-117), Hadrianus (117-138), Antoninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), Lucius Verus, co-împărat (161-169), Commodus (180-192). Cu toate că tuturor li s-a atribuit acest nume comun de Antoninus, ei au aparţinut unor familii deosebite, cu excepţia urmaşilor lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi Commodus. Li s-a dat tuturor numele aceluia care a fost cel mai bun dintre ei, care s-a apropiat cel mai mult de perfecţiune şi care a dat lumii cea mai mare comoară de bunătate, Antoninus Pius. Cum Antoninus era fiul adoptiv al lui Hadrianus, nepotul adoptiv al lui Traianus şi strănepotul adoptiv al lui Nerva, s-a da ascendenţilor numele ilustru al acestuia. Urmaşii Marcus Aurelius, Lucius Verus şi Commodus au moştenit numele în mod natural. Numele de Antonini este uzitat de curând în istorie, desemnând împăraţii, de la Nerva la Commodus. In antichitate însă, acest nume sau supranume, de Antoninus, a aparţinut numai lui Antoninus Pius, lui Marcus Aurelius Antoninus, lui Lucius Verus Antoninus, lui Commodus Antoninus, lui Caracalla Antoninus, lui Geta Antoninus, lui Diadumenianus Antoninus (fiul lui Macrinus), lui Elagabal Antoninus, care a fost ultimul ce a purtat acest supranume, lăsând la o parte pe primii doi Gordieni care n-au făcut decât să treacă pe tron şi care au luat acest nume celebru.

Antoninus Pius - Ermitaj - Sankt Petersburg

Numele glorios de Antoninus, ilustrat de Antoninus Pius şi de Marcus Aurelius a aparţinut şi unor împăraţi care nu aveau nici un drept să-l poarte pentru că nu erau urmaşi adoptivi ai lui Antoninus Pius sau pentru că au indignat, prin scandaloasa lor viaţă privată şi prin tiranie. Chiar urmaşii apropiaţi, Lucius Verus şi Commodus au dezonorat şi murdărit acest nume respectat.

Numai Antoninilor valoroși lumea romană le-a rămas recunoscătoare, pentru că măreția și calitățile lor au umbrit lipsa de valoare a celorlalți împărați nedemni ce au purtat supranumele de Antoninus.

TRONUL ROMEI - HADRIANUS (PUBLIUS AELIUS HADRIANUS)

Ani de viață  76-138 d.Ch.
Ani de domnie  117-138 d.Ch.
S-a născut la Roma, la 24 ianuarie 76 d.Ch, fiind, ca şi Traianus, de origine spaniolă. Familia sa părăsise peninsula Italică pe timpul Scipionilor, fiind originară din localitatea Hadria, de pe malul Mării Adriatice. De la numele oraşului a luat supranumele de Hadrianus. Familia s-a fixat ulterior în colonia hispanică Italica, din provincia Spania Ulterior, sau Betica. Prin originea familiei sale, care locuise în colonia Italica, Hadrianus era compatriot cu Traianus.

In apropierea vârstei de zece ani şi-a pierdut tatăl, iar Traianus i-a devenit unul din tutori, deoarece era văr primar al tatălui. Cel de al doilea tutore a fost desemnat Publius Aelius Attianus, din ordinul equestru, tot fost cetăţean al coloniei Italica. Probabil că alegerea celui de al doilea tutore era necesară datorită faptului că Traianus, în calitatea de militar de carieră, era mai mult plecat, în campanii.

Hadrianus şi-a petrecut tinerețea la Atena, unde a prins pasiunea pentru antichitatea greacă şi pentru artele frumoase, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Prietenii îl numeau „micul grec” sau „Graeculus”. La optsprezece ani şi-a început cariera, trecând reglementar prin toate treptele ierarhiei, tribun de legiune, questor, tribun al poporului, pretor, legat de legiune, consul.

La sfârşitul domniei lui Domitianus, a devenit legatul legiunii a V-a Macedonica, în Moesia Inferior. Sub Nerva, a devenit comandantul legiunii a XXII-a Primigenia, în Germania Superior. Atunci a alergat să-i ducă lui Traianus vestea bună a alegerii lui ca „princeps”.

Sub domnia lui Traianus (în 101 d.Ch.) a deţinut titlul de comes al împăratului. Introdus apoi în statul major, şi-a dobândit questura. A participat la ambele războaie dacice, obţinând distincţii strălucite. In cel de al doilea război dacic a comandat legiunea I-a, Minervina, iar pentru serviciile aduse, a fost răsplătit de Traianus cu un diamant pe care îl avea de la Nerva. Cadoul atât de valoros, reprezenta desigur un gând al lui Traianus, privind succesiunea. A fost ales pretor în anul 106 d.Ch. şi ulterior a devenit „legatus Augusti propraetore” în Pannonia Inferior. Devenit „Consul suffectus”, în anul 108 d.Ch, a luat titlul de „septemvir epulonum, sodalis augustalis” şi de arhonte la Atena, în 112 d.Ch.

Inceputul domniei lui Traianus i-a adus intrarea în familia imperială, prin căsătoria cu nepoata lui Traianus, Vibia Sabina, fiica Matidiei, sora iubită a împăratului. Plotina, soția împăratului a avutrolul principal în programarea căsătoriei.

La moartea subită a lui Traianus, încă nu se desemnase definitiv, succesorul la tron. De aceea au circulat zvonuri privind stabilirea acestei succesiuni de către Plotina. Oricum, la 9 august 117 d.Ch. (a doua zi după moartea lui Traianus), Hadrianus a primit vestea că a fost adoptat de împărat, iar la 11 august, cu două zile mai târziu, a primit vestea morţii acestuia. Este aproape sigur că adopţiunea a fost opera împărătesei Plotina, pentru a-i sprijini candidatura la tron.

Plotina, ajutată de tutorele Attianus, ajuns prefectul pretoriului, nu a mai aşteptat hotărârea senatului şi l-a proclamat pe Hadrianus „Caesar” şi „Imperator”. Spartianus, un autor al vremii, amintește numele unor rivali ai lui Hadrianus în acele momente critice: L. Neratius Priscus, Palma şi Celsus.

Hadrianus făcea parte din familia imperială, atât prin faptul că era nepot de văr al împăratului, cât şi prin faptul că se căsătorise cu nepoata de soră a acestuia. Dacă la înrudire se adaugă şi meritele personale, nu este de crezut că Traianus ar fi preferat pe altcineva străin de familie. Este de presupus că Plotina a respectat dorinţa lui Traianus de pe patul de moarte. Ea a scris, în acest sens, senatului, iar Hadrianus a cerut confirmarea, jurând că nu va îndeplini nimic în afara intereselor statului şi că nu va condamna la moarte nici un senator.

Totuşi, la începutul domniei sale, au pierit Palma, Celsus, Nigrinus şi Lusius. Comploturile şi ostilitatea unora dintre senatori (foşti consuli) şi generali, împotriva lui Hadrianus, erau o realitate. Din motive diferite, toţi cei amintiţi au conspirat împotriva noului împărat.

La o analiză mai atentă, pare că nu Hadrianus a dispus condamnarea celor patru generali şi oameni de stat iluştri, afirmați în vremurile lui Traianus. El se afla pe drumul dinspre Orient spre Roma, când senatul a ordonat uciderea acelor personalități considerate ca vinovate de pregătirea unui complot împotriva noului împărat. Autorii antici lansează bănuiala că în spatele acestor execuţii ar fi stat tutorele lui Hadrianus, Acilius Attianius. Acela a creat în senat o grupare foarte puternică și favorabilă lui Hadrianus, grupare care s-a considerat, probabil, datoare să înlăture pe posibilii opzanți.

Către sfârşitul domniei, Hadrianus a dispus executarea altor doi conspiratori, Sevianus, cumnatul său, în vârstă de 90 de ani şi Fuscus, nepotul acestuia, în vârstă de numai 18 ani. Ambii au fost învinuiți că au dezaprobat alegerea lui Lucius Commodus drept „Caesar” şi urmaş la tron.

Odată cu debutul guvernării, Hadrianus a terminat cu politica agresivă a predecesorului, stabilind ca limita orientală a imperiului să reintre în limitele trasate de Augustus. Din cele patru provincii cucerite de Traianus, Armenia, Mesopotamia, Asiria şi Arabia, el nu a păstrat-o decât pe ultima. Se aştepta ca, în aceste limite, frontierele imperiului să fie respectate.

Pe parcursul întregii domnii, s-a străduit să transforme imperiul într-o „tabără întărită”.

In Britannia a construit o mare lucrare militară, „vallum Hadriani” (valul lui Hadrianus), pentru a proteja partea ocupată a insulei contra invaziilor caledonienilor din nordul insulei. Lucrarea a căzut în sarcina a trei  legiuni staţionate acolo. S-a ales istmul cel mai îngust, care avea totuşi 100 km. In spatele unui şanţ larg de circa 12 metri (36 picioare) şi adânc de circa 2-3 metri (6-10 picioare) şi un alt de 3,6-4,5 metri (12-15 picioare), lucrarea de apărare se întindea de la un țărm la altul al insulei, de la Marea Nordului, la est, până la Oceanul Atlantic, la vest.

Zidul de apărare era protejat pe toată lungimea sa de circa 300 turnuri de gardă. In spate lui se amenajaseră 17 tabere întărite, unite de un mare drum militar, de la o mare la alta. Pe latura de sud, un al doilea şanţ termina această gigantică lucrare, apărându-l de o lovitură dinspre interiorul provinciei, de atacul populaţiilor deja supuse de romani, dar care erau imprevizibile.

In Germania, câmpurile Decumate le-a garantat cu o fortificaţie asemănătoare, de la Mongotiacum (Mainz, Germania), la Ratisbonna (Regensburg). Resturile acestei gigantice lucrări sunt numite azi de către germani, zidul diavolului (Teufelmauer).

De-a lungul întregului mal al Dunării s-au ridicat fortăreţe şi metereze, în locurile cele mai uşor de travesat, sau în punctele care dominau cursul fluviului.

Villa Hadriani - Tibur

Pe lângă măsuri de întărire militară prin construcții, Hadrianus a întreprins şi reforme profunde în reorganizarea armatei, deoarece era decis să elimine indisciplina ce se manifestase sub împăraţii anteriori lui Traianus. O primă reformă a prevăzut reducerea numărului de legiuni de la 30 la 28, reducere compensată de crearea unor unități auxiliare înzestrare cu armament modernizat, denumite numeri. Cea de a doua reformă a vizat recrutările. Aceasta a introdus noi reglementări în domeniu, dintre care acea mai importantă este recrutarea după criterii regionale, reglementare inițiată deja sub Flavieni. Cea de atreia reformă a vizat cadrele de comandanţi militari, centurioni şi tribuni, a căror avansare urma a se face numai pe merite personale. Cea de a patra reglementare s-a orientat spre alegerea cadrelor militare cu funcţii importante. Ea stabilea ca aceia să fie aleși în mod special dintre romani. Cea de a patra reglementare a vizat măsuri de întărire a disciplinei şi de urmărirea cheltuielilor în armată, crearea unui serviciu de intendenţă (,frumentarii), care servea şi ca serviciu de informaţii. S-au luat și măsuri de asigurare a unor avantaje juridice celor ce erau încadraţi în armată, alături de alte prevederi de amănunt.

 A adus importante inovaţii și în materie de tactică şi strategie. Fiind comandant suprem al armatei din Orient, Hadrianus a avut prilejul să cunoască modul de luptă al parţilor şi în consecinţă, a creat o cavalerie grea, înarmată și instruită după anumite reguli desprinse din tactica de luptă a parţilor, armenilor şi a altor popoare, chiar şi din Occident, cum erau germanii. Nici infanteria n-a fost uitată, revenindu-se la unitatea masivă de atac de tipul falangei macedonene (cu scuturile purtate în față, deasupra și pe laturi, precum o broască țestoasă).

Hadrianus dorea ca în armată viaţa să fie sobră, fără lux inutil. A inspectat neobosit și sistematic armatele cantonate în cele mai diverse regiuni, reţinând, cu o memorie extraordinară, cele mai mici detalii şi chiar numele soldaţilor.

Armata Dunării de Jos, Exercitus Dacicus, a inspectat-o de două ori în cursul domniei. Prima dată în anul 117-118 d.Ch, în drumul său de la Antiohia spre Roma, unde urma să se înscăuneze. Se pare că atunci a poposit la Sarmisegetuza şi a dispus divizarea în două provincii a teritoriului de la nord de Dunăre: Dacia Superior şi Dacia Inferior.

Cea de doua inspecţie a întreprins-o, în anul 124 d.Ch, când a creat, prin reîmpărţire, şi cea de a treia provincie: Dacia Porolissensis, desprinsă din Dacia Superior. Avea raţiuni de întărire a capacităţii de apăsare a teritoriului dacic.

S-a hotărât renunţarea la prezenţa activă a trupelor romane în sudul Moldovei, cu excepţia castrului de la Bărboşi şi în Câmpia Română, de la est de Olt.

Eutropius, autor antic, vorbeşte chiar de o intenţie a lui Hadrianus de a renunţa la provincia Dacia, dar nu a putut-o face datorită colonizării masive cu cetăţeni romani de pe timpul lui Traianus. Ar fi procedat cu această provincie ca şi cu celelalte din Orient, cucerite de Traianus.

Intenţia de a se sprijini numai pe Dunăre pentru apărarea imperiului dinspre nord a reieşit din faptul că a dispus distrugerea părţii de lemn a podului lui Traianus, de la Drobeta. Nu avea încredere în capacitatea Romei de a păstra provincia Dacia, mereu atacată de popoarele limitrofe, dace sau aliate. In Dacia a lăsat o singură legiune, legiunea XIII-a Gemina, cu sediul la Apulum şi cel puţin 11 alae (unități de cavalerie) şi 19 cohorte, ca trupe auxiliare, pentru paza frontierelor.

Sistemul definitiv al Daciei romane l-a întărit atât prin castre, cât şi prin linia de apărare concepută de-a lungul Oltului (Alutus), cunoscută drept „limes Alutanus”. Flota Dunării se numea pe timpul Flavienilor „Classis Flavia Moesica”.



Atena - Templul lui Zeus Olimpianul

 Este posibil ca împăratul să fi revenit în Dacia în primăvara anului 132 d.Ch, cu prilejul vizitării nordului Greciei şi a Traciei, ocazie cu care a întemeiat oraşul ce i-a purtat numele, Hadrianopolis (Adrianopol şi apoi Edirne sub turci).

Hadrianus ara deosebit de atras de călătorii. Tertullianus l-a caracterizat drept:  curiositatum omnium explorator. Avea o veritabilă pasiune pentru curiozităţi geografice, pentru locurile istorice, pentru peisajele frumoase, pentru locuri renumite (a făcut ascensiunea vulcanului Etna), pentru pelerinaje celebre, ca cele de la Dodona şi de la Delfi, sau ca cel de la colosul lui Memnon, în Egipt. Aşa a petrecut două treimi din domnia sa. Paisprezece ani din douăzeci şi unu de domnie i-a afectat călătoriilor prin imperiu, în toate sensurile. A vizitat douăzeci şi cinci de provincii, dintre care pe unele de mai multe ori: Galia, Germania, Dacia, Britannia, Spania, Africa, Grecia, Asia Mică, Siria, Egiptul, Sicilia etc.

In călătoriile sale de control şi de plăcere, era însoțit de o armată de arhitecţi şi de meseriaşi, care au lăsat peste tot urma trecerii lui, prin numeroase construcţii.

Orientul a constituit pentru el o uriaşă seducţie, așa că s-a îndreptat într-acolo de mai multe ori. Atena a decorat-o cu monumente magnifice, astfel că un timp a primit denumirea de oraşul nou al lui Hadrianus.

Prima mare călătorie de lucru, cea dintre 121-126 d.Ch, a împărţit-o între Europa Occidentală, Mauritania (nordul Africii) şi Orient. La întoarcere, împăratul a petrecut iarna, dintre anii 124-125 d.Ch, la Atena, interesându-se îndeaproape de buna stare a oraşului şi înfrumuseţându-l cu monumente pe care le-a terminat, precum Poarta lui Hadrianus, sau numai le-a început şi le-a inaugurat mai târziu.



Atena - Biblioteca Hadrianus

 In primăvara anului 125 d.Ch, a vizitat multe locuri celebre din Grecia, printre care Corintul, Sparta şi Mantineea, unde se găsea mormântul lui Epaminondas. S-a reîntors la Roma trecând prin Sicilia, unde a urcat pe Etna, din dorinţa de contempla un răsărit de soare de pe înălţimile muntelui.

A doua călătorie a fost făcută în Africa, în anul 128 d.Ch, iar a treia, cea mai lungă (128-134 d.Ch.), s-a desfăşurat în Orient şi în Egipt. Impăratul s-a reîntors în Grecia, unde, iarăşi, a petrecut o iarnă la Atena (132-133 d.Ch.). Cu prilejul acestor călătorii au fost înfiinţate mau multe aşezări urbane, care i-au purtat numele.

In acea ultimă călătorie a inaugurat la Atena, Templul lui Jupiter Olimpianul, căruia i-a consacrat un şarpe uriaş adus din India. Templul era măreţ şi amplasat la sud-est de Acropolis. Ceea ce impresiona era mărimea şi numărul coloanelor, dimensiunile uriaşe al templului, precum şi numărul şi bogăţia statuilor aşezate în faţa coloanelor. Printre acele opere de artă, cele mai numeroase îl înfăţişau pe Hadrianus, dar se distingea ca unicat statuia monumentală a lui Zeus-Jupiter, lucrată în fildeş şi aur.

Tot cu acel prilej, împăratul a inaugurat şi alte monumente şi lucrări de utilitate publică, Biblioteca, Porticul, Gimnaziul care-i purta numele, templul lui Zeus Panhellenios, templul Herei, etc. Aflat la Atena, a celebrat cu mare fast Dionysiile. Cu acel prilej s-a îmbrăcat după portul grecesc, deoarece avea demnitatea de arhonte, cea mai înaltă magistratură a oraşului. A dat atenienilor mari sume de bani, o anumită cantitate de grâne şi întreaga Cefalonie. A realizat înfrumusețări în aproape toate oraşele Asiei. Ierusalimul a fost reconstruit sub numele de „Aelia Capitolina”. Peste tot a bătut medalii cu legenda bine meritată  „restitutori orbis terrarum”.

Hadrianus  a dorit să şteargă numele de Ierusalim. A colonizat fostul oraş cu cetăţeni romani, în dorinţa de a preveni revoltele, care erau totdeauna pe punctul de a izbucni în Iudeea după asediul şi pârjolirea sa, în anul 70 d.Ch, de către Titus. Intre anul 122 şi 131 d.Ch, o colonie romană s-a stabilit în capitala iudeilor şi oraşul a fost botezat cu numele împăratului, Aelius şi cu numele lui Jupiter Capitolinul (Aelia Capitolina).

Noul oraș Aelia Capitolina era menit a demonstra că Roma şi zeii săi domneau în locul libertăţii iudeilor şi a lui Iehova, dumnezeul lor.  Jignirea adusă dumnezeului lui Israel, a produs, în 132 d.Ch, o teribilă revoltă, ultima din istoria poporului evreu. Roma nu a triumfat decât printr-o baie de sânge.

Intenţia lui Hadrianus a fost ca pe locul templului iudeilor, ars de Titus, să construiască un templu dedicat lui Jupiter Capitolinul. Hadrianus cunoscând măsurile luate de Iulius Caesar pentru a cinsti memoria marelui său rival, Pompaius Magnus, a ridicat, la Pellusion, un măreţ monument funerar, în amintirea acelui mare învins.

Roma nu a fost neglijată nici ea de marele împărat constructor. După exemplul lui Traianus, a dat un puternic impuls construcţiilor măreţe. Pe o parte din terenul destinat odinioară palatului lui Nero, Domus Aurea, a stabilit amplasamentul unui uriaş templu închinat zeiţelor Venus şi Roma, templu ce urma a fi constituit pe două nivele. Construcţia se afla în zona Amfiteatrului Flavienilor (Colosseum) şi s-a început în primăvara anului 124 d.Ch. Pentru lucrări a fost necesară mutarea statuii colos, de 35 de metri,din bronz, care-l reprezenta pe Nero drept zeu al Soarelui, cu capul aureolat de o cunună de raze



Atena - Biblioteca Hadrianus

 Planurile întocmite de Hadrianus pentru templu au fost comentate nefavorabil de Apollodor din Damasc. Deoarece terenul era în pantă, el a susţinut să se respecte înălţimea colinei, iar templul să se aşeze pe un subsol cu utilitate. Părerea marelui arhitect a lezat mândria împăratului, deja rănită în tinereţe, cu o altă ocazie. Deşi, după moartea lui Traianus, l-a mai folosit pe Apollodor, în final l-a exilat şi apoi l-a ucis. La cererea lui Hadrianus, Apollodor a scris un tratat despre arta asediilor „Poliorketica”. Edificiul grandios a fost inaugurat, între anii 135 d.Ch-138 d.Ch. El avea un singur nivel, dar era compus din din două temple puse cap la cap, al zeiței Roma orientat spre Forum Romanum, iar al zeiței Venus spre Colosseum. Inaugurarea s-a făcut într-o zi de 21 aprilie, considerată drept ziua nașterii Romei. Ornamentația interioară a marelui templu dublu a fost terminată, în anii 141-143 d.Ch, sub domnia lui Antoninus Pius.

Hadrianus a mai ridicat și un enorm mausoleu imperial pe partea dreaptă a Tibrului, mausoleu terminat definitiv tot succesorul Antoninus Pius. Construcţia era aproape finalizată către sfârşitul domniei lui Hadrianus. In 135 d.Ch, au fost depuse în el rămăşiţele pământeşti ale lui Aelius Verus şi ale împărătesei Vibia Sabina. Aelius Verus fusese primul moştenitor desemnat de către Hadrianus şi de aceea s-a bucurat de favoarea de a se odihni în noul mausoleu imperial.

Mausoleul construit de primul împărat, Augustus, cu aproape 130 de ani în urmă, nu mai putea primi rămăşiţele membrilor familiei imperiale, aşa că a apărut necesitatea ridicării altuia nou.



Atena - Templul lui Zeus Olimpianul

 Mausoleul lui Hadrianus a fost transformat în fortăreaţă, pe timpul evului mediu, primind numele Sant Angelo. Istoria edificiului s-a derulat foarte agitat în următoarele 18 secole, dominând şi astăzi Cetatea Eternă şi dând o imagine asupra grandorii monumentelor imperiale.

In faţa mausoleului s-a aruncat un pod peste Tibru, Pons Aelius, în 134 d.Ch. Conceput cu opt deschideri, a fost astfel construit, încât să reziste revărsărilor dese și vijelioase ale râului. Podul străjuieşte şi astăzi intrarea în mausoleu și este decorat cu statui creștine. Pe timpuri podul asigura trecerea peste apele tibrului, spre Câmpul lui Marte.

In afara Romei a edificat o villa grandioasă, un complex arhitectonic strălucitor şi bogat, întins pe o foarte mare suprafaţă şi care cuprindea utilităţi egale cu ale unui adevărat oraş.

Construit pe vremea lui Augustus de către Vispanius Agrippa, Pantheonul a beneficiat de o restaurare pe timpul lui Domitianus. Rotonda însă, care constituie până astăzi gloria monumentului, a fost ridicată pe vremea lui Hadrianus, între anii 120-124 d.Ch. Pantheonul era unul din locurile unde Hadrianus împărţea dreptatea şi poate fi considerat una din minunile constructive ale lumii antice.

Hadrianus merită un loc aparte în istoria romană pentru reformele sale în administraţie şi de drept. Până la el administraţia, echivalentă cu ministerele de astăzi, aparţinea liberţilor ambiţioşi şi corupţi. El a aşezat peste tot în administraţie numai componenți ai ordinului equestru, astfel că ordinul a avut de câștigat în prestanță, componenții devenind o aristocraţie de guvernare în stat.



FÂEgipt - Coloșii lui Memnon

 A reorganizat şi consiliul privat, adunare restrânsă care asista pe împărat, „consilium principis”, compunându-l, în cea mai mare parte, din juristi.

Senatul, atât ca organ deliberativ, cât şi ca ordin social de frunte, ai cărui membri îndeplineau înalte funcţii în stat, a început să-şi arate nemulţumirea. Cu toate acestea, Hadrianus a creat noi sarcini administrative în oraşe şi regiuni, unde tot cavalerii erau cei însărcinaţi cu reorganizarea administraţiei „curatores verum publicarum”.

Pe drept cuvânt, Hadrianus poate fi considerat fondatorul unei monarhii centralizate. La iniţiativa lui s-a elaborat primul cod raţional al jurist-prudenţei romane.

Juristul Salvius Iulianus a primit însărcinarea să publice un rezumat al dreptului pretorian şi un cod de procedură. Această lucrare s-a numit Edit pepetuu, iar un senatus-consult i-a dat forţă de lege, în 131 d.Ch. Soarta sclavilor a ameliorat-o prin mai multe legi, iar faţă de creştini a arătat mai multă toleranţă decât rigoare.

A redresat situaţia financiară a imperiului prin analiza meticuloasă a cheltuielilor statului şi din prin analiza încasării impozitelor şi contribuţiilor provinciilor. A creat funcţia de „advocatus fisci”, demnitar însărcinat cu supravegherea intereselor statului. Era o distincţie clară între tezaurul public aerarium şi fiscus, tezaurul imperial.

Printre alte reforme financiare şi fiscale întreprinse de Hadrianus, s-a remarcat decretul prin care se stabilea ca nici un senator să nu aibă dreptul să deţină monopolul vreunui impozit. Inainte de el, încasările statului erau deficitare şi de aceea a înlocuit regimul concesionării către particulari a diverselor impozite. A trecut la perceperea directă de către stat a unor impozite, cu ajutorul unor „procuratores augusti”, funcţionari proveniţi din ordinul cavalerilor, ca şi cei mai mulți din restul administraţiei. A încurajat instituţia curatorilor (inspectori) municipali, cu rol în redresare situaţiei financiare. Şi-a îndreptat atenţia şi spre o mai bună exploatare a domeniilor imperiale, introducând prin Lex Hadriana clauze privind cointeresarea celor ce lucrau pământul.

Singurul război din timpul domniei sale de douăzeci şi unu de ani, a fost un război religios, cel îndreptat împotriva revoltei generale ce a izbucnit în Iudeea, în 132 d.Ch. Revolta a fost motivată de constituirea coloniei romane Aelia Capitolina pe locul Ierusalimului şi a intenţiei de construire a unui templu, dedicat lui Jupiter Capitolinul, peste templul naţional al lui Iehova. Cât timp Hadrianus s-a afla prin preajmă, în Egipt, iudeii nu şi-au arătat intenţiile, dar cum s-a depărtat spre alte colonii ale imperiului, s-au revoltat, realizând diverse puncte întărite şi atacând prin surprindere pe romani. La început nu li s-a dat prea mare atenţie, dar când flacăra şi pierderile provocate statului au devenit alarmante, Hadrianus a luat măsura trimiterii unor generali de valoare.

Primul care a preluat comanda a fost generalul Severus, guvernatorul Britanniei. Severus a aplicat o tactică înţeleaptă, prin care a evitat o confruntare decisivă cu răsculaţii. El a atacat răsculaţii separat, fără a le da posibilitatea să se unească într-o mare armată. Folosind priceperea comandanţilor şi superioritatea pregătirii trupelor, a izbutit cu încetul să le taie la insurgenţi alimentările cu apă şi hrană, să-i încercuiască, să înăbuşe fiecare focar de rezistenţă şi în final să-i strivească. Puţine aşezări ale iudeilor au scăpat represaliilor. Cincizeci de oraşe întărite şi nouă sute cincizeci şi cinci de aşezări vechi au fost rase de pe faţa pământului. O sută optzeci de mii de oameni au fost omorâţi numai în timpul atacurilor, fără a pune la socoteală ceilalţi morţi prin înfometări, epidemii, incendii etc. Puţin a lipsit ca întreaga Iudee să nu devină un pustiu. Pedepsele s-au aplicat cu o asprime extremă.

In anul 135 d.Ch, când s-a terminat războiul, Iudeea şi-a pierdut numele, devenind provincia Syria Palestina, în care s-au instalat două legiuni, legiunea VI-a Ferrata şi a X-a Fretensis. Iudeilor li s-a interzis, sub ameninţarea cu moartea, să se apropie de Ierusalim, care a devenit, pentru un timp, Aelia Capitolina. Iudeii au fost împrăştiaţi în toate colţurile imperiului, fără drept de reîntoarcere, iar o mare parte au luat calea sclaviei. Revolta aceasta s-a dovedit ultima din istoria iudeilor şi a fost condusă de Somin Bar Kochba şi de Eleazar, un preot iudeu.

Hadrianus avea o cultură greacă aşa de vastă şi vorbea atât de bine greceşte, încât ataşamentul pentru Grecia, prin faptele sale de împărat, s-au arătat pe deplin justificate. Suetonius spunea despre ele: „ A fost un foarte mare iubitor de poezie şi de literatură, având pregătire deosebită şi în domeniul matematicii, a geometriei şi a picturii. Ştia să deseneze frumos şi să cânte”. Toate sursele sunt de acord asupra varietăţii preocupărilor sale intelectuale şi asupra strădaniei de a încuraja activităţile care ţineau de domeniul artelor liberale. A fondat, La Roma a fondat Atheneum-ul, instituţie al cărui rost, în diferite epoci și în diferite ţări, avea să se perpetueze de-a lungul veacurilor.

Impăratul avea un pronunţat gust pentru scriitorii vechi (genum vetustum dicendi), preferându-l pe Cato, lui Cicero şi pe Ennius, lui Vergilius.

In materie de filozofie era un epicurian convins, ceea ce nu-l împiedica să aibă un strâns contact cu Epictet. L-a preţuit în mod deosebit pe Favorinus, care era un sofist. O anecdotă spune că prietenii l-au întrebat pe filozof de ce nu-l contrazice niciodată pe Hadrianus în discuţii, iar Favorinus ar fi răspuns: „ Nu mă sfătuiţi bine, prieteni, dacă nu-mi îngăduiţi să-l cred mai învăţat decât toţi pe cel care are de partea sa 30 de legiuni”.

Făcând abstracţie de această glumă, trebuie precizat că toţi contemporanii au recunoscut superioritatea pregătirii intelectuale a lui Hadrianus.

La o distanţă în timp de un secol şi mai bine, Hadrianus a încercat să restaureze sistemul unei strânse legături între un princeps luminat şi iubitor de cultură şi o întreagă curte de poeţi, oameni de litere şi ştiinţă, artişti plastici, filozofi, întocmai ca pe timpul lui Augustus.

El însuşi era poet şi scriitor, dar operele le-a difuzat sub numele liberţilor (Phlegon). Ca mărturie despre creaţia lui Hadrianus în limba latină a rămas epigrama adresată lui Florus, cel care compusese o epigramă în care persifla lungile şi obositoarele călătorii ale împăratului. Sunt, deasemeni cunoscute versurile compuse înainte de moarte, pe timp ce Hadrianus era chinuit de o boală nemiloasă: Animula, vagula, blandula / hospes comesque corporis / quae nunc abitis in loca /   pallidula, rigida, nudula / nec ut soles dabis iocas  („Suflete blând şi rătăcitor, al trupului oaspete şi tovarăş, care acum te vei duce în locuri sterpe, friguroase şi goale şi desfătare nu vei mai găsi, aşa cum obişnuiai”). Versurile au un anumit farmec la care este sensibil şi un cititor modern.

Hadrianus a încurajat noua orientare spre alexandrism şi neoterism în dauna creaţiilor literare de factură clasică. El a avut o grijă specială pentru propăşirea învăţământului, îndeosebi a celui retoric, care a căpătat un avânt deosebit pe vremea succesorului său, Antoninus Pius.

Hadrianus a petrecut ultimii ani ai vieții în villa din Tibur, Villa Hadriana. Era reședinţa favorită a acestui spirit deosebit, unde a grupat în jurul lui o curte de artişti şi de oameni de litere. El însuşi se amuza cu creaţii literare, cu pictura, cu modelarea de statui şi cu confecţionarea de mici obiecte din sticlă.

In villa din Tibur s-au petrecut probabil nebunii, sau cruzimi, foarte fregvente în acele timpuri. Se cunoaşte numai pasiunea singulară pe care a avut-o pentru efiminatul favorit Antonious, pasiune care s-a regăsit în crearea unui cult după moartea aceluia. Reprezentarea favoritului se regăsea în numeroase statui şi altare.

Dincolo de unele defecte omeneşti şi trecătoare, Hadrianus a avut meritul unui loc de frunte în seria împăraţilor romani. El a dat lumii, graţie unei discipline severe şi unei administraţii prevăzătoare, douăzeci şi unu de ani de pace şi prosperitate. Când gloria prinţilor se va măsura după binefacerile care le-au asigurat popoarelor lor, Hadrianus va fi primul dintre împăraţii romani.

Hadrianus a murit la Baia, lângă Napoli, la 10 iulie 138 d.Ch, la şaizeci şi doi de ani, fără a avea copii. A dorit să-şi asigure opera căutând un moştenitor. Prima alegere s-a oprit asupra lui Lucius Ceionius Commodus, care prin adopţiune a căpătat numele de Aelius Verus. Personajul este prezentat de autorul istoric, Spartianus, drept un favorit al împăratului. Nu era total lipsit de merite, dar dovedea grave lipsuri de caracter. Acel prim succesor ales a murit înaintea lui Hadrianus. La rândul său, Hadrianus se stingea din cauza unor abundente hemoragii.

Căutând un alt succesor, s-a oprit la persoana unui tânăr sub 20 de ani: Marcus Annius Verus (viitorul Marcus Aurelius). Considerându-l prea tânăr, s-a oprit la unchiul băiatului, Titus Aurelius Fulvius Boionius Arrius Antoninus, care dăduse dovadă de mari merite şi pe care l-a adoptat, la 25 ianuarie 138 d.Ch, sub numele de Titus Aelius Caesar Antoninus. Condiţia adoptării a cerut ca Antoninus, la rândul său, să-l adopte pe Annius Verus, nepotul său din partea soţiei, dar şi pe fiul defunctului caesar, pe Lucius Ceionius Commodus. Tinerii au primit numele de Marcus Aurelius Verus Caesar şi Lucius Aelius Commodus.

Trebuie amintit că Hadrianus a fost primul împărat roman care, împotriva tradiţiei romane, a purtat barbă.

In timpul lui Hadrianus au trăit oameni de mare valoare practică şi artistică. Dintre primii pot fi amintiţi: generalul Iulius Severus, care, printre altele, a fost şi „legatus augusti” în Dacia Superior, Quintus Marcius Turbo general şi ulterior prefect al pretoriului, devotat zi şi noapte împăratului la bătrâneţe şi Caius Suplicius Similis, prefect al pretoriului, coleg al lui Turbo. Au fost onoraţi de senat cu ridicarea de statui.

Dintre oamenii de valoare artistică se pot aminti: Arrianus Flavius din Nicomedia, ajuns până la rangul de guvernator în Cappadocia, cu preocupări largi literar-istorice, istoricul Suetonius, Juvenal, istoricul Spartianus, care a contribuit la Historia Augusta cu referire amplă la Hadrianus, Epictet, filozof stoic grec, Cornelius Fronto, retor şi jurist şi Salvius Iulianus, jurist.

Hadrianus s-a arătat împăratul providenţial, care a lăsat Imperiul Roman să-şi tragă sufletul după secole de cuceriri. L-a întărit pentru epoca vitregă ce urma să vină, când apărarea împotriva atacurilor din toate părţile ale popoarelor barbare, a devenit preocuparea principală.

Hadrianus a fost înmormântat în mausoleul ridicat de el, în apropierea Tibrului şi cu faţa spre Câmpul lui Marte. Cu toate că a făcut imens pentru oameni şi pentru imperiu, pentru prezent şi pentru viitor, senatorii cei certaţi cu disciplina şi corupţii, nu l-au iubit, căutând să-i întineze amintirea.

TRONUL ROMEI - TRAIANUS (MARCUS ULPIUS NERVA TRAIANUS)

Ani de viață  53-117 d.Ch.

Ani de domnie 98-117 d.Ch.



Traianus - Glyptoteca din Munchen

 După asasinarea lui Domitianus, se împlinea dezideratul opoziţiei senatoriale de a alege prin recunoaştere generală (consensus) pe şeful statului. Acest deziderat, formulat cu glas tare în senat încă după moartea lui Augustus şi reluat, în 41 d.Ch, după asasinarea lui Caligula, se împlinea abia în 96 d.Ch., marcându-se ruptura cu principatul de tip absolutist şi teocratic, aşa cum îl concepuseră Nero şi Domitianus, cu principatul de tip ereditar, cum îl dorise Vespasianus.

            Incepând cu Traianus, s-a produs un nou precedent în ocuparea tronului. El era primul provincial care devenea împărat al Romei. Provenea din Spania, dar avea obârşie italică.

            Adoptarea lui Traianus, de către Nerva, s-a realizat solemn, în templul lui Jupiter Capitolinus, dar în absenţa lui.

            Alegerea suveranului succesor s-a făcut printr-un acord unanim între Senat şi Impărat. Nerva s-a prevalat de dreptul său de princeps atunci când a desemnat pe moştenitorul tronului. Adoptarea şi desemnarea, lui Traianus, drept succesor a îndeplinit dezideratul de consens al senatului. După adopţiune, Traianus a preferat să-şi păstreze numele tatălui, Ulpius, fără a intra în familia Cocceia. Prin această preferinţă a fost subliniată desprinderea oficială de regula succesiunii prin ereditate, la care Vespasianus ţinea atât de mult.

Traianus - Muzeul Prado - Madrid

In momentul adoptării şi consacrării sale ca viitor împărat Traianus avea 44 de ani, iar în urma lui se ridica o carieră strălucită. In Siria a servit sub ordinele propriului său tată. Pe timpul lui Domitianus a urcat treptele obişnuite ale carierei senatoriale, questura, tribunatul plebei, pretura. In anul 88 d.Ch, a fost numit legat al legiunii a VII-a Gemina, în Spania. Cu prilejul răscoalei lui Antonius Saturninus, în Germania, Traianus a pornit în fruntea legiunii sale spre Rhin. In anul 91 d.Ch, a obţinut demnitatea de consul, iar în 97 d.Ch, a devenit, prin desemnarea de către Nerva, guvernator al Germaniei Superior.

            S-a născut în colonia Italica, din Spania, în anul 53 d.Ch, şi a condus Imperiul Roman între anii 98 - 117 d.Ch, când s-a stins într-o mare companie militară din Orient.

            Data morţii lui Nerva, 27 ianuarie 98 d.Ch, ar fi trebuit să fie data succesiunii, dar Traianus a preferat să considere drept dies imperii ziua adopţiunii sale, adică 27 octombrie 97 d.Ch.

            La ocuparea tronului, Traianus a comunicat în scris senatului, printre alte măsuri, angajamentul să nu ucidă nici să noteze ca infam vreun om de bine. Mai târyiu a întărit făgăduiala prin jurământ. Intocmai ca şi Nerva, Traianus s-a angajat de a nu condamna la moarte pe membrii senatului şi că nu va ţine seama de mărturiile sclavilor împotriva stăpânilor. Cu toate acestea  lex majestatis nu a fost suprimată.

            A jurat că nu-şi va mânji mâinile cu sânge şi a rămas credincios acestui legământ în tot ce a înfăptuit, deşi au existat conjuraţii împotriva sa şi ar fi avut ocazia să aplice pedepse cu moartea.

            Avea o fire fără urmă de perfidie, sau înclinaţii spre violenţă. Pe deasupra arăta apreciere oamenilor de treabă, îi primea personal şi le acorda onoruri. Nu punea la inimă răutăţile, pentru că avea darul să judece lumea ponderat, de la înălţimea unei experienţe bogate de viaţă.

            Prefectul pretoriului, Aelinus Casperinus, şi cohortele pretoriene care se ridicaseră împotriva lui Nerva, s-au aflat imediat în preocupările sale. S-a descotorosit de aceste elemente cu promptitudine şi cu duritate, pentru a întări disciplina în armată şi propria-i autoritate. Aelianus nu se împotrivise alegerii lui Traianus, dar trebuia pedepsit pentru insolenţa ce o arătase în faţa tronului pe timpul lui Nerva. Uciderea capilor pretorieni şi pedepsirea gărzilor a realizat-o de la distanţă, de pe frontiera Rhinului, unde a mai rămas câteva luni. Gărzile pretoriene nu puteau să se opună unui astfel de conducător militar, comandant ferm şi sprijinit de legiuni călite în lupte.

            La începutul anului 99 d.Ch., Traianus s-a întors la Roma unde împotriva lui nu exista nici un fel de opoziţie. Imediat a întreprins multe acţiuni bune pentru reforma senatului şi pentru sprijinirea oamenilor cinstiţi, de care avea o deosebită grijă. A acordat multe subvenţii oraşelor din Italia pentru creşterea copiilor, aşa că după Nerva, a devenit binefăcătorul acestora.

            Se distingea prin firea sa dreaptă, prin vitejia sa şi prin modestia felului de viaţă, în care îl acompania, decent, soţia sa, Platina Pompeia. Era şi ea o provincială, din Nemansus (Nimes ­ Franţa), femeie demnă şi de toată cinstea.

            Traianus se bucura de un corp viguros aşa că putea îndura, ca oricare alt ostaș, orice trudă s-ar fi ivit pe parcursul campaniilor. Avea un suflet minunat, ferit de pornirile vijelioase ale tinereţi, cât şi de încetineala bătrâneţii. Nu apleca urechea la vorbe şi nici nu acţiona cu mânie. Datorită firii şi comportamentului său nu avea de cine să se teamă şi nici pe cine să urască.

            Acorda o atenţie deosebită pregătirii campaniilor militare precum şi construcţiilor publice. Cea mai mare parte a fondurilor era repartizată pentru construirea de şosele, poduri şi edificii publice, precum podul peste Dunăre de la Drobeta, Forum-ul care îi poartă numele la Roma, Odeonul, Gimnaziul, reconstruirea circului și foarte multe altele, greu de enumerat, pe întinsul imperiului.

Imperiul Roman sub Traianus

            Contemporanii îl considerau măreţ în cuget şi mărinimos sufleteşte. Era un războinic înnăscut şi avea nostalgia campaniilor militare, unde depunea acelaşi efort ca toţi ostaşii. Mărşăluia pe jos sau călare, traversa cursurile de apă în aceleaşi condiţii ca şi subordonaţii, iar în timpul luptelor prezenţa sa era remarcată în locurile cele mai grele.

Imediat după urcarea pe tron, a început pregătirile pentru confruntarea cu statul dac, condus de Decebal, dinast care ameninţa autoritatea imperială la Dunărea de Jos.

             Traianus a declanşat campania pentru cucerirea Daciei numai după trei ani de pregătiri. A concentrat în provincia Moesia Superior circa 150.000 de soldaţi, forţe ce însumau 13 ­ 14 legiuni şi numeroase trupe auxiliare (101 d.Ch.). A traversat Dunărea pe două poduri de vase, pătrunzând în Dacia prin provincia Banat a României de astăzi. Decebal a încercat să-i oprească pe romani la Tapae, dar a fost constrâns să se retragă. Cu toate acestea, în anul 101 d.Ch. înaintarea romană a eşuat.

            Prima parte a anului 102 d.Ch a adus reluarea confruntărilor. Importante forţe dace, aliate cu contingente saemate şi bastarne, au atacat, prin Dobrogea de azi, provinciile romane sud ­ dunărene, obligându-l pe Traianus să revină pe frontul dunărean.    Se pare că bătălia decisivă s-a dat pe platoul de la Adamclisi (Dobrogea de azi), unde victoria a aparţinut romanilor. In aceeaşi vară, 102 d.Ch., Traianus a reluat ofensiva în Dacia, înaintând spre Sarmisegetuza, capitala dacilor. In acele condiţii, Decebal s-a găsit constrâns să încheie o pace nefavorabilă, dar care îi asigura independenţa. Cu toate că lupta nu fusese decisivă şi Decebal rămăsese în continuare liber, presiunea și victoriile romane i-au diminuat acestuia puterea şi apetitul de atac. Condițiile păcii au determinat pe Traianus să adopte numele triumfal de dacicus.

            Ambele tabere nu au considerat confruntările din 101 ­ 102 d.Ch. definitive.

            Decebal a continuat să se înarmeze, să facă alianţe, să spioneze provinciile romane şi să primească transfugi din teritoriile romane, toate acestea fiindu-i interzise prin tratatul de pace.

Forum Traianus - Roma

            Pe de altă parte, Traianus a amenajat liniile de comunicaţie dinspre metropolă spre Dunărea de Jos şi a dispus construirea celui mai renumit pod din lumea antică, podul ce traversa Dunărea la Drobeta.

Podul era o realizare de excepţie a epocii. Traversa cel mai mare fluviu al Europei, cu pilonii de piatră implantaţi în albia fluviului. Suprastructura s-a realizat din grinzi de lemn ansamblate în arcade. Capetele podului erau apărate de mici garnizoane.

Construcţia podului, lucrare de geniu care poate sta alături de toate celelalte minuni ale lumii antice, este o probă de gândire, cu deschidere spre viitor, a lui Traianus şi de măiestrie în arta construcţiilor. Podul s-a aruncat peste fluviu foarte repede, începând cu primăvara anului 103 d.Ch, după concepţia şi sub supravegherea marelui constructor contemporan, Apolodor din Damasc. Apolodor a devenit arhitectul de curte al lui Traianus, fiind solicitat şi la alte opere arhitecturale de excepţie din Roma. Dio Cassius spunea că lucrarea “demonstra că nimic nu există ca să nu poată fi dus la capăt de iscusinţa omului”

            Traianus a construit podul cu gândul că războiul cu Decebal nu putea fi considerat ca încheiat. Dorea o nouă şi bogată provincie dincolo de Danubiu şi o trecere rapidă şi fără primejdie pentru trupe, mai ales pe timp de iarnă, când pe îngheţ barbarii obişnuiau să întreprindă atacuri surpriză asupra provinciilor din sud.

            Nu trebuie omis că următorul împărat, Hadrianus, care nu a mai continuat politica de expansiune a imperiului, a considerat provincia dacică încă nesigură şi periculoasă. Pentru aceasta şi-a luat o măsură de precauţie pentru a apăra teritoriile de la sud de fluviu, teritorii pe care le considera mai sigure ca implementare romană. A dispus distrugerea structurii superioare de lemn dintre piloni, eliminând posibilitatea populațiilor nordice de a trece uşor pe malul de sud.

            In anul 105 d.Ch, a izbucnit un al doilea război dacic, ceea ce l-a determinat pe Traianus să treacă Dunărea şi să atace, din mai multe direcţii, nucleul fortificat al dacilor, din munţii Orăştiei. După o rezistenţă eroică dar zadarnică, Decebal s-a sinucis (106 d.Ch.). Sarmisegetuza, capitale sa, căzuse în mâinile inamicului.

            Statul dac a fost desfiinţat, iar cea mai mare parte a lui a fost transformată în provincie romană. Traianus a mai rămas în zona cucerită până în primăvara lui 107 d.Ch, pentru a dirigui personal organizarea noii provincii. Provincia Dacia a fost supusă unei colonizări masive cu elemente aduse îndeosebi din provinciile limitrofe ale imperiului şi probabil mai puţin mănoase.

            Dacia, ca provincie romană, a dăinuit circa 170 ani, după cucerirea traiană. S-a dovedit una din provinciile în care romanitatea a prins cele mai adânci rădăcini, dar a și fost provincia care a creat cele mai mari greutăţi conducerii imperiului. Dacii liberi şi aliaţii lor din afara provinciei nu i-au lăsat niciodată pe romani să respire liniştiţi. Au asimilat profund modul de viaţă roman, dar n-au acceptat niciodată stăpânirea romană.

După victoria asupra dacilor, Roma a trăit în sărbătoare 123 de zile. In arene au fost ucise peste 10.000 de animale sălbatice şi domestice, iar 10.000 de gladiatori au luptat pentru satisfacţia unei populaţii romane dornică de sânge, populaţie care nu mergea la luptă, ci numai culegea roadele.

Trădătorul Bicilis arătase romanilor unde era ascuns tezaurul lui Decebal, într-un vad de râu (Sargetia). Se zice că acest tezaur ar fi redresat finanţele Imperiului Roman şi ar fi asigurat resursele pentru sărbătorile nemaiîntâlnite.

Marea comoară a dacilor se pare că nu a fost găsită. Romanii crezut că au găsit-o. Bacilis le-a dat secretul unui singur loc, al unui singur tezaur tribal. Se poate să fi fost chiar o momeală a vicleanului Decebal pentru a salva adevăratul său tezaur. Insăşi autorii antici semnalează depozitarea bogăţiilor dace şi în alte locuri cum ar fi unele peşteri.

Moştenirea viteazului popor dac o vor găsi românii, atunci când acest tezaur va putea fi apărat ca pe vremea lui Decebal şi când spiritul de libertate va avea aceeaşi măreţie. In acel moment istoric viitor, va ieşi la iveală adevăratul şi imensul tezaur dacic. Oricum, păcăleala cu tezaurul lui Bicilis a traversat două milenii şi încă mai este crezută.          

O felină puternică, iute, periculoasă şi vicleană ca Decebal, nu putea să facă greşeala să lase o comoară importantă într-un râușor, pe timp ce dispunea de munţi semeţi, împăduriţi, cu peșteri adânci și de netrecut pe orice vreme. Nu putea ca să nu prevadă retragerea şi în acest caz, nu putea să gândească a lăsa tezaurul între el şi inamic. Nu putea face această greșală, numai pentru simplul fapt că i-ar fi trebuit pentru continuarea luptei şi cumpărarea de aliaţi, sau de trădători din rândul romanilor. Tezaurul dacic există încă pe pământul vechii Dacii, în România.

Decebal Rex săpat în stâncă - In a monte de "Cazane"

Oricum, captura de război a fost imensă, care a permis lui Traianus o politică de construcţii de anvergură, mai ales în Italia şi o politică de curăţire financiară, prin care a topit toate monedele care nu aveau aliajul stabilit şi care fusese falsificat de predecesorii săi. A deschis câteva biblioteci publice şi a edificat un nou Forum care-i purtă numele.

In acel Forum a ridicat o coloană celebră, pe care este povestită cu baso-reliefuri toată încleştarea cu acel popor viteaz şi de temut, care a fost poporul dac. Coloana trebuia să-i fie monumentul funerar. Pe locul unde s-a înălţat coloana şi unde s-a amenajat Forumul, era un deal. Dealul a fost săpat şi transportat, pentru a se obține o suprafaţă plană. Coloana atinge cu înălţimea ei, înălţimea colinei ce a dispărut.



Tarabostes dac- sculptură romană

 Columna lui Traian, prin care trăieşte pentru veşnicie şi poporul dac, a fost începută în anul 107 d.Ch. şi s-a inaugurat la 12 mai 113 d.Ch. Baso-reliefurile care înfăşoară monumentul în spirală, reprezintă 124 de tablouri cu episoade din războaiele  daco-romane, transpuse după însemnările oficiale.

Columna era împodobită, în vârf, cu statuia lui Traianus, statuie ce a fost înlocuită, în anul 1597, cu statuia Sfântului Petru, patronul marii basilici de la Roma. Urna funerară din aur a împăratului a fost aşezată într-o încăpere amenajată în soclul columnei. Tot acolo s-a aşezat şi urna Plotinei, soția sa. Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri.

Forumul era împodobit cu o statuie equestră, dinbronz aurit, a împăratului, cu basilica Ulpia, cu biblioteci și magazine.

Aelius Cornelius Palma, guvernatorul Siriei, a ocupat şi transformat, în 105 d.Ch., partea de nord-vest a Regatului Nabateilor, în provincia romană, Arabia.

In 109 d.Ch, s-a inaugurat, în Moesia Inferior, un complex monumental triumfal (Adamclisi şi Dobrogea de astăzi). Complexul era menit să glorifice victoria obținută acolo de legiunilor romane, în primul război dacic şi să amintească, printr-o inscripţionare meticuloasă, numele tuturor celor care au pierit. Printre numele săpate în piatră, se pare că se afla şi cel al generalului ghinionist, Fuscus, care pierise în altă încleștare și în alt colț al Daciei.

Neastâmpărul statului parților, la frontiera orientală a imperiului şi încercarea acestuia de a modifica echilibrul statuat încă din vremea lui Nero și cu dorinţa de a înclude în sfera sa de influenţă Armenia, a declanşat un nou război romano-part.

Amator de campanii şi de succese militare, Traianus a declanşat campania din Orient, în 114 d.Ch.. A ocupat şi a transformat Armenia în provincie romană. In teritoriile de la est de Eufrat, pe care le-a ocupat cu destulă uşurinţă, a creat, în 115 d.Ch., provincia Mesopotamia. Anul 116 d.Ch. i-a rezervat succese răsunătoare, cucerirea oraşelor Nisibis, Seleucia şi Ctesifon, metropolele Regatului Part. Aici a constituit provincia Asiria şi a adoptat titlul de „Parthicus Maximus”.

Dio Cassius povesteşte, în istoria sa, cum Traianus, totdeauna prevăzător, înainte de începerea ostilităţilor din 116 d.Ch., şi-a pregătit un număr foarte mare de ambarcaţiuni uşoare pentru trecerea Tigrului. Bărcile au fost construite într-o zonă cu lemn, deoarece pe malurile Tigrului nu existau păduri şi au fost transportate cu căruţe. Unele din bărci erau demontabile şi serveau la construirea unui pod mobil.



Trophem Traiani - Adamclisi

 Cu toate că inamicul a încercat să împiedice debarcarea, mulţimea bărcilor a permis atât protejarea lucrărilor la podul de ambarcaţiuni, cât şi atacuri asupra malurilor inamice. Debarcarea s-a făcut cu greu, dar după această etapă rezistenţa inamicului s-a manifestat nesemnificativ.

Trecut în teritoriul cel vechi al Asiriei, Traianus a cucerit întâi oraşul Arbela şi apoi Gaugamela, unde Alexandru cel Mare îl învinsese pe Darius al III-lea al perşilor, cu 450 de ani înainte. A trecut apoi prin Babilonul în ruină şi a văzut pentru prima dată „lacul” de asfalt care era folosit ca liant la zidăriile babiloniene. Puţurile de petrol erau necunoscute europenilor.



Aureus - Traianus

 După cucerirea oraşelor şi teritoriilor parte dinspre Apus, Traianus a ajuns la Golful Persic, confundat de istoricii vremii (Dio Cassius) cu Marea Roşie. Acolo, Traianus a avut şi a exprimat, pentru prima dată, nostalgia că nu poate ajunge în India, să reediteze aventura lui Alexandru cel Mare. Campania din Dacia nu-i aducea satisfacţia asemănării cu marele înaintaş al cuceririlor, pe când campania din Orient îi amplificase dorinţa egalării aceluia.

Se zice că, văzând o corabie ce se îndrepta spre India, ar fi exprimat :„Dacă aş mai fi tânăr, aş merge negreşit la indieni”. Avea la acea dată avea 63 de ani, iar dorinţa arzândă de cuceriri şi de campanii nu-i scăzuse.

Pe timpul campaniei în lumea orientală, senatul primea de la el veşti despre populaţii şi teritorii, cărora senatorii nu le puteau reţine, bine, nici numele. In acele momente de deplină glorie a primit onorul de a putea organiza triumfuri asupra unui număr nelimitat de populaţii, după propria dorinţă. Totodată, în Forum-ul său, i s-a înălţat un arc de triumf.

Traianus n-a putut menţine tot ceea ce cucerise, deoarece efortul ofensiv al romanilor se epuizase. La această situaţie s-a adăugat şi răscoala populaţiilor aflate în spatele său, a celor recent cucerite în Mesopotamia şi a celor iudaice din Egipt, Cirenaica şi Cipru.

Decebal - Colona Traianus - Roma

Aprigul împărat a trebuit să ia în consideraţie retragerea, pentru a nu pune în pericol teritoriile tradiţional stăpânite de Imperiul Roman. De altfel, tot ceea ce el cucerise şi organizase în provincii, avea să se prăbuşească ulterior, pe timpul domniei succesorului său. Traianus nu putea să fie făcut să cedeze, aşa că a trimis urgent pe Lusius Quictus cu sarcina de a reprima răscoalele din Mesopotamia, pe Quintus Marcius Turbo, spre Egipt şi Cirenaica şi pe  Caius Valerius Rufus, tribun militar în Cipru, în fruntea unui detaşament militar din legiunea a VII-a Claudia. Toate răscoalele au fost înăbuşite în sânge. Cele din Africa şi din Cipru aveau la bază instigarea şi răscoala iudeilor stabiliţi în aceste provincii.

In situaţia nou creată, Traianus a considerat că este mai bine să transforme regatul parţilor într-un regat clientelar, decât într-o provincie greu de stăpânit. De altfel, avea de gând să-şi acorde o perioadă de relaxare militară, pentru a trece la un al doilea atac, ca şi în cazul Daciei. Parţii aveau, spre răsăritul regatului lor, largi posibilităţi de retragere din faţa trupelor romane, aşa că provincia putea fi ameninţată oricând şi era greu de delimitat geografic o provincie, Parthia, pusă sub guvernare romană. Profitând de disensiunile interne dintre parţi, Traianus s-a implicat şi a ales pe Parthamaspates în calitate de rege clientelar. Proclamarea aceluia a avut loc la Ctesifon, în metropola regatului.

Pe drumul de întoarcere, Traianus vroia să continue campania spre Armenia, dar s-a îmbolnăvit. Până atunci, o parte a teritoriului Armeniei se găsise sub conducerea unui part, Vologeses, iar provincia romană alăturată nu se bucura de linişte.

A trebuit să renunţe la planurile pentru Armenia. Boala i s-a înrăutăţit şi a plecat spre Italia cu gândul de a călători pe mare.

In fruntea armatei l-a lăsat pe Publius Aelius Hadrianus, al cărui cartier general era stabilit la Antiohia, în Siria. Hadrianus avea calitatea legat al Siriei şi de comandant al legiunilor din Orient. Rolul lui era de a veghea că în acel spaţiu, cucerit cu atâtea sacrificii, să nu se ivească noi răscoale.

In drum spre Roma, la Selinus, în Asia Mică, Traianus a murit (8 august 117 d.Ch.) în urma unei hemoragii interne. Autorii timpului au vorbit de faptul că suferea de tensiune, pe care o combătea cu pierderi de sânge odată pe an sau cu ocazia crizelor. Moartea i-a survenit pe neaşteptate, în acea localitate mică din Cilicia, după o domnie de nouăsprezece ani şi jumătate.

Militar excelent  şi totodată administrator eficient, Traianus este cel mai însemnat cuceritor roman după dispariţia lui Caesar. In timpul domniei lui Traianus, imperiul a realizat ultimul mare efort ofensiv la Dunăre şi la Eufrat, atingând, la moartea lui, maxima expansiune teritorială, de aproximativ 3.300.000 km2 şi cu o populaţie de circa 55 milioane locuitori. Meritele lui deosebite au determinat senatul să-i atribuie, în anul 114 d.Ch, titlul de „optimus princeps”.

In secolele următoare urarea care se adresa noului împărat la urcarea pe tron, era: „felicior Augusto melior Traiano”.

Traianus a lăsat o descriere a luptelor cu dacii, dar lucrarea s-a pierdut. S-au păstrat de la el numai câteva scrisori în culegerea lui Pliniu cel Tânăr.

A-a afirmat ca personalitate prodigioasă, prin îmbinarea unor calităţi majore la un om de stat. Pe timp cât a deținut calitatea de împărat, Traianus n-a uitat niciodată că este şi general. Victoriile obţinute au adus statului roman numeroase avantaje, dar şi un prestigiu care, pe viitor, nu a mai fost dobândit sub nici un alt împărat.

Moartea subită a împăratului, fără a avea copii, a dat naştere unor supoziţii privind rolul Plotinei în adoptarea de ultim moment, a lui Hadrianus. Plotina, se pare că a dus la îndeplinire dorinţa exprimată anterior de Traianus, în discuţiile particulare. Ea a oficializat acea dorinţă în situaţia extremă a dispariţiei împăratului. Totodată, se ştie că această femeie de excepţie, aprecia deosebit pe Hadrianus, atât pentru meritele sale, cât şi pentru faptul că, prin alianţă, făcea parte din familia imperială.

Epoca lui Traianus s-a făcut remarcată prin mulţimea oamenilor de valoare din domeniul creativ. Apollodorus din Damasc (60-125 d.Ch.) a rămas o figură centrală în calitatea sa de arhitect şi constructor. De origine greacă și născut în Orient, el a păstrat, de-a lungul întregii domnii, funcţia de arhitect şef al lui Traianus.

Apollodor s-a impus prin soluţiile geniale ale construcţiilor sale, devenind unul dintre cei mai străluciţi creatori ai epocii imperiale. Intre 103-105 d.Ch, Apollodor a construit între Drobeta şi Pontes renumitul pod cu picioare de piatră peste Dunăre. Capodoperă a tehnicii constructive romane, podul avea 1135 de metri. El a fost inaugurat de legiunile romane la începutul celui de al doilea război dacic. După victoria asupra lui Decebal, Apollodor a condus lucrările de înălţare a Forum-ului lui Traianus şi a Columnei (107-113 d.Ch.) din Cetatea Eternă.

Ii mai sunt atribuite, la Roma, un odeon, un circ şi un gimnaziu, precum şi refacerea portului Ostia. Pe timpul domniei împăratului Hadrianus, a căzut în dizgraţie, a fost exilat şi ulterior ucis, pentru un afront adus împăratului în tinereţe. Atunci i-ar spus să se ocupe de pictura lui cu dovleci, pentru că la planurile de arhitectură nu pricepe nimic. Altă variantă susține că Apolodor ar fi făcut aprecieri negative privind planurile arhitectonice ale lui Hadrianus pentru ridicarea unui măreț templu dedicat zeițelor Venus și Roma. Oricun, acel asasinat a fost una din marile greşeli ale lui Hadrianus, gtrșală pentru care nu-l iartă posteritatea.

Pe timpul lui Traianus au mai trăit şi creat: Suetonius, Tacitus, Martialis, Iuvenalis, Plinius cel Tânăr, Silius Italicus şi Iosephus Flavius.