La solicitarea Sfatului Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti, succesoarea guberniei Basarabia, armata română treace la acţiuni practice contra anarhiştilor bolşevizaţi, indisciplinaţi şi insubordonaţi care părăseau frontul în valuri uriaşe. Aceste unităţi de dezertori erau destul de mari uneori până la nivelul unor armate: de exemplu a VI-a, a XI-a etc.
„La 21-22 decembrie 1917 a fost lichidat cu forţa focarul constituit de cei 3 000 de ruşi la Socola în Iaşi. Luptele grele s-au dat între români şi ruşii din Armata a VI-a şi mai ales din celebrul corp siberian la Galaţi şi împrejurimi în zilele de 12-23 ianuarie. În timpul luptelor peste 3 000 de ostaşi ruşi s-au predat germanilor, iar restul, deşi primise ajutor de la marina proprie de pe Dunăre, a depus armele şi a fost lăsată să treacă Prutul spre Rusia. O înfruntare sângeroasă s-a petrecut şi la Paşcani, între divizia 7 română şi trupele Armatei a IV-a, care, părăsind şi ea frontul din munţii Neamţului şi Sucevei, se îndrepta spre Iaşi. Cea mai mare parte a trupelor Corpului II rus mai întâi scapă, însă este prins, încercuit de români şi, la 27 ianuarie nevoit să ceară colonelului Rădulescu, să-i lase să se retragă spre Suceava (fiind îndrumaţi să se retragă prin nordul Basarabiei). Totuşi ruşii îi atacă pe români. O luptă sângeroasă a avut loc la Spătăreşti, de pe urma căreia mii de „aliaţi" au fost dezarmaţi luânduli-se 4 000 puşti, 74 mitraliere, 84 tunuri, 15 chesoane şi expediaţi spre nordul Basarabiei. Ambele tabere au înregistrat morţi şi răniţi."
Trupele din corpurile XVII şi XL din armata VIII rusă se concentrază în nordul Moldovei, împrejurul comunei Mihăileni şi pornesc spre Iaşi. Aici ele sunt oprite de diviziile 9 şi 23 precum şi alte unităţi româneşti. Generalul Sitin, comandantul Corpului XVII rus este nevoit să se retragă la austrieci cu o parte din trupe.
În Republica Democratică Moldovenească (fosta gubernie Basarabia), înfruntările militare din 1918-1919 s-au desfăşurat îndeosebi de-a lungul Nistrului, de la Hotin, până la Cetatea Albă şi a Dunării de la Prut la Nistru.
„Ca urmare a mai multor solicitări venite de la Chişinău, ultima fiind din 6 ianuarie 1918, dar şi din partea Aliaţilor, guvernul român s-a decis de a-i folosi pe voluntarii ardeleni şi bucovineni, unii veniţi deja din Rusia pe frontul român, iar alţii, solicitaţi de la Darniţa şi Kiev.
În seara de 6 ianuarie, în gara din Chişinău soseşte un detaşament de voluntari ardeleni ce urmau să se pună la dispoziţia Sfatului Ţării. Forţele bolşevice, fiind anunţate telegrafic de la Tighina, i-au aşteptat pregătite de luptă; în compenenţă intrau un regiment căzăcesc de cavalerie, o baterie rusă şi mai multe campanii de gardă, conduse de Nastarum Kaabak. Voluntarii sunt luaţi prin surprindere în toiul nopţii şi siliţi să se predea. Un alt detaşament ardeleano-bucovinean înaintau dinspre Iaşi pentru a-i ajuta pe tovarăşii lor, însă întâlneşte o rezistenţă bolşevică dârză şi este nevoită să se retragă în dreapta Prutului. Imediat în Basarabia vor intra ostaşii Diviziei XI şi Regimentului 23 Cavalerie."
Bender (Tighina)
Operaţiunea de alungare a trupelor sovietice din Bender (Tighina) a fost încredinţată detaşamentului 22, condus de lt.col. Macovescu. În executarea ei, s-au săvârşit unele greşeli, ceea ce a dus la o încleştare deosebită. Eroarea aparţine Marelui Cartier General (M.C.G.) şi conducerii Diviziei 11, prin faptul că detaşamentul era redus numeric faţă de inamic şi nu s-a ţinut cont de ostilitatea populaţiei rusofone, precum şi de specificul oraşului prin cetatea militară medievală, oferindu-i duşmanului condiţii prielnice de a duce lupte subterane.
S-a pornit de la informaţii contradictorii şi parţial inexacte:
în zonă se află doar un regiment de ucraineni pentru paza podului Tiraspol-Bender care au ocupat oraşul
în Bender e linişte, oraşul nu este ocupat de inamic
de la Prut la Chişinău, Divizia 11 fusese însoţită şi de Brigada 22, podul şi gara nu sunt păzite de sovietici.[6]
„Brigada 22 era alcătuită, de fapt, dintr-un batalion de infanterie, două companii de pionieri, 1 escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie."
Plecarea s-a făcut la 15 ianuarie, detaşamentul înaintând în cursul zilei de 16 ianuarie pe dealurile din jurul Benderului, a fost primit cu foc atât dinspre oraş cât şi dinspre satele înconjurătoare. În seara de 16 ianuarie, trupele române ajung la est de calea ferată; dar din raţiunea de a nu fi atacaţi în timpul nopţii, dataşamentul a fost retras şi cantonat în satul Bulboaca. Bolşevicii în schimb, vroiau să încercuiască detaşamentul român ca să-i rupă legăturile cu Divizia. Lt.col. Macovescu cere imediat întăriri, iar în dimineaţa de 17 ianuarie, comandantul diviziei a trimis ca întărire, încă un detaşament, compus din 2 batalioane, condus de col. Meleca. Detaşamentul are de înfruntat bande bolşevice, dar ajunge la destinaţie în seara zilei de 17 ianuarie. Apoi, generalul Broşteanu trimite încă un batalion, ajuns tot la Bulboaca, în dimineaţa zilei de 19 ianurie. Detaşamentul de la Bender este comus din 4 batalioane, un escadron şi 2 baterii. La 18 ianuarie, Divizia 11 trimite un detaşament la Orghiev (Orhei) unde trupe înarmate de sovietici devastau şi prădau depozitele. Două batalioane de voluntari ce sunt îndreptate spre Chişinău şi Bender sunt atacate de inamic şi dezarmate în localitatea Căinari (40 km la sud de Chişinău) deoarece comandantul nu dăduse ordin să tragă nici un foc în caz de întâlnire cu inamicul. În ziua de 20 ianurie, detaşamentul declanşează atacul, ocupând localităţile Lipcani, Borisovka şi Varniţa, situate la nord de oraş. Sosesc şi alte întăriri, detaşamentul ajungând la 5 baterii, 5 batalioane şi un escadron. Este declanşat un bombardament violent de artilerie asupra oraşului, iar în ziua de 21 ianuarie, la ora 5 dimineaţa, detaşamentul atacă prin surprindere şi la 10 oraşul este eliberat. [8]
„Armata română capturează un imens material feroviar şi de război, între care un depozit de artilerie, având 800 de tunuri - adăpostit în cetate şi i-au produs inamicului mari pierderi de oameni: morţi şi răniţi." [9]
Sunt formate mici garnizoane pentru apărarea gărilor, localităţilor şi materialelor, iar în Bender este oprit doar un batalion. Artileria ocupă poziţia Borisovca şi Lipcani având obiectiv podul şi satul Parcani. Este trimis un detaşament de o companie şi jumătate şi o secţie de artilerie în direcţia S-E de Bender, având misiunea de a alunga inamicul. Bolşevicii profită de dispersarea trupelor române şi fiind bine informaţi, la 23 ianuarie, declanşează o puternică contraofensivă dinspre Tiraspol, folosind maşini militare blindate şi tunuri pe care la trec cu uşurinţă peste podul rămas intact şi nepăzit în mod corespunzător. Atacul surpriză determină trupele române să se retragă la Berezovca, abandonând poziţiile.
„A rămas pe loc doar o companie din Regimentul 57 Mehedinţi, alcătuită din 62 ostaşi şi 3 ofiţeri, condusă de maiorul invalid Anghel Ciucu. Acest mic detaşament a luptat eroic, baricadat în hrube şi case timp de 3 zile, până la revenirea camarazilor lor."
Trupele retrase se regrupează la Bulboaca, primesc întăriri - 2 batalioane şi la 24 ianuarie, contraatacă.
„Înaintarea spre Bender se face pe trei coloane:
coloana din dreapta, de forţa unui batalion, pe direcţia Bulboaca - Gheorbanovschi - Bender, având misiune de a face legătura cu Brigada 4 Roşiori, aflată în zona Fărlădari - Lişca şi, împreună cu aceasta, să ajute la recuperarea Benderului (Tighinei);
coloana din centru, de forţa a 5 batalioane şi două baterii, atacă pe direcţia Bulboaca-Bender;
coloana din stânga, de forţa unui batalion şi o baterie, pe direcţia Bulboaca - Râşcani - Bender"
În dimineaţa de 25 ianuarie, la ora 6, cele trei baterii ale detaşamentului, împreună cu baterie călăreaţă a Brigăzii 4 Roşiori, deschid un foc violent asupra Benderului, iar peste 20 min., infanteria porneşte la atac. Înaintarea s-a făcut uşor până la liziera de vest a oraşului, dar în localitate a fost grea, fiind primită cu foc dens din partea inamicului. Totodată, de pe malul stâng al Nistrului, dinspre localitatea Parcani, artileria inamică trage şi ea spre Bender. Între orele 11-12, oraşul este recuperat de trupele române. Trupele bolşevice şi susţinătorii lor, respinse peste Nistru, se retrag la Tiraspol. În această luptă, trupele române au pierdut 3 ofiţeri şi 138 trupă. Menţionăm că luptele de la Bender în rândurile bolşevicilor au luptat şi două sute de români, proveniţi dintre dezertori şi muncitori voluntari, membri ai batalionului revoluţionar român din Odesa - organizat şi condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu-Bujor etc.
„Benderul (Tighina) reprezenta un punct strategic militar de prima mărime pentru că, aşa cum s-a arătat, de la el plecau căile de acces - ferate şi rutiere - spre Chişinău şi Iaşi, precum şi spre sudul Basarabiei."
Cahul
La 10 ianuarie 1918 un detaşament de ostaşi români, alcătuit dintr-un escadron de cavalerie, două companii de infanterie, cu o secţie de mitraliere au trecut Prutul şi au intrat în Cahul. La Bolgrad, generalul Kotzbuc, comandantul armatei VI-a ruse, este arestat; ceea ce a dus la o dezlănţuire a anarhiei în regiunea din stânga Prutului. În aceste împrejurări, M.C.G. hotărăşte să trimită în Basarabia încă trei divizii: a 13-a Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie; fiind dispuse astfe:
Divizia 13, întărită cu regimentul 5 Călăraşi, să înainteze şi să se concentreze în zona Bolgrad - Kazaclia - Novotroion - Sandaclia;
Divizia 2 Cavalerie să se concentreze în regiunea Gura Galbini - Carbuna - Batior - Cimişlia;
Divizia 1 Cavalerie în zona Bălţi - Strâmba - Putigeşti[15]
Misiunea lor era de a asigura ordinea pe căile ferate şi normala funcţionare a trenurilor şi de a apăra populaţia de jafuri şi distrugeri. Divizia 2 Cavalerie trebuia să asigure legăturile dintre diviziile 13 şi 11, iar Divizia 1 trebuia să acopere flancul stâng al trupelor ce operau în zona Chişinău - Bender.
Constituirea Corpului 6 Armată Român
Până la 24 ianuarie 1918, cele 4 divizii aflate în Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) erau subordonate Marelui Cartier General Român care hotărăşte crearea, începând cu 25 ianuarie 1918, a Corpului 6 Armată, condus de generalul de divizie Gheorghe Istrati avându-l ca şef al statului major pe colonelul T. Dumitrescu. În componenţa Corpului 6 Armată mai intrau: Regimentul 5 Călăraşi repartizat lângă Divizia 11, flota de operaţiuni navale, trupe însărcinate cu acoperirea Deltei, două escadrile de aviaţie şi un detaşament de jandarmi rurali. Zona de operaţii a corpului de armată era cuprinsă între Prut - Dunăre - Sfântu Gheorghe - Nistru şi în nord până la Soroki (Soroca) - Ripiceni (Pripiceni), inclusiv. Misiunile Corpului 6 Armată erau: respingerea peste Nistru a trupelor bolşevice; asigurarea ordinii şi circulaţiei libere a trenurilor; formarea depozitelor necesare armatei române ş.a. După estimările autorităţilor militare române, în Basarabia se aflau 46 000 de ostaşi ruşi şi ucraineni ostili românilor, dar aflaţi în stare de disoluţie şi anarhie. Astfel, Divizia 1 Cavalerie, împărţită în mici detaşamente efectua deja operaţiunile de dezarmare a satelor din regiunea de nord a Basarabiei. La 20 februarie, ea ajunge la Soroca, de unde stabileşte legături cu armata poloneză. Garnizoana ei rămâne însă la Bălţi; Divizia 2 Cavalerie, după ce dezarmează mai multe sate din zona Gura Galini, trimite, în ziua de 24 ianuarie, Brigada 4 Roşiori şi o baterie călăreaţă la Bulboaca, unde cooperează cu detaşamentul Bender din Divizia 11, la recuperarea oraşului în ziua de 25 ianuarie. La 17 februarie, detaşamentele Diviziei 11 ajung în regiunea Talmazi, de unde supraveghea malul stâng al Nistrului. Divizia 11 trimite, la 27 ianuarie, un detaşament în stâmga Nistrului pentru a ocupa temporar localitatea Dubăsari. Divizia 13 opera în sud, participând alături de unităţile marine, la luptele de eliberare a Chiliei, Ismailului, Cetăţii Albe (Akkerman) şi oraşul Vâlcov.
Cahul şi Bolgrad
Prima s-a pus în mişcare Divizia 13. Plecând din dreapta Prutului din zona Bujor - Băneasa - Mestecani; Divizia 13 s-a împărţit în două detaşamente: detaşamentul Prut a trecut râul pe la Vadul lui Isac şi s-a îndreptat spre sud, ocupând peste trei zile portul Reni; iar detaşamentul Bolgrad trece pe la Oancea şi ocupă Bolgradul la 19 ianuarie 1918. Ambele detaşamente au întâmpinat reacţii minore din partea inamicului. Divizia 2 Cavalerie a pornit din judeţul Fălciu executând marşul în trei etape, instalându-se în seara zilei de 20 ianuarie în localitatea Cimişlia. În satul Socol - Dezginze, Regimentul 11 Infanterie rus a încercat să-i opună, în ziua de 19 ianuarie, o uşoară rezistenţă, dar, avertuzat cu câteva proiectile, depune imediat armele. Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, se afla şi ea tot în judeţul Fălciu, de unde s-a deplasat pe axa pe axa Huşi - Bălţi în 6 etape, pe trei coloane. Divizia a atacat la 23 ianuarie, din toate părţile, oraşul Bălţi, apărat de bolşevici şi de soldaţi voluntari moldoveni conduşi de căpitanul Popa. În aceeaşi zi reuşesc să ocupe oraşul dezarmându-i pe foştii aliaţi. La 25 ianuarie, Brigada 2 Roşiori e trimisă la Cubolta, iar Brigada 3 Roşiori în regiunea Putineşti, unde au procedat la dezarmarea dezertorilor ruşi şi la restabilirea ordinei.
Ismail
Ajunsă în regiunea Bolgrad, Divizia 13, comandată de generalul Popescu a trimis în seara de 20 ianuarie detaşamentul colonelului Dragu, de forţa a trei batalioane, 3 baterii şi un escadron, să ocupe Ismailul. Vedeta nr. 6, sosită de la Bolgrad şi staţionată la Jalpug, era destinată a face legătura între forţele de uscat şi flota de Dunăre. Ordinul primit era de a nu lăsa în spate nici o unitate militară rusă, soldaţii ruşi disparaţi să fie adunaţi şi trecuţi peste Nistru. În seara zilei de 20 ianuarie detaşamentul Dragu staţionează la Cişmeaua, pentru ca apoi, să-şi reia marşul spre Ismail prin Caraclia, unde patrulele române sunt primite cu focuri. Tot aşa sunt întâmpinate şi patrulele trimise spre Broasca, Saftiom şi Ismail. Datorită declanşării unui tir de artilerie, de intimidare, cele două sate s-au predat imediat. Pentru a elibara oraşul Ismail, detaşamentul Dragu mai primeşte sprijin de la detaşamentul col. Rotaru şi flota operativă de pe Dunăre. Pentru intimidarea inamicului şi ajutor în caz de nevoie - la Periprava staţionau trei canoniere de tip Oltul; la Chilia Veche (în dreapta Dunării) erau: monitorul „Kogălniceanu"; câteva baterii flotante, trei vedete, un torpilor şi trei şalupe, iar în apropiere de Ismail se aflau monitoarele: „Brătianu", „Catargiu", „Lahovari" şi o vedetă în poziţie de tragere chiar în portul Ismail. Vasele ruseşti se retrag în ordine, dar nu renunţă la rezistenţă oprindu-şi flota la Vâlcov şi întărindu-şi flota aici. Răspunsul la gloanţele trase de inamic, când trupele române se apropiau de Ismail a fost focul de artilerie deasupra oraşului. Concomitent infanteria a înaintat spre Ismail cu aripa sa stângă, pentru a tăia retragerea revoluţionarilor spre Chilia. Apoi, pe la ora 16:00, trupele române au pătruns în oraş, cooperând cu un detaşament de marină. Portul a fost ocupat pe de-a întregul în acea noapte. Au fost capturate depozite de armament şi s-a dispersat un periculos centru de agitaţie antiromânească.
Chilia Nouă
Detaşamentul col. Dragu a fost divizat. La 24 ianuarie, lăsând la Ismail un batalion de baterie, şi împreună cu două batalioane, două baterii şi un escadron, s-a îndreptat spre Chilia Nouă cu misiunea de a restabili ordinea. Totodată, din portul Vâlcov au plecat trei canoniere şi patru baraje ruseşti cu direcţia Chilia Nouă. Tot la Chilia Nouă a fost trimis şi detaşamentul col. Rotaru, alcătuit din două batalioane şi două baterii; iar pe apă a fost trimis un batalion de marină, iar din Sulina, prin Periprava, două companii cu secţii de mitraliere, din detaşamentul de debarcare. În contextul concentrării de forţe româneşti navele ruseşti fac cale întoarsă. În ziua de 26 ianuarie, diviziunea 1 monitoare, ajunsă la Chilia Nouă, a debarcat un detaşament de marinari fără a întâmpina rezistenţă.
Vâlcov
Toate forţele militare române - de uscat sau de marină - s-au îndreptat spre Vâlcov. Atacul s-a conceput atât dinspre uscat cât şi dinspre apă. Forţele române trimise în obiectivul de luptă erau alcătuite din aproximativ trei batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie, circa trei baterii de artilerie şi un batalion mixt trimis la Periprava, vizavi de malul drept al braţului Chilia spre a constitui, împreună cu trupele de marină, un corp de debarcare în apropierea oraşului. Pe de altă parte , flota de apărare a luat poziţie, cu Diviziunea 1 de Monitoare (2 vase) la 500 m deal de gura canalului Cernovca, iar Diviziunea 2 Monitoare (2 vase) la 500 m deal de Sulimanca. Pentru ocuparea Vâlcovului, comandamentul Diviziei 13 a dat ordin de operaţii care priveau flota de operaţiuni şi detaşamentul col. Dragu. Escadra de Dunăre trebuia să ocupe poziţiile amintite de tragere în noaptea de 27 ianuarie. Dar în seara zilei precedente, vase uşoare ruseşti de război au tras asupra satului Periprava, unde se găseau companii din batalionul de debarcare. Iar în ziua de 27 au încercat să debarce aici, dar au fost respinse. Bateria instalată în pădurea Peripravei trage cu obuze în direcţia portului Vâlcov unde se vedeau o mulţime de ostaşi inamici. Imediat, trei vase ruse, tip Doneţ, şi 10-12 baraje au deschis foc asupra monitoarelor româneşti aflate pe canalul Cernovca. Surprinse nepregătite, acestea sunt nevoite să se retragă. În consecinţă, s-a cerut comandamentului Corpului 6 Armată să aprobe amânarea operaţiunii de ocupare a Vâlcovului, iar lupta să se reia pe uscat. La 29 ianuarie, detaşamentul Dragu, ocolind portul pe la nord, a ocupat satele Galileşti, Ghibărţeni şi Zăbrieni. Dar artileria rusă de pe vase a bombardat Zăbrieni şi detaşamentul a trebuit să-l abandoneze. Apoi, ruşii bombardează biserica din Periprava unde era observatorul artileriei române. Frigul, viscolul şi zăpada făcea şi mai grea ducerea luptei de către armata română. Pentru armata română situaţia devenea critică şi la 1 februarie, s-a obţinut aprobarea de a se răspunde şi a contraataca. Două avioane au făcut recunoaşterea asupra întregii zone. Artileria, trăgând spre Vâlcov, distruge turlele bisericilor rusă şi lipoveană care serveau inamicului drept punct de observare. Infanteria rusă atacă dinspre Zăbrieni, dar forţele române rezistă; totuşi, pentru a nu înregistra pierderi, detaşamentul se retrage la Coviachi, lăsând în urmă doar posturi înaintate. Aici detaşamentul este întărit cu noi trupe de cavalerie. În acelaşi timp, infanteria română se extinde pe latura stângă interceptând liniile de comunicaţie dinspre Cetatea Albă (Akkerman). Vâlcovul este blocat dinspre uscat. Ambele forţe combatante îşi săpau tranşee, deşi vremea era greu de înfruntat. La 1 februarie, comandantul Diviziei 13, aflat la Bolgrad, ordonă declanşarea contraofensivei. Greul luptei trebuia să-l ducă trupele marinei, conduse de contraamiralul V. Scodrea, în colaborare cu detaşamentele col. Dragu şi respectiv col. Rotaru, acesta din urmă fiind amplasat la Periprava. Conform ordinului operativ al comandantului flotei de apă, comandantul V. Scodrea, din 28 ianuarie, misiunea flotei române de apă era de a ocupa Vâlcovul, cooperând cu cele două detaşamente de uscat. Ca atare, Divizia 1 Monitoare urma să ia poziţia în canalul Cernovca, 500 m în amonte de gura acestuia, iar Divizia 2 în apropiere; barjele cu obuzire să ia poziţie între cele două diviziuni. Aceste forţe aveau sarcina de a sprijini debarcarea trupelor de pe malul stâng şi de a ţine sub tir de foc vasele ruse răzvrătite dacă le-ar fi atacat cele române, sau localitatea Periprava. Vedeta nr.6 să se plaseze la km 28 pentru a face legătura cu comandamentul col. Dragu prin T.F.S., ori vasul plutitor de mine de la km 36, gata de a crea un baraj, la km 33, dacă vase de război ar înainta spre Vâlcov. Divizionul de obuziere de 127 mm din Regimetul 3 şi bateria de 75 mm din detaşamentul col. Rotaru să ia poziţii în pădurea Letea, lângă Periprava pentru a susţine trecerea trupelor române de pe malul stâng al Chiliei şi a trage în vasele şi artileria rusă pe barje în caz că ar ataca Corpul de debarcare, compus din trei baterii, batalionul de debarcare, o companie de pontonieri şi încă două companii din Regimentul 48 Infanterie să meargă pe canalul Cernovca, lângă podul de pe gârla Sulimanca, spre a putea fi uşor îmbarcat şi trecut pe malul stâng, în dreptul km 22. Comanda forţelor de debarcare era încredinţată maiorului Sebastian Avramescu, comandantul batalionului de debarcare. Vasul spital de pe canalul Cernovca trebuia dus la 5 km în amonte de gârla Sulimanca. Lângă el, pentru legătură şi transport a fost plasat vasul „Mântuirea". Aplicarea acestui ordin s-a făcut peste patru zile când s-a trecut la ofensivă. Din Chilia Veche (de pe malul drept al Dunării) unde se afla comandorul V. Scodrea a expediat, în ziua de 1 februarie 1918, câte un ordin telegrafic Diviziunii 1 monitoare, la ora 2:50 şi maiorului Sebastian Avramescu la ora 3:15. Diviziunea 1 avea misiunea să ocupe imediat poziţii pe canalul Cernovca, la circa 3 km de Sulimanca şi la ora 16:00 să deschidă foc de artilerie asupra turlelor bisericii ruse din Vâlcov şi apoi şi în cele ale bisericii Lipovene, unde se aflau observatoarele de dirijare a artileriei bolşevicilor, precum şi a vaselor acestora de pe canal. Iar în cazul în care vasele ruse deschideau foc înainte de ora 16:00, acţiunea trebuia dusă cu hotărâre luând legătură cu maiorul Avramescu; fiecare monitor putea trage doar 200 de proiectile; iar în cazul în care situaţia era critică, trebuiau să se retragă din bătaia artileriei ruse. Vasul „Mântuirea" trebuia să fie amplasat la întretăierea canalelor Babina cu Cernovca, iar semnalul chemării la luptă să fie trei fluierături lungi şi trei scurte. Maiorul Sebastian Avramescu avea ordinul de a deschide focul de pe vasele româneşti spre Vâlcov. O baterie trebuia să tragă în biserica lipovenească, iar barajele cu obuziere în cea rusă; o altă baterie trebuia să blocheze canoniera rusă de la gura canalului Oceacov. Tot spre acest canal să se concentreze şi divizionul din regimentul 23 artilerie. Tuturor li se preciza numărul de obuze ce aveau voie să tragă. De asemenea, trebuiau să se păstreze legături cu comandantul acestei diviziuni, căpitanul comandor Rădulescu. Luptele româno-bolşevice se desfăşurau cu intensitate maximă, îndeosebi cu artileria de mare şi de pe uscat, până în ziua de 3 februarie. Sediul sovietului local din Vâlcov este lovit. Totodată, sunt distruse şi turlele bisericilor, iar vasele ruseşti nu-şi mai puteau regla tirul; unele vase eşuează, iar altele se retrag fără a fi tras măcar un obuz. Trupele bolşevice se îmbarcă pe vase şi iau drumul spre mare cu direcţia Odesa şi Sevastopol. În ziua de 3 februarie, atât Vîlcovul cât şi Zăbrienii au fost ocupate de trupele române fără a întâlni vreo rezistenţă. Cu acest prilej, au fost capturate mai multe şlepuri şi o însemnată cantitate de materiale şi muniţii.
Cetatea Albă
La 14 februarie 1918, Marele Cartier General, prin ordinul 8722, face cunoscut comandamentului Corpului 6 Armată să treacă la eliberarea oraşului Cetatea Albă (Akkerman), prin aruncarea inamicilor peste Nistru; să cureţe satele de inamici şi să supravegheze trecerile peste graniţă pe porţiunea de la Corniari şi Ialanca, până la Cetatea Albă. Pentru aceasta, comandamentul Corpului 6 Armată a dispus, în ziua de 15 februarie, constituirea unui detaşament mixt, denumit „Akkerman", pus sub comanda nemijlocită a şefului Diviziei 13 infanterie. Acest detaşament era alcătuit dintr-o brigadă mixtă şi Regimentul 5 Călăraşi din componenţa Diviziei 13, Brigada 4 Roşiori şi o companie de ciclişti de la Divizia 2 Cavalerie, Regimentul 3 Vânători, un batalion de infanterie şi două plutoane cavalerie, date de Divizia 11, Brigada 25 Infanterie, dată de Divizia 1 Cavalerie. Asaltul asupra oraşului-cetate era programat pentru 24 februarie, însă datorită trecerii unui detaşament german dinspre frontul român, prin sudul Basarabiei spre Ucraina, operaţia a fost devansată cu 24 de ore. Trupele române care, după 16 februarie fuseseră organizate pe trei coloane, cu două detaşamente, după un marş de 60 km, parcurşi în patru zile, au pătruns în seara zilei de 23 februarie în Cetatea Albă. Flota de apă, care era în componenţă, cu o parte a Regimentului 47 Infanterie pe flancul drept n-a participat la acţiune. În ziua de 27 fenruarie, oraşul a fost eliberat fără lupte. La sfârşitul lunii februarie 1918, Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) era împărţită în patru zone, controlate de cele patru divizii componente a Corpului 6 Armată, după cum urmează:
Divizia 1 Cavalerie, cu cartierul general la Bălţi, ocupa zona limită la nord de linia Moghilev - Litpvac - Lopatin - Viişoara, iar la sud de linia Zuri - Zorobatin - Rizeni - Cotu-Morii;
Divizia 13 cavalerie, cu cartierul general la Bolgrad, ocupa zona învecinată la nord cu Divizia 2 Cavalerie şi la sud de Dunăre şi Marea Negră;
Divizia 2 Cavalerie, cu cartierul general la Cimişlia, ocupa zona limită la nord de Divizia 11, iar la sud linia Purcani - Carasinscaia - Flămânda;
Divizia 11, cu cartierul general la Chişinău, ocupa fâşia de centru dintre diviziile 1 şi 2 Cavalerie
Ele au asigurat liniştea şi siguranţa Republicii Democratice Moldoveneşti până în aprilie 1918, când locul Corpului 6 Armată e luată de Corpul 5, iar unele dintre ele au fost mutate în dreapta Prutului. În aceste lupte pentru eliberarea Republicii Democratice Moldoveneşti de bandele bolşevice şi corpurile de dezertori ai fostei armate ţariste, Corpul 6 Armată a pierdut 3 ofiţeri şi 22 trupă morţi, 12 ofiţeri şi 300 trupă-răniţi, precum şi 151 dispăruţi.
