FAMILIA BONAPARTE LA ROMA

        La începutul arterei Via del Corso, când acesta porneşte din Piazza Venezia spre Piazza di Popolo, adică spre ieşirea din nord a Romei antice, se găseşte, pe partea stângă, un palat cu aparenţă modestă. Palatul, construit în sec. al 17-lea, a fost achiziţionat de către mama lui Napoleon I-ul Bonaparte, care s-a instalat aici în anul 1815 după disoluţia Imperiului francez creat de fiul său.

           Fără ostilitate, papa Paul al VII-lea a acordat azil tuturor membrilor familiei imperiale franceze exilate. Lucien, Jerome şi Louis, ex-regele Olandei, au înconjurat pe mamă în acest palat. Din loggia acoperită, de la etajul întâi, mama împăratului îşi petrecea timpul cu observarea animaţiei de pe stradă, fără a se arăta.

Pauline Bonaparte - sculptură de Canova 

        La 8 februarie 1836, având alături pe fiul său Jerome şi pe cardinalul Fesch, s-a stins din viaţă, cu 15 ani mai târziu decât celebrul său fiu imperial. A fost îngropată discret, pe timpul unui carnaval, în biserica Santa Maria in Via Lata.

         In nordul oraşului, lângă Porta Pia, la apus, s-a găsit Villa Paolina, edificiu care astăzi este sediul Ambasadei Franţei de pe lângă Sfântul Scaun.

Villa poartă numele surorii lui Napoleon I-ul, care, în 1803, s-a căsătorit cu prinţul Camillo Borghese, strănepot al papei Paul al V-lea. Ea s-a instalat aici după prăbuşirea Imperiului francez al fratelui său. Intre timp părăsise cu câţiva ani înainte pe soţul italian care ducea acum o viaţă liberă şi independentă. Paolina Bonaparte i-a refuzat aceluia accesul în palatul familial. A trăit aici până la moartea sa survenită în 1825.

           Din Villa Paolina se pot vedea zidurile de nord ale incintei fortificate realizate de Aurelianus, iar dincolo de ele, spre răsărit, sub un cartier nou (de după anul 1900) sunt săpate galeriile catacombei San Nicomede.

BISERICA GESU

Acest edificiu este biserica principală a ordinului jezuiţilor la Roma. Organizaţia lui Iisus a fost fondată în anul 1540 de către spaniolul Ignatio de Loyola. După Conciliul de la Trante el a devenit principalul animator al mişcării de Contra-Reformă al cărei ţel principal a fost acela de a combate tezele Reformei susţinute de Martin Luther şi de Calvin.

In 1568 s-a decis construirea unei biserici în centrul Romei. Cardinalul Alexandru Farnese (Mare Cardinal) s-a angajat să finanţeze lucrarea impunându-şi şi propriul arhitect, pe Vignola. Dinspre sine, conducătorul Ordinului a angajat un arhitect jesuit, pe părintele Giovanni Tristano, pentru a veghea la respectarea exigenţelor regulilor ordinului.

Pentru faţadă s-a reţinut proiectul lui Giacomo Della Porta (1575). Foarte solemn şi sever, el constituie un model al stilului care urma să asigure tranziţia între arta Renaşterii şi arta barocă, mult timp numită „stil jesuit“.

Istoricii de artă de astăzi nu folosesc acest termen, deoarece iesuiţii nu au determinat un nou tip de arhitectură şi nu au impus răspândirea lui. Roma a fost aceea care a dat soluţii practice pentru construirea edificiilor Ordinului jesuit în străinătate, precum la biserica Sf. Paul şi Sf. Ludovic din Paris.

Ridicată pe două nivele cu ordine arhitectonice diferite, a căror unitate este asigurată de volute şi de un dublu timpan curb şi triunghiular, această faţadă conţine elementele de mişcare care mai târziu au caracterizat stilul baroc. Câteva coloane angajate tind să înlocuiască pilaştrii plaţi ai Renaşterii, afirmându-se decroşarea şi efectele de umbră şi de lumină. Inaltă şi foarte largă, faţada maschează parţial cupola.

In interior bogăţia stupefiază, în contrast cu puritatea edificiilor gotice sau cu austeritatea celor romane. Aici se distinge arhitectura oarecum simplificată a edificiului, operă a Contra-Reformei, alături de decoraţiunea exuberantă, amplificată, cu aproape un secol mai târziu, de arta barocă, odată cu triumful papalităţii.

Planul în cruce latină este maiestos şi a răspuns preocupărilor Ordinului iesuit. Predicile trebuiau să permită poporului să înţeleagă ceremoniile la care participa. Nava a fost concepută ca unică şi amplă, degajată şi bine iluminată, astfel încât credincioşii să poată să-şi concentreze atenţia asupra gesturilor oficiantului şi să citească rugăciunile împreună cu el. Acustica a fost studiată special pentru ca să îndeplinească sonoritatea indispensabilă celebrărilor gloriei lui Dumnezeu şi a sfinţilor.

Decorarea în stil baroc din sec. al 17-lea a avut menirea să traducă victoria Bisericii romane contra turcilor la Lepante, în 1571, şi contra protestantismului abjurat de regele Franţei, Henric al IV-lea, în 1593.

Luxul marmurei policrome, al picturilor, al sculpturilor, al bronzurilor, al stucaturilor, nu lasă nici un singur spaţiu neocupat şi neorbitor.

Mormântul lui Ignatius de Loyola

Pe parcurs biserica s-a îmbogăţit cu pictura (1672) lui Giovanni Battista Gaulli, zis Baciccia, terminată în 1679 şi cu decorurile din stuc ale lui Antonio Raggi. In interior se găseşte altarul sfântului Ignatius de Luyola, într-o capelă, pe care Stendhal a caracterizat-o lipsită de gust. Originalul statuii sfântului se realizase numai din argint, dar a fost topit de către papa Pius al VI-lea pentru a plăti sumele impuse de Bonaparte prin tratatul de la Trentino (1797). Statuia a fost înlocuită cu o copie din marmură şi argint.

De o parte şi de alta a altarului, două grupuri de statui alegorice ilustrează acţiunea Ordinului jesuit. Printr-o intrare din dreapta bisericii se pot vizita încăperile unde a trăit şi murit Ignatius. Bolta şi pereţii coridorului sunt în întregime pictaţi cu picturi ce dau o falsă aparenţă a naturii, autor A. Pozzo. Biserica este aglomerată de artă în aşa măsură încât este obositoare şi morbidă şi reprezintă o etalare a bogăţiei de prost gust.

BISERICA SAN CARLO ALLE QUATTRO FONTANE

Acest edificiu numit şi San Carlino este probabil opera cea mai expresivă a geniului lui Borromini. Comandată în 1638 ea a devenit prima lui operă cunoscută. Este plasată în apropiere de colţul nordic al palatului Quirinale, pe Via XX Septembre şi lângă intersecţia Incrocio delle Quattro Fontane. De la această veche intersecţie cu câte o fântână pe fiecare colţ provine şi numele bisericii. 

Faţada bisericii, lucrată după aproape treizeci de ani, a constituit ultima sa creaţie. In anul 1667 când s-a sinucis, aceasta nu era încă terminată. Aici se poate descoperi suferinţa unui om la care arta s-a tradus prin dureroase contradicţii. Mişcarea curbă este urmată de o contra-curbă. Mişcarea faţadei se materializează prin cornişe. La etaj, în partea centrală concavă, Borromini a întins un edicul convex (sub medalion). Clopotniţa şi lanterna cupolei cu poale concave exprimă arhitectura „în răspăr“  a lui Borromini.

Interiorul este foarte strâmt (se spune că biserica s-ar fi putut încadra într-un pilastru al cupolei de la basilica Sfântul Petru) şi oferă o unitate spaţială complexă. Planul combină elipsa cu crucea gracă. Elevaţia este reprezentată de „ziduri ondulate“ deja anunţate vizitatorului de mişcarea spaţială a faţadei.

Edificiul dă impresia de flexibilitate şi demonstrează arta originală a arhitectului, artă în acelaşi timp rafinată şi severă, stranie şi elegantă, în dezacord cu gustul pentru colosal al epocii barocului.

Cu un desen complicat, cupola ovală, cu casete, este acoperită cu o lanternă care dispersează lumina şi Spiritul Sfânt.

Barromini a adăugat bisericii un claustru cu două etaje, înconjurat de coloane şi cu unghiuri transformate în poale convexe. Claustrul are proporţii delicioase.