Acest edificiu numit şi San Carlino este probabil opera cea mai expresivă a geniului lui Borromini. Comandată în 1638 ea a devenit prima lui operă cunoscută. Este plasată în apropiere de colţul nordic al palatului Quirinale, pe Via XX Septembre şi lângă intersecţia Incrocio delle Quattro Fontane. De la această veche intersecţie cu câte o fântână pe fiecare colţ provine şi numele bisericii.
Faţada bisericii, lucrată după aproape treizeci de ani, a constituit ultima sa creaţie. In anul 1667 când s-a sinucis, aceasta nu era încă terminată. Aici se poate descoperi suferinţa unui om la care arta s-a tradus prin dureroase contradicţii. Mişcarea curbă este urmată de o contra-curbă. Mişcarea faţadei se materializează prin cornişe. La etaj, în partea centrală concavă, Borromini a întins un edicul convex (sub medalion). Clopotniţa şi lanterna cupolei cu poale concave exprimă arhitectura „în răspăr“ a lui Borromini.
Interiorul este foarte strâmt (se spune că biserica s-ar fi putut încadra într-un pilastru al cupolei de la basilica Sfântul Petru) şi oferă o unitate spaţială complexă. Planul combină elipsa cu crucea gracă. Elevaţia este reprezentată de „ziduri ondulate“ deja anunţate vizitatorului de mişcarea spaţială a faţadei.
Edificiul dă impresia de flexibilitate şi demonstrează arta originală a arhitectului, artă în acelaşi timp rafinată şi severă, stranie şi elegantă, în dezacord cu gustul pentru colosal al epocii barocului.
Cu un desen complicat, cupola ovală, cu casete, este acoperită cu o lanternă care dispersează lumina şi Spiritul Sfânt.
Barromini a adăugat bisericii un claustru cu două etaje, înconjurat de coloane şi cu unghiuri transformate în poale convexe. Claustrul are proporţii delicioase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu