ISTANBUL - MOSCHEEA CUCERITORULUI - MOSCHEEA FATIH

Fatih, în traducere “Cuceritorul”, a fost numită după cucerirea otomană partea cea mai dens populată a Constantinopolului de odinioară, aflată în jumătatea dinspre vechile ziduri ale oraşului, adică dinspre apus. Este vorba de acel mare cartier în care au pătruns pentru prima dată trupele turceşti invadatoare, la 29 mai 1453. Era inima oraşului bizantin în ultima perioadă a imperiului, pe timpul când împăraţii se mutaseră în complexul de palate de la Blachernes. Complexul palaţial Blachernes era plasat în colţul de nord-vest a incintei triunghiulare de apărare a Constantinopolului, pe malul sudic al Cornului de Aur, acolo unde se întâlneau zidurile duble de apărare dinspre uscat cu cele simple dinspre apele cornului de Aur. Fiindcă a fost prima parte cucerită de Mahomed al II-lea Cuceritorul, astăzi ea încă se numeşte “adevăratul Istanbul” sau “primul Istanbul”.

Spre răsărit, adică spre vârful peninsulei ocupată de vechiul Constantinopol, se întinde cartierul Eminönü. Cele două supercartiere formează împreună întregul Constantinopol de altă dată. Astăzi Fatih este numai unul dintre cele 39 de districte ale megalopolisului Istanbul, unul dintre cele mai mari şi mai populate, dar nu dintre cele mai bogate.

Era foarte normal ca cel ce ajunsese stăpânul celei mai renumite capitale a lumii europene să-şi dorească a imortaliza victoria chiar în mijlocul celei mai locuite părţi a aceleia, în zona pe care o avusese la picioare în primele clipe după trecerea grozavelor ziduri. Aşa s-a născut ideea de a închina o moschee lui Allah şi apoi lui, ca învingător. Dorea, în plus, ca să ridice un edificiu musulman care să egaleze Sfânta Sofia.

Acel loc era plin de istorie bizantină şi era traversat de una dintre cele mai importante artere ale capitalei, cea care conducea de la zidurile lui Theodosius al II-lea până la Forumul Taurului, astăzi zona Baiazid (Bayezid). Deoarece zona aceea a celei de a pstra coline a oraşului oferea largi perspective spre Marea Marmara şi spre Cornul de Aur, s-a bucurat de aprecierea împăraţilor bizantini, şi a patricienilor, toţi construind intens şi lăsându-se înconjuraţi de cartiere suprapopulate.

Colina a fost încoronată de arhitectură religioasă încă de la fondarea capitalei romane, printre care şi grandioasa biserică Sfinţii Apostoli, memorial şi necropolă a împăraţilor, dispărută astăzi. Monumentele de tezaur de pe colina numită astăzi Fatih, au fost devastate pentru prima dată şi iremediabil de creştinii apuseni din Cruciada a IV-a. Resturile le-a demolat Mahomed al II-lea Cuceritorul, în 1461, pentru a-şi ridica propriul monument de glorie, Moscheea Fatih. Era prima moschee imperială din interiorul zidurilor Conastantinopolului, dar a doua din zonă, după moscheea lui Eyüp, purtătorul stindardului lui Mahomed, căzut sub zidurile bizantine la începutul sec.al 8-lea, pe timpul unui asediu. După ridicarea complexului religios al sultanului, s-au adăugat zonei alte moschei şi mausolee în amintirea unor personalităţi ale ierarhiei otomane.

Astăzi pe lângă Moscheea Cuceritorului trece aceeaşi veche arteră a Bizanţului, dar ea poartă numele de Fevzi Paşa Caddesi. Ea se prelungeşte apoi cu tronsoanele de arteră numite Macar Kadoşler şi Şehzade başi, până în innima cea mai veche şi monumentală a oraşului. In prezent districtul Fatih nu se poate lăuda a fi prosper, trăind încă mult în umbra trecutului şi a unor ambianţe perimate. Nu poate fi, însă, uitat de călători pentru că este şi va rămâne un areal de istorie, de umbre ale acesteia şi de contopire a unor  evoluţii în arhitectură şi artă.

Cel mai interesant şi atrăgător monument al actualului district Fatih este Moscheea Cuceritorului, sau Moscheea Fatih, în fapt un ansamblu de obiective istorice cu caracter religios otoman.  

Complexul Moscheii Mahomed Cuceritorul (Sultan Fatih Mehmed Kűlliyesi) a fost amenajat între 1463-1470/71, pe locul strălucitei biserici bizantine Sfinţii Apostoli, cu care se aseamănă catedrala San Marco din Veneţia. In acea biserică, aşezată pe cea de a 4-a colină a capitalei, erau îngropaţi o parte dintre împăraţii bizantini. Mormintele lor au fost profanate şi devastate de nobilii creştini veniţi cu armata Cruciadei a IV-a, în 1204, iar mai târziu de dervişii mahomedani fanatici, care au intrat în oraş după 1453. O parte din materialele provenite din demolare, granit şi marmură, s-au folosit la noua construcţie. La origine complexul acoperea o suprafaţă aproape patrată, cu latura de 325 metri.

Legenda spune că arhitectul turc Atik Sinan, supranumit cel bătrân, adică altul decât viitorul mare arhitect al turcilor, Mimar Sinan, a fost pedepsit cu amputarea mâinilor şi apoi cu  execuţia, când sultanul cuceritor a aflat că cupola moscheii sale nu a atins grandoarea celei de la Sfânta Sofia. Este vorba, probabil, de mai mult decât de o simplă legendă târzie, pentru că în lucrări de istoria artei, ca arhitect este desemnat grecul Christodulos. Cunoscând acest fapt nu miră pe nimeni că aceasta a fost prima moschee care a imitat Sfânta Sofia.

Arhitectura

Totul este gigantic în acest prim mare complex musulman, atât moscheea Fatih cât şi şcolile, fântânile, mausoleele, pieţele negustoreşti şi spitalul. S-a făcut totul pentru a impresiona şi imortaliza memoria cuceritorului Constantinopolului. Aceasta fără a ţine seama de cutremure. După cutremurul din 1509 complexul a fost restaurat de Baiazid al II-lea, fiul ctitorului. Au urmat alte cutremure care au necesitat reparaţii, în anii 1557 şi 1754. După un alt seism memorabil, din 22 mai 1766, cupola s-a prăbuşit, iar zidurile avariate ireparabil. Un arhitect contemporan seismului, Mehmet Tahir Aga, a efectuat restaurări capitale în stil baroc turcesc. A adus modificări de plan dar a respectat aceleaşi proporţiile. Din vechea construcţie numai curtea, portalul intrării principale şi părţile inferioare ale minaretelor au rămas originale, aşa că toate speculaţiile privind asemănarea cu Sfânta.Sofia sunt acum inutile. Probabil că noua moschee a fost terminată în anul 1781, fapt ce îi răpeşte mult şi din valoarea vechimii şi autenticităţii. Mihrabul pare şi el a fi aparţinut construcţiei originale.

Interiorul original era o copie a altor moschei lucrate anterior de Sinan, care la rândul lor erau inspirate de Sfânta Sofia. Noul arhitect a păstrat concepţia cea veche cu ocazia rezidirii. Cupola şi cele patru semicupole sunt susţinute pe patru pilaştri enormi din marmură. Sistemul cupolelor este aproape identic cu cel de la biserica Sfânta Sofia. Are trei mezanine şi o decorare interioară sobră, numai cu caligrafii coranice. La acoperirea pereţilor interiori se remarcă folosirea unor plăci de faianţă de calitate inferioară faţă de cea obişnuită de Iznik şi faţă de cea splendidă folosită la Moscheea Rüstem Paşa.

Remarcabilă este curtea interioară, cu un portic extrem de robust, asemănător construcţiilor romane cu arcade indestructibile. Medresele (şcoli coranice) adiacente asigurau un învăţământ de înaltă calitate, constituind ulterior una din şcolilor de la originea Universităţii din Istanbul.

Imprejur sunt presărate multe mausolee (türbe), dar cel mai venerat este al Cuceritorului, reconstruit în întregime, în 1766, în stil baroc otoman. O parte din fostul spital şi din hammamul monumental au dispărut pe timpul cutremurului din 1894. Cu laturile lui de câte 100 de metri acest complex religios are cel mai întins domeniu de acest fel din Istanbul.

Locul este plin de trecut, de poveşti nepreţuite despre suverani care au stăpânit lumea şi despre tronurile unor imperii grandioase. Umbrele pe care le reînvie, enigmele pe care încă le păstrează pentru vecie, induc imagini ale unei lumi gigantice, emoţionante şi, în parte, necunoscute. Pământul ce înconjoară Moscheea Cuceritorului este sfânt şi pentru lumea creştină.

ROMA - PODUL LUI HADRIANUS (SANT ANGELO) XXXX

Este unul dintre podurile cele mai elegante din Roma. A fost construit de împăratul Hadrianus (117-138 e.N), în anul 135 (136) e.N, pentru a uni viitorul său mausoleu, de pe malul drept al Tibrului, cu Câmpul lui Marte de pe malul stâng. Podul s-a numit Aelius după un prenume al împăratului. Podul deschide o imagine magnifică spre mausoleu. Avea opt arcade, trei arcade centrale mai mari şi cinci mai mici, dintre care trei pe malul stâng şi două pe malul drept. Astăzi numai cele trei arcade centrale sunt originale, iar podul este numai pietonal. Celelalte arcuri au fost refăcute în sec.al 17-lea. Au fost din nou reparate odată cu amenajarea malurilor Tibrului, în anii 1892-1894.

            In evul mediu podul a devenit principalul pod de acces spre basilica Sfântul Petru şi Vatican, cunoscut sub numele Pons Sancti Petri. Pe timpul jubileului din 1450 balustradele podului au cedat sub greutatea mulţimii pelerinilor, mulţi dintre ei pierind în apele râului. Ca urmare, pentru lărgirea accesului, s-a trecut la demolarea câtorva clădiri de pe malul stâng şi a unui arc de triumf roman.

Podul a fost decorat la capătul dinspre malul stâng cu statuile Sfinţilor Petru şi Paul, din iniţiativa papei Clement al VII-lea, în anul 1530. Mai târziu, papa Clement al IX-lea a comandat lui Bernini statuile a zece îngeri cu care să orneze restul podului. Ingerii poartă instrumentele patimilor lui Christos şi au fost executaţi de elevii lui Bernini (Antonio Raggi, Antonio Georgetti şi Ercole Feratta). Statuile îngerilor au fost executate între anii 1660-1668, după concepţia lui Bernini. Bernini a sculptat şi el doi îngeri, dar au fost reţinuţi de papă pentru propria plăcere. Ei se află acum în biserica Sant’Andrea delle Fratte din Roma.

ROMANIA - 13 SEPTEMBRIE 2011

Secretarul de Stat, Hillary Clinton, a declarat, după semnarea acordului privind amplasarea de elemente antirachetă ale SUA în Romania, că acest document „va poziţiona România ca un actor central în viitoarea arhitectură antirachetă a NATO“.

Imagine de la semnarea acordului privind scutul antirachetă
de către Hillary Clinton şi Baconschi

Şefa diplomaţiei americane a apreciat că acest document reprezintă un pas esenţial în contracarea ameninţărilor cu rachete balistice care reprezintă un risc din ce în ce mai crescut.

Apel la Congres

 „Acordul reflectă dedicaţia SUA faţă de aliaţii săi din NATO şi în mod specific faţă de articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic. România a fost un partener puternic în acţiunile NATO din întreaga lume. Omagiem dedicaţia şi sacrificul soldaţilor români care au servit alături de soldaţii americani în Afghanistan. Mulţumesc României pentru rolul jucat în susţinerea noilor democraţii emergente“, a declarat Hillary Clinton.

„Nu sunt fericită în legătură cu modul în care sistemul vizelor funcţionează pentru români. Ne vom adresa Congresului pentru a schimba criteriile pentru includerea în programul Visa Waiver.

La rândul său, ministrul de Externe Teodor Baconschi declarat că România este hotărâtă să participe la eforturile privind securitatea globală, iar vizita preşedintelui Traian Băsescu la Washington este o dovadă în acest sens. „Acest moment vine la două zile după ce toată lumea a comemorat alături de poporul american oribilele atacuri de la 11 septembrie. Stăm alături de voi, cum am stat întotdeauna. Vântul schimbării din lumea arabă arată că merită luptat pentru schimbări“, a spus Baconschi.

ASEDIUL LENINGRADULUI - EPOPEE GREU DE IMAGINAT

Cel mai cunoscut asediu din timpul celui de-al doilea război mondial este cel al Stalingradului. Însă în aceeaşi ani, un alt oraş sovietic era supus unei blocade care s-a dovedit a fi printre cele mai îndelungate din istorie. La 8 septembrie 1941, germanii încercuiseră Leningradul: începeau cele 872 de zile de asediu devastator.

Data de 22 iunie rămâne prea bine cunoscută printre istorici, şi nu numai, ca ziua în care Hitler a lansat operaţiunea Barbarossa: invazia Uniunii Sovietice. Până în acel moment, Stalin ignorase cu încăpăţânare toate avertismentele venite din Occident. Prost pregătiţi, prost echipaţi şi rămaşi fără cei mai buni generali după epurările din anii precedenţi, soldaţii Armatei Roşii nu au avut cum să facă faţă Wermachtului care a avansat mult în interiorul Rusiei într-un timp relativ scurt.

La începutul lui septembrie 1941, armatele lui Hitler s-au oprit la porţile Leningradului. Fürherul promisese să radă de pe faţa pământului acest oraş, leagăn al bolşevismului pe care îl detesta. Insă el a decis să nu rişte viaţa soldaţilor săi într-un atac asupra oraşului, ci să-l asedieze. Fără posibilitatea aprovizionării sau evacuării, supus unui bombardament intens din partea artileriei germane, oraşul, şi tot ce simboliza el, era destinat să fie distrus.

Incepând din 8 septembrie, Leningradul a fost complet încercuit, izolat de restul ţării. Germanii, sub comanda lui Wilhelm Ritter von Leeb, au ocupat zona pornind de la Marea Baltică în vest până la malul Lacului Ladoga în est. In nord, trupele finlandeze ale lui Mannerheim blocau accesul în oraş. In ciuda evacuării civililor încă de la începutul invaziei din iunie, două milioane şi jumătate de locuitori au rămas prinşi în asediu.

Apărarea prost organizată de mareşalul Voroşilov, apropiat de-ai lui Stalin, n-a servit la nimic, poate doar la epuizarea populaţiei care a trebuit să se obişnuiască să trăiască un coşmar zilnic. Voroşilov a fost repede înlocuit de generalul Jukov, acesta reuşind să pună la punct o foarte bună organizare pentru apărarea oraşului. Cu brutalitatea-i specifică, Jukov a trimis sute de mii de soldaţi la moarte în încercarea de a străpunge liniile germane. Fără succes însă. Ploaia de obuze acoperea oraşul lui Petru cel Mare şi al lui Lenin zilnic, iar depozitele de alimente erau rând pe rând distruse.

La începutul lunii octombrie, Jukov a fost chemat de Stalin la Moscova pentru a stabili planul de apărare al capitalei, lăsând Leningradul în mâinile lui Andrei Jdanov. Acesta a continuat planurile lansate de Jukov, dar a întârit cenzura şi propaganda în rândul publicaţiilor armatei pentru a susţine moralul trupelor. Insă soldaţii au trebuit să aştepte până în ianuarie 1943 pentru ca forţele sovietice din interiorul ţării să înceapă să străpungă încercuirea inamică.

Cea mai importantă, şi dificilă, sarcină a lui Jdanov a fost să asigure supravieţuirea locuitorilor. Din noiembrie 1941 a fost organizată o rută de aprovizionare ce traversa Lacul Ladoga. Convoaiele cu alimente trebuiau să traverseze suprafaţa lacului îngheţat, iar tot pe aceeaşi rută era evacuată populaţia civilă. Această soluţie nu a rezistat prea mult deoarece germanii bombardau constant lacul pentru a sparge gheaţa, astfel că lacul a devenit nenavigabil încă de la începutul verii următoare.

In Leningrad oamenii mâncau câini, pisici, tumeguş şi tapet

In interiorul oraşului asediat, raţionalizarea alimentelor devenea din ce în ce mai severă. Pâinea distribuită (câteva grame pentru fiecare) era făcută din făină îndulcită cu celuloză, iar oamenii au ajuns să mănânce inclusiv chitul de la ferestre, pielea de pe pantofi sau curele. Au fost raportate chiar şi cazuri de canibalism. Mii de oameni au murit de foame; între ianuarie şi februarie 1942 s-au numărat peste 20.000 de victime.  Cei care nu mureau de foame, frig sau diverse boli, fie mureau din cauza oboselii, fie înnebuneau. Un maior al Armatei Roşii povestea: «Mergeam puţin, apoi trebuia să mă opresc pentru a mă odihni. De mai multe ori am văzut oameni murind în zăpadă chiar în faţa mea. Nu puteai să faci nimic ca să-i ajuţi, trebuia să-ţi continui drumul.»

Leningradul a fost complet eliberat de sub asediul german abia la 27 ianuarie 1944, după ce mai mult de un milion de oameni pieriseră. Ce mai rămâne astăzi în urma acelei tragedii ? Dacă ea este relativ puţin cunoscută lumii occidentale, autorităţile sovietice, apoi cele ruseşti, nu au pirdut nici ocazie pentru construirea vreunui memorial, şi organizează ceremonii anuale, ceremonii la graniţa dintre omagiu sincer şi propagandă. In plus, în fiecare an au loc tradiţionalele ceremonii în onoarea victimelor şi soldaţilor «Marelui Război Patriotic ».

Locurile memoriei

Oraşul, redenumit Sankt-Petersurg în 1991, are nu mai puţin de trei muzee dedicate blocadei, suferinţelor locuitorilor şi eroismului Armatei Roşii. In fiecare an, şcolarii vizitează, cu flori în mână, memorialele. Plăcile comemorative, de prin tot oraşul, sunt imposibil de numărat. Există chiar statui ridicate în cinstea pisicilor trimise din Siberia pentru deratizarea oraşului.

In suburbiile oraşului este cimitirul memorial Piskarevskoie, întins pe 26 de hectare, unde se găsesc şi 186 de morminte comune şi o flacără păstrată mereu aprinsă în amintirea celor morţi. Ceva mai departe, pe malurile lacului Ladoga, se află un monument dedicat celor care şi-au riscat viaţa pentru ajutorarea locuitorilor Leningradului.

Subiectul blocadei trezeşte şi azi discuţii însufleţite şi interminabile în rândul locuitorilor oraşului. Fie că sunt persoane care au trăit anii asediului, fie că sunt tineri crescuţi în era postsovietică, locuitorii Sankt-Petersburgului păstrează în memoria colectivă amintirea dramei din anii războiului. Aspectul propagandistic al acestui adevărat «loc al memoriei» joacă încă un rol important, păstrând vie amintirea asediului. Un tănâr student rus, în vârsta de 23 de ani, mărturisea că « Pentru noi, aesdiul nu a fost acum 60 de ani. E ca şi cum ar fi fost ieri. »

După despresurarea Leningradului, după scurgerea a 872 de zile de luptă și rezistență, autoritățile au fost constrânse să aducă din Siberia un tren de pisici pentru ca să fie stârpiți șobolanii ce se înmulțiseră aberant. In timpul asediului în Leningradau murit mai mulți oameni decât au pierdut englezii și americanii în întregul război.

CEAUŞESCU - CĂSĂTORIE (note)

Timp de trei ani, din 1944 până în 1947, Nicolae şi Elena Ceauşescu au trăit fără acte. La 23 decembrie 1947, Nicu şi Lenuţa s-au prezentat Starea Civilă, în Bucureşti, pentru a-şi legaliza relaţia. La  cununie, mireasa era însărcinată în şapte luni, cu Valentin. 

Conform actului de căsătorie nr. 2592/947, pe 23 decembrie 1947, Nicolae Ceauşescu şi Elena Petrescu s-au  căsătorit la Bucureşti. Nu s-au arătat încă nimeni care să ştie circumstanţele ceremoniei. Valentin, primul lor copil, s-a născut însă la doar două luni după căsătoria părinţilor. Putem astfel deduce că apropierea naşterii i-a determinat părinţii să se prezinte la Starea Civilă. Şi presupune că, gravidă în şapte luni,  mireasa n-a făcut mari pregătiri, nici cu găteala, nici cu ospăţul de nuntă. De altfel, activiştii partidului primeau casă, mobilă şi tot ce le era de trebuinţă de  la „economul" Pantelimon Bodnarenko. Sub coordonarea lui, „gospodăria de partid" a apărut imediat după ieşirea comuniştilor din închisori.

Casnică, dar cu pretenţii

Cu două luni înaintea prezentării la Starea Civilă, Lenuţa renunţase la muncă. „Activase"după război, conform autobiografiei datate 5 decembrie 1949, în organizaţii de tineret din Capitală. Speranţă a „vremurilor noi" i-a fost dintru-nceput Nicu. Se mutase o vreme cu el la Constanţa, pe strada Sarmizegetusa. „Nu am depus eforturi nici să citesc, nici să merg să muncesc", recunoscuse ea însăşi în amintita autobiografie. Aceasta pare a fi prima şi ultima autocritică a Elenei Ceauşescu. În reclamaţia înaintată secţiei de cadre de către două activiste se spune că „tovul Ceauşescu" petrecea abia două-trei zile din săptămână la Bucureşti în vara lui 1946.

Imobilul de pe strada Doctor Lister nr. 63, unde au locuit Nicolae Ceauşescu

 şi Elena Petrescu în 1946 



Constanţa - 1946



Dar cuplul stabilit în strada Doctor Lister 63 beneficia de trei camere de locuit plus anexe (bucătărie, baie şi hol).  Iar în casa aceasta mare, primită de la partid, Lenuţa se purta mai rău ca proprietăresele, reclamau tovarăşele repartizate, provizoriu, să locuiască în cea mai mică dintre camere. Ca să scape mai repede de ele, Ceauşeştii  le-au îngrădit accesul la bucătărie şi toaletă, şicanându-le şi pe chestiuni de morală! Nici modestia şi nici onestitatea de a-i reprezenta pe săraci nu-i caracterizau pe Ceauşeşti. Deja în 1949 erau mutaţi în inima cartierului Primăverii, pe strada Herăstrău nr.27.

Lenuţa lui Briceag Născută la 7 ianuarie 1919, în satul Petreşti (Dâmboviţa), Elena Petrescu avea şi ea tatăl plugar. În familia cu 4 hectare de pământ şi casă de locuit erau însă doar doi copii. În sat, fetei i s-a spus Lenuţa lui Briceag. Porecla o primise Nae Petrescu de la consăteni după ce şi-a deschis prăvălie în casă. Ţăranul cu pământ de „mijlocaş" vindea „gaz", sare, zahăr, aţă, ace, cuie. Poate tutun şi ţuică de casă. Sigur, bricege, marfă deosebită pe piaţa locală. Nae Petrescu a murit în 1949 după ce-a apucat să-şi vadă copiii „ajunşi bine" la Bucureşti. Alexandrina, soţia lui, i-a supravieţuit însă patru decenii.  

Altă etapă nedesluşită din tinereţea Elenei Ceauşescu durează din noiembrie 1939 până în august 1941. Conform chestionarului de cadre, era fără lucru. Din ce-a trăit, nu se ştie. Căci, nefiind măcar membru al PCdR, e greu de crezut   că Ajutorul Roşu a salarizat-o. Presupunerile, preluate şi de istorici, au mers până la ipoteza prostituţiei. Bârfa a fost colportată după 1990 de înşişi fraţii lui Nicolae Ceauşescu. Printre colegii de detenţie şi chiar din boxa acuzaţilor, fostul general de Securitate Andruţă Ceauşescu îşi învinuia exclusiv cumnata împuşcată de tragedia familiei şi de tot răul României. Pe când Nicolae Ceauşescu se afla la închisoare, a relatat el, vrusese să-şi viziteze viitoarea cumnată care locuia cu Adela (soţia fratelui). Le-a găsit petrecând cu doi nemţi, dezbrăcate. Această poveste a avut mare circulaţie în epoca ceauşistă, dar fără alte dovezi.

CEAUŞESCU ŞI FOAMETEA DIN 1946-1947

 

In noiembrie 1947, liderii comunişti, printre care şi Ceauşescu (încercuit), sărbătoreau împlinirea a 30 de ani de la revoluţia bolşevică.

În calitate de secretar al Regionalei Oltenia a Partidului Comunist Român, lui Nicolae Ceauşescu nu i-a păsat de drama ţăranilor afectaţi de foametea din 1946-1947. În timpul foametei, Ceauşescu a fost responsabil al CC cu Secţia Centrală Ţărănească. N-a făcut nimic pentru sinistraţi, ci a fost preocupat de strângerea cotelor obligatorii.

România anului 1946 a fost o ţară cu totul specială. Scrutinul din noiembrie 1946 nu a fost singurul eveniment important. Seceta din vară a provocat recolte extrem de slabe, în condiţiile în care România trebuia să plătească despăgubiri de război, în produse alimentare. Foametea, previzibilă, nu a fost observată de politicieni, preocupaţi de campania electorală. Abia din decembrie ziarele au început să scrie despre situaţia din Moldova, regiunea cea mai afectată de secetă. Locuitorii satelor şi oraşelor porniseră de unii singuri spre zonele sudice, unde recolta fusese mai bună. Erau dispuşi să dea oricât pentru un sac de porumb sau grâu. Nicolae Ceauşescu ştia foarte bine situaţia. Ca secretar al Regionalei PCR Oltenia, auzise despre oamenii disperaţi care veniseră să caute cereale în judeţele „păstorite" de el. Însă nu a făcut nimic ca să le uşureze traiul. Dimpotrivă.

Starostele Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC

După alegeri, activitatea Regionalelor Partidului a scăzut în intensitate. Scopul comuniştilor a fost atins printr-un control total în Parlamentul ţării. Era timpul ca PCR-ul să treacă la următoarele etape pentru câştigarea totală a puterii. La acea dată, cele mai mari greutăţi cu care se confrunta Partidul erau în mediul rural. Pe de o parte, ţăranii se opuneau cotelor obligatorii de alimente. Acestea fuseseră introduse pentru plata datoriei de război, dar şi pentru aprovizionarea oraşelor.

Pe de altă parte, nivelul de alfabetizare la sate era scăzut şi educaţia ideologică a ţăranilor era anevoioasă. Oarecum independenţi economic, sătenii nu puteau fi constrânşi să adere la PCR, fiind atraşi de mesajul „reacţiunii". Unul iluzoriu, ce-i drept, întrucât opoziţia, şi în special ţărăniştii şi liberalii din mediul rural, aştepta venirea americanilor. Insă înţelegerile internaţionale de după al Doilea Război Mondial excludeau o astfel de posibilitate. Pe acest fond, Nicolae Ceauşescu a primit o sarcină importantă de la Partid.

Propaganda comunistă susţinea că vinovaţi de întârzierea colectărilor

obligatorii de produse agrare erau chiaburii

A fost numit la conducerea Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC al PCR. Trebuia să vegheze respectarea intereselor partidelor la ţară, precum şi îndeplinirea planului de colectări obligatorii de produse agricole. În ţară era foamete, după seceta din 1946.  La 12 noiembrie 1947, secretarii judeţeni ai PCR au fost convocaţi de Comitetul Central pentru o consfătuire de lucru. Se pare că la nivelul conducerii Partidului existau nemulţumiri privind campania de colectare.

Presiuni asupra ţăranilor

Tocmai de aceea, în intervenţia sa, Nicolae Ceauşescu le-a reamintit secretarilor judeţeni cum trebuiau să procedeze pentru a urgenta operaţiunea: „Va trebui să luăm întâi de la bogaţi. Aveţi de colectat 2-4.000 de vagoane de porumb; fiecare judeţ va trebui să calculeze cât are de dat, să împartă pe plăşi etc. Acest plan îl va face împreună cu prefectul, cu cooperativele, ţinând seama de posibilităţi. Afară de aceasta va trebui pe urmă prelucrat planul detaliat în celule şi Frontul Plugarilor, să mobilizeze oamenii, să scoată din comune conform planului. Comuniştii şi frontiştii din comisiile interimare vor trebui să prelucreze cu primarii etc.

Să se ia în primul rând de la cei înstăriţi, să mobilizeze ţărănimea săracă, ducând munca politică cu ei să realizeze în timpul stabilit planul". Unii tovarăşi au încercat să se apere, susţinând că lăsaseră prefecţilor sarcina de a efectua colectările. Ceea ce nu înţelegeau aceştia era faptul că operaţiunea era sarcină de partid, şi nu de stat! După cum însuşi Ceauşescu a susţinut în respectiva şedinţă: „Colectările nu le lăsaţi în seama prefectului şi a administraţiei. Nu vreau să amestecăm administraţia în colectările porumbului. Folosim administraţia numai unde dăm de rezistenţă".

Nicolae Ceauşescu i-a învăţat pe responsabilii de la nivel local ai Partidului şi cum să justifice discrepanţa dintre preţul produselor industriale faţă de cereale. Acesta era principalul argument ridicat activiştilor atunci când solicitau cote de la fiecare localitate rurală a României. Răspunsul se găsea într-o „muncă politică" eficientă: „De multe ori tovarăşii nu găsesc argumente convingătoare. Toţi spun uite cât primim pentru grâu şi cât trebuie să dăm pentru o pereche de bocanci.

Trebuie o muncă politică, să arătăm că dacă azi sunt mai ieftine produsele agricole, aceasta în mod firesc va duce la ieftinirea produselor industriale, pentru că muncitorii dacă au hrana de care au nevoie, vor putea produce mai mult şi mai ieftin, dar la rândul lor plătesc mai ieftin pentru hrana lor. Care au umblat la sate ştiu că există un puternic curent în culăcime, dar chiar între membrii de partid în ce priveşte rezistenţa aceasta, pentru că (sic!) cred că sunt neîndreptăţiţi".

Grâu de la Stalin

Totuşi, propaganda înflăcărată a lui Ceauşescu nu putea produce grâu! Pe fondul recoltei slabe din 1946, aprovizionarea oraşelor era critică. Nu putea fi hrănită nici populaţia, dar nici Armata Roşie cantonată în România. Pentru a ieşi din impas, guvernul de la Bucureşti a cerut ajutorul Moscovei, printr-un împrumut de grâu. Stalin nu numai că a aprobat ajutorul, dar a plusat şi a decis ştergerea unei părţi a datoriei de război către Uniunea Sovietică. Conform mărturiei lui Paul Sfetcu, fostul şef de cabinet al lui Gheorghiu Dej (13 ani în anticamera lui Dej, Editura Curtea Veche, 2008), „Tătucul" se temea de faptul că situaţia din România putea „exploda".

Dacă Partidul Comunist ar fi devenit impopular şi izbucneau revolte de masă, intervenţia militară a Armatei Roşii era inevitabilă. Stalin nu avea nevoie de asemenea complicaţii, astfel că a fost dispus să ofere înlesniri economice României. Bineînţeles că propaganda PCR a prezentat gestul într-un alt mod. S-a vorbit despre generozitatea Uniunii Sovietice, care a „uitat" că soldaţii români trecuseră Prutul în 1941, iar acum scotea ţara din impas!

"Colectările nu le lăsaţi în seama prefectului şi a administraţiei. Nu vreau să amestecăm administraţia în colectările porumbului. Folosim administraţia numai unde dăm de rezistenţă.''
Nicolae Ceauşescu

"Va trebui să luăm întâi de la bogaţi. Aveţi de colectat 2-4.000 de vagoane de porumb; fiecare judeţ va trebui să calculeze cât are de dat, să împartă pe plăşi.''
Nicolae Ceauşescu

Şcoli de partid

Pentru rezolvarea problemelor care se iveau în mediul rural, Comitetul Central al PCR a hotărât înfiinţarea unor şcoli de Partid la sate. Responsabil cu înfiinţarea acestora a fost Nicolae Ceauşescu, care a expus proiectul în noiembrie 1947: „Aceste şcoli vor fi create pe judeţe la începutul lunii decembrie, una-două pe judeţ, după mărimea judeţului. Lecţiile vor fi trimise în scris. Deci aici munca este uşurată.

Vor trebui aleşi tovarăşii ţărani cei mai buni. Trebuie de acum pregătite aceste şcoli de cadre, la fel vor fi organizate la sate cursuri odată pe săptămână, unde aceste lecţii, scrise mai popular, să fie prelucrate cu comuniştii, frontiştii, cu ţăranii membrii de partid. În felul acesta, prin munca de ridicare a nivelului politic, să ia o dezvoltare mai mare. Iarna ne va permite să realizăm acest plan făcut de secţia centrală de Educaţie Politică."

Foametea din Moldova

În vara anului 1946, prăpastia economică în care se găsea România a fost adâncită de o cumplită secetă, care a afectat mai ales regiunile estice ale ţării. Pentru autorităţi, criza socială cauzată de foamete fusese previzibilă încă din vară, când seceta prelungită compromisese recolta.



Deportări în masă din Moldova pe timpul foametei 1946-1947

 Totuşi, această problemă nu a fost prioritară pe „agenda" guvernului, din cauza campaniei electorale, care se anunţa la fel de dură precum consecinţele secetei. Abia după „victoria democraţiei" în scrutinul de la 19 noiembrie 1946, cabinetul Groza a iniţiat măsuri de asistenţă a regiunilor înfometate.

Ziarul „Scânteia“ prezenta ajutoarele în cereale pe care Bulgaria le oferea regiunilor înfometate ale României

Începând cu luna decembrie, ziarul oficial al Partidului Comunist, „Scânteia", lansa apeluri umanitare pentru ajutorarea populaţiei din judeţele afectate de secetă. Guvernul a distribuit cereale din fondul de rezervă al statului, insuficiente însă. Economia agrară a României era subordonată la acea dată plăţii datoriei de război către URSS, iar cotele pentru regiunile înfometate s-au epuizat repede.

Propagandistic, guvernul reuşea să strângă alimente pentru cei afectaţi de foamete, Scânteia acordând spaţii largi prezentării colectelor făcute de „oamenii muncii" pentru Moldova. Situaţia ţăranilor din estul ţării devenise critică, aceştia plecând de la casele lor spre judeţele „excedentare", în speranţa cumpărării unui sac cu porumb sau cu grâu, care să aline foamea familiilor.



Peste 250.000 de victime ale foametei îm Moldova


Exod spre sud

Pentru a-şi spori popularitatea, cabinetul Petru Groza a preluat propagandistic gestionarea crizei. În ziarele de partid apăreau hărţi în care era trasat proiectul Executivului pentru ameliorarea foametei, precum şi prezentări de înalţi oficiali „pe teren", lucrând în folosul cetăţenilor afectaţi de această calamitate. Totuşi, în prima perioadă a iernii 1946-1947 guvernul nu reuşise să asigure condiţii minime de trai celor în cauză. Pentru a evita haosul, Ministerul de Interne a căutat să stopeze prin orice mijloace exodul ţăranilor din regiunile afectate de foamete spre judeţele unde se mai găseau cereale.

In luna ianuarie 1947, printr-un ordin special, jandarmii aveau obligaţia de a coborî din trenurile spre Bucureşti pe orice locuitor din regiunile înfometate care nu avea bilet sau ordin special de călătorie. Cumpărarea biletelor era de altfel imposibilă, deoarece staţiile CFR primiseră dispoziţii să nu mai vândă legitimaţii de călătorie în satele bântuite de foamete.

Curând, autorităţile au renunţat la interdicţiile de transport ale cetăţenilor. Cu bilete sau făcând „blatul", ţăranii moldoveni s-au îndreptat spre regiunile sudice, de unde se puteau cumpăra cereale. La începutul lunii februarie 1947, mii de ţărani au cutreierat judeţele Dolj, Romanaţi şi Teleorman, cumpărând porumb la preţuri peste nivelul pieţei.

Copiii din satele înfometate ale Moldovei au fost trimişi

în regiunile mai puţin afectate de secetă

Guvernul nu le-a permis să transporte „marfa" spre locurile de origine. Argumentând că dorea sa preîntâmpine specula, Ministerul de Interne a permis transportul de porumb şi grâu spre Moldova numai cu autorizaţii speciale. În numeroase cazuri, cerealele cumpărate de ţărani cu fonduri proprii au fost confiscate de jandarmi, pentru a fi distribuie „just" spre toate regiunile afectate de foamete. Din această cauză au fost numeroase cazuri în care grupuri de ţărani au oprit trenuri de persoane sau de marfă, i-au sechestrat pe mecanicii CFR şi i-au obligat să ataşeze locomotivele la trenurile lor de cereale.

Liderii politici au adoptat orfani

În 1946, odată cu seceta din Moldova, s-a preluat un neobişnuit obicei de la Kremlin - adopţiile de orfani de către liderii comunişti. Începutul îl făcuseră conducătorii bolşevici când luaseră în familiile lor copii orfani, după decesul altor foşti tovarăşi în războiul civil. Însuşi Stalin adoptase unul. Deşi au avut parte de o educaţie elevată - profesorii de limbi străine şi meditatorii la domiciliu fiind uzanţe comune -, amprentele retardului mental dobândit în orfelinate sau în situaţiile de foamete şi promiscuitate suportate vreme îndelungată n-au putut fi îndepărtate. Unii dintre copiii adoptaţi de comuniştii români au devenit delincvenţi juvenili, producând părinţilor „probleme de imagine" (cazul lui Chivu Stoica).

Alţii n-au avut niciun fel de recunoştinţă şi îngăduinţă pentru aceia care le schimbaseră viaţa (cazul celor cinci orfani adoptaţi de Vasile Luca). Ori, şi mai rău, au provocat tragedii, precum fata adoptată de Miron Constantinescu. Pentru că fosta ilegalistă Sulamita Constantinescu îi interzisese participarea la o distracţie, adolescenta şi-a înjunghiat mortal mama adoptivă.

MIHAI I-ul - DESTIN POTRIVNIC

Născut pentru a fi Rege, Mihai I de România a avut parte de un destin nefericit, adaptat  statutului mioritic al ţării în care s-a născut. A domnit în două rânduri, de fiecare dată foarte puţin pentru a putea să-şi pună în valoare calităţile de conducător.



Carol al II-lea şi Mihai I-ul



A asistat la depravarea morală şi la abdicarea tatălui său, Regele Carol al II-lea, care a plecat pe uşa din dos a istoriei cu un tren format din 12 vagoane, încărcate cu o avere considerabilă. L-a suportat cu tact pe Ion Antonescu, care avea acelaşi grad, de „Mareşal”, ca şi Regele şi care comanda discreţionar Armata, deşi militarii juraseră pentru Rege şi pentru Ţară.



Carol al II-lea şi Mihai I-ul



S-a dovedit însă a fi un comandant ferm al Armatei române, în noaptea de 23 spre 24 august, când a ordonat printr-un comunicat radiodifuzat să se întoarcă armele împotriva Reich-ului nazist. A strâns din dinţi atunci când bolşevicul Vîşinski a bătut cu pumnul în biroul regal, cerându-i imperativ să abdice.

A trecut şi peste momentul odios al ameninţării cu un pistol, gest comis de către Petru Groza, sau după alţii de către Gheorghiu-Dej. Nu le-a răspuns celor care îl vroiau plecat: „Împuşcaţi-mă!”, pentru că a preferat să rămână în viaţă şi să încerce să ajute la refacerea ţării în cazul în care – aşa cum se auzea – vor veni americanii să alunge cizma rusească.

Destinul trist al Regelui i-a năruit speranţele pentru că venirea americanilor s-a dovedit a fi o „gargară” demagogică cu care şi-au clătit gura americanii, ori de câte ori s-au adresat ţărilor aflate dincolo de Cortina de Fier. Mihai I a stat departe de România vreme de o jumătate de veac. Moartea, pe care refuzase să o cheme cu glonţul rusesc, nu s-a apropiat de bătrânul Rege, permiţându-i să trăiască şi să se bucure la bătrâneţe de ţara pe care fusese forţat să o părăsesca pe 30 decembrie 1947.



Nunta Regelui Mihai I-ul cu Regina Ana - 1948



Un general coboară din cer

In după-amiaza zilei de 6 iunie 1930, pe pista aerodromului de la Pipera a aterizat un avion din care a coborât cetăţeanul Carol Caraiman, fostul principe moştenitor al României, îmbrăcat în uniformă de general. Pista aerodromului era păzită de un singur soldat, înarmat cu o carabină simplă, model 1922, „foc cu foc”. Când a văzut că din cer coboară un general, bietul om a luat poziţia „drepţi” si i-a dat acestuia onorul, permiţându-i să pătrundă fără nicio problemă pe teritoriul naţional. La acea vreme, cetăţeanul Carol Caraiman se afla în afara legii şi nu avea dreptul să pătrundă în ţară. A doua zi, pe 7 septembrie 1930, generalul-impostor s-a prezentat la Palatul Cotroceni, reşedinţa Primului-ministru Iuliu Maniu. Din acest moment, istoria s-a scris cinic în doar câteva minute. În loc să dea ordin să fie arestat pentru pătrunderea frauduloasă în ţară, Primul-ministru Iuliu Maniu l-a primit pe cetăţeanul Carol Caraiman cu onoruri. Nu a fost vorba de o laşitate de moment, pentru că Iuliu Maniu avea cunoştinţă de sosirea Regelui în ţară şi hotărârea acestuia de a îl ajuta să revină fusese deja luată. Fără sprijinul lui Iuliu Maniu, simplul cetaţean Carol Caraiman nu ar fi ajuns niciodată Rege, detronându-l pe propriul său fiu. Pe 8 iunie 1930, acesta era proclamat Rege de către Parlament. În numai trei zile s-a scris istoria pentru următorii douăzeci de ani şi oricât de mare martir a fost declarat ulterior Iuliu Maniu, vasalitatea necondiţionată a acestuia a adus mult rău în viaţa românilor. Poate că ar fi murit mai puţini soldaţi pe front şi poate că România ar fi iesit cu un alt statut din război. Îi putem acorda o circumstanţă atenuantă, dacă admitem că nu avea de unde să ştie că viitorul Rege va aduce mult rău ţării sale. Pentru conştiinţa lui Iuliu Maniu ar fi fost mult mai bine să facă un gest simplu, firesc pentru funcţia pe care o deţinea în iunie 1930: să respecte legea. Indiferent dacă nu a făcut-o din laşitate sau neştiinţă, consecinţele ulterioare gestului său au fost dezastruoase pentru România. De altfel, la puţin timp după înscăunarea sa, Carol al II-lea l-a înlăturat cu brutalitate de la conducere, dovedindu-se astfel că soarta celor care pleacă spinarea pentru a săruta cu slugărnicie cizma stăpânului, se sfârşeşte întotdeauna prost, în culisele istoriei.

Un penis mare şi o politică dictată de alcov

Destinul Regelui Mihai I a fost legat organic de cel al tatălui său, Regele Carol al II-lea. Inteligent şi cult, dar dominat de un spirit aventurier labil, nepotul sobrului Rege Carol I a avut în viaţă o dominantă de necontestat: pasiunea permanentă pentru femei. Din acest punct de vedere, natura îşi spusese cuvântul, înzestrându-l pe Rege cu un penis generos, despre care contemporanii mărturiseau că era de dimensiuni „foarte mari”.



Mihai I-ul şi Carol al II-lea



Alţi contemporani afirmă că Regele Carol al II-lea ar fi suferit de priapism, o erecţie prelungită care îl obliga să îşi satisfacă permanent dorinţele sexuale. „Al doilea Terente” al României ieşea seara cu maşina regală, un Buick decapotabil, pe bulevardele Bucureştiului, pentru a racola prostituate. După ce acest obicei a devenit obişnuinţă, prostituatele Bucureştiului au început să îl evite din cauza „dotării” prea generoase şi din cauza zgârceniei exagerate a Regelui, de regulă „fericita” aleasă, plecând de la Palat cu o hârtie de 500 sau 1000 de lei. La data proclamării ca Rege al României, Carol Caraiman avea în spate un trecut sentimental furtunos: o căsătorie cu Zizi Lambrino, încheiată în secret şi anulată de Parlament, o căsătorie legală cu Principesa Elena a Greciei, mama lui Mihai I şi nenumărate alte aventuri. Pentru femei, Carol a renunţat de două ori la tron, o data în 1919 pentru Zizi Lambrino si a doua oară pentru Elena Lupescu în 1923. Amanta evreică a Regelui se pare că a fost singura femeie care îl putea satisface şi suporta, devenind femeia fatală a  vieţii sale. Pentru Elena Lupescu, Regele era în stare să facă orice, prestaţia acestuia fiind influenţată decisiv de către amanta sa, care îî impunea din alcov toate deciziile politice. Prestaţia Regelui a avut în mod permanent puternice tente „lupesciene”.

In umbra lui Ion Antonesu

După destrămarea Regenţei şi proclamarea lui Carol al II-lea drept Rege, Mihai I a fost recompensat cu titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia. În perioada 1930-1940, Mihai I şi-a trăit adolescenţa departe de mama sa, principesa Elena, exilată cu forţa de către Carol al II-lea în Italia. A beneficiat totuşi de o educaţie aleasă, pentru studiile viitorului Rege fiind înfiinţată o clasă specială formată din elevi de excepţie.



Mihai I-ul şi mareşalul Antonescu în sala tronului



Destinul a hotârât ca Mihai I să devină Rege,  după doar 10 ani de domnie ai tatălui său. Deşi în perioada războiului, Mihai I a domnit cu puteri depline, despre Rege s-a vorbit foarte puţin în timpul Războiului, datorită dictaturii personale impusă de Mareşalul Ion Antonescu. Momentul crucial al domniei tânărului Rege l-a reprezentat arestarea Mareşalului Ion Antonescu în noaptea de 23 spre 24 august 1944 şi ordinul dat Armatei Române de întoarcere a armelor împotriva Wermachtului german. Vocea care s-a auzit la Radio în acea noapte a fost vocea Regelui Mihai I, care a dat ordin soldaţilor să întoarcă armele în calitate de comandant al Armatei. Importanţa gestului lui Mihai I pentru viitorul României şi al Europei a fost covârşitoare. Al Doilea Război Mondial s-a scurtat cu şase luni, zeci de mii de vieţi omeneşti fiind salvate. România a recăpătat ceea ce îi fusese luat cu forţa în 1940, nordul Ardealului, reîntregindu-şi teritoriul. Momentul 30 decembrie 1947, când Regele a abdicat, nu poate fi judecat, decât printr-o transpunere emoţională şi obiectivă în acel timp, în spiritul şi ambianţa acelei epoci. Acest lucru nu poate fi realizat decât apelând la o doză necesară de inspiraţie, calitate pe care nu toată lumea o are la dispoziţie.

Trebuie să gândeşti şi să simţi – în limite aproximative! – în mod identic cu contemporanii acelei epoci, pentru a emite nişte judecăţi de valoare. Preşedintele Traian Băsescu a avut un dram de inspiraţie, atunci când l-a catalogat pe Regele Mihai I, drept făptuitorul unui „act de trădare” la 30 decembrie 1947, momentul abdicării sale.



O variantă de steag (de stemă) de după abdicarea regelui



Opinia lui Traian Băsescu punctează un moment greu din istoria românilor, în cadrul căreia Regele Mihai I şi-ar fi putut câştiga un loc merituos, pe care nu i l-ar purea tăgădui nimeni. Indiferent de opţiunea unor republicani sau regalişti, regele a greşit când a acceptat prea uşor o abdicare ce nu fusese cerută de tartorul Stalin. Probabil ca abdicarea să fi survenit mai târziu.  Trecutul nostru, care aşa cum a fost, cu bune şi cu rele, este sfânt, definindu-ne ca naţie.

Oricum, Mihai I-ul al României este unul din bărbaţii de seamă ai neamului. Şi aşa trebuie să rămână. Nu mor Regii, când vor politicienii!

COLECŢIA DE TABLOURI A COROANEI ROMÂNE

In cartea “Fără drept de înapoiere în ţară”, Jaques Vergotii (dreapta) povesteste ca, in 1947, a predat directorului unei banci din Elvetia picturi care nu apartineau familiei regale.

Acest lucru s-a intimplat in timpul unei scurte opriri la Zürich a Regele Mihai si a Reginei-mama Elena, in drumul lor spre Londra, la nunta Reginei Elisabeta a Marii Britanii
Propaganda comunista a acreditat ideea ca fostul suveran a parasit tara intr-un tren plin cu aur si alte bogatii. De partea cealalta, istoricii promonarhisti afirmau ca Regele Mihai nu a fost lasat sa scoata din tara nimic din averea personala si ca a trait modest, in exil. Fostul suveran a pastrat intotdeauna discretia fata de acest subiect, motiv pentru care au aparut mereu, pe diverse canale, crimpeie de informatii controversate. In ziarul de ieri am prezentat povestea disparitiei misterioase a 42 de tablouri din Colectia Coroanei, la sfirsitul anilor ‘40. Trei dintre aceste tablouri au fost identificate de scriitorul Petru Romosan in colectii din strainatate. Scriitorul Mihai Pelin afirma, citind documente din arhive, ca Regele Mihai este cel care a scos din tara, in 1947, zecile de picturi din Colectia Coroanei si ca a vindut trei dintre acestea, fara a avea dreptul sa o faca. Cu toate ca exista numeroase indicii referitoare la tablourile disparute, pentru care statul roman i-a intentat dupa ‘90 chiar proces fostului suveran, guvernul Nastase a preferat sa stinga orice litigiu cu Casa Regala promovind in parlament un proiect de lege.

Guvernul condus de colectionarul de tablouri Adrian Nastase a depus la Parlament, pe finalul mandatului, un proiect de lege pentru clarificarea situatiei proprietatilor Casei Regale. Noul Parlament, format dupa alegerile din noiembrie 2004, a aminat discutarea proiectului de lege la sugestia ministrului delegat pentru relatia cu parlamentul, Bogdan Olteanu, pina la completarea documentatiei. Daca legea va fi adoptata in varianta propusa de PSD, statul roman va intimpina greutati in recuperarea celor 42 de tablouri din Colectia Regala. Articolul 5 din actualul proiect de lege cuprinde o chichita juridica, care poate anula pentru totdeauna posibilitatea recuperarii tablourilor: "O data cu solutionarea notificarilor si actiunilor in justitie prevazute in anexa nr. 4, potrivit procedurilor in vigoare la data formularii lor, se sting orice obligatii reciproce dintre statul roman si fostul suveran al Romaniei, Mihai I".

Proiectul de lege propus de guvernul Nastase mai prevede plata unei despagubiri in valoare de 30 de milioane de euro pentru Domeniul Peles si restituirea in natura a Casei Cavalerilor, aflata pe fostul domeniu Peles. De asemenea, Regele Mihai poate folosi pe durata vietii Palatul Elisabeta, ca resedinta regala, si are acces la palatele Peles si Pelisor pentru diverse actiuni publice.

De Palatul Elisabeta pot beneficia, pe durata vietii, si Principesa Margareta alaturi de sotul ei, Principele Radu Duda. Daca pina in 1996 Regele Mihai se putea considera "persona non-grata" pentru regimul Iliescu, dupa 2000 relatiile acestuia cu PSD-ul s-au schimbat radical. Proiectul de lege privind reglementarea situatiei juridice a bunurilor care au apartinut fostului suveran nu este singurul act de "prietenie" intre Adrian Nastase si Regele Mihai. Principele Radu Duda, ginerele Regelui Mihai, a fost numit consilierul lui Adrian Nastase. Dupa 2000, fostul suveran a avut o relatie aproape cordiala atit cu Ion Iliescu, cit si cu Adrian Nastase, participind alaturi de acestia la numeroase actiuni publice.

Testamentul lui Carol I confirma ca tablourile erau ale Romaniei

Jaques Vergotii, fostul ofiter de ordonanta al Regelui Mihai pina in 1948, apoi profesor de istorie la o universitate din Statele Unite ale Americii, pomeneste in cartea "Fara drept de inapoiere in tara", editata in anul 2000 de editura Albatros, despre tablourile disparute. Jaques Vergotii povesteste ca a predat, in 1947, tablourile lui A. Lang, directorului bancii UBS din Elvetia. Acest lucru s-a intimplat in timpul unei scurte opriri la Zürich a Regele Mihai si a Reginei-mama Elena in drumul lor spre Londra, la nunta Reginei Elisabeta. Fostul ofiter de ordonanta al Regelui mai relateaza despre un lucru putin cunoscut: faptul ca pe linga resedinta de la Versoix, fostul suveran mai detine si o proprietate in Statele Unite ale Americii, mai precis in Palm Beach, Florida.

Cele 42 de tablouri de mare valoare, disparute dupa 1947, au facut parte din Colectia Coroanei Romane, constituita in perioada domniei Regelui Carol I si cuprinzind in total 212 picturi. Tablourile erau expuse in resedintele Casei Regale din Bucureşti, Sinaia si Bran. Intreaga colectie de tablouri a fost catalogata si descrisa pentru prima data de bibliotecarul Casei Regale, Leo Bachelin in anul 1898.
Un an mai tirziu, in testamentul sau, Regele Carol I preciza. "Galeria mea de tablouri, cum este descrisa in catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va ramine pentru totdeauna si in intregul sau in tara, ca proprietate a Coroanei Romaniei."

In anul 1939, in timpul domniei lui Carol al II-lea, istoricul de arta Alexandru Busuioceanu a reactualizat catalogarea Colectiei Coroanei, facind o distinctie clara intre tablourile din aceasta colectie, considerate bun public, si cele ale familiei regale, considerate bun privat. Istoricul Busuioceanu a insistat la acea vreme pe caracterul public al lucrarilor din catalogul facut de el: "Prezentul catalog cuprinde colectia de tablouri, aflata azi in mai multe palate si castele regale din Bucuresti, Cotroceni, Sinaia si Bran. Gasim, pe linga tablourile descrise in catalogul Bachelin, pe cele care au intrat in colectie dupa 1898. Trebuie precizat faptul ca tablourile inregistrate in acest catalog au o situatie juridica speciala. Conform Testamentul Regelui Carol I a Romaniei ele constituie colectia Coroanei, celelalte tablouri sint proprietatea familiei regale".

Picturile ramase sint expuse in diverse muzee

Tablourile din Colectia Coroanei care nu au fost scoase din tara se afla expuse in diverse muzee. Majoritate pot fi vazute la Muzeul National de Arta al Romaniei. Conform estimarii sefului Biroului de arta europeana de la Muzeul National de Arta, Octav Boicescu, peste 80 la suta dintre tablourile care au apartinut Colectiei Coroanei, si au ramas in tara, sint expuse in diverse locatii, restul de 20a fiind depozitate. Directorul Muzeului National de Arta, Roxana Teodorescu a confirmat faptul ca, in afara de cele 42 de tablouri disparute, restul picturilor se afla in colectii din tara.

Potrivit scriitorului Mihai Pelin, care citeaza documente de arhiva, cele 42 de tablouri lipsa, din totalul de 212 cit cuprindea Colectia Coroanei, au fost scoase din tara de Regele Mihai. In noiembrie 1947, cu o luna inainte de abdicarea sa, fostul suveran ar fi transportat picturile in masinile personale cu care s-a deplasat in Marea Britanie, la nunta Reginei Elizabeta. Contactati de "Evenimentul zilei", reprezentantii Casei Regale au refuzat sa faca orice comentariu in legatura cu acest subiect.

Lista tablourilor disparute

"Madona si pruncul" de Francesco Raibolini, zis Francia; "Aparitia Fecioarei" de Raffaelino de Garbo; "Adoratia pruncului Isus" de Antonio Allegri, zis Corregio; "Rastignirea" de Polidoro Caldara da Caravaggio; "Concert de ingeri" de Domenico Zampieri zis Domenichino; "Scena cimpeneasca" de Tintoretto; "Sfintul Ieronim" de TizianoVecellio; "Sfinta Treime" de George Pencz; "Marina" de Salvaore Rosa ( doua bucati); "Peisaje" de Andreea Locatelii (doua bucati); "Gloria Sfintei Fecioare" de Paolo Caliari, zis Veronesse; "Bunul Samaritean" de Adam Elzheimer; "Peisaj" de Jean-Henri Roos; "Isus in fata lui Pilat" de Hubert Goltzius cel Batrin; "Portretul unui cavaler spaniol" de Anthonis Van Dashorst Moor zis Antonio Moro; "Arta inspirata de Amor" de Frans Floris; "Glorificarea Fecioarei" de Frans Franck; "Scena Taraneasca" de Cornelis Molenaer; "Peisaj" de Jan Brueghel; "Portretul unei tinere femei" de Michael Jansz Van Mierevelt; "Flagerarea" de Anthonis Van Dyck; "Schita" de Frans Snyders; "Aparitia ingerului in fata cibanilor de la Bethleem" si "Cap de batrin" de Rembrandt Harmensz van Rijn; "Peisaj" de Willem Heusch; "Peisaj" de Jan van Goyen; "La vinatoare" de Albert Cuyp; "Peisaj" de Meindhert Hobbema; "Un buchet" de Jan van Huysum; "Portretul lui Giacomo Bosio", "Hristos purtind crucea", "Sinta Familie", "Hristos isi ia ramas bun de la mama lui", "Don Carlos pe cal" si "Sfintul Sebastian" de Domenico Theotokopoulos, zis El greco; "Adormirea Fecioarei" de Francisco Zurbaran; "Portretul unui general calare" de Diego Rodriguez de Silva y Velazqez; "Peisaj" de Claude Gellee, zis Le Lorrain; "Portretul lui Gluk" de Jean-Baptiste Greuze. 

PETRU GROZA - BURGHEZUL ROŞU

Un personaj de tristă amintire pe drumul spre comunism

Petru Groza s-a născut la 7 decembrie 1884, în comuna Băcia, judeţul Hunedoara, în familia preotului ortodox Adam Groza. A făcut clasele primare în localitatea natală - Coştei şi la Lugoj, după care a fost înscris la Colegiul Maghiar Reformat din Orăştie. In 1903 a plecat la Budapesta, capitala Imperiului Austro-Ungar, din care Transilvania făcea parte la acel moment. S-a înscris la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice. După patru ani, hunedoreanul a obţinut titlul de doctor în Drept al universităţii budapestane. La întoarcerea acasă, Groza şi-a practicat meseria de avocat, la Lugoj şi Deva. Din punct de vedere politic s-a alăturat Partidului Naţional Român, formaţiunea românilor din Transilvania austro-ungară. A fost unul dintre cei mai bogaţi oameni ai vremii.

De două ori ministru

Groza a fost dezamăgit de opţiunea fruntaşilor transilvăneni, pe care-i suspectase în decembrie 1918 că vor să întârzie unirea administrativă a Transilvaniei cu România. S-a înscris în 1920 în Partidul Poporului, întemeiat de generalul Alexandru Averescu. Generalul a câştigat alegerile, iar Petru Groza a fost numit ministru al Naţionalităţilor Conlocuitoare. Era cel mai tânăr membru al guvernului. Între 1922 şi 1926, Groza a fost ales deputat din partea Partidului Poporului, în opoziţie faţă de Partidul Naţional Liberal aflat la guvernare.


Regele Midaio I-ul şi Dr. Petru Groza - Prim-ministru



La jumătatea deceniului trei, Averescu ajunge din nou la putere. Hunedoreanul a primit portofoliul Lucrărilor Publice. Manevrele lui Ionel Brătianu, care îl aduseseră la guvernare, acţionează din nou, în sens invers, şi Partidul Poporului a trecut din nou în opoziţie. Dezamăgit de lumea politică bucureşteană, Groza a plecat la Deva, în 1927. A fost o perioadă în care şi-a consolidat averea, simultan citind şi meditând la „decadenţa lumii burgheze". În 1931 s-a întâlnit pentru prima dată cu doctrina comunistă. I s-a părut că a găsit ceea ce căuta. Doi ani mai târziu s-a aşezat în fruntea organizaţiei de anvergură locală numită Frontul Plugarilor, al cărei preşedinte a devenit. Episodul care l-a consacrat pe Groza ca „democrat antinazist" şi „prieten al Uniunii Sovietice" se află plasat la finele anului 1943.

Antinazist

Atunci, Remus Koffler (membru al Secretariatului PCdR condus de Ştefan Foriş) ajunsese la stabilirea unor contacte de colaborare şi sprijin financiar cu formaţiuni fără prea mare importanţă politică - Frontul Plugarilor şi Uniunea Patriotică. La 15 decembrie 1943, în casa locuită de soţii Etta şi Paul Wexler din Str. Crângului nr. 15 (actualul cartier Primăverii), a fost descoperită de agenţii Siguranţei „arhiva partidului". Cu o zi înainte, Koffler avusese în acel loc o şedinţă cu „tehnicii" PCdR, casa servind şi ca ascunzătoare pentru documentele de partid.


Regele Mihai I-ul şi Petru Groza după alegerile falsficate din 1946



Printre ele erau şi acele hârtii atestând colaborarea PCdR cu alte formaţiuni care au dus la identificarea şi arestarea lui Petru Groza, a avocatului Mihai Magheru şi a profesorului Vlădescu-Răcoasa (alţi susţinători comunişti de „familie bună"). Groza a fost interogat de comisarul Tănăsescu şi inspectorul Taflaru. Anchetatorii îi prezintă ca dovezi „o cutie de lemn lustruită în care se afla un dosar voluminos" cu „procese-verbale scrise mărunt, cu vorbe cifrate, adevărate hieroglife" la care sunt anexate foi din ziarul „România liberă". I se cere insistent să recunoască literele „G" şi „Fr. P." din procesele-verbale ca fiind iniţialele numelui Groza, şi respectiv Frontul Plugarilor.


Statuile lui Lenin şi Petru Groza după 1989



Petru Groza a ţinut însă anchetatorilor o tiradă care, după spusele lui, i-a impresionat până într-atât încât l-au eliberat. A doua zi după Crăciun va fi însă adus de la Deva la Bucureşti. După o confruntare cu femeia care-l condusese la casa conspirativă unde se făcuse înţelegerea cu comuniştii (identificată de agenţii Siguranţei ca fiind Ernestina Lichtig-Rosen) a fost închis la Malmaison.


Petru Groza de la burghez cu joben la proletar


Viaţa de închisoare nu-l deprimă şi nici nu-l plictiseşte. Se întâlneşte în voie cu ceilalţi membri arestaţi ai „conspiraţiei" şi cu fruntaşii Frontului Plugarilor, Miron Belea şi Gheorghe Micle. Alte personaje interesante, aflate în închisoare, sunt membrii „Misiunii Autonomus", paraşutate de englezi pentru a lua legătura cu Maniu şi a-l convinge să acţioneze de partea Aliaţilor. A fost eliberat cu ajutorul Lucreţiei Barbul, soţia unuia dintre apropiaţii mareşalului Antonescu.

Imagine bună în faţa lui Stalin

A fost chemat la Bucureşti în preajma pregătirii evenimentelor de la 23 August 1944, însă a refuzat. Abia în septembrie 1944 s-a decis să-şi părăsească reşedinţa din Deva. A revenit în Capitală, după unii cu o maşina a industriaşului Auschnitt, trimisă de comunişti, după alţii cu o limuzină a Regelui.

In martie 1945, Groza a fost numit prim-ministru al Guvernului. A rămas în fruntea Executivului până în iunie 1952. Longevitatea lui s-a datorat faptului că n-a supărat pe nimeni, fiind un veritabil „tovarăş de drum" al comuniştilor. Însuşi Stalin îl plăcea. În epocă se spunea că îi câştigase simpatia „Tătucului" de la Moscova deoarece era un timp jovial, mereu pus pe glume şi binedispus.