SPANIA - INVINCIBILA ARMADA

Daca grecii ar fi fost infranti de catre armatele persilor lui Darius, istoria lumii ar fi aratat cu totul altfel. La fel s-ar fi intamplat si daca Roma ar fi cazut in fata Cartaginei sau daca tanarul de numai 21 de ani, Mahomed al II-lea, nu ar fi cucerit Constantinopolul. Acestea sunt momentele in care cursul istoriei s-a decis intr-o clipita. In acelasi tipar intra si efortul Spaniei de a supune Anglia prin intermediul celei mai mari flote medievale create vreodata in Europa. Nu putem decat sa ne imaginam modul in care ar fi putut arata lumea de azi daca Filip al II-lea al Spaniei ar fi reusit in temerara sa incercare. Aceasta este povestea celei mai mari infrangeri din istoria luptelor navale europene... povestea Invincibilei Armada.

Trecuse mai bine de un secol de la descoperirea, sau redescoperirea, daca preferati, a Americii, de catre Cristofor Columb. Urmarea? Spania devenise brusc una dintre cele mai mari puteri ale lumii, iar convoaiele sale de galioane, incarcate pana la refuz cu aurul, argintul si marfurile exotice ale amerindienilor, devenisera deja legendare. Lumea se schimba, raportul de forte in Europa inclina vizibil in favoarea nou nascutei Spanii, iar nemilosii conquistadori pareau ca nu pot fi opriti de nimeni si de nimic.

Un singur obstacol mai statea in fata celei mai noi si mai mari puteri medievale ale secolului al XVI-lea, avizii navigatori englezi si olandezi, cei pentru care comorile incomensurabile ale Americilor nu puteau fi trecute prea usor cu vederea. Atacurile lor deveneau din ce in ce mai dese si mai violente, iar daca initial aceste initiative au fost doar unele individuale, Coroana Angliei ii luase sub propria protectie pe pirati, nascand un nou tip de razboinic, corsarul – pirat aflati in slujba unui monarh.

Acesta a fost si motivul pentru care Spania decidea atunci, prin persoana regelui Filip al II-lea, sa faca ceea ce nimeni nu mai reusise de peste cinci veacuri, de la debarcarea din 1066 a normandului Wilhelm,... sa invadeze si sa cucereasca insulele britanice. Evident, un asemenea deziderat necesita o mobilizare exemplara, dar Filip stia ca imensul efort financiar si militar avea sa fie rasplatit cu cel mai mare pret posibil, suprematia asupra marilor si oceanelor lumii, un vis ce nu se mai materializase de pe vremea navigatorilor fenicieni.

In sprijinul Spaniei venea insusi Papa Sixtus al V-lea, mai vechiul inamic al Angliei protestante, cel care avea sa si acorde invaziei spaniarde titlul de Sfanta Cruciada – un nume destul de neinspirat daca avem in vedere esecurile rasunatoare ale vechilor campanii cruciate in Orientul Mijlociu. Portugalia, aflata sub dominatia spaniola, era si ea gata sa isi mobilizeze fortele, iar Alexander Farnese, duce de Parma si guvernator al teritoriilor olandeze ocupate de Spania, isi anuntase, la randul sau, sustinerea si promitea o armata formata din 30.000 de luptatori de elita. Parea ca nimic nu va putea opri o astfel de forta. Si totusi...



Alexander Farnese - Duce de Parma

Planul de invazie a Angliei 
Prevazut initial pentru anul 1587, planul de invazie numit „Afacerea Anglia” se dovedise din start unul extrem de costisitor. Doua treimi din intregul venit pe un an al Imperiului Spaniol, incluzand aici chiar si coloniile din Lumea Noua, fusesera cheltuite pentru mobilizarea celei mai mari flote de razboi vazute vreodata. 22 de galioane de lupta si alte 108 nave transformate in vase de razboi, un total de 130 de nave, carora li se adaugau 19.299 de razboinici, 8350 de marinari, 2080 de sclavi si detinuti condamnati la galere, alaturi de 1630 de ofiteri de rang inalt, formau, cu siguranta, o forta menita sa spulbere orice adversar.


Elisabeta a II-a

Ducele de Parma se afla deja in Olanda spaniola si isi mobilizase armatele in vederea loviturii care ar fi trebuit sa stearga de pe harta Regatul Angliei. Evident, exista problema portului in care flota spaniola si armata ducelui de Parma ar fi trebuit sa faca jonctiunea. Spania nu controla niciun port cu ape adanci in nordul si nord-vestul Europei. Acestui impediment i se alatura si pericolul navelor rebelilor olandezi si englezi care nu ar fi precupetit nimic din a-si apara teritoriile.



O intamplare la care nu se astepta nimeni avea insa sa amane cu aproape un an invazia spaniola. Intr-un final, asa cum vom vedea, aceasta va schimba, practic, destinele viitoarei batalii pentru insulele britanice. Un raid organizat de flota engleza in portul Cadiz, in frunte cu vesnicul spin din coasta Spaniei, Francis Drake, reusea sa distruga sau sa captureze nu mai putin de 35 de nave spaniole, o adevarata flota. A fost nevoie de luni intregi pentru ca pierderea sa fie recuperata iar vasele pierdute sa fie inlocuite cu altele noi. Intre timp, insa, la 9 februarie 1588, Alvaro de Bazan, primul marchiz de Santa Cruz si amiralul Invincibilei Armada, asa cum cu emfaza isi numea Filip al II-lea uriasa flota, se stingea din viata. Se spune ca tocmai esecul suferit in fata lui Drake la Cadiz si reprosurile fatise aruncate de Filip al II-lea l-au facut pe mult incercatul lup de mare sa isi piarda viata. Spania se vedea astfel lipsita de aportul celui mai bun amiral si constructor de nave pe care il avusese pana in acel moment. Acelasi om care imaginase si crease galioanele ce urmau sa efectueze transportul catre Americi, si care nascuse ideea unei Armade indreptate impotriva Angliei.



Ducele de Medina Sidonia

In locul sau, Filip avea sa il numeasca pe zelosul Duce de Medina Sidonia (Don Alonso Perez de Guzman el Bueno), un nobil cu radacini adanci in aristocratia spaniola, un excelent administrator si, nu in ultimul rand, un practicant fervent al catolicismului. Nu erau tocmai calitatile cerute unui razboinic de elita, dar se pare ca motivul regelui Filip era acela de a avea in fruntea armatei sale”invincibile” un om care sa ii asculte orbeste ordinele, ceea ce ar fi fost aproape imposibil in cazul amiralului Alvaro de Bazan, sau chiar si in fata celorlalti navigatori experimentati ca Juan Martinez de Recalde sau Miguel de Oquendo. Hazardul, sau poate increderea exagerata a regelui a facut atunci ca in fruntea celei mai mari flote de razboi vazute vreodata in Europa sa se afle un barbat lipsit de experienta in lupta atat pe uscat cat, mai ales, pe mare.

Istoricii au scos la lumina, secole mai tarziu, un document care, daca ar fi ajuns la destinatar, probabil ca ar fi schimbat iarasi istoria. Ducele de Medina ii scria regelui Filip, la scurt timp dupa numirea in functia de amiral, despre slaba sa pregatire militara. Medina ii explica monarhului carentele sale in arta razboiului si sublinia faptul ca nu cunoaste nimic despre tacticile militare spaniole, cu atat mai mult despre cele ale adversarului sau, Anglia. Daca adaugam si faptul ca suferea de rau de mare si ca sanatatea sa era una subreda, ne putem face o idee asupra catastrofei catre care regele isi trimitea propria armata.

Scrisoare nu a mai ajuns nicicand pe masa lui Filip al II-lea. Secretarii sai, Juan de Idiaquez si Cristobal de Moura, au fost prea inspaimantati de posibila reactie a regelui, alegand sa ascunda documentul care putea schimba sortii bataliei.

Medina a facut atunci ceea ce stia mai bine. A administrat excelent resursele disponibile, dubland, aproape, cantitatea de praf de pusca necesara, adaugand flotei temutele galioane castiliene din „Garda Indiana” si imbunatatind calitatea armelor si a armurilor. Din nou, Ducele se dovedea un excelent organizator. Nu stia insa ca amanarile sale repetate creasera nesiguranta si rumoare in randul marinarilor experimentati, si ca intarzierile incepusera sa fie privite ca o teama de infruntare a inamicului. Sau poate ca tocmai acesta era adevaratul motiv al actiunilor sale...

Dezastrul de la Gravelines si inceputul sfarsitului 

La 28 mai, 1588, Invincibila Armada isi ridica panzele la Lisabona. A fost nevoie de doua zile pentru ca intreaga flota sa paraseasca portul si ca ultima nava de razboi sa isi stabileasca directia catre Anglia. Primul obiectiv – jonctiunea cu armata uriasa a Ducelui de Parma si transportarea acesteia si a trupelor spaniole, un total de circa 55.000 de oameni gata de lupta, in apropierea Londrei. De cealalta parte, Anglia incerca sa negocieze cu adversarii sai din Olanda spaniola, intr-o tentativa disperata de a incheia pacea. Refuzul Ducelui de Parma a fost insa categoric. Nu stia atunci ca, fara sa vrea, avea sa dea un ajutor nesperat inamicilor sai. Intre timp, navele engleze se aruncau in lupte disperate de hartuire impotriva colosului spaniol. Daunele create erau insa minore. Era nevoie de o tactica noua, care se poata pune in dificultate multimea galioanelor Ducelui de Medina Sidonia.

O prima eroare a amiralului spaniol a fost cea in care a esuat sa stabileasca o baza temporara in apele din jurul Insulei Wight din sudul Angliei. Speriat de atacul masiv al flotei engleze, Ducele de Medina Sidonia incerca sa isi pastreze intacte fortele pentru inlesnirea debarcarii trupelor. Astfel, el dadea ordinul ca toate navele sa traverseze Canalul Manecii si sa se refugieze in portul Calais. O greseala pe care avea sa o regrete cat de curand. Vestile din partea armatei olandezo-spaniole nu erau nici ele imbucuratoare.

Ducele de Parma anuntase ca trupele suferisera intarzieri neasteptate si ca sosirea in nord-vestul Frantei se amana pe termen nelimitat. In aceeasi seara de 7 august 1588, seara in care Armada ancora in apele putin adanci ale portului Calais, Sir Francis Drake, pe atunci vice-amiral, propunea folosirea vaselor incendiare, metoda folosita inca din Antichitate de greci impotriva atacatorilor. Iar planul a functionat de minune. A fost nevoie de doar 8 nave incarcate cu explozibil, catran si ulei, ca panica sa se instaureze in randul marinarilor spanioli. In intunericul noptii, haosul s-a raspandit rapid printre oamenii Ducelui de Medina Sidonia, iar multi ofiteri au ordonat abandonarea ancorelor si navigarea catre nord.

Lipsita de organizare, Invincibila Armada a fost surprinsa chiar in zorii zilei de 8 august, in apropierea portului Gravelines, de un atac major sustinut de navele engleze. Sub comanda unor navigatori incercati precum Francis Drake, John Hawkins si John Frobisher, mult mai usoarele vase ale Coroanei Angliei si-au supus adversarii unui tir salbatic. Si din nou, lipsa de experienta a amiralului spaniol isi spunea cuvantul. Jonctiunea cu armata Ducelui de Parma era imposibila. Calea fusese taiata iar in sud, vasele englezilor asteptau momentul prielnic pentru un nou atac. Cele mai multe nave spaniole, in special galioanele de razboi care fusesera in prima linie, era avariate grav. Cinci nave fusesera deja capturate de englezi, francezi sau olandezi, iar pierderile acestora din urma pareau minime. Ducele de Medina Sidonia lua atunci decizia de a se intoarce in Spania, probabil pentru a pregati un alt atac mult mai bine sincronizat. Dorind sa salveze cat mai mult din efectivele sale militare, el decidea ca ruta de intoarcere sa se faca prin nordul Scotiei, apoi prin vestul Irlandei. Luptele trebuiau evitate cu orice pret, cu atat mai mult cu cat cele mai multe dintre vase fusesera deja avariate. O decizie care avea sa coste enorm Spania.

Filip al II-lea

Masacrul din Irlanda si nasterea unei noi puteri maritime 

Cu doar 110 vase din cele 130 cu care plecase din Lisabona, Ducele de Medina Sidonia se vedea nevoit sa infrunte teribilele ape ale Atlanticului de Nord. Era cu atat mai dificil cu cat spaniolii nu aveau cunostinta de puternicii curenti din nord si nici de desele furtuni care se isca in aceasta regiune. Cat de curand, alegerea facuta si mai ales faptul ca renuntasera la ancore pentru a scapa de navele incendiare ale lui Drake, avea sa se dovedeasca una catastrofala. Istoricii de azi sustin ca tentativa de invazie a Anglie a venit intr-unul dintre cele mai neinspirate momente. Atunci avea loc asa numita „Mica eră glaciară”, fenomen marcat de o racire accentuata a vremii si de furtuni extrem de violente, cu precadere in nord - exact ceea ce trebuia să infrunte Armada cea invincibila.



Sir Francis Drake

Loviti de furtuni napraznice, incapabili sa isi ancoreze vasele, spaniolii au pierdut numeroase galioane in furtunile nordice sau au esuat pe coasta irlandeza, acolo unde nu au primit niciun semn de mila. Conform datelor vremii, peste 5000 de marinari si soldati spanioli au pierit in mainile satenilor irlandezi. Cei mai multi dintre ei au fost ucisi pe loc de cutitele si batele locanicilor. Ordinele reginei Elisabeta I erau extrem de stricte – oricine ar fi ajutat, cat de putin, un invadator, trebuia sa plateasca cu viata alaturi de acesta.

O statistica sumbra arata faptul ca Medina Sidonia a pierdut cele mai multe nave nu atat in confruntarile cu englezii cat in incercarea sa disperata de a ocoli Irlanda. La final, doar 67 de nave si circa 10.000 de oameni din mandra Armada aveau sa mai atinga solul spaniol. Bolile severe si lipsurile au macinat insa echipajele chiar si dupa acostare. Marinarii au continuat sa isi piarda viata din cauza tifosului si a dizenteriei in spitalele improvizate pe corabiile ancorate in porturi, si asta pentru a nu starni epidemii in randul localnicilor.

Ingrozit, regele Filip al II-lea declara: „Eu am trimis Armada impotriva oamenilor, nu impotriva furtunilor si valurilor Domnului!”. In aceeasi ordine de idei, în Anglia, oamenii vedeau victoria flotei lor ca o victorie a protestantilor impotriva catolicilor. Sentimentele nationaliste atingeau paroxismul iar regina Elisabeta I si Sir Francis Drake intrau in legenda. Era, asa cum au numit-o cronicarii vremii, „cea mai mare victorie a Angliei dupa Batalia de la Azincourt”.

Istoria isi schimbase cursul. Chiar daca Spania continua sa pastreze controlul rutelor catre Americi pentru mai bine de un secol, in nord, in insulele britanice, tocmai se nascuse cea mai puternica flota a lumii.

PERSONALITĂŢI - NAPOLEON BONAPARTE 1

Pe întinderea de langă micuţa localitate belgiana Waterloo, in seara zilei de 18 iunie 1815, a luat sfârşit cea mai fascinantă poveste de succes a istoriei. Atunci a răsunat o comandă care nu mai fusese dată de peste 15 ani: "Garda se retrage!"

La nici 46 de ani, Napoleon I, cel de-al doilea fiu al unui nobil corsican scapatat, isi incheia cariera fulminanta inceputa in urma cu 22 de ani. Avea sa urmeze exilul din Sfanta Elena si apoi legendă.
Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a influentat atat de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viata lui este aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut sa fructifice la maximum toate oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia din 1789, micul caporal, cum cu atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi reusit sa depaseasca probabil gradul de colonel, sfarsindu-si cariera in cine stie ce burg prafuit din Normandia sau Gasconia, in calitate de comandant de garnizoana. Revolutia insa a descatusat energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare, modificand ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii. Napoleon nu a fost singurul caz, el alaturandu-se unei lungi liste din care putem sa-i citam pe Hoche, Marceau, Jourdan, Bernadotte, Lannes, Lefebvre, ca sa ne referim doar la segmentul militar al societatii franceze.

Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita combinatie intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si o inteligenta neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul celei mai aprige batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refacut complet, sa ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809), Montmirail (1814) raman niste capodopere de arta militara, prin viteza de executie, stiinta concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte cunostea pe de rost numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana si cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor ostasi, dar ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a scazut constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie purtate. Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti, entuziasti dar lipsiti de experienta si vigoarea veteranilor.

Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care a pus temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si forta de care aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a ocupat: infiintarea Bancii Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administratiei si introducerea institutiei prefectilor (1802), reforma sistemului educational si crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care ii poarta numele si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre.

La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele Italiei, protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice, controland si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania, Olanda si Westfalia. Inconjurat de ministri de valoarea unui Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Decrès la Marina sau Gaudin la Finante, Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci si intreaga Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte.

Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili precum Talleyrand sau Fouché, încrederea excesivă acordata rudelor sale, mediocrităţi notorii, au dus la adoptarea unor hotărâri dintre care cea privitoare la atacarea Rusiei (1812) i-a fost fatală.

Napoleon parea condamnat sa învingă mereu. Insa victoriile impotriva Austriei (1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat sa amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut tine pasul cu ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu bataliile de la Leipzig si Dresda (1813).

Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si intuitia din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit logic la 6 aprilie 1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o tentativa de sinucidere.

Cele O Suta de Zile (20 martie – 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge o pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si tratamentul la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe, guvernatorul insulei, au pus aureola martiriului pe fruntea celui care devenise deja mit. Intoarcerea ramasitelor sale pamantesti, in 1840, la Paris a reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o noua Franta, a marcat o epoca si a schimbat o lume.

"Dragostea este o prostie savarsita in doi."- Napoleon

Cu exceptia mamei sale, Letizia Ramolino Bonaparte (1749-1836), pe care Napoleon o venera, femeile nu au jucat un rol important in viata sa si nici unul in luarea deciziilor politice. Fara a fi un misogin absolut, imparatul considera menirea femeii redusa la organizarea casei si la cresterea copiilor. Asa se si explica aversiunea pe care o nutrea fata de femeile cu preocupari intelectuale, de genul doamnei de Stäel.

Initierea sexuala a viitorului imparat a avut loc pe 22 noiembrie 1787, la Paris, in compania unei prostituate din rau-famatul cartier Palais Royal. In 1795, se logodeste cu Désirée, viitoarea sotie a lui Bernadotte si regina a Suediei. Un an mai tarziu, se casatoreste cu Joséphine de Beauharnais (1763-1814), o aristocrata frivola cu destule aventuri amoroase la activ, continuate de altfel si in prima parte a mariajului. Scrisorile inflacarate pe care tanarul general i le trimite din Italia proaspetei sale mirese sunt mai degraba expresia unor redescoperite dorinte carnale decat manifestarea unei iubiri profunde. Va ramane insa atasat de ea si o va incorona imparateasa in 1804, in pofida opozitiei familiei sale. Divortul va surveni in 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Cea de-a doua sotie, arhiducesa Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), ii va darui fiul mult dorit, proclamat inca din leagan rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri tanar, in 1832, purtand titlul de duce de Reichstadt.

Una dintre amantele lui Napoleon, Eléonore Denuelle, va juca indirect un rol in despartirea imparatului de Joséphine, daruindu-i acestuia un fiu, viitorul conte de Léon (1806-1881), si confirmand astfel posibilitatea lui Napoleon de a avea urmasi.

Cea mai dezinteresata femeie din viata imparatului a fost insa Maria Walewska, poloneza de origine, imortalizata pe marele ecran de divina Greta Garbo. Si ea i-a daruit lui Napoleon un baiat, pe Alexandru (1810-1868), ajuns ministru de Externe in timpul celui de-al Doilea Imperiu.

Raman monumentale gafele pe care imparatul le savarsea cu naturalete in compania femeilor. Astfel, unei doamne care tocmai ii fusese prezentata, i-a adresat replica: „Vai, doamna, dar mi se spusese ca sunteti frumoasa!“ Pe doamna de Fleury, celebra pentru aventurile ei, a intrebat-o: „Doamna, tot va mai plac barbatii?“ – la care spirituala ducesa i-a raspuns: „Desigur, Maiestate, dar numai cand sunt politicosi.“

Ministrii marelui general

Una dintre marile calitati ale lui Napoleon a fost aceea de a se inconjura de oameni capabili, carora stia sa le motiveze competenta si loialitatea. Cerea mult celor care lucrau cu si pentru el in administratia statului, dar ii si rasplatea pe masura. Fiecare dintre ministrii sai era in sine o personalitate in domeniul de care se ocupa: Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Gaudin la Finante, Decrès la Marina, Berthier la Razboi, Portalis la Culte etc. Perioada de glorie a Consulatului si a Imperiului coincide practic cu activitatea in cadrul guvernului a acestor figuri ilustre. Insa, pe masura accentuarii tendintelor autoritare ale imparatului, opiniile ministrilor au inceput sa nu mai conteze, cei mai reprezentativi dintre ei, Talleyrand si Fouché, fiind destituiti. Oricum, personalitatea imparatului era atat de coplesitoare, incat rareori sfetnicii sai puteau sa-si impuna propriile proiecte daca ele nu erau in concordanta cu ideile lui Napoleon.

 Joseph Fouché (1759-1820)
Duce de Otranto din 1808, a fost fara indoiala un veritabil geniu al intrigii si al crimei. Cu o sanatate fragila, era destinat unei cariere ecleziastice, daca nu ar fi survenit Revolutia. Voteaza moartea lui Ludovic al XVI-lea si reprima cu salbaticie insurectia lioneza. Devine ministru al Politiei sub Directorat (1799), dar ii ofera lui Bonaparte doua milioane de franci in vederea loviturii de stat din 18 Brumar. Ca urmare, isi pastreaza portofoliul pana in 1810.

Desi dusman de moarte al lui Talleyrand, se intelege cu acesta in vederea rasturnarii lui Napoleon. Din nou ministru al Politiei in timpul celor O Suta de Zile, il tradeaza pe Napoleon in favoarea Bourbonilor. Este insa dizgratiat de acestia, care nu-i iarta votul din 1792. Moare in 1820 la Triest.

Ramane antologica descrierea pe care Chateaubriand a facut-o primirii in audienta a celor doi mari oameni politici, Talleyrand si Fouché, de catre regele Ludovic al XVIII-lea: „Usile se deschid, iata-i, se apropie, viciul la bratul crimei.“

Charles-Maurice de Talleyrand (1754-1838)
Este considerat de multi cea mai enigmatica si controversata figura a istoriei Frantei. Print din nastere, Talleyrand era de o inteligenta sclipitoare, superioara pe alocuri celei a imparatului. Abil, intrigant si spiritual, dar si depravat si corupt, Talleyrand a stiut sa treaca seniorial prin toate valtorile istoriei, fiind omul despre care se spunea ca „i-a tradat pe toti cei ce l-au cumparat“. Admiratorii sai sustin insa ca Talleyrand nu a facut altceva decat sa serveasca Franta si interesele ei pe termen lung.

Episcop in Vechiul Regim, nu ezita sa se ralieze Revolutiei, votand pentru secularizarea bunurilor bisericesti. Scapa de teroarea iacobina exilandu-se in Statele Unite. Uzand de influenta doamnei de Stäel, face sa fie numit ministru de Externe in timpul Directoratului, post pe care si-l mentine sub Consulat si Imperiu pana in 1807. Se distanteaza de Napoleon dupa interventia acestuia in Spania (1808) si furnizeaza informatii secrete Rusiei si Austriei, contra cost, fireste. In timpul Restauratiei, este numit prim-ministru de catre Ludovic al XVIII-lea, reprezentand Franta la Congresul de la Viena, unde da intreaga masura a talentelor sale diplomatice. Marginalizat ulterior de Bourboni, isi va incheia cariera ca ambasador al lui Ludovic-Filip la Londra (1830-1835), contribuind esential la rezolvarea problemei belgiene (1831).

Camarazi de arme

Napoleon era cel mai strălucit, dar nu singurul om căruia Revoluţia îi oferise sansa afirmarii. Majoritatea camarazilor de arme ai imparatului erau colegi de generatie cu el, formati in timpul razboaielor revolutionare, Bonaparte nefacand altceva decat sa-i selecteze in corpul sau de comanda dupa calitati si merite. El a avut intotdeauna grija sa lase fiecaruia dintre generalii sai initiativa atingerii obiectivelor stabilite. Imparatul le stimula creativitatea pe campul de batalie, astfel incat un Desaix la Marengo (1800), Soult la Austerlitz (1805) sau Davout la Auerstadt (1806) au jucat un rol esential in obtinerea unor victorii atribuite uneori, din motive politice, tot lui Napoleon. O data cu proclamarea Imperiului, in 1804, Napoleon a promovat la gradul de maresal 18 generali, pentru ca, pana in 1815, sa mai numeasca alti opt. Maresalii vor face parte din nou-creata nobilime imperiala, primind titluri pompoase, uneori exotice. Este cazul lui Suchet, facut duce de Albufera (1812), sau al lui Victor, innobilat duce de Belluna in 1808. Altii au primit grade de noblete in functie de prestatia lor pe campurile de lupta ale Revolutiei si Imperiului: Kellerman, ridicat la rangul de duce de Valmy in 1808, Masséna, numit duce de Rivoli tot in 1808, sau Ney, care primeste titlul de print de Moscova in 1813. Dar titlurile oferite nu flatau decat vanitatea generalilor sai, asa incat Napoleon a avut grija sa-i rasplateasca din plin cu bani, cu proprietati si palate menite sa ii ridice la nivelul vechilor nobili. Efectul a fost mai degraba pervers, deoarece, pe masura trecerii timpului, maresalii au simtit tot mai mult nevoia de a se bucura de aceste bogatii si privilegii, in loc sa-l urmeze pe imparat in campaniile sale lungi si istovitoare.

Napoleon si Hipocrat

Nici fenomenala putere de munca si nici fantastica memorie ale lui Napoleon nu sunt simple legende. In anii de glorie, imparatul era capabil sa dicteze planuri si ordine simultan mai multor secretari, trecand cu usurinta de la un subiect la altul. Aceste calitati erau grefate pe un organism viguros, desi constitutia sa fizica – slab si mic de statura (1,65 m) – nu l-ar fi indicat pentru o cariera atat de pretentioasa precum cea a armelor.

Ritmul sau de munca, programul uneori haotic, mesele frugale si somnul insuficient i-au afectat insa treptat sanatatea, astfel incat la 35 de ani devenise gras si chel, iritabil si ezitant. Avea sa inregistreze si cateva atacuri asemanatoare crizelor epileptice – mai degraba manifestari violente ale unor dese migrene de care Napoleon se plangea. In acelasi timp, imparatul suferea de ulcer gastric, care-i provoca uneori dureri atroce. In exilul pe Sfanta Elena, este posibil sa se fi imbolnavit si de hepatita acuta, dar moartea i-a fost provocata de un cancer al stomacului care i-a provocat o perforatie cu diametrul de cativa milimetri. Teoria otravirii lente cu arsenic de catre o persoana din anturajul sau de pe insula este posibila, dar putin probabila. Nu se poate insa neglija faptul ca arsenicul este un puternic agent cancerigen care, administrat in doze mici, pe termen lung, poate declansa boala.

Mareşalii Imparatului

» André Masséna (1758-1817)
A fost supranumit  de catre Napoleon „copilul indragit al victoriei“. Biruitor in bataliile de la Rivoli (1797) si Zürich (1799), a fost facut maresal in 1804 si duce de Rivoli in 1808. In 1809, are o contributie esentiala in victoria de la Wagram si primeste titlul de print de Essling (1810). Guvernator al Parisului  in iulie 1815, Masséna este inlocuit de catre Bourboni. Numele sau figureaza pe Arcul de Triumf.

» Michel Ney (1769-1815)
S-a facut cunoscut drept „bravul bravilor“, omul despre care Napoleon spunea: „Ney este cel mai viteaz dintre oameni, aceasta ii incununeaza toate calitatile.“ S-a ilustrat in toate campaniile Revolutiei si ale Imperiului, cu deosebire in cea din 1805 impotriva Austriei, care-i va aduce titlul de duce de Elchingen, si in cea din 1812 contra Rusiei, care-l va inalta la rangul de print de Moscova (1813). Lupta ca un leu la Waterloo (18 iunie 1815), ramanand celebre cuvintele sale adresate cavaleristilor pe care ii conduce in ultima lor sarja: „Veniti sa vedeti cum moare un maresal al Frantei!“ Gloantele l-au ocolit in mod miraculos atunci, dar nu si sase luni mai tarziu, cand a fost executat pe campul de la Grenelle, dupa un proces intentat de Bourboni pentru tradare. A murit cum traise, ca un viteaz, refuzand sa fie legat la ochi si ordonand plutonului: „Soldati, drept in inima!“

» Nicolas Soult (1768-1851)
Maresal incepand din 1804, s-a distins in campania care a culminat cu victoria de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Numit duce de Dalmatia, a luptat in 1813 impotriva lui Wellington, in Spania. Desi ministru de Razboi in guvernul lui Ludovic al XVIII-lea, se raliaza lui Napoleon in timpul celor O Suta de Zile, luptand cu bravura la Waterloo. Este singurul dintre maresalii lui Napoleon care va juca un important rol politic in timpul Monarhiei din iulie (1830-1848), fiind numit ministru de Externe si prim-ministru al Frantei intre 1840-1847.

» Louis-Nicolas Davout (1770-1823)
Maresal din 1804, a castigat, singur impotriva unor forte mult superioare, batalia de la Auerstadt (1806) impotriva prusacilor. A fost rasplatit cu titlurile de duce de Auerstadt in 1808 si print de Eckmühl in 1809. Organizeaza marea armata (600.000 oameni) in campania impotriva Rusiei (1812) si se distinge in batalia de la Borodino. In timpul celor O Suta de Zile, Napoleon il numeste ministru de Razboi. Este printre putinii generali care n-au cunoscut infrangerea pe campul de batalie.

» François-Joseph Lefèbvre (1755-1820)
Maresal din 1804, a ramas celebru si ca sot al Catherinei Hubscher, popularizata de catre V. Sardou in Madame Sans-Gêne. Fiu al unui husar, se inroleaza in armata la 18 ani. In 1789 este sergent, in 1793 general. Il ajuta in mod decisiv pe Napoleon in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799. Devine comandant al Garzii Imperiale si, in 1807, primeste titlul de duce de Danzig. Imparatul, recunoscator pentru cucerirea orasului hanseatic, ii ofera si un frumos pachet, spunandu-i: „Ai aici niste ciocolata; stii, micile cadouri intretin marile prietenii.“ Inauntru se aflau 800.000 de franci. De atunci, prin eufemism, banii au mai fost numiti si „ciocolata de Danzig“. Este facut pair de catre Ludovic al XVIII-lea in 1814, dar se raliaza lui Napoleon dupa reintoarcerea acestuia din insula Elba. Moare in 1820, fiind ingropat langa Masséna, in cimitirul Père Lachaise.

» Auguste Marmont (1774-1852)
Facut maresal in 1809, a fost in tinerete aghiotantul lui Napoleon. Numit guvernator al Iliriei si duce de Ragusa in 1808, a luptat initial in Portugalia si s-a distins in campania din 1814, pana la armistitiul pe care l-a incheiat in mod unilateral cu aliatii, provocand abdicarea imparatului, la 6 aprilie. Tradarea i-a transformat titlul in substantiv comun, „ragusada“ devenind sinonimul feloniei. A murit dispretuit de toti.

Spre sfarsitul Imperiului, majoritatea generalilor nu mai raspundeau atat de entuziast apelurilor lui Napoleon. Luptand mai degraba din obligatie si din onoare, maresalii au sfarsit prin a-l parasi pe imparat, raliindu-se cauzei Bourbonilor si prestandu-le acestora juramantul de credinta.

Familia Bonaparte

Nedezmintindu-si originea corsicana, Bonaparte a avut un acut simt al familiei, facandu-i partasi ai norocului sau pe toti cei de acelasi sange cu el.

» Joseph (1767-1844)
Cel mai mare dintre frati a fost facut rege al Neapolelui (1806-1808), dupa care a fost mutat pe tronul Spaniei (1808-1814). Locul vacant din Italia a fost luat de sotul Carolinei Bonaparte (1782-1839), vestitul maresal Murat, despre care imperialul sau cumnat avea sa spuna: „Inima de leu, dar cap de catar.“ Confirmandu-i aprecierea, Murat avea sa-l tradeze pe Napoleon in 1814, pentru ca mai apoi sa i se alature in timpul celor O Suta de Zile. A fost executat de catre austrieci in 1815.

» Louis (1778-1846)Alt frate se va pricopsi cu tronul Olandei (1806-1810) si cu mana Hortensiei de Beauharnais, fiica Joséphinei, prima sotie a imparatului. Jalnic ca rege, Louis s-a dovedit jalnic si ca sot, avand doar meritul – discutabil, dupa unii contemporani – de a fi fost parintele viitorului Napoleon al III-lea
(1808-1873).

» Jérôme (1784-1860)
Celui mai mic dintre frati i se va confectiona un regat de opereta in inima Germaniei: Westfalia. Nici el nu-i va fi de vreun folos lui Napoleon, parasindu-si trupele in timpul expeditiei din Rusia si retragandu-se in palatul sau de la Cassel. Avea sa fie insa singurul dintre fratii Bonaparte care va supravietui Restauratiei si Monarhiei din iulie, apucand sa-si vada nepotul, pe Napoleon al III-lea, pe tronul imperial. » Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)

» Eliza (1777-1820) si Paulina (1780-1825)
Primei surori a imparatului i s-au acordat titlurile de printesa de Lucca si Piombino si de mare ducesa de Toscana, iar celei de-a doua – pe cel de ducesa de Guastalla, pozitie din care a fost maritata cu printul Borghese (1803).

Rude parvenite

Familia s-a dovedit o permanenta sursa de pretentii, barfe si intrigi, fiecare dintre membrii ei inchipuindu-si ca reprezinta ceva in absenta augustului frate. Singur Lucien (1775-1840) si-a dovedit utilitatea in timpul loviturii de stat din 18 Brumar 1799, cand, in calitate de presedinte al celor 500 (corpul legislativ al Frantei), a salvat o situatie ce putea sa devina dramatica pentru Napoleon. Fire independenta si hotarata, a ales sa se casatoreasca din dragoste cu o vaduva americana, Alexandrine Jouberthon (1803), in pofida opozitiei fratelui sau. A fost marginalizat si s-a retras la Roma, unde papa i-a acordat titlul de print de Canino. Tabloul nu ar fi complet fara Bernadotte, sotul lui Désirée Clary, marea iubire din tinerete a lui Bonaparte, intrat in familia imperiala gratie casatoriei lui Joseph cu Julie Clary, sora lui Désirée. Fostul sergent Bellejambe va deveni maresal in 1804 si print de Ponte Corvo in 1806, inainte de a fi desemnat print mostenitor al Suediei (1810), al carei tron il va ocupa intre 1818 si 1844.

Va lupta împotriva lui Napoleon in campaniile din 1813 si 1814 si, culmea ironiei, la autopsie i se va descoperi pe brat un tatuaj cu lozinca „Moarte regilor“ – reminiscenta, fara indoiala, a unei tinereti marcate de Revolutie. Cu exceptia lui Lucien si a Paulinei, fire cocheta si usuratica dar cu suflet mare, Napoleon s-a vazut dezamagit de toata aceasta pletora de regi si regine, printi si printese pe care el ii crease si care-si imaginau ca tronurile pe care le ocupau erau expresia gratiei divine sau a vointei populare, uitand ca nu reprezentau altceva decat reflexiile autoritatii imperiale, simple instrumente ale politicii lui Napoleon, caruia ii datorau totul si nu i-au oferit nimic.

ŢĂRILE ROMÂNE - Războiul ruso-turc din 1768-1774. Pacea de la Kuciuc-Kainargi (1768 - 1774)

Sub Ecaterina II, Imperiul Rus a făcut un pas mare spre hotarele Moldovei. Armatele Ecaterinei II au trecut prin Polonia, ţară care pe atunci era cu totul supusă influenţei ruseşti şi au năvălit în Moldova.



Ecaterina a II-a  1762-1796



Războiul ruso-turc a început în 1768, când Goliţin a trecut Nistrul şi a ocupat Hotinul şi Iaşul; în curând însă a fost silit să treacă Nistrul înapoi. Goliţin a cedat comandamentul lui Rumeanţev, care a învins pe turci lângă Kameniţa. Constantin Mavrocordat, care tocmai îşi începuse ultima lui domnie, a fost prins de soldaţii ruşi la Galaţi şi trimis în Rusia. Generalul Kazarin, ajutat de voluntari munteni, în frunte cu spătarul Pârvu Cantacuzino, a ocupat Bucureştiul unde domnul Gheorghe Ghica a fost şi el prins.

Imediat după ocuparea celor două principate, au pornit la Sankt-Petersburg, capitala Imperiului Rus, delegaţii de boieri munteni şi moldoveni, ca să prezinte ţarinei supunerea românilor şi dorinţele lor.

-Delegaţia boierilor din Muntenia a cerut alipirea ţării la Imperiul Rus, însă cu drept de autonomie: ţara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub guvernator rus, veniturile visteriei să se trimită spre Imperiul Rus.



Nicolae Mavrocordat
1733-1735, 1741-43, 1748-1749, 1769



-Delegaţia boierilor din Moldova ceruse ca acestă să devină pur şi simplu judeţ (oblasti) a Imperiului Rus. Ruşii însă nu s-au putut bucura de victoriile lor, căci sub ameninţare de război cu Imperiul Austriac, care nu putea să vadă principatele româneşti în componenţa Imperiului Rus, au fost siliţi să încheie pace cu Turcii, renunţând la cuceririle făcute.



Mustafa al III-le 1757-1774



La 10 iulie 1774 s-a încheiat Pacea de la Kuciuc-Kainargi, în Dobrogea de sud. Stipulările tratatului, contrariu pretenţiilor Imperiului Rus, care cerea Oceakov-ul, întrega Moldovă şi Muntenia (Ţara Românească), s-au mărginit în a ceda Imperiului Rus Kerci-ul şi Enicale, precum şi a proclama pe tătarii din Crimeea independenţi de Turcia. Prin Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi Moldova şi Muntenia, au rămas sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li s-a recunoscut dreptul de control şi de apărare a românilor contra abuzurilor turceşti. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în principatele române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus a exercitat un control şi au un amestec continuu în toate afacerile ţărilor române.

Cu toată dorinţa Imperiului Rus de a cuceri ambele Principate Dunărene, scopul nu a putut fi realizat. In locul celor două ţări, a primit o bucată din Polonia. Imperiul Austriac însă, folosindu-se de împrejurările favorabile pentru el, a ocupat atunci teritorii din nordul Moldovei, pe care le vor numi ulterior Bucovina şi pe care le-a anexat ca provincie a Imperiului Austriac în 1777.