ROMANIA - MONUMENTE - Mănăstirea Râşca

Mănăstirea este situatã pe şoseaua Fãlticeni – Tg. Neamţ, cu ramificaşie din Boroaia spre dreapta Râşca – Slãtioara, 20 km sud-vest de oraşul Fãlticeni şi la 1 km nord de centrul satului Râşca. La vest de mânãstirea Râşca 10 km se află mânãstirea Slãtioara, iar la 5 km se află mânãstirea Bogdãneşti. In apropierea mânãstirii, la nord şi rãsãrit, trece râul Râşca de la care şi-a luat numele mânãstirea şi satul. Tot în apropiere, la apus de mănãstire, se proiecteazã marginea albăstrie a codrilor nesfârşiţi din lanţul Carpaţilor.

Construita de Petru Rareş în 1542, manastirea Râşca s-a deosebit iniţial de celelalte ctitorii ale voievodului prin dimensiunile ei mai reduse, precum si prin planul relativ simplu şi apreciat ca arhaizant: treflat, fără pridvor si camera mormintelor. Potrivit tradiţiei, în aceste locuri existau sihastrii încă de la inceputul sec.al 14-lea, pe valea raului Moldova. Ei si-au intemeiat o mica obste monahala, pe locul unde se afla astazi comuna Bogdanesti-Falticeni, cu o biserica de lemn inchinata Sfantului Ioan Teologul. Voievodul Bogdan I a înnoit biserica de lemn a sihastrilor din lunca Moldovei şi de la el, aceasta mică asezare monahală s-a numit "Schitul Bogoslov" sau "Sihastria Bogdanestilor". Sihăstria a fost numită la începutul ei, Bogdãneşti, deoarece a fost amebajată în mijlocul satului Bogdãneşti, în 1359, de cãtre Bogdan Vodã şi doamna Maria, ca sã slujeascã ca bisericã domneascã în vecinãtatea târgului Baia, întemeiat de curând.

          

O parte din calugari traiau in obste, iar cei mai austeri trăiau singuri în desăvârsită asceză, fie pe valea pârâului Rasca, fie in adancul muntilor din apropiere. De obicei sihastrii din Bogdanesti se linisteau, mai ales in timpul posturilor, în Muntele Pleşu şi Slătioru, 10 km mai sus de schit. Sihastria Bogdanesti s-a extins si mai mult sub Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare, fiind înnoita de Bogdan cel Orb intre anii 1512-1517, printr-o noua biserica cu hramul Sfantul Nicolae.

 A fost distrusã de tătari prin foc în 1510 şi 1512. Bogdan cel Orb, fiul lui Ştefan cel Mare a dat poruncă a se zidi din nou. Pustiită şi aceasta de oştile turceşti ale lui Soliman Magnificul, care au prădat şi devastat şi alte mânãstiri ale Moldovei, Petru Rareş a zidit-o din nou în anul 1542, în a treia domnie a sa, dar de data aceasta, pe un dâmb la 3 Km spre munte, dincolo de râul Râşca, primind numele acestuia. Zidirea bisericii a fost încredinţatã fostului cãlugãr Macarie, devenit episcop de Roman, istoric şi om de încredere a lui Rareş. El şi-a luat ca ajutoare pe logofeţii Ioan şi Teodor Balş.

Biserica mănãstirii Raşca este mai mică decat Probota, dar la fel de solidă. Zidul împrejmuitor, ridicat de Bogdan, a fost lărgit împrejur pe patru laturi, pentru a sluji la nevoie ca cetate. Mănãstirea a fost sfinţitã la 9 mai 1542, ziua în care au fost aduse moaştele Sfântului Nicolae, îndeplinind rolul de metoc al Probotei.

            

Cei mai alesi sihastri ce s-au stabilit în această nouă vatră au fost: schimonahii Iov Sihastrul (sec. 15), Iov Sihastrul (sec. 16), Ioan Sihastrul (sec. 16-17).

Dupã învingerea şi uciderea lui Ioan Vodã cel Cumplit, în 1574, cãlugãrii au fugit de turci, dupã ce au ascuns clopotele într-un iaz. Se spune cã în continuare, ctitoria lui Petru Rareş a rãmas pustiitã 40 de ani. A apărut însă un nou ctitor, Costea Bacioc, mare vornic al Ţãrii de Jos, care a înnoit viaţa mănăstirii şi a zidit actualul pridvor între anii 1611 şi 1618. Pe peretele din miazãzi, deasupra uşii de intrare în bisericã, este scris în slavonă: “Cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului  Duh s-a început acest pridvor şi cu stăruinţă s-a zidit în numele Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, cu zidirea şi cu ordinul dumnealui Costea Bacioc, mare vornic al Ţãrii de Jos şi cu principesa Candachia şi s-a început a se zidi în zilele bine credinciosului domnitor Io Constantin Moghilă voievod, la anul 1611 iunie 7 zile şi cu voia lui Dumnezeu s-a săvarşit în zilele binecredinciosului domnitor Io Radu Mihnea voievod, la anul 7126 (1618) luna septembrie 30, pentru aceasta rog sã vestiţi toate.”

Intre acei ani, 1611-1617, vornicul Costea Bacioc a mărit biserica, adaugând catre vest o mare încapere desparţită în doua parti inegale si nesimetrice de o arcada. Acest adaos tulbura ordonanţa tradiţională a încaperilor, dupa cum modifica ciudat planul de asamblu al edificiului, părând să dispună un pronaos după o cameră a mormintelor, care comunica direct cu pronaosul, fără despartire, şi prin care pătrunde în biserică dintr-un pridvor lateral.

               

In pridvor pe stânga se vede mormântul soţiei lui Alexandru Lãpuşneanu cu inscripţia: “Bine credinciosul şi de Hristos iubitorul Io Alexandru Voievod Domnitorul Moldovei a înfrumuseţat acest mormânt soţiei sale Doamna Anastasia Alexandru Lãpuşneanu care a trecut la veşnicele lăcaşuri şi a fost îngropatã aici la anul 7066 (1558) luna mai 2”

In 1677, Mitropolitul Dosoftei a închinat mănãstirea Probota Patriarhiei de Ierusalim. Dar mănãstirea Râşca, care era închinatã Probotei, nu s-a supus şi s-a separat cu gospodãria ei. Un ctitor însemnat s-a dovedit şi egumenul Calistru Ene care, pe la 1750 a început construcţia chiliilor şi a înalţat zidurile. Chiril, stareţul, a înzestrat mănãstirea cu carţi, vase şi veşminte. Arhiereul Sofronie a fost un cãrturar şi caligraf vestit, iar călugãrul Ioan pe cât era de sfânt, pe atât era de cărturar.

Dupã 1821 stareţul Isaia a dãrâmat un perete interior şi a zidit veşmântăria, a construit douã turnuri şi a acoperit biserica. El a strămutat hramul mănãstirii de la 9 mai la 6 decembrie, a introdus rânduielile aspre de la Muntele Athos şi a înfiinţat o şcoalã de cântăreţi bisericeşti. Chipul lui Isaia este zugrãvit pe peretele exterior al pridvorului.

In 1921, stareţ fiind Pancratie Fasolă, un groaznic incendiu a ars acoperişul bisericii, veşmântăria, turnul din mijloc, casa de oaspeţi, chiliile şi întreaga gospodãrie, mănãstirea fiind ameninţatã cu pustiirea. Din îndemnul şi cu stãruinţa Mitropolitului Pimen al Moldovei a fost refăcutã prin munca şi osârdia călugărilor, ajutaţi de popor şi autorităţi. Renovarea  s-a terminat în timpul Regelui Carol al II-lea (1930– 1940), prim-ministru fiind marele istoric Nicolae Iorga, iar stareţ al mănãstirii, Arhimandritul Paisie Cosma. Acest vrednic stareţ a plantat în grădină pomi fructiferi şi a împrejmuit mănãstirea cu gard.

In timpul primului  razboi mondial, între anii 1916–1918, cãlugãrii din mănãstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptã pentru îngrijirea rãniţilor. Cãlugãrii în vârstã au îngrijit rãniţii din chiliile mănãstirii, în care s-a înfiinţat un spital militar şi astfel ca buni români şi-au fãcut cu toţii datoria în acele vremuri grele.

Intre anii 1972 şi 1991 mănãstirea a fost restaurată din fondurile statului şi prin purtarea de grijă a Mitropoliţilor Moldovei Justin şi Teoctist deveniţi ulterior Patriarhi ai României. 

Elementele de decor arhitectural sunt caracterizate de patrunderea formelor de influenta munteneasca si orientala, ca de ex: portalul de intrare de pe latura de sud, cu arcada in dubla acolada, incadrata de baghete incrucisate si suprapusa de "spranceana" cu profile de tip Renastere. Planul iconografic si compozitional pastreaza datele initiale mai cu seama in sfantul altar (Sfantul Nicolae) si naos (Inmultirea painilor). Remarcabil este Tabloul votiv (familia domnitorului).Pictura exterioara datorata lui Stamatello Kotronas din Zante (1552) se mentine relativ bine pe fata sudica (Scara lui Ioan Climax, Judecata de Apoi, Viata Sfantului Antonie).

              

In 1827 s-au realizat reparatii, comportand modificari importante ale aspectului manastirii: acoperisurile cu bulb de pe turnul portii si de pe cuhne, daramarea pridvorului, inchiderea intrarii in biserica de pe latura de sud si deschiderea celei dinspre vest, repictarea integrala, dar culoare peste culoare.

           

Prin poziţia sa retrasă, mănãstirea Râăca a avut şi utilizarea de închisoare pentru cãlugãrii vagabonzi şi îndeosebi pentru boierii răzvrătiţi împotriva domnului. Din ordinul lui Mihail Struza (1835–1849) a fost închis aici,  în 1844, pentru ideile lui politice înaintate, marele bãrbat de stat Mihail Kogãlniceanu. A stat închis 6 luni într-o chilie din zidul clopotniþei existentã şi astãzi.

ROMANIA - MONUMENTE - Mănăstirea Slatina

Manastirea Slatina este una dintre cele mai mari si vechi manastiri ortodoxe din nord-estul tarii noastre. Manastirea se afla in comuna Slatina, in judetul Suceava. Manastirea are hramul "Schimbarea la Fata"şi este prima ctitorie a domnitorului Alexandru Lapusneanu. Ea intră, prin valoarea ei, în randul marilor ansambluri monastice ale Moldovei medievale. Aceasta manastire, in unicitatea ei, seamana totusi cu celelalte mari manastiri din zona: Manastirea Probota, Manastirea Dragomirna, Manastirea Sucevita, Manastirea Moldovita, Manastirea Neamt si Manastirea Secu. Zidurile groase de piatra si biserica masiva, tot din piatra, stau falnice de peste veacuri.

Numele locului si al manastirii - Slatina - vine de la un izvor din apropiere, care scoate „slatina”, adica „apa sarata”, dupa cum se spune in zona. Cu timpul insa, izvorul a secat, iar locul si-a pastrat vechiul nume.

Scurt istoric

Istoria zidirii Manastririi Slatina se pierde in negura timpului, dar legendele spun ca aici traia un sihastru care l-ar fi sfatuit pe domnitorul Alexandru Lapusneanu sa zideasca o manastire pe locul unde crestea un falnic paltin.

Eftimie, cronicarul domnesc ofocial din acea vreme, arata ca zidirea Manastirii Slatina a fost inceputa de Alexandru Lapusneanu in anul 1553 si s-a terminat în cea de a doua lui domnie, în anul 1564.  A avut destinaţia de necropolă domnească a familiei.

Intr-o cronica a cronicarului Grigore Ureche se mentioneaza ca sfintirea Manastirii Slatina s-a facut de catre Mitropolitul Grigorie, la data de 14 octombrie 1558, fapt confirmat si de inscriptia din chenarul stemei Moldovei, asezata deasupra usii de intrare in pridvorul bisericii.

Alexandru Lapusneanu a ctitorit, in vremea domniilor sale, mai multe biserici si turnuri in Sfantul Munte Athos, motiv pentru care el a ramas pana astazi zugravit in tablourile votive ale unora dintre marile manastiri athonite. In ultimul sau an de viata (+1568) Alexandru Lapusneanu s-a calugarit la Manastirea Slatina, luand numele de Pahomie.

Manastirea Slatina a suferit mult, de-a lungul vremurilor, si a fost nevoie sa fie renovata si reparata in mai multe randuri. Printre ctitorii care au reparat-o si innoit-o, s-au aflat si urmatorii: Vasile Lupu, arhiereul Filaret Apamias (1821), mitropolitul Veniamin Costache (1826 -1828), mitropolitului Pimen al Moldovei (1932).

Cu fondurile de la stat, in perioada anilor 1955-1960, in manastire s-au executat insemnate lucrari de restaurare si reparatii la biserica, la corpul de chilii si in paraclis. Importante lucrari de intretinere au fost facute si intre anii 1968-1979, cand s-au reparat si turnurile de la poarta si clopotnita, in partea sudica a incintei, iar pe vechile temelii s-a construit un corp nou de chilii, o cladire mare cu etaj si cerdacuri, in intregime acoperita cu tabla.

Locasul monahal a inaltat rugaciuni, slujbe si privegheri aproape neincetat, de-a lungul vremii. La mareata Manastire Slatina a existat o obste puternica de calugari pana in anul 1960, cand s-a pus in aplicare decretul 410/1959, calugarii fiind alungati. Viata monahala din Slatina a fost reluata in anul 1962, cand aici a venit o obste de maici.

Arhitectura 

Are aspectul unei fortăreţe cu valoare arhitectonică şi artistică. Ctitor care a cunoscut preţul lucrurilor frumoase, Lăpuşneanu aduce meşteri iscusiţi, arhitecţi, meşteri ţiglari de la Bistriţa transilvăneană, precum şi pe zugravul Stamatello Kontronas (grec din Zante).
Intrarea în incinta manastirii se face dinspre rasarit, pe o alee astăzi asfaltata, marginita de randuri de brazi falnici, martori ai atator vitejii si fapte de credinta, precum si pe o alee ce vine dinspre sosea, prin partea de vest. Ambele intrari se fac prin turnuri cu gang.

Manastirea Slatina cuprinde, conform arhitecturii tradiţionale moldoveneşti:

• pridvor închis cu două intrări laterale
• pronaos dreptunghiular, prelung, cu două travei acoperite de câte o cupolă
• gropniţa dreptunghiulară cu boltă în semicilindru
• naos dreptunghiular, prelungit spre est de absida altarului, iar spre sud şi nord două abside în zidurile laterale
• turla octogonală pe arce oblice simple
• podită cu marmură
• ancadramentele din marmură
• acoperită cu ţiglă
• în pronaos, chivotul de marmură albă şi roză cu mormântul fiicei voievodului, domniţa Tofana
• tezaurul de odoare, broderii, argintării, cărţi
• pictură interioară şi exterioară strălucitoare. Este cea mai luxoasă ctitorie muşatină de până atunci.
• Zidul de incintă, de traseu, patrulater având o bombare către est

Turnurile sunt mai mari decât de obicei având rol de:

• reşedinţă (turnul doamnei Ruxandra)
• funcţii ale comunităţii (biblioteca, clopotniţa)
• posturi de apărare

Este de remarcat dimensiunea celor 4 turnuri ale manastirii Slatina; aveau un singur nivel, prin podul lor trecea drumul de strajă; aveau o organizare simetrică, în grupuri de câte trei încăperi (un vestibul şi două chilii).

• În centrul curţii se află trapezaria veche (casa domnească a lui Lăpuşneanu), clădire mare pe plan patrulater, cu beciuri boltite şi un nivel acoperit cu plafon de grinzi.
  S-au păstrat două mari încăperi separate de o sală centrală; ancadramentele ferestrelor şi uşilor dreptunghiulare din marmură de tip Renaştere.
  În faţa casei se află o fântână arteziană cu bazin de marmură (profile de Renaştere)
  Splendoarea mănăstirii Slatina avea să sufere numeroase vicistitudini:       
  
  • Despot-Vodă (1561-63) topeşte argintăria
  • Ioan-vodă Viteazul bate monede din argintărie
  • A fost jefuită la sfârşitul sec. al 16-lea

Au fost necesare reparaţii la mijlocul sec. al 17-lea
Timp de 40 de ani manastirea Slatina rămâne pustie.
La începutul sec.19 s-au făcut lucrări de restaurare
1821 – A devenit refugiu pentru Eterişti şi a fost asediată. A avut loc un incendiu
1823 – Au început lucrările de restaurare a manastirii Slatina:

• S-au acoperit chiliile şi turnurile cu acoperiş baroc, rusesc, cu bulbi suprapuşi
• S-au făcut transformări la casa domnească
• Ferestrele bisericii au suferit modificări

1834 – Arhimandritul Filaret a reteazat turnul porţii, construind deasupra gangului un paraclis, faţada fiind făcută cu pilaştri neoclasici

Mitropolitul Veniamin Costachi a înălţat etajul pe chiliile de pe latura de est, construind în faţa lor un portic cu coloane de lemn neoclasice, şi cerdacele de pe latura de nord.

Clădirea stareţiei s-a realizat în stil neoclasic, la sfârşitul sec.al 19-lea.
Turnul dinspre răsărit este construit din cărămida, iar cel din vest, din bolovani de piatră. Accesul in incinta se face pe alei largi, pavate cu placi de piatra, marginite de straturi cu flori si peluze cu iarba. Incinta este inconjurata de un zid puternic, care are in cele patru colturi cate un turn de aparare. Zidurile groase si inalte de 8-10 metri, din bolovani de piatra, au creneluri pentru lupta.

Biserica cea mare din Manastirea Slatina este una dintre cele mai mari din Moldova, fiind construita in plan triconc alungit, potrivit traditiei arhitecturii moldovenesti, dar si a Bisericii Ortodoxe. Spatiul interior al bisericii este impartit, dupa traditie, in pridvor, pronaos, incaperea mormintelor (gropnita), naos si altar.

In biserica se patrunde prin doua usi ale pridvorului, dispuse de o parte si de alta a bisericii, inspre sud si inspre nord. La ferestre si la usa de intrare in pronaos se observa elemente arhitecturale gotice, prezente in gandirea vremii zidirii bisericii.

Pronaosul bisericii a fost impartit in doua de un arc transversal, pavimentul fiind realizat din marmura alb-roz. Intre naos si pronaos, biserica a avut obisnuita camera a mormintelor (gropnita) care a fost inlocuita la inceputul secolului al XIX-lea, inlaturandu-se peretele despartitor.

Deasupra naosului se afla o turla mareata, care prezinta particularitatea de a avea si la interior ocnite dispuse pe un singur rand, sub nivelul ferestrelor. Catapeteasma care acopera Sfantul Altar, restaurata in anul 1828, este sculptata in intregime in lemn de stejar, fiind masiva, cu o foarte frumoasa impodobire, in special in partea inferioara. Sfantul Altar, foarte spatios, este luminat de o fereastra mare, asezata la rasarit.

Fatadele bisericii au, de jur-imprejur, ocnite pe un rand. Doar pe peretele vestic al pridvorului sunt doua randuri de ocnite. Pe fiecare parte a fatadelor sunt cate trei stalpi masivi, contarforturi si, in plus, cate unul la colturile dinspre sud si nord ale pridvorului.

Pictura veche a bisericii, lucrata in secolul al XVI-lea, realizata de zugravi necunoscuti din Moldova, din pricina incendiilor prin care a trecut biserica, s-a distrus, iar aceea din anul 1828 a fost in intregime refacuta, asa cum arata inscriptia de la intrarea în pronaos.

Tabloul votiv, zugravit pe peretele nordic al bisericii, in interiorul pronaosului, langa usa de intrare, il prezinta pe domnitorul Alexandru Lapusneanu, impreuna cu familia domneasca.

Frumos ornamentate si inscriptionate, lespezile funerare din gropnita marcheaza mormintele domnitorului Alexandru Lapusneanu, al doamnei Ruxandra, precum si ale celor doua fiice, Teofana si Teodora.

Clopotnita masiva, din zid de bolovani de piatra, se afla la o distanta de 30 metri, in coltul de nord-vest al patrulaterului constructiilor. Palatul Domnesc, construit dupa anul 1558, este un pretios exemplar de arhitectura laica, unde se evidentiza influenta Renasterii transilvanene. Acesta se pastreaza si astazi in forma originara si adaposteste exponatele muzeului, manuscrise, carte veche si icoane.

Intr-una dintre chiliile de la Manastirea Slatina, cronicarul Isaia a scris un cronograf, pana la anul 1425. Tot aici a fost scrisa si o versiune a „Letopisetului”, de la Manastirea Putna.

Ctitorul manastirii a infiintat in incinta o scoala de muzica si o biblioteca cu carti si manuscrise de valoare. In anul 1842, mitropolitul Veniamin Costache a talmacit aici mai multe carti bisericesti. La jumatatea secolului al XlX-lea, in Manastirea Slatina a functionat o scoala pentru pregatirea clericilor.

ROMANIA - MONUMENTE - Mănăstirea Dragomirna

Amplasare

Aşezată între blândele coline ale Bucovinei, la 12 km spre miazănoapte faţă de fosta reşedinţă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a mitropoliţilor Moldovei, mănăstirea Dragomirna se înalţă ca un arbore în timp, între ziduri de cetate. Zidită parcă pentru a înfrunta înălţimile, în cautare de mai multă lumină în apropierea codrilor, umbrită de o perdea de brazi şi oglindită maiestuos în apa lacului din apropiere, acest lăcaş de închinare, prin vechimea sa, prin originalitatea stilului, prin eleganţa şi soliditatea formei, prin pitoresc, trezeşte admiraţia fiecărui vizitator, astfel că în faţa ei evlaviosul închinător este tot atât de impresionat ca şi istoricul şi omul de artă.

Dincolo de frumuseţea peisajului, de neobişnuitul locului, ceea ce produce o impresie de neuitat, este eleganţa ciudată a monumentului, cu rigori geometrice de mare rafinament, cu o siluetă unică prin proporţiile şi unitatea volumului, dintre toate celelalte monumente moldoveneşti medievale. Probabil tocmai această unicitate a monumentului a atras încă de timpuriu atenţia specialiştilor, care după epocă şi împrejurări au enunţat judecăţi de valoare diferite, dar marcând întotdeauna profunda lui originalitate. Nicolae Iorga vorbea despre frumuseţea fără pereche a Dragomirnei, despre măreţia ei şi despre impresia totală pe care o face asupra privitorilor. Ansamblul de la Dragomirna, construit la graniţa dintre două veacuri, se situează la două etape ale stilului moldovenesc. Complexul de artă medievală mănăstirea Dragomirna, este compus din biserica mică sau a schitului, biserica mare, zidurile de apărare, vechea clădire a egumeniei, cele cinci turnuri, chiliile şi paraclisul.  

Biserica Schitului

Data tradiţională a întemeierii Dragomirnei este anul 1602, însă se presupune că viaţa monahală în aceste ţinuturi este mult mai veche. Sigur este că mănăstirea Dragomirna, îşi are începutul în anul 1602, aşa după cum aflăm din pisania de deasupra uşii de intrare a bisericii mici numită iniţial a schitului şi aflată astazi în cimitirul mănăstirii. Din această bisanie scrisă în limba slavonă, aflăm că în anul 1602, smeriţii robi şi închinători ai sfintei Treimi, Chir Anastasie Crimcovici fost episcop de Rădăuţi şi Pan Lupu Stroici, mare logofăt şi fratele său Pan Simion, mare vistier, au ridicat din temelie acest mic lăcaş.

Schitul din afara zidurilor de incintă, înmănunchiază în modul său de zidire, câteva elemente pe care meşterii urmau să le folosească câţiva ani mai târziu la zidirea bisericii mari a mănăstirii. Încă de la construcţia acestei prime biserici, se subînţelege dorinţa lui Crimca de a  înălţa un edificiu de tip nou, ieşit din făgaşul obişnuinţei. Forma poligonală a pridvorului, cu un singur precedent în arhitectura moldovenească, la biserica din Bălineşti a logofătului Tăutu – 1549, aflată în regiune şi cunoscută de Crimca şi de meşterii săi, arcadele deschise ale aceluiaşi pridvor amintind pe cel din Muntenia vecină, sistemul de boltire a naosului, altul decât cel moldovenesc, sunt tot atâtea dovezi despre gustul înnoitor al ctitorului care cu predilecţiile artistice pe care le avea, putem bănui că a supravegheat îndeaproape zidirea lăcaşului. Biserica deşi foarte mică, neavând pronaos, cuprinzând altar, naos şi pridvor, este frumos proporţionată.

Dimensiunile reduse au determinat  reducerea iconostasului care are numai uşile împărăteşti şi uşa din partea de miazănoapte. Este surprinzător că deşi locaşul este mic şi modest, sunt trei ctitori şi hramul cuprinde trei sfinţi: Dreptul Enoh, Sfântul Ioan Evanghelistul şi Proorocul Ilie. Nici hramul nu este unul obişnuit, atât Sfântul Ilie cât şi Sfântul Ioan Teologul sunt după tradiţie luptătorii pentru puritatea credinţei şi pentru unitatea bisericii, pentru unitatea poporului Israel, cum spune Biblia despre Sfântul Prooroc Ilie. Bisericuţa era prevăzută la început cu chilii modeste, care s-au mutat in jurul bisericii mari iar terenul a fost transformat în cimitir.    

  

Biserica mare

În scurtă vreme Anastasie Crimca urcă din nou treptele înaltei ierarhii a bisericii otodoxe din Moldova, şi pe vremea când era episcop de Roman, începe construirea bisericii mari pe care când o va termina era deja în scaunul mitropolitan al Moldovei.

În anul 1609 biserica mare a mănăstirii Dragomirna este deja terminată şi s-a sfinţit la 1 septembrie cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. La noua biserică pisania lipseşte, ca şi când cea mai veche a bisericuţei schitului ar fi fost îndestulătoare. Totuşi aşa cum mărturiseşte asa numitul Testament sau mai bine zis blestemul lui Crimca din 1610, mitropolitul continuă să-şi asocieze drept ctitor pe Stroici.

Elementele constructive ce au stat la execuţia bisericii mari sunt cele tradiţionale ale stilului moldovenesc, cu influenţe din ţările vecine, dezvoltate în situaţia Dragomirnei până la un nivel nemaîntâlnit anterior ei. Pornind de la planul alungit fără absinde laterale a multor biserici din secolul al XVI-lea, având o distribuţie interioară cu pridvor, pronaos, naos şi altar, foarte apropiată de cea a bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava vecină, biserica mare a Dragomirnei se deosebeşte de aproape toate celelalte monumente religioase anterioare prin aceea că se încheie către apus prin o absidă poligonală, ca şi biserica din Bălineşti. Ceea ce apare cu totul nou în arhitectura religoasă moldovenească, prin zidirea bisericii mari a Dragomirnei, sunt proporţiile neobişnuite.

Tendinţa de relativă înălţare a bisericilor de la sfârşitul secolului al XVI-lea se transformă la Dragomirna într-o adevărată ieşire din scară, înălţimea clădirii în raport cu lăţimea sa fiind excesivă. Dimensiune bisericii sunt: lungimea de 35 metri, lăţimea aproximativ 9,5 metri iar înălţimea de aproximativ 42 de metri.

Marele istoric Nicolae Iorga în lucrarea sa „Neamul românesc din Bucovina” afirma: „Vedere bisericii este o uimire de bucurie. E înaltă si îngustă ca o cutie de sfinte moaşte şi e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veşnic de glorie”.

Dacă bisericile epocii lui Ştefan cel Mare, se caracterizează printr-o decoraţia a faţadelor bazată  pe alternarea cărămizii simple  şi smălţuită cu piatră brută, întregul ansamblu fiind înviorat de discuri policrome de ceramică; dacă bisericile secolului al XVI-lea sunt vestite prin pictura exterioară, secolul deschis de biserica cea mare a Dragomirnei, se îndreaptă tocmai prin acest monument  spre un nou sistem decorativ, constând în prelucrarea artistica a pietrei, materialul folosit acum cu precădere la înălţarea lăcaşului.

La Dragomirna faţadele bisericii mari sunt lucrate din piatră brută, însă pilaştrii cărora le revine aici deosebitul rol decorativ, sunt alcătuiţi din blocuri de piatră cioplită şi şlefuită. Porniţi de pe un soclu puternic, destul de ridicat şi mult ieşit în afară, pereţii sunt împărţiţi în două spre mijlocul înălţimii lor de un brâu torsadă de piatră ce înmănunchiază trei tori răsuciţi alternativ ca o funie. Originea acestui element decorativ trebuie căutată în Georgia şi Armenia, regiuni ale căror influenţe artistice, au pătruns încă din secolul al XVI-lea până în Ţara Românească la cunoscuta ctitorie a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş; însă la Dragomirna tradiţia spune că mitropolitul Crimca l-ar fi aşezat aici cu o semnificaţie aparte: simbol al celor trei virtuţi creştineşti, Credinţă, Nădejde şi Dragoste, simbol al Sfintei Treimi şi ca un îndemn lăsat urmaşilor ca prin unitatea de credinţă ortodoxă în Sfânta Treime, românii din cele Trei Principate să rămână uniţi peste veacuri. Pilaştrii relativ masivi şi laţi, ritmic distribuiţi pe faţadele laterale, iar doi dintre ei aşezaţi în axul bisericii, întărită la bază cu contraforturi, sunt legaţi între ei sub cornişă prin două şiruri de arcaturi, din care unul puţin reliefat faţă de suprafaţa zidului, iar celălalt bogat ornamentat cu modele florale.

Chenarele acestor ferestre ca şi uşa pridvorului conţin unele elemente de factură gotică. Astfel arcurile în acoladă încadrate în rame dreptunghiulare, cu baghete încrustate la colţuri de la ferestrele naosului şi ale pronaosului şi de la uşi, amintesc de împodobirea influenţată de gotic din veacul anterior, pe când ferestrele pridvorului mai mari şi în arc frânt cu menouri şi cu lunete ajurate sunt ecouri de gotic târziu moldovenesc. Dar folosindu-ne de cuvintele marelui istoriograf  Nicolae Iorga, frumuseţea de nedescris a Dragomirnei, o reprezintă turla, giuvaerul acesta lucrat cu iubire fără de margini, care e împodobit cu o mare bogăţie de podoabe. Trandafiraşii de piatră sunt răspândiţi darnic înflorind orice colţişor şi astfel întreaga turlă pare un rug de floare învoalată.

Nota puţin exotică întâlnită pentru prima oară în arhitectura Moldovei, în decorul dăltuit în piatră al turlei bisericii mari a Dragomirnei, se va transforma după trei decenii într-o trăsătura caracteristică la Biserica Sfiinţii Trei Ierarhi din Iaşi ale cărei faţade sunt în întregime acoperite cu broderie de piatră. Sculptura decorativă de la turla este de o mare bogăţie, varietate şi măiestrie. Aici întâlnim un vast repertoriu de motive ornamentale, geometrice şi vegetale, rozete stilizate, stele formate din două romburi, pătrate asociate cu un ornament polilobat. Impresia de broderie este obţinută şi prin tehnica utilizată la sculptura blocurilor de la turlă, ornamentele şi profilele desfăşurându-se pe un singur plan, aproape fără diferenţe de relief. Această ornamentare deosebită detaşează turla de întreg ansamblul, încununând nu numai biserica ci întreaga mănăstire ca un element aparte, ca o emblemă. 

Descrierea mănăstirii

Pridvorul se află mai sus decât nivelul curţii, astfel că pentru a intra în interiorul edificiului se urcă şapte trepte, urmând apoi ca din pridvor până la sfântul altar alte şapte trepte să accentueze tendinţa de înălţare, să creeze o diferenţiere valorică a încăperilor bisericii. Numărul şapte este un număr cu un simbolism bogat în Sfânta Scriptură, dar face referire la cele şapte zile ale săptămânii de la Creaţie, cele şapte Sfinte Taine ale credinţei ortodoxe, cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.

Elementul care atrage atenţia încă din pridvor este reţeaua de nervuri ce îmbracă bolţile, procedeu ce provine din goticul occidental, trecut însă şi prin filtrul de gândire al mitropolitului Anastasie Crimca. Broderia de nervuri ale pridvorului, cu întretăieri marcate de scuturi şi plăci decorate cu rozete florale şi cu motive geometrice pare plasa unui cer înstelat aruncată undeva departe, acolo unde privirea abia poate răzbate. Nervurile erau iniţial colorate şi aurite, după cum o dovedesc încă unele urme din jurul cheii de boltă.

Dragomirna nu are o cameră a mormintelor, însă în pridvor se află câteva pietre de mormânt, cu o sculptură de o mare simplitate, în constrast cu bogata decoraţie a bolţii. Primele trei pietre de mormânt cu inscripţie în limba slavonă, în bunăparte şterse, poartă datele de 1673 şi respectiv 1680. Cea mai veche piatră funerară este o lespede de marmură, ce poartă inscripţie grecească, săpată în secolele II, I Î.HR., într-un oraş neidentificat  de pe ţărmurile Pontului Euxin, în cinstea unui arhitect Epicrates, fiul lui Nicobulus din Bizanţ.

După tradiţie se bănuieşte că sub această piatră ar fi înmormântat un anume Dima, considerat legendarul constructor al Dragomirnei, aceasta fiind o intrepretare fantezistă, nedovedindu-se prin nici un izvor scris. Ultima piatră funerară, având săpată în partea superioară o stemă reunită a Ţării Româneşti şi a Moldovei, înscrisă într-o cunună de lauri, şi mărginită de simbolul zilei şi a nopţii, soarele şi luna, ca şi de păsări şi de flori, acoperă mormântul Mariei Balj, moartă la 1770, fiica lui Constantin Mavrocordat, fost voievod al celor două Ţări Române.

Trecerea din pridvor în pronaos se face printr-un portal format dintr-un larg chenar gotic, cu vârful într-o acoladă, înscris la rândui într-un alt chenar dreptunghiular.  Pronaosul se impune atenţiei privitorului mai cu seamă prin modul său de acoperire la cele două calote ce constituie boltiri, putându-se remarca un adevărat decor format din opt arcuri întretăiate. Cele două cupole inegale, înscrise într-un pătrat obţinut prin restrângerea spaţiului cu ajutorul arcelor etajate, se prezintă ca nişte adevărate broderii în piatră. La întretăieri arcele încrucişate, sunt marcate de rozete cu motive florale şi scuturi. Nu există nici o suprafaţă a bolţii, nici un singur arc sau intersecţie de ziduri, care să nu fie subliniată de motivul funiei împletite. Această întreagă decoraţie este poate cea mai rafinată expresie a bolţii moldoveneşti. În pronaos în partea dreaptă,  se găseşte o piatră funerară, ridicată mai sus decât nivelul pardoselii, fără nici o inscripţie.

Această piatră acoperă osemintele mitropolitului ctitor. În partea stângă a pronaosului, se află baldachinul cu sfintele moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Iacob Persul. Bine luminată prin câte două ferestre pe fiecare latură cea de-a doua încăpere a bisericii este despărţită de naos printr-un perete străpuns de trei arcade unite iar în extremitate pe doi pilaştri. În felul acest între naos şi pronaos s-a creat o comunitate de spaţiu lăsând să se întrevadă altarul şi întreaga desfăşurare a slujbelor.

Naosul ridicat cu două trepte mai sus în prelungirea pronaosului, având aceeasşi lăţime ca acesta, este cea mai mare încăpere a bisericii. Pe laturile de nord şi sud se deschid obişnuitele abside laterale, adâncituri de formă semicirculară, practicate în grosimea zidului fără a răspunde în afară. Acesta este dominat de turla Pantocratorului, care deşi în ansamblu văzută în exterior pare delicată şi zveltă, polarizează ca vârful unei piramide.

Turla de formă rotundă în interior şi octogonală în exterior, îşi sprijină greutate pe patru arcuri mari, subliniate ce acelaşi caracteristic motiv al funiei răsucite, susţinute de console masive. Prin mijlocirea pandativelor, se face trecerea la perimetrul circular al pereţilor turlei  şi prin ingeniosul sistem al arcurilor întretăiate, folosit şi în pronaos, se obţine reducerea diametrului interior, ceea ce a dat de altfel zvelteţea care caracterizează turla bisericii.

Altarul, aşezat cu o treaptă mai sus decât naosul, încheie progresiva înălţare a încăperilor. De formă obişnuită, semicirculară şi acoperit cu o boltă în formă de sferă, încăperea este luminată de trei ferestre mari, larg deschise spre interior. Lărgimea altarului se reduce treptat prin trei rezalite succesive, corespunzând în acoperire la trei arce telescopate. Toată acestă compoziţie arhitecturală subliniază strâmtorarea succesivă a spaţiului altarului accentuând caracterul său de element esenţial al edificiului.

Fresca mănăstirii

Deşi relativ bine consevată pictura Dragomirnei nu se păstreată integral. Chiar şi în naos şi altar acolo unde a fost completă, scene întregi sau numai detalii, s-au şters datorită condiţiilor prin care monumentul a trecut de-a lungul veacurilor. Aceasta face în parte imposibil reconstituirea tuturor înţelesurilor iconografice şi judecarea completă a stilului picturii. Deşi motivele şi elementele de sculptură în piatră, rânduite cu măiestrie mai peste tot în interiorul bisericii Dragomirna, adaugă acestui sfânt lăcaş valoare artistică deosebită, cu toate acestea ctitorul spre a-şi desăvârşi opera, a înveşmântat zidurile şi bolţile naosului şi altarului cu picturi în frescă.

Potrivit unor tradiţii şi urme care acum câţiva ani se mai vedeau au fost picturi şi în pronaos şi în pridvor. Zugravii Dragomirnei al căror nume este încrustat pe peretele altarului, Popa Crăciun Mătieş, Popa Ignat şi Gregorie erau formaţi fără îndoială în şcoala de pictură moldovenească tradiţională.

Cu pictura mănăstirii Dragomirna, asistăm ca şi în cazul arhitecturii la o nouă orientare în arta moldovenească, înnoire ce se manifestă, atât în alegerea cât şi în interpretare temelor ce constituie programul iconografic. Noua pictură nu îmbracă o formă cu totul ruptă de trecut. Întreaga ordonare iconografică, centrată pe două compoziţii, prima este Pantocratorul, reprezentat în calota turlei, cu figura blândă, subţire, cu bărbiţa ascuţită, cea de-a doua este Înălţarea din conca absidei altarului, compoziţie de mare eleganţă, cu etajare de planuri pe registre în înălţime şi cu o compunere a registrului de bază pe mai multe planuri în adâncime care dau senzaţia de mişcare în spaţiu. La aceasta contribuie fără îndoială şi fondul roşu al cerului, de o spendoare şi intensitate deosebită.

Mobilierul din biserică este recent datând din anul 1975. Este lucrat în lemn de stejar cu ornamentaţia inspirată din sculptura turlei, de către o familie de meşteri, Croitoru. Tot de dată recentă, 2003, este şi iconostasul care încadrează icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Data şi numele celui care a dăruit această icoană mănăstirii nu ni se păstrează. Este îmbrăcată în argint, însă chipul luminos al Maicii Domnului, pare a te urmări cu privirea ei blândă şi caldă în orice colţ al bisericii. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Dragomirna este cunoascută că ajută la vindecarea bolnavilor şi scoasă în procesiune pe vreme de secetă, adună norii de ploaie, multe dintre minunile pe care le-a săvârşit această icoană nu s-au consemnat în scris.     

Cetatea şi egumenia

Vremurile tulburi şi nestătătoare din primele decenii ale secolului al XVII-lea au grăbit înconjurarea bisericii Dragomirna cu puternice şi masive ziduri de apărare, cum nu se mai văd la vreo mănăstire a neamului nostru. Această mănăstire a căpătat aspectul unei fortăreţe, datorită zidurilor de apărare pe care le-a construit în anul 1627, domnitorul Miron Barnovschi. Despre această ne înştiinţează pisania cu stema Moldovei prinsă în peretele turnului clopotniţă. Zidurile cuprind turnul clopotniţă şi patru turnuri de apărare în cele patru unghiuri ale incintei, numite astfel: Barnovschi, Gheronchie, Silvestru şi Arhimandritului.

Lucrare din piatră brută de carieră, zidurile par ca nişte impresionanţi pereţi de stâncă ridicaţi până la aproximativ 11 metri înălţime, fiind întăriţi din loc în loc cu puternici contraforţi şi la partea superioară de şirul îngust al meterezelor. Spre curtea mănăstirii, zidurile sunt prevăzute cu picioare legate prin arcade ce au ca rol de a susţine un drum de strajă. Turnurile care accentuează impresia de masivitate a incintei se deosebesc prin înălţime şi dimensiune. La parter fiecare turn are o uşă de acces direct în curte, unele dintre ele împodobite cu chenare de piatră, purtând un decor vegetal cu frunze de stejar.

Turnul clopotniţei de la intrare prezintă interes artistic prin sobra decoraţie pe care a primit-o. Este elementrul ce mai impunător al întregii incinte şi adăposteşte la primul etaj un mic paraclis, având deasupra o cameră a clopotelor, asemănătoare unui foişor, cu largi arcade deschise pe fiecare latură. La partea inferioară turnul este străbătut de un gang boltit, cu aspect gotic subliniat de arcuri împodobite cu ornamente vegetale ce se găsesc pe bolţarii arcadelor gangului. Motivele ce împodobesc aceşti bolţari, sunt mai ales de inspiraţie florală, mult stilizate, nici unul identic cu cel de alături. Lângă turn în partea dreaptă a intrării se află una dintre încăperile cele mai interesante ale ansamblului mănăstiresc, trapeza, o sală mare cu bolţi elegant trasate susţinute în interiorul încăperii de un stâlp octogonal. Trasate în spiritul goticului târziu, de o mare puritate, bolţile au traseul subliniat de nervuri, care pornite toate de la un stâlp octogonal central, se desfăşoară ca un evantai de piatră. Ca peste tot nervurile bolţii sunt sculptate la întretăieri din loc în loc cu motive florare şi scuturi. Trapeza constituie pe lângă biserica lui Crimca una dintre realizările artistice de frunte ale complexului Dragomirna.

Tradiţia acestor remarcabile încăperi monastice se va continua şi la cunoscutele săli gotice de la Sfiinţii Trei Ierarhi şi Cetăţuia.

Pe laturile de vest şi nord ale incintei se află chiliile călugăreşti formate din parter şi etaj fiind supuse prefacerilor numeroare din partea stăpânirii austriece. Pe latura de nord corpul chiliilor se termină la etaj cu un mic paraclis, construit în 1976 pentru oficierea slujbelor religioase în vremea sezonului rece. Are ca hram sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului.

Întregul ansamblu: biserica mică, biserica mare, cetatea şi egumenia, sunt remarcabile ca unitate de stil şi viziune, aceeaşi arhitectură cu simetrii studiate, cu rigori geometrice, cu tendinţe de înălţime, trădează o gândire unitară, o singură minte şi o singură voinţă de ctitor şi arhitect.  

Cultură şi artă

Ca şi în alte mănăstiri din ţară, mănăstirea Dragomirna a fost un puternic focar de cultură. Însăşi mitropolitul ctitor şi ucenici de ai săi, au dat un mare avânt lucrării de copiere a textelor religioase şi de împodobire a acestora. Cărţile bisericeşti donate mănăstirii de mitropolit, împodobite cu miniaturi măiestrit lucrate, unele de însăşi mâna sa, indică în persoana lui Crimca un autentic artist creator al unei şcoli de caligrafi miniaturişti chiar în cuprinsul mănăstirii. Anastasie Crimca s-a dovedit şi în acest domeniu un inovator şi un talentat ilustrator de cărţi.

Popescu Vâlcea caracteriza şcoala de la Dragomirna în felul următor: „În nici un loc de pe pământul ţării noastre nu s-au copiat şi împodobit atâtea manuscrise ca la Dragomirna. Nicăieri nu s-a dat o mai mare atenţie acestei creaţii artistice, concentrând în acest scop totul: mână de lucru, mijloace materiale şi tot felul de bogăţii. Nicăieri nu s-au consumat mai multe culori, mai mult argint şi mai mult aur ca la Dragomirna.”

Din toate creaţiile de la Dragomirna se mai cunosc astăzi nouă manuscrise. Muzeul mănăstirii cuprinde: Psaltirea 1616, Tetraevanghel 1609, doua Liturghiere 1610 şi 1611 şi un alt Tetraevanghel în 1616. Două manuscrise cu miniaturi au fost luate la Bucureşti şi un alt manuscris Apostolul se află la Bibilioteca fostă Imperială din Viena. În acest ultim manuscris se găseşte Testamentul sau cum mai este cunoscut blestemul lui Crimca, prin care este oprit ca mănăstirea să fie închinată Sfântului Munte sau Locurilor Sfinte de la Ierusalim.

În miniaturile mitropolitului Anastasie Crimca, temele iconografice nu păstrează în general o desfăşurare aplicată strict textului pe lângă care se află. Puncte de reper pentru rugăciune, aceste teme sunt interesante prin felul în care artistul a înţeles să exprime plastic teologia fiecăruia.

Având la dispoziţie un vast material din pictura monumentală, icoane, manuscrise, elemente din folclorul şi legendele locale, el aduce contribuţii noi, scene originale îmbogăţind iconografia.

Ca şi în pictură, întâlnim în miniaturi scene de luptă şi scene cu muzicanţi, compoziţii cu grupuri de personaje profilate pe fundaluri de peisaj sau de arhitectură, între care se desprind siluete de biserici moldoveneşti.

Anastasie Crimca prin creaţia sa rămâne pentru generaţiile viitoare şi iubitorii de frumos, o mare personalitate artistică.