ASEDIUL LENINGRADULUI - EPOPEE GREU DE IMAGINAT

Cel mai cunoscut asediu din timpul celui de-al doilea război mondial este cel al Stalingradului. Însă în aceeaşi ani, un alt oraş sovietic era supus unei blocade care s-a dovedit a fi printre cele mai îndelungate din istorie. La 8 septembrie 1941, germanii încercuiseră Leningradul: începeau cele 872 de zile de asediu devastator.

Data de 22 iunie rămâne prea bine cunoscută printre istorici, şi nu numai, ca ziua în care Hitler a lansat operaţiunea Barbarossa: invazia Uniunii Sovietice. Până în acel moment, Stalin ignorase cu încăpăţânare toate avertismentele venite din Occident. Prost pregătiţi, prost echipaţi şi rămaşi fără cei mai buni generali după epurările din anii precedenţi, soldaţii Armatei Roşii nu au avut cum să facă faţă Wermachtului care a avansat mult în interiorul Rusiei într-un timp relativ scurt.

La începutul lui septembrie 1941, armatele lui Hitler s-au oprit la porţile Leningradului. Fürherul promisese să radă de pe faţa pământului acest oraş, leagăn al bolşevismului pe care îl detesta. Insă el a decis să nu rişte viaţa soldaţilor săi într-un atac asupra oraşului, ci să-l asedieze. Fără posibilitatea aprovizionării sau evacuării, supus unui bombardament intens din partea artileriei germane, oraşul, şi tot ce simboliza el, era destinat să fie distrus.

Incepând din 8 septembrie, Leningradul a fost complet încercuit, izolat de restul ţării. Germanii, sub comanda lui Wilhelm Ritter von Leeb, au ocupat zona pornind de la Marea Baltică în vest până la malul Lacului Ladoga în est. In nord, trupele finlandeze ale lui Mannerheim blocau accesul în oraş. In ciuda evacuării civililor încă de la începutul invaziei din iunie, două milioane şi jumătate de locuitori au rămas prinşi în asediu.

Apărarea prost organizată de mareşalul Voroşilov, apropiat de-ai lui Stalin, n-a servit la nimic, poate doar la epuizarea populaţiei care a trebuit să se obişnuiască să trăiască un coşmar zilnic. Voroşilov a fost repede înlocuit de generalul Jukov, acesta reuşind să pună la punct o foarte bună organizare pentru apărarea oraşului. Cu brutalitatea-i specifică, Jukov a trimis sute de mii de soldaţi la moarte în încercarea de a străpunge liniile germane. Fără succes însă. Ploaia de obuze acoperea oraşul lui Petru cel Mare şi al lui Lenin zilnic, iar depozitele de alimente erau rând pe rând distruse.

La începutul lunii octombrie, Jukov a fost chemat de Stalin la Moscova pentru a stabili planul de apărare al capitalei, lăsând Leningradul în mâinile lui Andrei Jdanov. Acesta a continuat planurile lansate de Jukov, dar a întârit cenzura şi propaganda în rândul publicaţiilor armatei pentru a susţine moralul trupelor. Insă soldaţii au trebuit să aştepte până în ianuarie 1943 pentru ca forţele sovietice din interiorul ţării să înceapă să străpungă încercuirea inamică.

Cea mai importantă, şi dificilă, sarcină a lui Jdanov a fost să asigure supravieţuirea locuitorilor. Din noiembrie 1941 a fost organizată o rută de aprovizionare ce traversa Lacul Ladoga. Convoaiele cu alimente trebuiau să traverseze suprafaţa lacului îngheţat, iar tot pe aceeaşi rută era evacuată populaţia civilă. Această soluţie nu a rezistat prea mult deoarece germanii bombardau constant lacul pentru a sparge gheaţa, astfel că lacul a devenit nenavigabil încă de la începutul verii următoare.

In Leningrad oamenii mâncau câini, pisici, tumeguş şi tapet

In interiorul oraşului asediat, raţionalizarea alimentelor devenea din ce în ce mai severă. Pâinea distribuită (câteva grame pentru fiecare) era făcută din făină îndulcită cu celuloză, iar oamenii au ajuns să mănânce inclusiv chitul de la ferestre, pielea de pe pantofi sau curele. Au fost raportate chiar şi cazuri de canibalism. Mii de oameni au murit de foame; între ianuarie şi februarie 1942 s-au numărat peste 20.000 de victime.  Cei care nu mureau de foame, frig sau diverse boli, fie mureau din cauza oboselii, fie înnebuneau. Un maior al Armatei Roşii povestea: «Mergeam puţin, apoi trebuia să mă opresc pentru a mă odihni. De mai multe ori am văzut oameni murind în zăpadă chiar în faţa mea. Nu puteai să faci nimic ca să-i ajuţi, trebuia să-ţi continui drumul.»

Leningradul a fost complet eliberat de sub asediul german abia la 27 ianuarie 1944, după ce mai mult de un milion de oameni pieriseră. Ce mai rămâne astăzi în urma acelei tragedii ? Dacă ea este relativ puţin cunoscută lumii occidentale, autorităţile sovietice, apoi cele ruseşti, nu au pirdut nici ocazie pentru construirea vreunui memorial, şi organizează ceremonii anuale, ceremonii la graniţa dintre omagiu sincer şi propagandă. In plus, în fiecare an au loc tradiţionalele ceremonii în onoarea victimelor şi soldaţilor «Marelui Război Patriotic ».

Locurile memoriei

Oraşul, redenumit Sankt-Petersurg în 1991, are nu mai puţin de trei muzee dedicate blocadei, suferinţelor locuitorilor şi eroismului Armatei Roşii. In fiecare an, şcolarii vizitează, cu flori în mână, memorialele. Plăcile comemorative, de prin tot oraşul, sunt imposibil de numărat. Există chiar statui ridicate în cinstea pisicilor trimise din Siberia pentru deratizarea oraşului.

In suburbiile oraşului este cimitirul memorial Piskarevskoie, întins pe 26 de hectare, unde se găsesc şi 186 de morminte comune şi o flacără păstrată mereu aprinsă în amintirea celor morţi. Ceva mai departe, pe malurile lacului Ladoga, se află un monument dedicat celor care şi-au riscat viaţa pentru ajutorarea locuitorilor Leningradului.

Subiectul blocadei trezeşte şi azi discuţii însufleţite şi interminabile în rândul locuitorilor oraşului. Fie că sunt persoane care au trăit anii asediului, fie că sunt tineri crescuţi în era postsovietică, locuitorii Sankt-Petersburgului păstrează în memoria colectivă amintirea dramei din anii războiului. Aspectul propagandistic al acestui adevărat «loc al memoriei» joacă încă un rol important, păstrând vie amintirea asediului. Un tănâr student rus, în vârsta de 23 de ani, mărturisea că « Pentru noi, aesdiul nu a fost acum 60 de ani. E ca şi cum ar fi fost ieri. »

După despresurarea Leningradului, după scurgerea a 872 de zile de luptă și rezistență, autoritățile au fost constrânse să aducă din Siberia un tren de pisici pentru ca să fie stârpiți șobolanii ce se înmulțiseră aberant. In timpul asediului în Leningradau murit mai mulți oameni decât au pierdut englezii și americanii în întregul război.

CEAUŞESCU - CĂSĂTORIE (note)

Timp de trei ani, din 1944 până în 1947, Nicolae şi Elena Ceauşescu au trăit fără acte. La 23 decembrie 1947, Nicu şi Lenuţa s-au prezentat Starea Civilă, în Bucureşti, pentru a-şi legaliza relaţia. La  cununie, mireasa era însărcinată în şapte luni, cu Valentin. 

Conform actului de căsătorie nr. 2592/947, pe 23 decembrie 1947, Nicolae Ceauşescu şi Elena Petrescu s-au  căsătorit la Bucureşti. Nu s-au arătat încă nimeni care să ştie circumstanţele ceremoniei. Valentin, primul lor copil, s-a născut însă la doar două luni după căsătoria părinţilor. Putem astfel deduce că apropierea naşterii i-a determinat părinţii să se prezinte la Starea Civilă. Şi presupune că, gravidă în şapte luni,  mireasa n-a făcut mari pregătiri, nici cu găteala, nici cu ospăţul de nuntă. De altfel, activiştii partidului primeau casă, mobilă şi tot ce le era de trebuinţă de  la „economul" Pantelimon Bodnarenko. Sub coordonarea lui, „gospodăria de partid" a apărut imediat după ieşirea comuniştilor din închisori.

Casnică, dar cu pretenţii

Cu două luni înaintea prezentării la Starea Civilă, Lenuţa renunţase la muncă. „Activase"după război, conform autobiografiei datate 5 decembrie 1949, în organizaţii de tineret din Capitală. Speranţă a „vremurilor noi" i-a fost dintru-nceput Nicu. Se mutase o vreme cu el la Constanţa, pe strada Sarmizegetusa. „Nu am depus eforturi nici să citesc, nici să merg să muncesc", recunoscuse ea însăşi în amintita autobiografie. Aceasta pare a fi prima şi ultima autocritică a Elenei Ceauşescu. În reclamaţia înaintată secţiei de cadre de către două activiste se spune că „tovul Ceauşescu" petrecea abia două-trei zile din săptămână la Bucureşti în vara lui 1946.

Imobilul de pe strada Doctor Lister nr. 63, unde au locuit Nicolae Ceauşescu

 şi Elena Petrescu în 1946 



Constanţa - 1946



Dar cuplul stabilit în strada Doctor Lister 63 beneficia de trei camere de locuit plus anexe (bucătărie, baie şi hol).  Iar în casa aceasta mare, primită de la partid, Lenuţa se purta mai rău ca proprietăresele, reclamau tovarăşele repartizate, provizoriu, să locuiască în cea mai mică dintre camere. Ca să scape mai repede de ele, Ceauşeştii  le-au îngrădit accesul la bucătărie şi toaletă, şicanându-le şi pe chestiuni de morală! Nici modestia şi nici onestitatea de a-i reprezenta pe săraci nu-i caracterizau pe Ceauşeşti. Deja în 1949 erau mutaţi în inima cartierului Primăverii, pe strada Herăstrău nr.27.

Lenuţa lui Briceag Născută la 7 ianuarie 1919, în satul Petreşti (Dâmboviţa), Elena Petrescu avea şi ea tatăl plugar. În familia cu 4 hectare de pământ şi casă de locuit erau însă doar doi copii. În sat, fetei i s-a spus Lenuţa lui Briceag. Porecla o primise Nae Petrescu de la consăteni după ce şi-a deschis prăvălie în casă. Ţăranul cu pământ de „mijlocaş" vindea „gaz", sare, zahăr, aţă, ace, cuie. Poate tutun şi ţuică de casă. Sigur, bricege, marfă deosebită pe piaţa locală. Nae Petrescu a murit în 1949 după ce-a apucat să-şi vadă copiii „ajunşi bine" la Bucureşti. Alexandrina, soţia lui, i-a supravieţuit însă patru decenii.  

Altă etapă nedesluşită din tinereţea Elenei Ceauşescu durează din noiembrie 1939 până în august 1941. Conform chestionarului de cadre, era fără lucru. Din ce-a trăit, nu se ştie. Căci, nefiind măcar membru al PCdR, e greu de crezut   că Ajutorul Roşu a salarizat-o. Presupunerile, preluate şi de istorici, au mers până la ipoteza prostituţiei. Bârfa a fost colportată după 1990 de înşişi fraţii lui Nicolae Ceauşescu. Printre colegii de detenţie şi chiar din boxa acuzaţilor, fostul general de Securitate Andruţă Ceauşescu îşi învinuia exclusiv cumnata împuşcată de tragedia familiei şi de tot răul României. Pe când Nicolae Ceauşescu se afla la închisoare, a relatat el, vrusese să-şi viziteze viitoarea cumnată care locuia cu Adela (soţia fratelui). Le-a găsit petrecând cu doi nemţi, dezbrăcate. Această poveste a avut mare circulaţie în epoca ceauşistă, dar fără alte dovezi.

CEAUŞESCU ŞI FOAMETEA DIN 1946-1947

 

In noiembrie 1947, liderii comunişti, printre care şi Ceauşescu (încercuit), sărbătoreau împlinirea a 30 de ani de la revoluţia bolşevică.

În calitate de secretar al Regionalei Oltenia a Partidului Comunist Român, lui Nicolae Ceauşescu nu i-a păsat de drama ţăranilor afectaţi de foametea din 1946-1947. În timpul foametei, Ceauşescu a fost responsabil al CC cu Secţia Centrală Ţărănească. N-a făcut nimic pentru sinistraţi, ci a fost preocupat de strângerea cotelor obligatorii.

România anului 1946 a fost o ţară cu totul specială. Scrutinul din noiembrie 1946 nu a fost singurul eveniment important. Seceta din vară a provocat recolte extrem de slabe, în condiţiile în care România trebuia să plătească despăgubiri de război, în produse alimentare. Foametea, previzibilă, nu a fost observată de politicieni, preocupaţi de campania electorală. Abia din decembrie ziarele au început să scrie despre situaţia din Moldova, regiunea cea mai afectată de secetă. Locuitorii satelor şi oraşelor porniseră de unii singuri spre zonele sudice, unde recolta fusese mai bună. Erau dispuşi să dea oricât pentru un sac de porumb sau grâu. Nicolae Ceauşescu ştia foarte bine situaţia. Ca secretar al Regionalei PCR Oltenia, auzise despre oamenii disperaţi care veniseră să caute cereale în judeţele „păstorite" de el. Însă nu a făcut nimic ca să le uşureze traiul. Dimpotrivă.

Starostele Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC

După alegeri, activitatea Regionalelor Partidului a scăzut în intensitate. Scopul comuniştilor a fost atins printr-un control total în Parlamentul ţării. Era timpul ca PCR-ul să treacă la următoarele etape pentru câştigarea totală a puterii. La acea dată, cele mai mari greutăţi cu care se confrunta Partidul erau în mediul rural. Pe de o parte, ţăranii se opuneau cotelor obligatorii de alimente. Acestea fuseseră introduse pentru plata datoriei de război, dar şi pentru aprovizionarea oraşelor.

Pe de altă parte, nivelul de alfabetizare la sate era scăzut şi educaţia ideologică a ţăranilor era anevoioasă. Oarecum independenţi economic, sătenii nu puteau fi constrânşi să adere la PCR, fiind atraşi de mesajul „reacţiunii". Unul iluzoriu, ce-i drept, întrucât opoziţia, şi în special ţărăniştii şi liberalii din mediul rural, aştepta venirea americanilor. Insă înţelegerile internaţionale de după al Doilea Război Mondial excludeau o astfel de posibilitate. Pe acest fond, Nicolae Ceauşescu a primit o sarcină importantă de la Partid.

Propaganda comunistă susţinea că vinovaţi de întârzierea colectărilor

obligatorii de produse agrare erau chiaburii

A fost numit la conducerea Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC al PCR. Trebuia să vegheze respectarea intereselor partidelor la ţară, precum şi îndeplinirea planului de colectări obligatorii de produse agricole. În ţară era foamete, după seceta din 1946.  La 12 noiembrie 1947, secretarii judeţeni ai PCR au fost convocaţi de Comitetul Central pentru o consfătuire de lucru. Se pare că la nivelul conducerii Partidului existau nemulţumiri privind campania de colectare.

Presiuni asupra ţăranilor

Tocmai de aceea, în intervenţia sa, Nicolae Ceauşescu le-a reamintit secretarilor judeţeni cum trebuiau să procedeze pentru a urgenta operaţiunea: „Va trebui să luăm întâi de la bogaţi. Aveţi de colectat 2-4.000 de vagoane de porumb; fiecare judeţ va trebui să calculeze cât are de dat, să împartă pe plăşi etc. Acest plan îl va face împreună cu prefectul, cu cooperativele, ţinând seama de posibilităţi. Afară de aceasta va trebui pe urmă prelucrat planul detaliat în celule şi Frontul Plugarilor, să mobilizeze oamenii, să scoată din comune conform planului. Comuniştii şi frontiştii din comisiile interimare vor trebui să prelucreze cu primarii etc.

Să se ia în primul rând de la cei înstăriţi, să mobilizeze ţărănimea săracă, ducând munca politică cu ei să realizeze în timpul stabilit planul". Unii tovarăşi au încercat să se apere, susţinând că lăsaseră prefecţilor sarcina de a efectua colectările. Ceea ce nu înţelegeau aceştia era faptul că operaţiunea era sarcină de partid, şi nu de stat! După cum însuşi Ceauşescu a susţinut în respectiva şedinţă: „Colectările nu le lăsaţi în seama prefectului şi a administraţiei. Nu vreau să amestecăm administraţia în colectările porumbului. Folosim administraţia numai unde dăm de rezistenţă".

Nicolae Ceauşescu i-a învăţat pe responsabilii de la nivel local ai Partidului şi cum să justifice discrepanţa dintre preţul produselor industriale faţă de cereale. Acesta era principalul argument ridicat activiştilor atunci când solicitau cote de la fiecare localitate rurală a României. Răspunsul se găsea într-o „muncă politică" eficientă: „De multe ori tovarăşii nu găsesc argumente convingătoare. Toţi spun uite cât primim pentru grâu şi cât trebuie să dăm pentru o pereche de bocanci.

Trebuie o muncă politică, să arătăm că dacă azi sunt mai ieftine produsele agricole, aceasta în mod firesc va duce la ieftinirea produselor industriale, pentru că muncitorii dacă au hrana de care au nevoie, vor putea produce mai mult şi mai ieftin, dar la rândul lor plătesc mai ieftin pentru hrana lor. Care au umblat la sate ştiu că există un puternic curent în culăcime, dar chiar între membrii de partid în ce priveşte rezistenţa aceasta, pentru că (sic!) cred că sunt neîndreptăţiţi".

Grâu de la Stalin

Totuşi, propaganda înflăcărată a lui Ceauşescu nu putea produce grâu! Pe fondul recoltei slabe din 1946, aprovizionarea oraşelor era critică. Nu putea fi hrănită nici populaţia, dar nici Armata Roşie cantonată în România. Pentru a ieşi din impas, guvernul de la Bucureşti a cerut ajutorul Moscovei, printr-un împrumut de grâu. Stalin nu numai că a aprobat ajutorul, dar a plusat şi a decis ştergerea unei părţi a datoriei de război către Uniunea Sovietică. Conform mărturiei lui Paul Sfetcu, fostul şef de cabinet al lui Gheorghiu Dej (13 ani în anticamera lui Dej, Editura Curtea Veche, 2008), „Tătucul" se temea de faptul că situaţia din România putea „exploda".

Dacă Partidul Comunist ar fi devenit impopular şi izbucneau revolte de masă, intervenţia militară a Armatei Roşii era inevitabilă. Stalin nu avea nevoie de asemenea complicaţii, astfel că a fost dispus să ofere înlesniri economice României. Bineînţeles că propaganda PCR a prezentat gestul într-un alt mod. S-a vorbit despre generozitatea Uniunii Sovietice, care a „uitat" că soldaţii români trecuseră Prutul în 1941, iar acum scotea ţara din impas!

"Colectările nu le lăsaţi în seama prefectului şi a administraţiei. Nu vreau să amestecăm administraţia în colectările porumbului. Folosim administraţia numai unde dăm de rezistenţă.''
Nicolae Ceauşescu

"Va trebui să luăm întâi de la bogaţi. Aveţi de colectat 2-4.000 de vagoane de porumb; fiecare judeţ va trebui să calculeze cât are de dat, să împartă pe plăşi.''
Nicolae Ceauşescu

Şcoli de partid

Pentru rezolvarea problemelor care se iveau în mediul rural, Comitetul Central al PCR a hotărât înfiinţarea unor şcoli de Partid la sate. Responsabil cu înfiinţarea acestora a fost Nicolae Ceauşescu, care a expus proiectul în noiembrie 1947: „Aceste şcoli vor fi create pe judeţe la începutul lunii decembrie, una-două pe judeţ, după mărimea judeţului. Lecţiile vor fi trimise în scris. Deci aici munca este uşurată.

Vor trebui aleşi tovarăşii ţărani cei mai buni. Trebuie de acum pregătite aceste şcoli de cadre, la fel vor fi organizate la sate cursuri odată pe săptămână, unde aceste lecţii, scrise mai popular, să fie prelucrate cu comuniştii, frontiştii, cu ţăranii membrii de partid. În felul acesta, prin munca de ridicare a nivelului politic, să ia o dezvoltare mai mare. Iarna ne va permite să realizăm acest plan făcut de secţia centrală de Educaţie Politică."

Foametea din Moldova

În vara anului 1946, prăpastia economică în care se găsea România a fost adâncită de o cumplită secetă, care a afectat mai ales regiunile estice ale ţării. Pentru autorităţi, criza socială cauzată de foamete fusese previzibilă încă din vară, când seceta prelungită compromisese recolta.



Deportări în masă din Moldova pe timpul foametei 1946-1947

 Totuşi, această problemă nu a fost prioritară pe „agenda" guvernului, din cauza campaniei electorale, care se anunţa la fel de dură precum consecinţele secetei. Abia după „victoria democraţiei" în scrutinul de la 19 noiembrie 1946, cabinetul Groza a iniţiat măsuri de asistenţă a regiunilor înfometate.

Ziarul „Scânteia“ prezenta ajutoarele în cereale pe care Bulgaria le oferea regiunilor înfometate ale României

Începând cu luna decembrie, ziarul oficial al Partidului Comunist, „Scânteia", lansa apeluri umanitare pentru ajutorarea populaţiei din judeţele afectate de secetă. Guvernul a distribuit cereale din fondul de rezervă al statului, insuficiente însă. Economia agrară a României era subordonată la acea dată plăţii datoriei de război către URSS, iar cotele pentru regiunile înfometate s-au epuizat repede.

Propagandistic, guvernul reuşea să strângă alimente pentru cei afectaţi de foamete, Scânteia acordând spaţii largi prezentării colectelor făcute de „oamenii muncii" pentru Moldova. Situaţia ţăranilor din estul ţării devenise critică, aceştia plecând de la casele lor spre judeţele „excedentare", în speranţa cumpărării unui sac cu porumb sau cu grâu, care să aline foamea familiilor.



Peste 250.000 de victime ale foametei îm Moldova


Exod spre sud

Pentru a-şi spori popularitatea, cabinetul Petru Groza a preluat propagandistic gestionarea crizei. În ziarele de partid apăreau hărţi în care era trasat proiectul Executivului pentru ameliorarea foametei, precum şi prezentări de înalţi oficiali „pe teren", lucrând în folosul cetăţenilor afectaţi de această calamitate. Totuşi, în prima perioadă a iernii 1946-1947 guvernul nu reuşise să asigure condiţii minime de trai celor în cauză. Pentru a evita haosul, Ministerul de Interne a căutat să stopeze prin orice mijloace exodul ţăranilor din regiunile afectate de foamete spre judeţele unde se mai găseau cereale.

In luna ianuarie 1947, printr-un ordin special, jandarmii aveau obligaţia de a coborî din trenurile spre Bucureşti pe orice locuitor din regiunile înfometate care nu avea bilet sau ordin special de călătorie. Cumpărarea biletelor era de altfel imposibilă, deoarece staţiile CFR primiseră dispoziţii să nu mai vândă legitimaţii de călătorie în satele bântuite de foamete.

Curând, autorităţile au renunţat la interdicţiile de transport ale cetăţenilor. Cu bilete sau făcând „blatul", ţăranii moldoveni s-au îndreptat spre regiunile sudice, de unde se puteau cumpăra cereale. La începutul lunii februarie 1947, mii de ţărani au cutreierat judeţele Dolj, Romanaţi şi Teleorman, cumpărând porumb la preţuri peste nivelul pieţei.

Copiii din satele înfometate ale Moldovei au fost trimişi

în regiunile mai puţin afectate de secetă

Guvernul nu le-a permis să transporte „marfa" spre locurile de origine. Argumentând că dorea sa preîntâmpine specula, Ministerul de Interne a permis transportul de porumb şi grâu spre Moldova numai cu autorizaţii speciale. În numeroase cazuri, cerealele cumpărate de ţărani cu fonduri proprii au fost confiscate de jandarmi, pentru a fi distribuie „just" spre toate regiunile afectate de foamete. Din această cauză au fost numeroase cazuri în care grupuri de ţărani au oprit trenuri de persoane sau de marfă, i-au sechestrat pe mecanicii CFR şi i-au obligat să ataşeze locomotivele la trenurile lor de cereale.

Liderii politici au adoptat orfani

În 1946, odată cu seceta din Moldova, s-a preluat un neobişnuit obicei de la Kremlin - adopţiile de orfani de către liderii comunişti. Începutul îl făcuseră conducătorii bolşevici când luaseră în familiile lor copii orfani, după decesul altor foşti tovarăşi în războiul civil. Însuşi Stalin adoptase unul. Deşi au avut parte de o educaţie elevată - profesorii de limbi străine şi meditatorii la domiciliu fiind uzanţe comune -, amprentele retardului mental dobândit în orfelinate sau în situaţiile de foamete şi promiscuitate suportate vreme îndelungată n-au putut fi îndepărtate. Unii dintre copiii adoptaţi de comuniştii români au devenit delincvenţi juvenili, producând părinţilor „probleme de imagine" (cazul lui Chivu Stoica).

Alţii n-au avut niciun fel de recunoştinţă şi îngăduinţă pentru aceia care le schimbaseră viaţa (cazul celor cinci orfani adoptaţi de Vasile Luca). Ori, şi mai rău, au provocat tragedii, precum fata adoptată de Miron Constantinescu. Pentru că fosta ilegalistă Sulamita Constantinescu îi interzisese participarea la o distracţie, adolescenta şi-a înjunghiat mortal mama adoptivă.