vineri, 1 aprilie 2011

TRONUL ROMEI - ANTONINUS PIUS (TITUS AELIUS HADRIANUS ANTONINUS PIUS)

Ani de ciață  86-161 d.Ch.
Ani de domnie  138-161 d.Ch.
Fiu adoptiv al lui Hadrianus, Antoninus Pius s-a născut pe 19 septembrie 86 d.Ch, la Lanuvium, mic orăşel de ţară, la nouăsprezece mile de Roma, pe via Appia. A purtat barbă ca şi înaintaşul său, urcând pe tron la 52 de ani.
Familiei căreia îi aparţinea, o ramură a marei ginte Aurelia, era originară din Nemansus (Nimes - Franţa) din Galia Narbonensis. Oraşul s-a mândrit cu împăratul care a trăit pentru a aduce lumii romane epoca cea mai bună şi cea mai fericită.
Antoninus şi-a petrecut copilăria și tinerețea într-un alt orăşel din câmpia romană, la Lorium. Aici a crescut sub ochii bunicului din partea tatălui, T. Aurelius Fulvius, vechi consul şi prefect al oraşului şi ai bunicului din partea mamei, Arrius Antoninus, deasemeni personaj consular. Mama sa, Arria Fadilla şi-a pierdut soţul, Aurelius Fulvius, când Antoninus era încă copil şi s-a remăritat cu un consul bătrân, Julius Lupus.
Aşa s-a făcut că viitorul împărat, care aparţinea unei familii distinse, dar în care nimic nu făcea să se prevadă gloria, a crescut departe de Roma, în mijlocul alor săi. Datorită acestei educaţii a purtat cu el două sentimente cărora le-a rămas totdeauna fidel, dragostea de viaţă la ţară şi dragostea de familie.
Antoninus a fost bogat, datorită numeroaselor moşteniri primite. Deţinea mari proprietăţi agricole, probabil în Etruria, pe care le exploata el însuşi. Aristocrat de ţară, rezida mult la proprietăţi şi încuraja agricultura din jurul lui, acordând împrumuturi fermierilor cu numai 4% dobândă. Bogăţia lui nu era constituită numai din bogăţii funciare, ea era completată, în mare parte, de activităţi industriale. Avea imense cărămidării care foloseau forţe de muncă liberă şi sclavi, aşa cum se poate constata studiind ştampilele imprimate în cărămizile ieşite din cuptoarele sale.
In jurul anului 112 d.Ch, la 25-26 de ani s-a căsătorit cu fiica unui senator, Marcus Annius Verus. Aceasta se numea Faustina şi a avut cu ea patru copii, doi băieţi şi două fete. Numele ei complet era Annia Galeria Faustina şi pentru a fi deosebită de fiica ei, cu acelaşi nume, a primit epitetul de senior. Nu o caracteriza modestia, astfel că la preluarea tronului de către soţul său, a cerut senatului titlul de Augusta. A murit curând după acest eveniment, în anul 141 d.Ch. Atunci i s-au decernat onoruri de apoteoză imperială. Antoninus i-a ridicat un templu în Forum Romanum, templu la care a fost asociat și el după moarte (Trmplul lui Antoninus și ak Faustinei).
In Historia Augusta, Spartianus arată că se vorbea mult de Faustina din cauza unui mare libertinaj, dar că Antoninus reţinea toate nemulțumirile în suflet, suferind în tăcere.
Cel mai cunoscut dintre copii cuplului a fost Faustina cea Tânără (Annia Faustina Junior), căsătorită de tatăl său, în 145 d.Ch, cu Marcus Aurelius, văr şi frate adoptiv. Anterior fusese logodită de împăratul Hadrianus cu viitorul împărat Lucius Verus, dar logodna a fost anulată.
Ridicat dintr-o familie consulară, viitorul împărat Antoninus, a urmat cariera normală a fiilor de senatori, trecând treptat prin demnitățile de questor, pretor şi consul, în 120 d.Ch. S-a remarcat în primele două funcţii prin somptuozitatea jocurilor de arenă pe care le-a oferit poporului. Hadrianus l-a remarcat și l-a desemnat imediat după consulat pentru a sta în fruntea unuia dintre cele patru resorturi judiciare pe care le crease în Italia. Probabil că şi-a exercitat funcţia atribuită, de judecător administrativ, în Etruria sau Umbria. După aceea a devenit proconsul al provinciei Asia, pentru perioada 130 - 135 d.Ch. Inainte de a pleca la post şi-a pierdut cea de a doua fiică, Aurellia Fadilla, deja măritată. Pe timpul guvernării Asiei, Antoninus a făcut proba unor deosebite virtuţi şi calităţi de om şi de administrator, fiind capabil să întreacă reputaţia acumulată de bunicul său dinspre mamă, Arrius Antoninus, fost guvernator al Asiei, în epoca Flavienilor.
Când s-a întors la Roma, Hadrianus l-a chemat alături de el şi l-a introdus în consiliul imperial, un fel de consiliu de stat sau consiliu privat, în care se dezbăteau toate afacerile imperiului.
Noul consilier s-a distins prin asiduitate şi liberalism. Această funcţie l-a ajutat pe Hadrianus de a-l cunoaşte şi de a-l aprecia, iar când s-a gândit să caute un nou succesor (Aelius Verus murise, iar moştenitor natural nu avea) s-a oprit asupra lui Antoninus, care nu făcuse nimic special pentru a intra în grațiile împăratului. Trecutul său, calităţile de administrator şi cele personale, au pledat singure pentru el.
A primit desemnarea de moştenitor al tronului, la 25 februarie 138 d.Ch, fiind obligat totodată să adopte, la rândul său, pe Marcus Annius Verus (viitorul Marcus Aurelius) şi Lucius Verus (fiul celui care fusese desemnat primul ca moștenitor, dar care decedase). Cei doi urmau a domni simultan, după moartea lui Antoninus.
Cu ocazia adopţiei şi-a schimbat numele de familie şi supranumele, luând pe cel al tatălui adoptiv, astfel că a devenit Titus Aelius Hadrianus Antoninus.
Au trecut patru luni şi jumătate până a murit Hadrianus, la 10 iulie 138 d.Ch, zi în care a devenit împărat la cincizeci şi doi de ani.
S-a comportat cu deosebită moderaţie în exercitarea puterii absolute, a dat domniei un caracter patriarhal, a dezvoltat instituţiile domniilor precedente, în special reformele importante ale lui Hadrianus, a fost loial faţă de senat şi i-a redat un spor de importanță în viaţa politică. Trăsăturile generoase care i-au caracterizat toată domnia pe parcursul a douăzeci şi trei de ani.
Antoninus a realizat, în aplauzele întregii lumi romane, acordul între două poziţii ce păreau că se exclud în mod mutual, principatul şi libertatea. Urmaşul său, Marcus Aurelius, spunea în „Cugetări”: „Ceea ce am văzut la tatăl meu, blândeţe unită cu o riguroasă inflexibilitate în judecăţile rezultate după o natură chibzuită, dispreţul pentru gloria deşartă ce o conferă pretinsele onoruri, dragostea de muncă şi perseverenţă, sârguinţa de a-i asculta pe cei ce dorea să aducă sfaturi de utilitate publică… În deliberări nu neglija nici o cercetare şi arăta toată răbdarea posibilă şi nu se lua după primele aparenţe… El a vegheat fără încetare la conservarea resurselor necesare prosperităţii statului. In a economisi cheltuielile ocazionate de sărbători, nu găsea că este rău şi a le cenzura nu este o zgârcenie…
Antoninus a lăsat un tezaur uriaş. „El adapta totdeauna conduita după exemplul strămoşilor noştri; totodată nu ezita să-şi etaleze fidelitatea pentru tradiţiile antice… Era în totul o conduită a unui om care are în vedere datoria ce îi este impusă…” „Lucrez totdeauna ca un discipol al lui Antoninus ”, zicea Marcus Aurelius în alt pasaj al lucrării sale. „Aminteşte-ţi constanţa sa în îndeplinirea prescripţiilor dreptăţii… fineţea sa extremă, dispreţul său pentru gloria vană, aplicaţia sa pentru pătrunderea sensului lucrărilor”.
Cu Antoninus, înţelepciunea şi dreptatea erau aşezate pe tron. Noul împărat avea toate virtuţile morale ale antichităţii austere. Roma întreagă saluta în el un nou Numa Pompilius, iar senatul s-a făcut interpretul sentimentelor de admiraţie şi de respect ale întregului imperiu, decernându-i supranumele de Pius (cel Pios), ceea ce însemna, în limba latină, recunoaşterea virtuţii şi onestităţii sub care a intrat în posteritate.
Virtuţile personale ale lui Antoninus şi prosperitatea generală pe care o cunoștea imperiul în acea epocă, a făcut ca să se aprecieze că „dacă secolul lui Augustus a fost secolul de aur al imperiului, domnia lui Antoninus Pius a fost partea cea mai frumoasă şi fericită a acelor timpuri”.
Acel timp fericit a fost, în mare parte, rezultatul păcii aproape neîntrerupte de care s-a bucurat imperiul. Acei douăzeci şi trei de ani au reprezentat apogeul acelei Pax romana cu care romanii se mândreau de secole. Antoninus spunea că doreşte mai mult să ajute un cetăţean decât să ucidă o mie de inamici.
Cu toată pacea generală, legiunile imperiale au mărşăluit, în diverse reprize, contra popoarelor barbare de la frontiere, sau pentru reprimarea unor revolte locale. Istoricii vorbesc de răzvrătiri în Germania, în Dacia, la iudei, în Ahaia şi în Egipt.
In Britannia, legatul Lollinus Urbicus a întreprins o expediţie împotriva brigantilor situaţi la hotarele Britanniei (Anglia) şi ale Calcedoniei (Scoţia), iar după succesele militare, a construit, pentru a-i ţine la respect, un mare sistem de fortificaţii.
S-a numit Vallum Pii şi a fost o linie fortificată, executată mai la nord de „Vallum Hadriani”. Avea o lungime de 40 de mile romane, adică circa 60 de kilometri. La el au lucrat trei legiuni cantonate în Britannia, legiunea II-a Augusta, a VI-a Victrix şi a XX-a Valeria Victrix şi numeroase cohorte auxiliare. Reprezenta o linie fortificată menită să apere zidul lui Hadrianus. Impăraţii care au urmat lui Antoninus, au renunţat de a face un pas înainte pentru a proteja „Vallum Pii” şi au preferat să concentreze toată apărarea Britanniei pe linia lui Hadrianus.
Fortificaţiile britanice din timpul lui Antoninus se întindeau pe toată lăţimea istmului cel mai restrâns al insulei, care se întindea de la golful Bodotria, la est (astăzi golful Forth), la golful Glota, la vest (azi golful Clyde). Traseul este valului este mărginit azi la capete de două oraşe scoţiene, Edinburgh şi Glasgow.
Vallum Pii” avea la nord un şanţ de 12 metri lat şi 6 metri adânc. Avea baza de 7-8 metri şi coama lată de 6 metri. Era construit în tehnica „opus incertum”, expresie tehnică romană care cuprindea toate sortimentele de materiale, de la  pietre, la pământ înierbat. Valul urmărea conturul reliefului şi avea, spre sud, adică spre provincia romană, încă un şanţ. Valul era dotat din loc în loc cu posturi fortificate şi turnuri. Sus apărea un parapet, iar spre sud era amenajat un drum de rond lat de circa 6 de metri. Mai la sud exista un sistem de forturi distanţate, unde cantonau trupele de pază şi intervenţie.
Pe frontiera Numidiei au fost reprimate câteva atacuri ale triburilor sălbatice africane, iar în Orient, parţii visau să cotropească imperiul. Antoninus nu simţea dorinţa călătoriilor asemănător predecesorului său. Considera că o călătorie a unui primceps era totdeauna o grea povară pentru provincii. Totuși nu a ezitat să ajungă la frontiera Siriei, unde a reuşit să îndepărteze orice pericol. Parţii nu au mai reluat atacurile, decât după moartea lui Antoninus.
Domnia sa, care n-a avut strălucirea militară a lui Traianus, a menţinut şi a impus respectul numelui de roman. Quazii, pe malurile Dunării, şi armenii în Orient, primeau regi cu aprobarea lui Antoninus. Grecii din coloniile Pontului Euxin au fost protejaţi împotriva incursiunilor sciţilor.
O prosperitate fără precedent şi fără teama zilei de mâine, domnea în toate provinciile. Toţi agenţii financiari ai împăratului au primit ordin să perceapă impozitele în limita strict legală.
Antoninus a primit voluntari, a proscris delatorii, a ascultat plângerile provinciilor contra abuzurilor, iar cei ce s-au făcut vinovaţi au fost destituiţi şi obligaţi la restituirea celor agonisite ilicit. Ţinea în funcție timp îndelungat pe funcţionarii provinciali, dacă îi dădeau satisfacţie.
Antoninus acorda atenția și vigilența unui tată de familie tuturor treburilor de administraţie şi generale ale statului. Toţi care aveau ceva să-i spună, erau obligați să o facă direct, fără intermediari.
A locuit în palatul imperial de pe Palatin, vechea reşedinţă a lui Tiberius.
Impăratul care nu făcea nici o cheltuială inutilă, care a suprimat o mulţime de funcţionari care nu foloseau la nimic, care redusese bogăţia modului de viaţă la curtea imperială la o simplitate egală cu a supuşilor, nu se gândea să facă economii când era vorba de binele supuşilor sau de prosperitatea statului.
Oamenii de litere au primit protecţia imperială şi totodată un tratament cu onoruri municipale. Retorul Nerod Atticus şi retorul latin Cornelius Fronto, maeştrii lui Marcus Aurelius, au ajuns amândoi la demnitatea de consuli, în 143 d.Ch.
Impăratul a făcut numeroase donaţii băneşti oraşelor provinciale pentru a le ajuta în lucrările lor edilitare. Cutremure de pământ teribile au făcut ravagii în ţinuturile Liciei, Cariei, în insulele Mitylene, Cos şi Rodos. In particular, oraşul Rodos a fost în totalitate ruinat. Antoninus a distribuit peste tot ajutoare şi a ajutat să se reconstruiască cu măreţie toate oraşele distruse.
La Roma a terminat Mausoleul lui Hadrianus, care urma să fie şi mormântul său. A terminat și decorația interioară a dublului templu al zeițelor Venus și Roma. Pe calea sacră, în Forum Romanum, a ridicat magnificul templu corintian în onoarea soţiei sale, Faustina Senior, moartă în 141 d.Ch. şi în care i s-a rezervat un cult, după moarte. Templul a primit numele lui „ Antoninus şi al Faustinei”. Se mai păstrează şi astăzi, un grup de zece coloane înalte de 17 metri, de marmură cipolin, purtătoare a unei frize în marmură de Paros, ornată cu grifoni, ghirlande și instrumente de sacrificiu. Coloanele sunt astăzi, printre cele mai magnifice din Forum Romanum și incluse unei biserici.
La Terracina a readâncit portul și a reconstruit cheiurile şi debarcaderele. La Alexandria, a dispus repararea celebrului far, dându-i-se putere să mai reziste un mileniu.
Această domnie a fost una dintre cele mai fecunde pentru treburile publice. Toate provinciile s-au îmbogățit cu monumente din această domnie.
Antoninus s-a remarcat şi prin viaţa legislativă. Digestele cuprind un mare număr de prevederi şi hotărâri semnate chiar de el şi elaborate de numeroşi jurişti, Vindius Verus, Salvius Valens, Volusius, Maecianus, etc, acte pe care le-a introdus în consiliul imperial. Toate dispoziţiile legislative ale lui Antoninus poartă anumite îmbunătăţiri care îl caracterizează, toate au fost elaborate de calea umanităţii şi echităţii. S/a ocupat și de protecţia sclavilor: proprietarul care maltrata un sclav, trebuia să-l vândă; dacă îl omora, fapta era asimilată drept crimă şi ca atare pedepsită cu exilul sau cu moartea, după poziţia socială a făptaşului. La fel a privit protecţia femeii şi a copilului: femeia nu putea fi urmărită pentru adulter de către soţ, dacă acesta se făcea el însuşi vinovat de infidelitate conjugală. Adopţiunea era totdeauna condiţionată de binele adoptatului. Este vorba de instituţia celebră „Quarte Antoninus” foarte cunoscută în dreptul roman. Noi fundaţii caritabile s-au constituit pentru tinerele fete sărace, pe care împăratul le numea Tinerele Faustiniene, în memoria soţiei sale.
A arătat mare ataşament religiei tradiționale romane, restaurând cu grijă toate cultele. Pentru aceasta, senatul i-a ridicat un monument „ob insignem erga coerimonias publicas curam ac religionem”.
Antoninus nu a practicat o credinţă superstiţioasă sau habotnică, arătând creştinilor toleranţă. Acestui împărat i-a dedicat, Sfântul Justin, Apologia sa. Celebrul martiriu al Sfântului Polycarp, episcop de Smirna şi al tovarăşilor săi, a fost un incident izolat şi străin de împărat. Analiştii străini recunosc că în acea epocă Biserica a cunoscut pacea, reculegându-se înaintea asaltului căruia a trebuit să-i facă față sub domniile următoare.
In rezumat, acest principe bun, uman, filantrop, excelent administrator, sub care lumea antică a cunoscut cea mai mare linişte şi cea mai mare prosperitate, merita respectul tuturor şi a dat numele său unei dinastii de împăraţi excelenţi, celor de la Nerva până la Commodus, care au fost cunoscuţi ca formând Dinastia Antoninilor, deşi nu s-au aflat în legături de rudenie.
Strălucirea literaturii a continuat și a văzut ridicându-se pe Fronto, Aulus-Gellus, Apuleus, Appianus, Pausanias, Lucianus, Ptolemeus etc. Juristul Gaius aparţine tot acestei epoci.
Impăratul a păstrat totdeauna o pasiune foarte vie pentru viaţa la ţară, una din marile lui bucurii fiind să părăsească Palatinul pentru a merge să trăiască într-o casă de a sa, din apropierea capitalei, unde îi plăcea să facă exerciţii fizice, să vâneze, să pescuiască cu undiţa, să culeagă via împreună cu moştenitorii adoptivi, Marcus Aurelius şi Lucius Verus, şi cu intimii pe care îi invita să împartă plăcerile campestre.
Intr-o casă plăcută lui, la Lorium, aceeaşi casă unde şi-a petrecut copilăria, şi-a dat şi ultimul suspin, în luna martie 161 d.Ch, la şaptezeci şi cinci de ani, după douăzeci şi trei de ani de domnie (7 martie 161 d.Ch.).
La moartea sa, senatul, cu care totdeauna a trăit într-o deplină armonie, cu excepţia a două-trei tentative de conspiraţie, i-a decernat toate onorurile, toată recunoştinţa de care putea dispune şi l-a aşezat în rândul zeilor. I-a consacrat un colegiu special de preoţi şi i-a ridicat în Câmpul lui Marte o coloană de granit. Aceasta avea, cu statuia din vârf, o înălţime de circa 23 metri. Fusul principal era executat din granit roşu de Egipt. A stat ascunsă sub dărâmături până în 1703, când, fiind scoasă la iveală, a fost împărţită în bucăţi. Din monument a mai rămas soclul care se păstrat un timp în grădina „Pigna” de la Vatican, iar acum la intrarea în pinacotecă. Soclul de secţiune pătrată, are pe trei feţe basoreliefuri destinate să perpetueze amintirea apoteozei lui Antoninus. Cea de a patra faţă a soclului poartă inscripţionată dedicaţia: „Divinului Antoninus Augustus Pius, Antoninus Augustus şi Verus Augustus, fii săi”.
Din căsătoria cu Faustina, Antoninus a avut doi fii care au murit la vârstă mică şi două fiice, Aurelia Fadilla, moartă în tinereţe şi Faustina cea Tânără (Junior), care a devenit împărăteasă alături de Marcus Aurelius.
Antoninus nu s-a mai recăsătorit după moartea Faustinei, dar, conform obiceiului roman, şi-a alăturat o concubină, Galeria Lysistrata, veche libertă a împărătesei. După el imperiul a revenit ginerelui său şi în acelaşi timp, fiu adoptiv, Marcus Aurelius, pentru care a avut totdeauna un mare ataşament. Acela i-a menţinut cu pioșenie cultul ce şi-l conservase, Antoninus, din timpul vieţii.
Odată cu dispariţia lui Antoninus, Imperiul Roman suferea o pierdere inegalabilă.
Numele generic de Dinastie a Antoninilor, dat de istorici,  desemnează o serie de şapte împăraţi care s-au succedat la tronul Romei între 96 d.Ch - 192 d.Ch. şi sub care antichitatea romană a cunoscut epoca de aur, iar civilizația antică epoca cea mai fericită. Aceşti şapte principi au fost: Nerva (96-98), Traianus (98-117), Hadrianus (117-138), Antoninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), Lucius Verus, co-împărat (161-169), Commodus (180-192). Cu toate că tuturor li s-a atribuit acest nume comun de Antoninus, ei au aparţinut unor familii deosebite, cu excepţia urmaşilor lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi Commodus. Li s-a dat tuturor numele aceluia care a fost cel mai bun dintre ei, care s-a apropiat cel mai mult de perfecţiune şi care a dat lumii cea mai mare comoară de bunătate, Antoninus Pius. Cum Antoninus era fiul adoptiv al lui Hadrianus, nepotul adoptiv al lui Traianus şi strănepotul adoptiv al lui Nerva, s-a da ascendenţilor numele ilustru al acestuia. Urmaşii Marcus Aurelius, Lucius Verus şi Commodus au moştenit numele în mod natural. Numele de Antonini este uzitat de curând în istorie, desemnând împăraţii, de la Nerva la Commodus. In antichitate însă, acest nume sau supranume, de Antoninus, a aparţinut numai lui Antoninus Pius, lui Marcus Aurelius Antoninus, lui Lucius Verus Antoninus, lui Commodus Antoninus, lui Caracalla Antoninus, lui Geta Antoninus, lui Diadumenianus Antoninus (fiul lui Macrinus), lui Elagabal Antoninus, care a fost ultimul ce a purtat acest supranume, lăsând la o parte pe primii doi Gordieni care n-au făcut decât să treacă pe tron şi care au luat acest nume celebru.
Antoninus Pius - Ermitaj - Sankt Petersburg
Numele glorios de Antoninus, ilustrat de Antoninus Pius şi de Marcus Aurelius a aparţinut şi unor împăraţi care nu aveau nici un drept să-l poarte pentru că nu erau urmaşi adoptivi ai lui Antoninus Pius sau pentru că au indignat, prin scandaloasa lor viaţă privată şi prin tiranie. Chiar urmaşii apropiaţi, Lucius Verus şi Commodus au dezonorat şi murdărit acest nume respectat.
Numai Antoninilor valoroși lumea romană le-a rămas recunoscătoare, pentru că măreția și calitățile lor au umbrit lipsa de valoare a celorlalți împărați nedemni ce au purtat supranumele de Antoninus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu