miercuri, 14 septembrie 2011

ROMANIA - 13 SEPTEMBRIE 2011


Secretarul de Stat, Hillary Clinton, a declarat, după semnarea acordului privind amplasarea de elemente antirachetă ale SUA în Romania, că acest document „va poziţiona România ca un actor central în viitoarea arhitectură antirachetă a NATO“.
Imagine de la semnarea acordului privind scutul antirachetă
de către Hillary Clinton şi Baconschi
Şefa diplomaţiei americane a apreciat că acest document reprezintă un pas esenţial în contracarea ameninţărilor cu rachete balistice care reprezintă un risc din ce în ce mai crescut.

Apel la Congres

 „Acordul reflectă dedicaţia SUA faţă de aliaţii săi din NATO şi în mod specific faţă de articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic. România a fost un partener puternic în acţiunile NATO din întreaga lume. Omagiem dedicaţia şi sacrificul soldaţilor români care au servit alături de soldaţii americani în Afghanistan. Mulţumesc României pentru rolul jucat în susţinerea noilor democraţii emergente“, a declarat Hillary Clinton.
Nu sunt fericită în legătură cu modul în care sistemul vizelor funcţionează pentru români. Ne vom adresa Congresului pentru a schimba criteriile pentru includerea în programul Visa Waiver.
La rândul său, ministrul de Externe Teodor Baconschi declarat că România este hotărâtă să participe la eforturile privind securitatea globală, iar vizita preşedintelui Traian Băsescu la Washington este o dovadă în acest sens. „Acest moment vine la două zile după ce toată lumea a comemorat alături de poporul american oribilele atacuri de la 11 septembrie. Stăm alături de voi, cum am stat întotdeauna. Vântul schimbării din lumea arabă arată că merită luptat pentru schimbări“, a spus Baconschi.

ASEDIUL LENINGRADULUI - EPOPEE GREU DE IMAGINAT

Cel mai cunoscut asediu din timpul celui de-al doilea război mondial este cel al Stalingradului. Însă în aceeaşi ani, un alt oraş sovietic era supus unei blocade care s-a dovedit a fi printre cele mai îndelungate din istorie. La 8 septembrie 1941, germanii încercuiseră Leningradul: începeau cele 872 de zile de asediu devastator.

Data de 22 iunie rămâne prea bine cunoscută printre istorici, şi nu numai, ca ziua în care Hitler a lansat operaţiunea Barbarossa: invazia Uniunii Sovietice. Până în acel moment, Stalin ignorase cu încăpăţânare toate avertismentele venite din Occident. Prost pregătiţi, prost echipaţi şi rămaşi fără cei mai buni generali după epurările din anii precedenţi, soldaţii Armatei Roşii nu au avut cum să facă faţă Wermachtului care a avansat mult în interiorul Rusiei într-un timp relativ scurt.
La începutul lui septembrie 1941, armatele lui Hitler s-au oprit la porţile Leningradului. Fürherul promisese să radă de pe faţa pământului acest oraş, leagăn al bolşevismului pe care îl detesta. Insă el a decis să nu rişte viaţa soldaţilor săi într-un atac asupra oraşului, ci să-l asedieze. Fără posibilitatea aprovizionării sau evacuării, supus unui bombardament intens din partea artileriei germane, oraşul, şi tot ce simboliza el, era destinat să fie distrus.
Incepând din 8 septembrie, Leningradul a fost complet încercuit, izolat de restul ţării. Germanii, sub comanda lui Wilhelm Ritter von Leeb, au ocupat zona pornind de la Marea Baltică în vest până la malul Lacului Ladoga în est. In nord, trupele finlandeze ale lui Mannerheim blocau accesul în oraş. In ciuda evacuării civililor încă de la începutul invaziei din iunie, două milioane şi jumătate de locuitori au rămas prinşi în asediu.
Imagini pentru Leningrad sub asediu
Apărarea prost organizată de mareşalul Voroşilov, apropiat de-ai lui Stalin, n-a servit la nimic, poate doar la epuizarea populaţiei care a trebuit să se obişnuiască să trăiască un coşmar zilnic. Voroşilov a fost repede înlocuit de generalul Jukov, acesta reuşind să pună la punct o foarte bună organizare pentru apărarea oraşului. Cu brutalitatea-i specifică, Jukov a trimis sute de mii de soldaţi la moarte în încercarea de a străpunge liniile germane. Fără succes însă. Ploaia de obuze acoperea oraşul lui Petru cel Mare şi al lui Lenin zilnic, iar depozitele de alimente erau rând pe rând distruse.
La începutul lunii octombrie, Jukov a fost chemat de Stalin la Moscova pentru a stabili planul de apărare al capitalei, lăsând Leningradul în mâinile lui Andrei Jdanov. Acesta a continuat planurile lansate de Jukov, dar a întârit cenzura şi propaganda în rândul publicaţiilor armatei pentru a susţine moralul trupelor. Insă soldaţii au trebuit să aştepte până în ianuarie 1943 pentru ca forţele sovietice din interiorul ţării să înceapă să străpungă încercuirea inamică.
Imagini pentru Leningrad sub asediu

Cea mai importantă, şi dificilă, sarcină a lui Jdanov a fost să asigure supravieţuirea locuitorilor. Din noiembrie 1941 a fost organizată o rută de aprovizionare ce traversa Lacul Ladoga. Convoaiele cu alimente trebuiau să traverseze suprafaţa lacului îngheţat, iar tot pe aceeaşi rută era evacuată populaţia civilă. Această soluţie nu a rezistat prea mult deoarece germanii bombardau constant lacul pentru a sparge gheaţa, astfel că lacul a devenit nenavigabil încă de la începutul verii următoare.


In Leningrad oamenii mâncau câini, pisici, tumeguş şi tapet

In interiorul oraşului asediat, raţionalizarea alimentelor devenea din ce în ce mai severă. Pâinea distribuită (câteva grame pentru fiecare) era făcută din făină îndulcită cu celuloză, iar oamenii au ajuns să mănânce inclusiv chitul de la ferestre, pielea de pe pantofi sau curele. Au fost raportate chiar şi cazuri de canibalism. Mii de oameni au murit de foame; între ianuarie şi februarie 1942 s-au numărat peste 20.000 de victime.  Cei care nu mureau de foame, frig sau diverse boli, fie mureau din cauza oboselii, fie înnebuneau. Un maior al Armatei Roşii povestea: «Mergeam puţin, apoi trebuia să mă opresc pentru a mă odihni. De mai multe ori am văzut oameni murind în zăpadă chiar în faţa mea. Nu puteai să faci nimic ca să-i ajuţi, trebuia să-ţi continui drumul.»
Imagine similară
Leningradul a fost complet eliberat de sub asediul german abia la 27 ianuarie 1944, după ce mai mult de un milion de oameni pieriseră. Ce mai rămâne astăzi în urma acelei tragedii ? Dacă ea este relativ puţin cunoscută lumii occidentale, autorităţile sovietice, apoi cele ruseşti, nu au pirdut nici ocazie pentru construirea vreunui memorial, şi organizează ceremonii anuale, ceremonii la graniţa dintre omagiu sincer şi propagandă. In plus, în fiecare an au loc tradiţionalele ceremonii în onoarea victimelor şi soldaţilor «Marelui Război Patriotic ».
Imagini pentru Leningrad sub asediu
Locurile memoriei
Oraşul, redenumit Sankt-Petersurg în 1991, are nu mai puţin de trei muzee dedicate blocadei, suferinţelor locuitorilor şi eroismului Armatei Roşii. In fiecare an, şcolarii vizitează, cu flori în mână, memorialele. Plăcile comemorative, de prin tot oraşul, sunt imposibil de numărat. Există chiar statui ridicate în cinstea pisicilor trimise din Siberia pentru deratizarea oraşului.
In suburbiile oraşului este cimitirul memorial Piskarevskoie, întins pe 26 de hectare, unde se găsesc şi 186 de morminte comune şi o flacără păstrată mereu aprinsă în amintirea celor morţi. Ceva mai departe, pe malurile lacului Ladoga, se află un monument dedicat celor care şi-au riscat viaţa pentru ajutorarea locuitorilor Leningradului.
Imagini pentru Leningrad sub asediu
Subiectul blocadei trezeşte şi azi discuţii însufleţite şi interminabile în rândul locuitorilor oraşului. Fie că sunt persoane care au trăit anii asediului, fie că sunt tineri crescuţi în era postsovietică, locuitorii Sankt-Petersburgului păstrează în memoria colectivă amintirea dramei din anii războiului. Aspectul propagandistic al acestui adevărat «loc al memoriei» joacă încă un rol important, păstrând vie amintirea asediului. Un tănâr student rus, în vârsta de 23 de ani, mărturisea că « Pentru noi, aesdiul nu a fost acum 60 de ani. E ca şi cum ar fi fost ieri. »

După despresurarea Leningradului, după scurgerea a 872 de zile de luptă și rezistență, autoritățile au fost constrânse să aducă din Siberia un tren de pisici pentru ca să fie stârpiți șobolanii ce se înmulțiseră aberant. In timpul asediului în Leningradau murit mai mulți oameni decât au pierdut englezii și americanii în întregul război.

Imagini pentru Leningrad sub asediu

Imagini pentru Leningrad sub asediu

Imagine similară

Imagine similară

Imagine similară

Imagine similară

Imagine similară

Imagine similară

Imagine similară

Imagine similară

Imagini pentru Leningrad sub asediu

CEAUŞESCU - CĂSĂTORIE (note)

Timp de trei ani, din 1944 până în 1947, Nicolae şi Elena Ceauşescu au trăit fără acte. La 23 decembrie 1947, Nicu şi Lenuţa s-au prezentat Starea Civilă, în Bucureşti, pentru a-şi legaliza relaţia. La  cununie, mireasa era însărcinată în şapte luni, cu Valentin. 
Conform actului de căsătorie nr. 2592/947, pe 23 decembrie 1947, Nicolae Ceauşescu şi Elena Petrescu s-au  căsătorit la Bucureşti. Nu s-au arătat încă nimeni care să ştie circumstanţele ceremoniei. Valentin, primul lor copil, s-a născut însă la doar două luni după căsătoria părinţilor. Putem astfel deduce că apropierea naşterii i-a determinat părinţii să se prezinte la Starea Civilă. Şi presupune că, gravidă în şapte luni,  mireasa n-a făcut mari pregătiri, nici cu găteala, nici cu ospăţul de nuntă. De altfel, activiştii partidului primeau casă, mobilă şi tot ce le era de trebuinţă de  la „economul" Pantelimon Bodnarenko. Sub coordonarea lui, „gospodăria de partid" a apărut imediat după ieşirea comuniştilor din închisori.

Casnică, dar cu pretenţii

Cu două luni înaintea prezentării la Starea Civilă, Lenuţa renunţase la muncă. „Activase"după război, conform autobiografiei datate 5 decembrie 1949, în organizaţii de tineret din Capitală. Speranţă a „vremurilor noi" i-a fost dintru-nceput Nicu. Se mutase o vreme cu el la Constanţa, pe strada Sarmizegetusa. „Nu am depus eforturi nici să citesc, nici să merg să muncesc", recunoscuse ea însăşi în amintita autobiografie. Aceasta pare a fi prima şi ultima autocritică a Elenei Ceauşescu. În reclamaţia înaintată secţiei de cadre de către două activiste se spune că „tovul Ceauşescu" petrecea abia două-trei zile din săptămână la Bucureşti în vara lui 1946.
Imobilul de pe strada Doctor Lister nr. 63, unde au locuit Nicolae Ceauşescu
 şi Elena Petrescu în 1946 

Constanţa - 1946

Dar cuplul stabilit în strada Doctor Lister 63 beneficia de trei camere de locuit plus anexe (bucătărie, baie şi hol).  Iar în casa aceasta mare, primită de la partid, Lenuţa se purta mai rău ca proprietăresele, reclamau tovarăşele repartizate, provizoriu, să locuiască în cea mai mică dintre camere. Ca să scape mai repede de ele, Ceauşeştii  le-au îngrădit accesul la bucătărie şi toaletă, şicanându-le şi pe chestiuni de morală! Nici modestia şi nici onestitatea de a-i reprezenta pe săraci nu-i caracterizau pe Ceauşeşti. Deja în 1949 erau mutaţi în inima cartierului Primăverii, pe strada Herăstrău nr.27.
Lenuţa lui Briceag Născută la 7 ianuarie 1919, în satul Petreşti (Dâmboviţa), Elena Petrescu avea şi ea tatăl plugar. În familia cu 4 hectare de pământ şi casă de locuit erau însă doar doi copii. În sat, fetei i s-a spus Lenuţa lui Briceag. Porecla o primise Nae Petrescu de la consăteni după ce şi-a deschis prăvălie în casă. Ţăranul cu pământ de „mijlocaş" vindea „gaz", sare, zahăr, aţă, ace, cuie. Poate tutun şi ţuică de casă. Sigur, bricege, marfă deosebită pe piaţa locală. Nae Petrescu a murit în 1949 după ce-a apucat să-şi vadă copiii „ajunşi bine" la Bucureşti. Alexandrina, soţia lui, i-a supravieţuit însă patru decenii.  

Altă etapă nedesluşită din tinereţea Elenei Ceauşescu durează din noiembrie 1939 până în august 1941. Conform chestionarului de cadre, era fără lucru. Din ce-a trăit, nu se ştie. Căci, nefiind măcar membru al PCdR, e greu de crezut   că Ajutorul Roşu a salarizat-o. Presupunerile, preluate şi de istorici, au mers până la ipoteza prostituţiei. Bârfa a fost colportată după 1990 de înşişi fraţii lui Nicolae Ceauşescu. Printre colegii de detenţie şi chiar din boxa acuzaţilor, fostul general de Securitate Andruţă Ceauşescu îşi învinuia exclusiv cumnata împuşcată de tragedia familiei şi de tot răul României. Pe când Nicolae Ceauşescu se afla la închisoare, a relatat el, vrusese să-şi viziteze viitoarea cumnată care locuia cu Adela (soţia fratelui). Le-a găsit petrecând cu doi nemţi, dezbrăcate. Această poveste a avut mare circulaţie în epoca ceauşistă, dar fără alte dovezi.