miercuri, 27 iulie 2011

ROMA - APEDUCTE


Pont du Gard - Franţa

Pont du Gard - Franţa
 Apeductul era în antichitate o lucrare destinată aducţiunii de apă pentru consum uman şi industrial. Cuvântul apeduct derivă de la cuvântul  aquaeductus de origine latină ( aqua = apă şi ductus = a duce, a conduce - derivat din verbul ducere).

Segovia - spania

Apeductele au apărut în cea mai adâncă antichitate a Orientului Apropiat şi Mijlociu, pentru nevoi de irigaţii în Mesopotamia şi Egipt. Foarte curând, şi aproape concomitent, au apărut şi primele sisteme de alimentaţie cu apă a zonelor urbanizate situate la distanţă de cursurile de apă, sau de izvoare îndestulătoare. Un prim exemplu poate fi reprezentat de alimentarea oraşului Cnossoa, din Creta, la mijlocul celui de al doilea  mileniu al erei antice. Deasemeni, s-au găsit tunrlr săpate de evrei pentru alimentarea cu apă a fortăreţei Megiddo. deasemeni, Biblia povesteşte despre amenajările lui Ezechias la izvorul Gihon, cu săparea unui tunel pentru alimentarea bazinului Silwan, la Ierusalim, a jurul anului 700 e.A, cu scopul de a asigura apărarea oraşului contra lui Sennacherib.

Tarragona - Spania

La rândul lui, Sennacherib a construit un pod-apeduct, la jerwan, lung de 280 de metri. Este crl mai vechi apeduct cunoscut.
Această modalitate de alimentare a fost practicată şi de fenicieni pentru a duce apa de la Kasimieh la Tyr. De la fenicieni această tehnică a trecut la greci, la etrusci şi apoi la romani. Romanii au fost cei care au adus la perfecţiune şi la grandoare transportul apei în antichitate, astfel că astăzi când se vorbeşte de apeducte, gândul zboară imediat la civilizaţia şi talentul constructiv roman.

Merida - Spania

Merida - San Lazaro - Spania

La începuturi, apa a fost dirijată prin conducte, sau tuburi, simple, de pământ ars, sau metalice (în special plumb). Apeductele propriu-zise s-au dezvoltat treptat, pe măsura progresului tehnic, care a permis construirea de opere de artă constructivă:
- tuneluri care permiteau apei să depăşească colinele importante.
- tranşee săpate pe curbele de nivel ale colinelor, când înălţimea acelora nu era importantă.
- poduri-apeduct necesare traversării de văi sau braţe de mare, păstrând o pantă de scurgere constantă.


Aqua Tepula - Roma

- sifoane inversate pentru trecerea văilor inportante cu folosirea de conducte.
Apeductele antice foloseau numai forţa de gravitaţie pentru a îndrepta apa. Era de ajuns să se dea o uşoară înclinaţie conductelor pentru ca apa să curgă spre destinaţie. Inconvenientul apărea atunci când trebuia depăşită o colină. Aceea trebuia înconjurată, străpunsă de un tunel. La fel, pentru a trece peste o vale trebuia construit un pod, sau realizat un sifon.


Apeduct de la Mons la Frejus - Franţa
 La toate popoarele anterioare, precum şi la romani, cea mai mare parte a traseului apeductelor era subterană şi mult mai puţin spectaculoasă decât porţiunea cu poduri şi viaducte. Traseul subteran era mai puţin costisitor şi ascuns vederii inamicilor în caz de asedii, dar şi celor predispuşi de a fura apă pe canale clandestine.
Apeductele romane au lăsat mulţime de vestigii din porţiunile lor supraterane, peste întreaga întindere a imperiului. Acestea sunt cele mai spectaculoase, dar, desigur, porţiunile de apeducte subterane sunt mult mai numerose, însă ascunse privirii. Unele dintre cele mai renumite şi vizitate vestigii de poduri-viaduct sunt: apeductele de la Segovia, Merida şi Tarragona (Spania), Pont du Gard (Franţa), apeductul de la Cartagina (Tunisia), apeductul lui Valens de la Istanbul (Turcia), apeductul de la Mons la Frejus (Franţa), apeductul de la Jouy-aux-Arche de lângă Metz (Franţa), apeductul de la Eifel (Germania), apeductul de la Mainz (Germania), apeductul de la Caesarea (Israel), apeductul de la Berbegal, aproap de Arles (Franţa),  apeductele din Roma, de la Pergam (Turcia) şi multe altele.


Apeduct Zaghuan - Cartagina

Subterană - Zaghuan - Cartagina
 Există o divesitate de soluţii constructive ale apeductelor, impuse desigur de caracteristicile traseului, ale surselor, al lungimii, debitului, etc. Un exemplu îl poate constitui, pentru analiză, apeductul de la Mons la Frejus (Franţa), în provincia Var, cu o lungime de 41.567 metri, o denivelare de 515 metri şi un debit de 300 litri/sec. Acesta este, parţial, încă în funcţiune şi are traseu subteran aproaspe în întregime. Trece pe un pod-apeduct suprateran, cu puţin înainte de a ajunge la Frejus, astfel încât să păstreze o înălţime suficientă pentru a alimenta cu apă la nivelul superior al captării de la destinaţie.


Apeductul de la Eifel - Germania

Apeduct Eifel - Germania

Eifel - Germania
  De-a lungul a cinci secole şi jumătate pentru Roma s-au construit unsprezece apeducte. Rle au avut ca scop principal aprovizionarea suficientă cu apă a populaţiei, incluzând şi consumul pentru băi, terme, fântâni publice pentru servirea populaţiei şi fântâni publice ornamentale.


Apeductul de la Arcueil -Cachan  Franţa

Subterana de apeduct la Marly le Roi - Franţa

Huesca - Spania
 La sfârşitul sec. 1 e.N, capacitatea apeductelor Romei a atins debitul de 1.030.000 metri cubi pe zi. Teoretic ele aduceau mai mult de 1000 litri pentru un locuitor, o cantitate dublă faţă de cea primită astăzi de cei ce trăiesc în Roma. Statistici detaliate pentru fiecare apeduct existent în Roma în jurul anului 97 e.N, au fost notate de Sextus Julis Frontinus în tratatul său De aquaeductibus urbis Romae, el fiind conservatorul apeductelor oraşului pe timpul împăratului Nerva. Pentru ultimile două dintre apeductele din lista ce urmează lipsesc detaliile privind debitele deoarece au fost construite ulterior vieţii lui Frontinus.


Apeductul lui Valens - Istanbul
- Aqua Appia (312 e.A) - 16,6 Km - 29.000 mc/zi - Appius Claudius Caecus, Caius Plautius Venox
- Aqua Anio Vetus (272-269 e.A) - 63,7 Km - 63.000 mc/zi - Lucius papirius Cursor, Manius Curius
                                                                                                Dentatus, Marcus Fulvius Flacchus
- Aqua Marcia (144-140 e.A) - 91,4 km - 80.000 mc/zi - Quintus Marcius Rex
- Aqua Tepula (125 e.A) - 18 km - 18.000 mc/zi - Lucius Cassius Longinus, Cnaeus Servilius Caepio
- Aqua Iulia (33 e.A) - 22,9 Km - 33.000 mc/zi - Marcus Vipsanius Agrippa
- Aqua Virgo (19 e.A) - 20,9 Km - 104.000 mc/zi - Marcus Vipsanius Agrippa
- Aqua Alsietina (2 e.A) - 32,9 Km - 16.300 mc/zi - Augustus
- Aqua Anio Novus (32-52 e.N) - 87 km - 168.000 mc/zi - Caligula şi Claudius
- Aqua Claudia (38-52 e.N) - 68,7 Km - 66.000 mc/zi - Caligula şi Claudius
- Aqua Traiana (109 e.N) - 59,2 Km -  debit neprecizat - Traianus
- Aqua Alexandriana (226 e.N) - 22 Km - debit neprecizat - Alexander Severus


Apeductul lui Valens - Istanbul
 In lucrarea sa, Frontinus a transmis date suplimentare privind personalităţile care s-au ocupat de construirea apeductelor, privind debitele de intrare în apeducte, debitele reglementate şi debitele măsurate de el (cele consemnate în tabelul de mai sus). O atenţie specială a acordat diferenţelor de nivel între punctul de plecare şi de sosire (acestea nu au mai fost consemnate aici).


Apeductul de la Buc - Franţa 
 Până în anul 312 e.A, romanii se limitau la aprovizionarea cu apă din Tibru, din puţuri şi izvoare. Sursele de apă constituiau motiv de veneraţie şi de cult religios. Se credea că pe această cale s-ar obţine sănătatea celor bolnavi.


Vechea Caesarea - Israel
 Degradarea dramatică a salubrităţii şi caracterul greoi şi insuicient al aprovizionării tradiţionale cu a apă a condus spre investiţii în apeducte care să aducă Romei mari cantităţi de apă curată dinspre zona colinară de la mică sau mai mare distanţă. ca urmare cei doi cenzori din anul 312 e.A au lansat construcţia primului apeduct. apele captate pe colinele Sabina au fost aduse în oraş prin canale, aproape în totalitate, subterane. diferenţa de nivel între sursă şi destinaţie a fost 10 metri pe o lungime de 16,6 Km. Construcţia a constituit o realizare remarcabilă pentru tehnica din sec.al 4-lea e.A, trebuind să se aducă pe această cale 76.000 mc/zi de apă.


Apeduct Gier - Chaponost   Franţa
 După acest început, timp de cinci secole şi jumătate zestrea de apeducte a Romei a crescut etapal, reuşindu-se să se aducă şi chiar să se depăşească necesarul de apă al marelui şi aglomeratului oraş. Conform calculelor lui Frontinus, la sfârşitul sec. 1 e.N, debitul apeductelor Romei era de 1.030.000 mc/zi, dar prin deturnări frauduloase şi prin diverse pierderi necontrolate se sustrăgeau şi se pierdeau circa 450.000 mc de apă pe zi, adică 44% din debit. In calitate de administrator, el a readus la normal distribuţia iniţială a apeductelor, după ce a pus capăt deturnărilor şi neglijenţelor. S-au construit şi noi arcade pentru porţiunile supraterane. In plus, împăratul Nerva a decis ca apele sosite la Roma să fie conduse prin canale separate, pentru a se evita amestecarea apei foarte bune, precum cea de la apeductele Murcia şi Claudia, cu cea dela Aqua Anio Novus. fiecare apă, după calitatea sa, era utilizată pentru diverse destinaţii. Cea mai bună era dirijată pentru nevoile de consum, iar cea mai tulbure pentru grădini, terme sau destinaţii industriale.


Sbeitla (antica Sufetula) -  Tunisia

Apeductul de la Makthar - Tunisia

Apeductul de Jemma (Zama ) - Tunisia

Apeductul de la Aspendos - Turcia
   La cei 1.030.000 mc de apă pe zi constataţi de Frontinus s-au adăugat, ulterior, cantităţile de apă aduse de apeductul lui Traianus, la începutul sec.al 2-lea e.N şi cel al lui Alşexander Severus, în sec.al 3-lea e.N.
Apa care curgea prin apeducte era proprietate publică. La sosire era îndreptată spre rezervoare numite castella şi ulterior era distribuită spre fântânile publice destinate populaţiei, spre terme şi, desigur, spre palatele imperiale. Apa era distribuită prin oraşului prin itermediul unor reţele de distribuţie din tuburi de plumb plasate sub trotuare.
Apeductele pătrundeau în Roma prin aceeaşi yonă, adică prin cartierul din apropierea porţii Maggiore. Parcursul lor aproape integral subteran nu era menit numai să le ţină ascunse de eventuali inamici care ar fi asediat oraşul, dar, mai ales, de intenţiile ilegale ale celor care se aflau în proximitatea traseului lor. Străpugerile ilegale ale canalelor subterane de apă au crescut continuu şi au devenit o plagă în ultimile secole ale imperiului. Străpungerile erau o sursă de venituri atât pentru cei ce aveau în îngrijire aducţiunile de apă, cât şi pentru diverşi infractori privaţi. Toţi provocau străpungeri ale canalelor subterane şi dirjau apa spre proprietăţile celor care plăteau. Toate acţiunile de degradarea apeductelor, erau surse de venituri clandestine mari în detrimentul folosinţei publice.


Aqua Appia - Roma

Aqua Alexandriana - Roma

Aqua Anio Novus - Roma
Furturi din apa apeductelor se produceau şi în afara Romei, în folosul unor bogaţi ce deţineau mari domenii şi vile. aceştia îşi puteau creşte luxul prin alimentarea gratuită a grădinilor întinse, a fântânilor ornamentale şi a bazinelor proprii.
Aqua Anio Vetus - Roma

Faptele ilegale împotriva apeductelor s-au amplificat progresiv, relevând profunda degradare a serviciilor de apă ale Romei, în care s-a instalat confuzia, neglijenţa şi necinstea. Toate străpugerile ilicite ale apeductelor principale, sau ale unor canale secundare au presupus imense distrugeri. Porţiunile de suprafaţă ale apeductelor erau cel mai greu de atacat de către infractori, prin însăşi constituţia lor fizică impresionantă.


Aqua Claudia - Roma

Aqua Claudia - Roma

Aqua Claudia - Roma

Aqua Julia - Roma

Porta Maggiore, unde se intersectau
cinci apeducte: Aqua Claudia, Aqua Anio Novus,
aqua Marcia, Aqua Tepula, Aqua Julia 

Aqua Marcia - Roma
Timpul şi barbarii şi-au spus cuvântul asupra degradării, sau a distrugerii apeductelor Romei, dar trebuie recunoscut că acele procese au început încă din timpul în care puterea imperiului era la apogeu, prin corupţia şi inconştienţa cetăţenilor săi.

Aqua Traiana - Roma

Fontana di Trevi este alimentată din Aqua Virgo


luni, 25 iulie 2011

ROMA - GLADIATORII PATRUPEZI

Totul a inceput in anul 264 i.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai tarziu, Aemilius Lepidus arunca in arena douazeci si doua de perechi de gladiatori. Roma prinsese gustul sangelui... Asa au luat nastere jocurile de o cruzime fara margini, care aveau sa macine pentru 668 de ani (264 i.Hr. -404 d.Hr.) hecatombe de cadavre umane si aveau sa transforme intr-o masa de carne sangeranda splendide exemplare ale lumii animale. Necuvantatoarele de talie mare nu au fost crutate... cu cat un animal era mai de temut, cu atat mai mult specia sa era haituita si capturata pentru a lupta in numeroase arene presarate prin intregul Imperiu Roman. Intr-un amestec insolit, de oameni si lei, zebre si tigri, leoparzi si ursi, elefanti si rinoceri, girafe, mistreti, lupi, caini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea si-au dat viata, fortate sa lupte intre ele in acesta adevarata Vale a Plangerii. Totul pentru pofta nesanatoasa de violenta a unui public care fremata excitat de vedera sangelui inecand arena...
Un psihiatru modern pus sa explice bucuria traita de unii oameni atunci cand vad animale sfasiindu-se intre ele, ar da acestora verdictul de sadism comportamental nascut pe baza complexelor de inferioritate, totul grefat pe traume din copilarie combinate cu lipsa unui mediu familial normal. Totusi, adevaratele cauze pentru care o intreaga patura sociala din probabil cel mai stralucitor imperiu la Antichitatii era atrasa de lupte, erau mult mai diversificate decat par la o simpla privire. Aici avem de-a face, in primul rand, cu o cauza patriotard-revansarda. Stapanii Romei, fie ei senatori sau imparati, doreau astfel sa-si asigure pozitia in fata multimii, stimuland in acelasi timp mandria si identitatea ei nationala. Plebeul Romei, chiar daca era un sarantoc lepros si ros de vicii, trebuia facut sa se simta superior oricarui alt om. Nu degeaba indivizii care nu aveau ascendenta greaca sau romana, erau denumiti dispretuitor – barbari! Plebeul de rand trebuia stimulat, trebuia facut sa se simta important, trebuia sa vada cu proprii ochi maximul de distractie din acea vreme, oferit lui de suveranii romani. Plebea (pleava!) Romei era in acelasi timp o forta de temut, de care patricienii si senatorii romani tineau cont cu strasnicie. Sarantoci si bolnavi, acestia erau masa populatiei romane; altfel statutul lor social era unul temut si invidiat. Un plebeu roman era mai respectat decat un nobil bogat din Tracia, Galia sau Africa tocmai datorita ascendentei sale de cetatean roman. In plus, Imperiul Roman a cunoscut numeroase revolte ale cetatenilor sai, nemultumiti de taxele sau pretul alimentelor aflat in crestere.
Pentru a-si tine sub control o populatie ale carei pretentii materiale cresteau in mod proportional cu extinderea si jafurile inteprinse de Imperiu, conducatorii Romei s-au folosit de implementarea luptelor de gladiatori si animale. Cetateanul roman era facut dependent de aceasta forma de distractie, devenita intre timp afacere, practic in acelasi mod in care oamenii din prezent sunt dependenti de vizionarea meciurilor de fotbal, baschet sau rugby. O alta cauza era data de dorinta subconstienta a omului de a-si demonstra ca a ajuns sa stapaneasca si sa ucida toate fiarele pamantului care, in trecutul indepartat, il vanau frecvent. Pentru romani nu a existat un mod mai bun de a-si demonstra acest lucru, decat prin organizarea de lupte in care cele mai temute animale sa se sfasie unele pe altele pentru distractia si amuzamentul multimilor.
Unii istorici, printre care si Pierre Grimal, acrediteaza ideea unei origini straine a luptelor intre animale. Prezenta repetata a taurilor in arena pare sa confirme aceasta ipoteza, caci sacrificiul taurilor aminteste de semnificatia acestui animal-simbol in cadrul civilizatiilor persane, egiptene, babiloniene si minoice. Sa vedem oare in coridele tinute in Spania la ora 5 dupa amiaza o continuitate a acestui tip de sacrificii ? Se pare ca da. Alti istorici precum J. C. Fredouille considera luptele intre animale din Colloseum drept o reminsicenta arhaica a riturilor religioase preitalice, precum si o supravietuire a sacrificiilor omenesti si animale in cinstea zeului Saturn si a zeilor chtonieni. In luna aprilie a fiecarui an, in timpul jocurilor zeitei Persefona, erau lansate in amfiteatre cate 10 vulpi cu faclii aprinse legate de coada. Sarmanele animale intruchipau sufletul deznadajduit al sotiei stapanului Infernului...

Nevinovatii din arena 
Printre cele mai cautate animale pentru lupte erau felinele mari, ursii si lupii. Foarte gustate ramaneau si meciurile intre mistreti si tauri sau ursi si mistreti. Pentru a procura numarul sporit de gladiatori cu blana, gheara si coarne, romanii au dezvoltat o adevarata industrie specializata in capturarea si transportul spre Roma al animalelor din Asia, Europa si nordul Africii. Astfel au pierit la propriu inca din Antichitate numeroase specii de animale. Datorita luptelor din arene au disparut elefantii, rinocerii si hipopotamii din Egiptul, Algeria, Tunisia, Libia si Marocul din zilele noastre. Leii si leoparzii au supravietuit in numar infim pana in prag de secol XIX, nereusind niciodata sa-si refaca efectivele decimate de cererea de luptatori patrupezi din perioada luptelor in Colosseum. Echipele de vanatori care aveau sarcina de a captura vii si nevinovate animalele destinate luptelor ajunsesera la o astfel de eficienta incat inventasera capcane mobile, gropi cu intrarea mascata de frunze, custi culisante. Inventivitatea lor a mers intr-atat incat sedau leii si panterele cu ajutorul cadavrelor de animale impanate cu droguri usoare!
Meciurile in care animalele luptau unele cu celelalte sau impotriva gladiatorilor erau extrem de gustate, in parte datorita dorintei plebei de a vedea gladiatorii, care simbolizau Roma, in lupta cu fiarele, care simbolizau dusmanii clasici ai Imperiului. Astfel, ursii erau considerati inruchiparea Daciei, leii - ai Cartanginei, in timp ce tigrii erau perceputi drept temutul Imperiu al Partilor. Un alt motiv pentru succesul acestor lupte era reprezentat de raritatea animalelor. Capturarea si transportul unui leu, tigru sau urs, era o operatiune extrem de riscanta si costisitoare care trebuia sa ia in calcul cantitatea considerabila de carne pentru hrana animalului, sau posibilitatea ca acesta sa moara datorita stresului captivitatii. Deosebit de scumpi erau in special tigrii, primiti deseori sub forma de cadouri din partea unei capetenii de trib din Caucaz, sau cumparati la preturi exorbitante de la negutatorii de animale din Persia.

Foarte gustate erau luptele intre cei doi eterni rivali, leul si tigrul. Conform marturiilor timpului se pare ca tigrii erau in general luptatori mai buni, desi exista destule date despre lei care au invins tigri. Alti oponenti redutabili pentru ambele feline erau ursii buni capturati in codrii seculari ai Daciei. Ursii din Carpati reuseau deseori sa ucida lei si tigri in urma unor lupte cumplite care au inrosit de sange nevinovat nisipul amfiteatrelor. Toate aceste suflete chinuite au fost fortate sa se ucida spre satisfactia unui public viciat pana in maduva oaselor, dupa cum cugeta trist insusi Dante Alighieri.

In mod paradoxal, animalele carnivore nu sunt niste luptatori straluciti in mediul lor natural, asa cum se asteapta majoritarea oamenilor! Sa vanezi este una, sa lupti este altceva. Carnivorele stiu acest lucru si evita instinctual lupta. Un tigru, o pantera sau un lup cu o rana la picior este condamnat sa moara de foame, nemaifiind in forma fizica desavarsita pentru a-si captura prada cu succes. Pradatorii trebuie sa astepte pana cand ranilelor se vor vindeca pentru a vana din nou. Daca vindecarea unei rani dureaza mai mult de 2 saptamani, animalul este condamnat la inanitie. Cu atat mai mare este crima de a sili la lupta un animal caruia instinctul sau i-a dictat de mileniii sa evite confruntarile inutile. Pentru a “corecta” asta, romanii obisnuiau sa intepe si sa chinuie animalele care urmau sa intre in arena pentru a le spori furia si irascibilitatea. Odata ajunse in arena, lumina orbitoare a soarelui, albul nisipului si urletele multimii dezlantuite isterizau la maxim nevinovatele animale.

Escrocherii, dopaje, condamnati 
Lupele intre animale desteptau pasiuni, nasteau pariuri imense si dadeau dependenta impatimtilor genului. S-a ajuns pana intr-acolo incat se faceau escrocherii in care un leu sau tigru renumit era dopat incat sa devina mai lent in lupta, facilitand in acest mod victoria unui alt leu slab cotat. Frauda a ajuns si in cadrul luptelor intre ursi, lei si tigri pe de o parte si gladiatori umani pe celalata. Istoria ne aduce marturie cazurile mai multor gladiatori care se temeu de confruntarea cu fiarele si plateu in avans doparea animalelor incat sa devina mai lente , iar ei sa le ucida fara riscuri. Totusi, imparatii romani nu tolerau astfel de escrocherii, unii propietari de fiare care isi otraveau lent animalele inainte luptei, precum Petronius din Sicilia sau Marcus din Libia, fiind descoperiti si sfarsind in arena drept hrana pentru propriile animale.
Organizate initial la poalele unui deal, cu un mobilier primitv, usor de demontat la sfarsitul “spectacolului”, jocurile de gladiatori aveau sa duca la crearea unei arhitecturi specifice, Amfiteatrul. Cel mai fastuos si cunoscut era fara indoiala Colosseumul din centrul Romei. Dintre cele peste 200 de amfiteatre identificate in lumea romana, cel mai vechi pare sa fie cel de la Pompei (70-65 i.Hr.). In provincia Dacia Romana au fost descoperite trei : Sarmizegetuza Ulpia Traiana, Porolissum (astazi Moigrad in Salaj) si Apullum (Alba Iulia). Romanii au fost uimiti sa descopere ca dacii nu erau deloc interesati sa privesca la chinurile animalelor din arena, astfel ca in scurt timp, cele trei arene au dat faliment!

Spectacolele incepeau la Roma odata cu rasaritul soarelui, prelungindu-se uneori sub lumina facliilor pana noaptea tarziu. In zori aveau loc executiile. La inceput, talharii, violatorii, ucigasii si escrocii Romei erau executati prin crucificare sau ardere pe rug, insa la insistentele multimi s-a trecut la Ad Bestias - executia prin intermediul fiarelor flamande... Inceputul acestei practici l-a dat Augustus, atunci cand revoltat de crimele banditului Seluros, l-a condamant ca legat de un stalp in arena, sa fie sfasiat de leoparzi flamanzi. La Ad Bestias erau sortiti doar sclavii si oamenii liberi care nu erau cetateni romani, dar in timpul persecutiei crestinilor, multi dintre ei au fost supusi aceluiasi supliciu. Printr-un paradox neinteles de nimeni, cetatea Vaticanului este ridicata pe locul fostelor gradini ale lui Nero, din care bolnavul suveran privea chinurile primilor crestini...

Organizate la orele de varf ale amiezei, Venationes (vanatorile), erau printre preferatele publicului, si se imparteau in mai multe feluri: defilari menite sa uimeasca, exhibitii asemanatoare numerelor de dresura din circuri si vanatorile propriu-zise, la fel de pline de oroare ca luptele intre animale. Atat Pliniu cel Batran cat si Martial amintesc cu uluire de maiestria dresorilor antici: pantere ascultatoare care trageau carele festive la care erau inhamate, lei care lingeau mana care-i biciuia usor, elefanti care ingenuncheau in fata lojei imperiale si scriau cuvinte latine cu trompa pe nisip. Arta mozaicala romana ne descrie insa imagini ale carnagiilor: ursi legati de tauri cu lanturi si intaratati sa se lupte pana la moarte. In cupluri contrastante si nefiresti, nefericitele vietati se ucideau unele pe altele in aplauzele extaziate ale trandavei plebe romane. Pentru a le mari mai mult chinurile, apareau in scena bestiarii – gladiatori specializati in lupta cu animalele. Acestia aveau rolul de calai, aruncand cu sulite si sageti in vietatile muribunde. Uneori, pentru a starni admiratia imparatului, bestiarii trageau cu sageti in ursi si lei pana cand acestia erau in pragul mortii, dupa care coborau in arena incercand sa ucida ursul muribund cu lovituri de pumn, sau incercand sa sufoce leul aflat pe moarte cu ajutorul faldurilor mantiei.

Apocalipsa animalelor 
Renumit pentru forta si ferocitatea sa, leul a fost principalul martir patruped al masacrelor din arene. Doar Iulius Cezar a folosit in luptele si executiile din arena peste 400 de lei cumparati cu banii proprii din Cartagina si Siria. In spectacolul (munus) inaugural al Colosseumului au fost sacrificate peste 5.000 de animale din specii diferite. In cele doua munere organizate de imparatul Traian au pierit 2.246 , respectiv 2.243 de tigri, lei, lupi, caini de lupta, tauri, ursi, rinoceri, crocodili. Si nu era decat inceputul. Dupa jefuirea aurului Daciei, Traian aducea la Roma o comoara incredibila. Peste 165 tone de aur si 335 tone de argint sunt adaugate visteriei goale a Imperiului. Din acesta comoara inestimabila, Traian plateste toate datoriile Imperiului Roman, isi comanda un for personal si organizeaza nu mai putin de 123 de zile de serbari si lupte de gladiatori si animale, ocazie cu care mor sute de oameni si animale nevinovate.

Totusi, odata cu decaderea civilizatiei romane, amplificata de atacurile popoarelor migratoare, slabeste si intensitatea acestor jocuri sangeroase. La celebrarea Romei din anul 248 d.Hr. au trecut prin Colosseum “doar” 32 elefanti, 10 tigri, 60 lei, 30 pantere, 10 hiene, 6 hipopotami si un singur rinocer. Foarte putin comparativ cu cele 11.000 animale si 10.000 gladiatori adusi de Traian... Intr-un munus din anul 404 d.Hr. multimea nebuna sfasie de viu pe calugarul crestin care indraznise, coborand simbolic in arena, sa protesteze astfel impotriva luptelor de gladiatori. Totusi, in acelasi an, imparatul Honorius abolea aceste jocuri. Tinta morala a gestului fusese atinsa. Peste un secol, in 523 d.Hr. erau interzise si luptele intre animale.

GLADIATORII

Exista si astazi numeroase dispute in randul istoricilor in ceea ce priveste aparitia pe scena istoriei a celebrelor lupte dintre gladiatori. In fapt, controversele sunt atat de vechi incat nici chiar romanii nu reusisera sa cada de acord asupra lor.

Cea mai veche mentiune cunoscuta a unor asemenea intreceri apare, surprinzator, nu la Roma ci in Grecia, atunci cand Homer aminteste de luptele ritualice organizate de catre eroul mitologic Ahile la moartea lui Patrocle, in timpul Razboiului Troian. Diferenta, insa, dintre clasicele inclestari din amfiteatrele romane si evenimentul pomenit de poetul antic este aceea ca moartea razboinicilor eleni fusese doar una simbolica. Totusi, putinele dovezi arheologice scoase la lumina pana in prezent, par sa demonstreze ca primele lupte pe viata si pe moarte intre mai multi competitori erau organizate in Grecia, cu ocazia funeraliilor unor persoane importante, cu mult inainte ca obiceiul sa ajunga in Peninsula Italica.

Este posibil ca primii colonisti eleni ajunsi pe tarmul Italiei sa fi adus odata cu ei si stravechiul obicei al sacrificiilor umane din timpul jocurilor funerare. Istoricul roman Titus Livius mentioneaza o astfel de practica la populatia etrusca din Campania care, pentru a comemora victoria asupra samnitilor, organizeaza in anul 310 i.e.n., primele lupte de gladiatori cunoscute in istorie. De altfel, afirmatiile invatatului roman sunt sustinute si de frescele etrusce din secolul al IV-lea anterior erei noastre, in care apar perechi de razboinici ce se intrec in lupte organizate cu ocazia evenimentelor funebre.

In schimb, primele jocuri gladiatoriale de la Roma sunt sustinute in anul 246 i.e.n. la initiativa fratilor Marcus si Decimus Brutus, cei care, pentru a-si comemora tatal - Junius Brutus - cazut in Primul Razboi Punic, finanteaza o serie de lupte pana la moarte intre trei perechi de sclavi. Chiar daca evenimentul fusese unul de dimensiuni reduse si organizarea sa avusese loc in Forum Boarium (Piata de Vite), succesul pe care l-a avut la multime a fost unul rasunator. De aici si pana la fastuoasele intreceri din arenele romane nu mai era decat un pas.

Gladiatorii 
In general, primii gladiatori folositi in cadrul spectacolelor erau sclavi, prizonieri de razboi sau condamnati la moarte care, odata cumparati de catre „ianista”(proprietarii scolilor de gladiatori) erau antrenati pentru a satisface dorintele multimii avide de astfel de intreceri.

Odata insa cu transformarea jocurilor funerare in evenimente la scara larga, costurile necesare unor asemenea spectacole deveneau, inevitabil, apanajul nobililor instariti care, de cele mai multe ori, incercau atragere simpatiei publice in scopul ascensiunii politice. Cu cat numarul celor care luptau in arena era mai mare si cu cat diversitatea jocurilor incanta mai mult, cu atat mai generos si atent la nevoile plebei parea cel care le organiza.

In ciuda conceptiilor preconcepute, existente astazi, numarul razboinicilor care mureau in timpul luptelor era extrem de scazut. In fapt, doar 10% dintre gladiatori isi gaseau sfarsitul in arena. Si asta pentru ca, de obicei, pretul platit pentru a vedea o lupta pe viata si pe moarte era de cel putin 100 de ori mai mare decat cel al unei competitii in care ambii combatanti scapau cu viata. Faptul ca, uneori, amfitrionul intrecerilor ceda vointei multimii si incuviinta ca un gladiator sa fie ucis, acest lucru trebuia privit ca un semn al generozitatii sale.

In realitate, gladiatorii erau antrenati sa nu isi aplice lovituri fatale desi, o parte importanta a procesului de pregatire o reprezenta aceea in care ei erau invatati sa isi accepte moartea cu demnitate. Nimic nu nemultumea mai mult spectatorii decat imaginea unui gladiator las, iar repercusiunile unei reprezentatii jalnice puteau fi dezastruoase pentru proprietarii scolilor de antrenament.

Chiar daca spectrul mortii plana permanent asupra lor iar umilintele indurate in timpul pregatirilor erau, de cele mai multe ori, inumane, multi dintre gladiatori duceau o viata cu mult peste standardele plebei romane. Acestia se bucurau de asistenta medicala, haine curate si trei mese consistente pe zi, mese ce erau menite sa le ofere surplusul de energie necesar antrenamentelor si luptelor dar si sa ii ajute la dobandirea straturilor suplimentare de grasime care impiedicau patrunderea armelor catre organele vitale. In plus, imaginea gladiatorului era asociata in lumea romana cu cea a barbatului extrem de potent. Deseori, femeile cu influenta plateau sume exorbitante pentru a petrece o noapte in compania razboinicului preferat. Nu putine sunt mentiunile istorice in care sotii de senatori sau de membri ai clasei cavalerilor isi paraseau sotii pentru a intretine relatii sexuale cu gladiatori, si asta in ciuda interdictiilor din legea romana prin care se stipula imperativ ca nicio o femeie de origine latina nu are dreptul de a avea relatii intime cu un sclav.

Poate acestea au fost motivele pentru care tot mai multi cetateni romani renuntau de buna voie la propria libertate pentru a deveni gladiatori, asa numitii auctoratii. In fapt, in perioada de sfarsit a Republicii, peste jumatate din numarul gladiatorilor era format din fosti oameni liberi. Acestia proveneau din toate paturile sociale, atrasi probabil de mirajul luptelor si de premiile consistente pe care le primeau in cazul victoriilor. Nu odata s-a intamplat ca si imparatii Romei sa coboare in arena pentru a lupta alaturi de sclavii razboinici. Caligula, Titus, Hadrian, Didius Julianus sunt doar cativa dintre cei care au socat audienta infruntand adversarii pe nisipul amfiteatrelor. Cu siguranta insa, ca niciun alt imparat nu a depasit obsesia lui Commodus in ceea ce priveste luptele de gladiatori. Acesta nu numai ca a participat personal la peste 1000 de dueluri, dar si-a falsificat si biografia astfel incat sa para ca tatal sau (imparatul Marc Aurelius) era, de fapt, un gladiator celebru. Commodus ajunsese pana acolo incat se credea reintruparea eroului Hercule si chiar i-a scandalizat pe senatori imbracand in timpul sedintelor publice costumul de luptator in arena.

Pe de alta parte, imparati precum Cezar sau Traian preferau sa uimeasca audienta prin extravaganta spectacolelor oferite. Astfel, in anul 65 i.e.n., Iulius Cezar, comemorand 20 de ani de la moartea tatalui sau, avea sa organizeze o lupta nemaivazuta pana atunci la Roma, in care au luptat nu mai putin de 320 de perechi de gladiatori imbracati in armuri de argint. Iar daca evenimentul va ramane in istorie pentru grandoarea sa, Cezar isi va depasi propriul record aducand in arena, odata cu ocuparea Egiptului, 300 de elefanti carora le-a opus 300 de luptatori. Multimea va dezaproba, insa, gestul acestuia, protestand fatis fata de cruzimea spectacolului. Plebea, pur si simplu, nu putuse suporta uciderea atator elefanti.

Nici Traian nu a fost mai prejos, organizand, odata cu cucerirea Daciei, 123 de zile de jocuri neintrerupte. Atat de mare fusese numarul prizonierilor de razboi, incat numele de gladiator devenise, in acea perioada, sinonim cu cel de dac.