ROMANIA - Primul război mondial – BBB - X Organizarea ocupaţiei germane în Bucureşti şi teritoriul ocupat

          In prima noapte de ocupaţie, 23 noiembrie/6 decembrie 1916, şi alte câteva zile n-au lipsit prin cartierele Bucureştiului, jafuri, siluiri, devastări de magazine şi clădiri, loviri şi abuzuri. Majoritatea acestora nu au fost produse de militarii germani, ci de militarii din trupele aliate (bulgari și turci în număr mic). Germanii, probabil dirijaţi de trădători ce mai locuiseră anterior în Bucureşti şi serviseră ca spioni, au devastat deliberat unele clădiri particulare din zona centrală, printre care foste locuinţe ale lui Take Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu şi alţi antantofili ce plecaseră în refugiu la Iaşi.

            Disciplina în rândul armatei a fost restabilită repede de comandamentul german tuturor trupelor aliate. Populaţiei civile avea să i se aplice un foarte dur regim de ocupaţie, pe calea ordinei, sub ameninţarea unor pedepse severe.

          In cea de a doua zi de ocupaţie prezenţa militarilor germani a crescut simţitor, printre care prea puţini ofiţeri şi soldaţi ai armatei austro-ungare. Pe Calea Victoriei nu se mai putea circula din cauta trupelor care staţionau aşteptând încartiruirea. Detaşamente de telefonişti, instalau zeci de circuite, prinse provizoriu la înălţimea trecătorilor. Prin prăvălii, cafenele, berării, birturi, sau pe stradă, se vorbea numai nemţeşte. Numai Cafeneaua Capşa mai adăpostea pe obişnuiţii clienţi, politicieni români rămaşi în capitală. Celelalte cluburi fuseseră închise de generalul Mustaţă, desemnat de guvernul român, înainte de plecare, ca prefect al poliţiei, un rezervist de proastă calitate şi abuziv faţă de populaţie.

     In primele ore ale dimineţii de 24 noiembrie/7 decembrie a fost afişată pe străzi proclamaţia feldmareşalului von Mackensen adresată populaţiei române: „Oraşul Bucureşti este ocupat de trupele mele şi el intră sub legile războiului. Noi ducem războiul numai împotriva armatelor române şi ruseşti şi nu contra poporului român. Cine nu va opune armatei mele nici o rezistenţă şi se va supune de bunăvoie ordinelor comandanţilor militari şi ale însărcinaţilor lor, le va fi asigurată viaţa şi avutul. Iar cine va încerca a aduce vreun rău trupelor puse sub comanda mea, sau a aduce vreun folos armatei române şi ruse, contra căreia luptăm, va fi pedepsit cu moartea. Pentru orice rezistenţă ce s-ar opune trupelor mele de către populaţia civilă, inclusiv funcţionarii publici, oraşul Bucureşti va fi tras la răspundere şi se va putea aştepta la măsurile de represiune cele mai aspre“. Populaţia militară austro-ungară, bulgară şi turcă avea mai mult un caracter simbolic şi trebuia să se supună ordinelor germane.

         Turcii şi bulgarii, constituiţi în câte o companie au fost încartiruiţi iniţial pe Calea Griviţei în clădirea Şcolii de Artilerie şi de Geniu. Curând comportamentul acestor militari a fost reclamat de populaţie aşa că au fost strămutaţi în zone ceva mai periferice. Garnizoana bulgară a primit încartiruirea în cartierul Şerban Vodă, dar la 4 ianuarie 1917, stil nou, ofiţerii bulgari şi-au instalat un club la „Capşa“, deoarece renumita cafenea fusese închisă între timp pentru că folosea la cancanuri politice.

         Regimul german de ocupaţie a fost organizat repede şi metodic. La 25 noiembrie/8 decembrie 1916, s-a creat aşa-numitul Guvernământ Imperial al Cetăţii Bucureşti (Das Kaiserishe Gouvernement der Festung Bukarest), căruia i s-a stabilit sediul în localul Ministerului Lucrărilor Publice, peste drum de Cişmigiu.   Comandant provizoriu a devenit colonelul Vogel şi apoi generalul von Heinrich, cu şef de stat major lt. colonel von Stolzenberg. Guvernământului Imperial i-au fost subordonate practic autorităţile locale româneşti. Reprezentanţii acestora (primarul, prefectul poliţiei, garantul Ministerului de Interne, prefectul judeţului) aveau să fie convocaţi zilnic pentru a li se cere execuţia ultimelor ordonanţe privind acţiuni administrative şi poliţieneşti, interdicţii şi raţionalizări, rechiziţii impuse oraşului şi populaţiei. Pe lângă autorităţile româneşti au fost numiţi ofiţeri de legătură cu sarcina de supraveghere.

         In subordinea guvernatorului militar se afla Kommandatura şi poliţia militară germană, ambele cu sediul în localul fostului Minister al Lucrărilor Publice.

           Poliţiei militare, care avea în frunte pe R. Amelurig, fost comisar şef al poliţiei criminale din Breslau, i-a revenit sarcina de a ţine sub control întreaga politică economică, socială şi culturală a oraşului. Controlul se exercita prin atribuţiile celor zece secţiuni care aveau a fi organizate: Centrala, Poliţia judiciară, Serviciul de circulaţie şi întreţinere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliţia criminală, Poliţia de moravuri, Compania de poliţie însărcinată cu paza oraşului şi menţinerea ordinii publice, Casieria (pentru taxele de la localurile publice), Secţia de supraveghere a poliţiei româneşti, Oficiul de evidenţă a populaţiei.

         Până la constituirea acestor organisme majoritatea atribuţiilor s-au atribuit provizoriu către „Compania de poliţie“, alcătuită iniţial din 250 de militari şi ulterior, de la 29 noiembrie/12 decembrie 1916, compusă din 24 de subofiţeri şi 424 de soldaţi, sub comanda locotenentului L. Haszenahl. Această companie avea sediul în cunoscuta clădire „Euforie“, la câteva sute de metri de Guvernământul Imperial.

         In afara poliţiei militare a mai fost instalată în Bucureşti, pe B-l Carol, Siguranţa Generală germană, cu un întreg aparat de informaţii şi contrainformaţii, pusă sub conducerea comisarului Pinkof, vestit pentru activitatea sa de spionaj desfăşurată la Paris, până în ajunul războiului, sub identitatea unui negustor de umbrele.

     Guvernatorul militar german al Bucureştiului mai dispunea şi de o „poliţie politică“ prin care se supraveghea atitudinea populaţiei faţă de Puterile Centrale, mai ales a oamenilor politici rămaşi.

        In ziua de 29 noiembrie/12 decembrie 1916, s-a stabilit reşedinţa pentru Cartierul General al Armatei Mackensen (Oberkommando Mackensen: OKM) în hotelul Palace. Două zile mai târziu, clădirea Ministerului de Justiţie, din spatele statuii lui Mihai Viteazul, a devenit sediul „Administraţiei Militare (Militär-Verwaltung).

       O mulţime de alte edificii publice, hoteluri şi case particulare, au fost evacuate pentru instalarea serviciilor organelor de ocupaţie, sau pentru cluburi ale ofiţerilor. Cercul Militar (CCA de mai târziu) a devenit arest pentru ofiţerii şi soldaţii români capturaţi, după ocuparea oraşului, iar Hotel Imperial, de pe Calea Victoriei, a devenit închisoare pentru ostaticii luaţi de poliţia germană din rândul celor consideraţi a fi avut, sau a avea, încă, legături cu guvernul român. In acest sens, s-au ridicat din oraş, într-o primă etapă, circa 7-800 de prizonieri, printre care câţiva ofiţeri. Conform celor spuse de Al. Margeloman, în însemnările sale, prizonierii din acele locaţii au fost lăsaţi nemâncaţi 36 de ore aşa încât a trebuit să intervină „Crucea Roşie“ română. Comandamentul german hotărâse ca întreţinerea prizonierilor români să revină Primăriei Capitalei până la trimiterea lor în lagăre. ''Acei care vor părăsi spitalele, spunea o ordonanţă, fără permisiune vor fi consideraţi spioni şi judecaţi după legile războiului.''

          La 1/14 decembrie 1916, o altă ordonanţă a lui Mackensen stabilea că „cei care nu fac parte din trupele inamicului (vezi armata română), inclusiv funcţionarii guvernului inamic (vezi - român), se vor pedepsi cu moartea dacă încearcă a fi de folos puterii duşmane (vezi – armata română), sau dacă vor cauza pagube trupelor germane sau aliate“.

         „Gazeta Bucureştilor“ era versiunea română a ziarului „Bukarester Tagblatt“, în trecut un fel de oficios al Legaţiei germane la Bucureşti. Ziarul german fuse suspendat de guvern în momentul intrării României în război. După şase zile de la intrarea trupelor germane în oraş, ''Bukarester Tagblatt'' a reapărut în versiunea română, fiind singurul ziar permis. A devenit organ al Guvernământului general şi a apărut sub stricta supraveghere a poliţiei militare germane, care rechiziţionase redacţia şi tipografia ziarului Adevărul din str. Sărindari nr. 9-11. Redactori erau ofiţeri germani, la versiunea fostă germană. La versiunea română au lucrat foştii colaboratori ai gazetelor finanţate în timpul neutralităţii României de către legaţiile Puterilor Centrale. Redactor şef a fost numit Metaxa-Doro, iar din redacţie au mai făcut parte alături de unii obscuri, unii cu notorietate ca I. Karnabat, A. Camburopol, Lucreţia Karnabat, A. Davidescu şi câteva personalităţi ale vieţii culturale româneşti: Ion N. Teodorescu (Tudor Arghezi), Victor Anestin, D.D. Pătrăşcanu, Ion Slavici (El susţinea că idealul naţional nu putea fi realizat cu ajutorul ruşilor, având aici unele influenţe ale lui Constantin Stere, politician tot cu atitudine reprobabilă). Constantin Stere a editat, după aproape un an, ziarul „Lumina“ care servea şi el aparatul de propagandă al inamicului.

         Cu referire la continuarea arestării, ca ostatici, a multor personalităţi, dar şi a unor membri ai familiei primului ministru I.C. Brătianu, Al. Marghiloman a consemnat: „Suflă un vânt de teroare asupra tuturor“, deşi el era germanofil.

        La nici zece zile după instalarea ocupanţilor au început ordonanţele de inventariere şi de rechiziţie a tuturor materialelor necesare armatei, sau patriei germane: cai, alimente, lemne, petrol, cărbuni, zahăr, făină. După cum susţine C. Bacalbaşa, din primele zile ocupanţii s-au revărsat asupra depozitelor şi băcăniilor. Toate mărfurile erau ridicate, iar ca plată se dădeau bunuri de rechiziţie.

        Prin București treceau enorm de multe trupe, care după câteva zile de „refacere“ porneau mai departe spre frontul românesc, spre Siret. Inainte de plecare acele trupe defilau pe Calea Victoriei în faţa feldmareşalului August von Mackensen şi a statului său major. Aceste acţiuni aveau menirea să impresioneze populaţia şi să o umilească, aşa cum se făcuse şi cu îndepărtarea tunurilor de la statuia lui Mihai Veteazul, luate de turci.

         Pe când etajele superioare ale Hotelului Imperial serveau de arest pentru unii ostatici, cunoscutul local de la parter devenise „Restaurantul «Zur Taube»“ unde cânta zilnic o orchestră austriacă în uniformă. Multor alte restaurante şi hoteluri li s-a schimbat firma din ordinul Kommandaturii, mai ales celor ce purtaseră nume franţuzeşti şi englezeşti. Astfel, Grand Hotel, de lângă Casa de Depuneri (C.E.C.) de pe Calea Victoriei, a primit numele „Zum deutchen Kronprinz“, cafeneaua High Life, de pe aceeaşi stradă, a devenit „Kaiserpalast“, iar „Cafe de la Paris“ a ajuns „Berliner Cafe“. La 5/18 decembrie s-a redeschis Cabaretul Majestic-Femina, din Calea Victoriei nr. 5, cu numere de varieteu susţinute de artişti germani. Acest local şi altele frecventate numai de ofiţeri germani erau exceptate de la închiderea la ora 22. La 8/21 decembrie s-a anunţat obligativitatea unor severe reduceri ale consumului de curent electric, păcură şi ţiţei, în afara clădirilor ocupate de germani. A fost restrânsă circulaţia tramvaielor numai între orele 7-8, 12-15 şi 19-20 şi numai pe linia care ducea spre gară.

          In ziua următoare a fost anunţată introducerea „Orei Europei Centrale“, mai precis din noaptea 11/24-12/25 decembrie 1916.

        Cinci zile mai târziu, la 17/30 decembrie 1916, s-a anunţat sosirea şi stabilirea la Bucureşti a generalului Tülff von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat în România. Venit din Belgia acela s-a instalat în Palatul Şuţu, vis-a-vis de spitalul Colţea, palat în care se află astăzi Muzeul Bucureştiului. Neplăcându-i mobila din clădire a ordonat înlocuirea acesteia, cheltuind 80.000 lei în contul statului român. Sosirea acestui înalt demnitar a constituit semnalul începerii unei campanii organizate de exploatare economică dură a teritoriului ocupat. In acest scop, fusese conceput la Berlin şi la Viena, încă din ultimele zile ale lui octombrie 1916, pe când trupele inamice se aflau încă în trecătoarele Carpaţilor, un plan de exploatare. Atunci, în capitala Germaniei, la 28 octombrie 1916, s-a discutat planul creării Administraţiei militare din România (Militar Verwaltung in Rumenien). Era vorba de „un comandament militar unitar“ care să aibă în frunte un general german. Acel organism urmărea procurarea pentru fiecare aliat a „ceea ce îi este necesar pentru continuarea războiului şi pentru economia sa naţională“.

       Tot atunci s-a decis să se acorde Băncii Generale Române (nu se mai numea Banca Naţională) dreptul emiterii de bancnote, cu un curs forţat, care să servească ocupanţilor la efectuarea plăţilor în România. La 30 noiembrie, stil nou, în cursul unei şedinţe ţinute la Viena s-au stabilit drepturile fiecărui stat la prada de război găsită în România.

        La 5 decembrie 1916, stil nou, statul major economic se stabilese la Turnu Severin, iar la 27 decembrie s-a mutat la Bucureşti, când s-a început practic activitatea de exploatare economică a teritoriului ocupat.

        Conform dispoziţiilor Guvernământului Imperial, la 19 decembrie 1916/1 ianuarie 1917, ora 0, a intrat în vigoare în zona ocupată calendarul gregorian, în locul celui iulian. După sfârşitul războiului, România a adoptat noul calendar la 1/14 aprilie 1919, cu scopul sincronizării cu cel din restul Europei.

     Din dispoziţia Guvernământului Imperial, la 6 ianuarie 1917 s-a dispus un recensământ general al populaţiei. Acţiunea avea să servească la următoarele măsuri de rechiziţii şi cartelare a consumurilor, care aveau să urmeze în cei doi ani următori de ocupaţie.

       In noaptea Anului Nou, după noul calendar, singurii care au petrecut au fost militarii armatei de ocupaţie, care au făcut un „Bruderschaftgeneral“. Prin focuri de armă în tot oraşul, militarii germani îşi manifestau şi satisfacţia de a fi ajuns să ocupe în pragul Anului Nou a treia capitală a unui stat cu care se afla în război. Intâmplător numele celor trei capitale cucerite începeau cu litera B: Bruxelles, Belgrad, Bucureşti.


Verificat ortografic.

Eliberarea Bucureştiului şi umilirea feldmareşalului Mackensen - BBB - X

            Pe frontul de vest al Primului Război Mondial, în prezenţa împăratului Wilhelm al II-lea, germanii au declanşat, la 15 iulie 1918, o mare ofensivă pe Marna. Acţiunea ar fi trebuit să fie hotărâtoare şi să-i ducă pe nemţi în faţa Parisului. După numai trei zile, la 18 iulie 1918, mareşalul francez Foch a dezlănţuit o contraofensivă care a respins pe germani înapoi peste Marna. Cu o lună înainte austriecii încercaseră şi ei o ultimă ofensivă împotriva italienilor, dar fuseseră respinşi înapoi peste râul Piave. Declinul puterii militare austro-germane se prefigura.

         La 8 august 1918, generalul Foch a spart frontul german pe Somme, astfel că înfrângerea germanilor era completă, iar Ludendorff şi-a pierdut raţiunea lucidă de până atunci. El a anunţat pe împărat că războiul nu mai poate fi câştigat.

           Loviturile Antantei au curs una după alta. Germanii s-au retras pe linia Siegfried pe care o considerau inexpugnabilă, dar au fost respinşi şi de acolo. Moralul german era zdruncinat şi înfrângerea parea sigură.

        O nouă lovitură catastrofală s-a produs în Peninsula Balcanică. Acolo forţele Antantei menţineau frontul din faţa Monastir-ului încă din anul 1916. Paralizarea ofensivei generalului Sarrail în sudul Peninsulei Balcanice fusese una din cauzele dezastrului campaniei române din 1916. Sarrail nu primise ajutor de la generalii Joftre şi Kitchener.

     O mai bună înţelegere a importanţei Frontului balcanic din partea mareşalului Foch a condus la reorganizarea şi întărirea Antantei de la Salonic. Ca urmare generalul Franchet d'Esperey a dispus de o armată considerabilă, întinsă de la Marea Adriatică la Marea Egee, compusă din divizii franceze, engleze, italiene, sârbeşti şi greceşti.

       La 15 septembrie 1918, el a atacat şi a spart centrul frontului bulgar, la Dobropolje. Bulgarii demoralizaţi şi împrăştiaţi s-au predat în masă. Victoria aliaţilor a fost completă. La 29 septembrie delegaţii bulgari au iscălit armistiţiul la Salonic, armistiţiu care însemna capitularea completă a Bulgariei. Câteva zile mai târziu, ţarul bulgar, Ferdinand de Coburg, a abdicat în favoarea fiului său Boris şi a fugit peste graniţă, împreună cu Radoslavov, primul-ministru şi ceilalţi complici cu care urzise politica criminală împotriva vecinilor (români şi sârbi).

        Victoria zdrobitoare din Peninsula Balcanică a fost de o importanţă considerabilă pentru înalta conducere a războiului Antantei. Intre cei ce susţineau importanţa unică a frontului apusean şi cei ce mizau pe o lovitură în Balcani, realitatea dăduse câştig celor din urmă. Victoria lui Franchet era decisivă şi pentru soarta Turciei. Epuizată de durata războiului şi de înfrângerile suferite în Palestina şi Siria, dar şi despărţită de cele două imperii centrale, care îi procurau mijloacele de luptă şi îi stimulau puterea de rezistenţă, Turcia a fost condamnată la capitulare în a doua jumătate a lunii octombrie (30 octombrie 1918).

           Pe urma armatelor austro-ungare care se retrăgeau prin Albania şi Serbia, armatele Antantei au înaintat victorioase, au eliberat Serbia şi s-au apropiat de Dunăre. Puterile Centrale au încercat să stabilizeze un nou front la Dunăre, iar Franchet d'Esperey făcea preparative de înaintare spre Budapesta. Acesta a primit, însă, ordin de la premierul francez, Clemenceau, „să pună capăt iniţiativelor personale“ şi să suspende marşul spre Budapesta. Nu au fost explicate motivele acestei măsuri, politica nu mergea în pas cu strategia militară.

          Faţă de catastrofa care se apropia rapid, cele două imperii centrale s-au adresat, pe 5 octombrie 1918, preşedintelui american Wilson cu cererea de încheiere a unui armistiţiu pe toate fronturile, în vederea păcii. Agonia imperiilor centrale începuse şi urma a se sfârşi peste o lună.

         Spre sfârşitul lunii august 1918, guvernele şi statele majore germane şi austro-ungare au început tratative pentru a trece la măsuri de constrângere prin forţă armată a „României rebele“, unde regele Ferdinand I-ul nu semnase Tratatul de pace de la Bucureşti şi unde se simţea o atitudine de pregătire pentru reintrarea în război. Pentru un atac armat împotriva României au căzut de acord toţi factorii competenţi: Hintze, ministrul de externe german, ministrul de externe austro-ungar, Burian, şi generalismul austro-ungar von Arz. 
           Trupele din Ucraina, care erau disponibile, au fost avizate să facă pregătiri pentru un eventual atac asupra României din spate. Dar împăratul Carol al Austriei a interzis orice mişcări de trupe deoarece avea intenţia să facă lui Wilson o ofertă de pace. Atacarea României ar fi fost discordantă cu intenţiile de pace.

            La 25 septembrie 1918, delegaţii celor patru state inamice României au iscălit la Berlin protocolul prin care Dobrogea, care prin pacea de la Bucureşti fusese atribuită lor, în condominium, se ceda în întregime şi fără nici o restricţie Bulgariei. Litigiul turco-bulgar care întârziase această soluţie se aplanase. După patru zile, delegatul bulgar Kolusev sosea la Sofia cu preţiosul document. Dar în aceeaşi zi Bulgaria capitula la Salonic şi ieşea din luptă. Dobrogea aparţinuse Bulgariei numai în cele patru zile cât îi trebuise documentului să călătorească de la Berlin la Sofia. 
            Imediat bulgarii au devenit odioşi şi trădători în faţa Puterilor Centrale. La Bucureşti li se aruncau vorbe grele de către foştii aliaţi, iar steagurile şi firmele lor au fost doborâte de ocupanţii germani. La localul Capşa, unde se instalase „Domā bulgarski ofiţiri i voiniti“, clubul bulgar, a reintrat totul în normalul românesc. Bulgarii au părăsit ţara.

             La 30 octombrie 1918, Serbia a fost eliberată. Germanii s-au retras prin Bulgaria, s-au hărţuit cu bulgarii şi au trecut în România.

               Puterile Centrale au încercat să organizeze o nouă linie de apărare de-a lungul Dunării şi Savei. S-au adus câteva divizii din Ucraina, în sudul Austro-Ungariei şi la Dunăre. Acelea, împreună cu alte nouă divizii, au format o armată nouă sub comanda mareşalului Kövess. Armata de ocupaţie din Muntenia s-a întărit cu Armata a XI-a germană, retrasă din Peninsula Balcanică. Cu aceste efective, Mackensen trebuia să apere linia Dunării din Banat şi Muntenia, spre a acoperi spatele Puterilor Centrale şi a menţine ocupaţia în România cu bogăţia petrolului. Deşi se aştepta la atacul Antantei dinspre sud, comandantul german simţea că cea mai mare ameninţare îi venea din spate, unde Moldova clocotea. Germanii nu-şi făceau nici o iluzie despre sentimentele şi intenţiile românilor care erau cu ochii aţintiţi la Dunăre unde se aştepta apariţia armatelor Antantei.

            Mackensen dispunea de 170.000 de oameni pe frontul său, dar pe frontiera muntoasă a Moldovei armata austro-ungară a arhiducelui Iosif se dizolvase. Nu mai rămăseseră decât câteva detaşamente de grăniceri.

           La prima vedere, armata română din Moldova nu mai putea conta, deocamdată, ca o forţă luptătoare de temut. Prin pacea odioasă de la Bucureşti fuseseră desfiinţate o parte din diviziile româneşti, păstrându-şi numai cadrele de ofiţeri. Alte divizii fuseseră reduse la efective de pace, fixându-li-se numărul total al oamenilor la 20.000 în infanterie, 3.200 în cavalerie şi 9.000 la artilerie. Singurele formaţii importante erau trupele române din Basarabia, două divizii vechi, cu efectivul de război şi alte formaţiuni mai recente. Totuşi, Moldova dispunea de mari cantităţi de material şi muniţii în depozitele ruseşti părăsite, sau capturate. Cu toate greutăţile, România ar fi putut strânge repede, în jurul efectivelor existente, o armată a cărei valoare Mackensen o cunoaştea de la Mărăşeşti.

              Deoarece mijloacele militare nu-l îndreptăţeau pe Mackensen să fie optimist, el a fost autorizat să intre în tratative politice, care să întârzie, sau chiar să împiedice temuta intervenţie a românilor. România trebuia ameţită cu tratative diplomatice şi ademenită cu daruri, dintre care cel mai important era Dobrogea. Bineînţeles, germanii doreau să păstreze linia ferată Cernavodă-Constanţa şi portul. 
Guvernul român a fost îndemnat să reocupe Dobrogea de la bulgarii care o administrau milităreşte. Germania, aflată în prăbuşire, dorea să dăruiască ceea ce nu era în stare să păstreze, nici să dăruiască. România nu a acceptat să intre la tocmeală cu asupritorul care se prăbuşea, nici să primească concesiuni din partea lui. România aştepta să se reînalţe prin puterea ei şi a aliaţilor ei.

             S.U.A. şi-a exprimat poziţia hotărâtă alături de aliaţii mai vechi ai României, prin declaraţia de la 6 noiembrie 1918 a lui Lansing, comunicată Consiliului Naţional Român de la Paris. Declaraţia exprima sprijinul guvernului american pentru realizarea drepturilor politice şi teritoriale ale românilor.

            Infrântă drastic pe frontul italian, între 27 şi 30 octombrie 1918, Austro-Ungaria a fost nevoită să încheie armistiţiul cu Antanta, prin italieni. Armistiţiul acorda termen de 15 zile pentru scurgerea armatelor germane prin teritoriul Monarhiei Bicefale, termen care se referea la toate trupele Puterilor Centrale, nu numai la cele de pe frontul italian.

             Ameninţat de un atac de la sud de Dunăre, care era iminent, precum şi de reintrarea României în război, Mackensen a fost nevoit să ceară Marelui Cartier german permisiunea să înceapă retragerea armatei sale primejduite. Marele Cartier german a dat aprobarea şi a dat ordinul ca în cazul că nu se putea realiza o evacuare regulată, Mackensen să-şi croiască drum cu forţa prin Transilvania. Transporturile de materiale trebuiau să înceapă la 5 noiembrie, iar ale trupelor pe 12 noiembrie.

           In acelaşi timp, Mackensen a intervenit pe lângă guvernul român cu rugămintea ca retragerea armatelor germane din Muntenia şi Dobrogea, prin teritoriul român, să fie lăsată netulburată de atacuri şi urmăriri, fie din partea românilor, fie din cea a Aliaţilor. In caz contrar el ar fi fost silit să procedeze la distrugeri, printre care şi aruncarea în aer a podului de peste Dunăre. Cerea de asemenea, ca în cazul că armata română ar trece munţii din Moldova în Transilvania, aceasta să nu depăşească linia Braşov-Cluj. Mareşalul îşi exprima „simpatia“ pentru cauza naţională a românilor, dezgustul pentru bulgari şi pentru unguri şi dorea să se despartă de români ca de nişte prieteni.

            După capitularea armatei bulgare, Franchet d'Esperey elaborase un proiect care prevedea o operaţie principală pentru eliberarea Serbiei şi pătrunderea spre Budapesta, cu intenţia de a ataca Germania pe la sud; o altă operaţie secundară spre Constantinopol şi o a treia operaţie separată, la centru, spre Dunăre, prin Bulgaria. Această armată de centru, Armata de Dunăre, trebuia să protejeze flancurile celorlalte două armate ce operau spre Belgrad şi Constantinopol, dar să se şi opună trupelor austro-germane staţionate în Ucraina şi România.

         Armata de Dunăre compusă din trei divizii: s-a constituit în zona Şistov-Rusciuc şi a primit drept comandant pe generalul Berthelot adus de pe frontul din Champagne. El era cel mai nimerit să conducă armata de eliberare a României, de care era atât de mult legat prin acţiunea de reorganizare a armatei române din primăvara anului 1917.

        Armistiţiul cu Ungaria şi Turcia a oprit acţiunile celorlalte două aripi ale armatei din Balcani, dar Berthelot a început înaintarea spre Dunăre. Armata sa era prea slabă pentru misiunea încredinţată (divizia a 30-a franceză, a 16-a colonială, regimentul 4 vânători din Africa şi divizia a 27-a britanică) aşa că avea nevoie absolută de colaborarea armatei române.

        Pentru a intra în contact cu conducătorii recunoscuţi ai României, primul-ministru al Franţei, Clemenceau a încredinţat un mesaj verbal confidenţial lui Victor Antonescu, fostul ministru al ţării la Paris, indisponibilizat de Marghiloman. Mesajul trebuia trimis regelui Ferdinand şi lui Ion I.C. Brătianu. După ce a luat contact la Salonic cu generalii Franchet d'Esperey şi Berthelot, de la care a primit instrucţiuni privind cooperarea militară a României cu Berthelot, Antonescu, sub identitate şi în uniformă franceză, a străbătut într-un avion pilotat de Louis Noel distanţa Salonic-Iaşi, peste teritoriul ocupat de liniile germane, în ziua de 22 octombrie.

       Regele a trimis două telegrame preşedintelui Poincare şi premierului Clemenceau, amintind hotărârea de a relua lupta alături de aliaţi. I.I.C. Brătianu, prin altă telegramă, şi-a exprimat profunda emoţie cu care a luat la cunoştinţă sentimente şi intenţiile Franţei, manifestate şi prin alegerea generalului Berthelot pentru operaţiunile comune cu România. Tot el cerea şi precizări de detaliu. Toate cele trei telegrame au fost expediate prin legaţia americană, via New York, la Paris.

            O altă comunicare aeriană a lui Berthelot cerea României să mobilizeze toate diviziile ce se vor putea strânge şi dota cu artilerie. Armata de la Dunăre şi cea română trebuiau să-şi coordoneze acţiunile şi să se întâlnească la Ploieşti. Planurile mobilizării şi cooperării militare române au fost întocmite de generalul Prezan, deşi el, ca şi Brătianu, nu avea nici o funcţie oficială sub guvernul Marghiloman.

             La 6 noiembrie 1918, regele a cerut demisia guvernului Marghiloman, înlocuindu-l cu unul condus de generalul Coandă. Prin două decrete lege s-au dizolvat camerele parlamentare ce fuseseră servile germanilor, şi s-au anulat toate legile şi acţiunile elaborate sub guvernul Marghiloman.

           La 10 noiembrie 1918, regele a ordonat oficial mobilizarea armatei. Decretul era contrasemnat de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz şi Mărăşeşti. Regele a adresat şi o proclamaţie prin care anunţa reintrarea României în luptă alături de Aliaţi, iar ostaşilor le-a adresat un apel emoţionant.

             In aceeaşi zi, la ora 4 dimineaţa, ataşatul militar al guvernului român la Bucureşti, generalul Eremia, l-a deşteptat pe von Mackensen pentru a-i remite o notă a guvernului Coandă. In principal nota cerea ca trupele germane să părăsească România în termen de 24 de ore. După scurgerea acestui răgaz trupele trebuiau să depună armele şi să se abţină de la orice distrugeri sau violenţe. Se mai spunea în notă: „Aşteptăm răspuns până mâine la ora 9, fiind nevoiţi, ca în caz contrar, să întrebuinţăm forţa pentru a ajunge la acest rezultat“.

          Retragerea germană începuse cu câteva zile înainte în ritm lent, conform prevederilor armistiţiului semnat de italieni în numele Antantei şi a termenului de tranzitare în 15 zile a teritoriului austro-ungar. In după amiaza zilei de 10 noiembrie, în urma ultimatului român, retragerea a început în masă şi în dezordine. Toată noaptea şi a doua zi s-a produs un imens exod.

           In noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1918, trupele lui Berthhelot au început trecerea Dunării în mai multe puncte, începând de la Giurgiu, apoi în noaptea 10-11 noiembrie la Zimnicea şi Turnu Măgurele.

Marţi 12 noiembrie 1918, evacuarea Bucureştiului s-a sfârşit nu fără conflicte sângeroase cu populaţia. Mackensen fugise înainte de această dată. In acea dimineaţă generalul Koch, guvernatorul militar, a străbătut Calea Victoriei în goana automobilului cu revolverul în mână. Cei din urmă soldaţi germani, garda de la Haupt-Wachel (Centrul Militar sau apoi Casa Centrală a Armatei), au fost dezarmaţi şi făcuţi prizonieri de jandarmii români.

        Oraşul a intrat în sărbătoare. Redacţiile ziarelor germanofile: Lumina, Steagul şi Gazeta, au fost devastate de mulţime, iar la periferii au fost jefuite depozitele armatei de ocupaţie. Apoi, timp de câteva zile, capitala a trăit o viaţă de aşteptare enervantă. Mulţimea nu părăsea centrul oraşului în speranţa de a întâmpina armatele victorioase. Pentru a evita aglomerări şi dezordini, prefectul Al. Tzigara-Samurcaş a promis populaţiei, printr-un apel dat publicităţii, că sosirea trupelor aliate va fi anunţată de clopotul de la Mitropolie.

           Primii veniţi, dintre cei aşteptaţi, au fost francezii. Prima patrulă cu comunicări din partea generalului Berthelot a sosit pe 17 noiembrie, iar în ziua următoare a mai venit, pe calea aerului, un grup de ofiţeri, care s-au bucurat de o primire entuziastă.

           Trupele germane în retragere au distrus toată infrastructura comunicaţiilor. Abia la 16 noiembrie s-a putut stabili o legătură între guvernul de la Iaşi şi generalul Berthelot care a primit dezlegarea să ia măsuri administrative şi de pază în teritoriul român rămas fără stăpân, în Muntenia. Trupele germane în retragere au trecut la distrugerea podurilor, a drumurilor, a căilor ferate, au luat prizonieri o seamă de jandarmi români, au împuşcat locuitori şi au jefuit tot ce întâlneau în cale, demn de însuşit. Trecând munţii în Transilvania, armata română a ajuns ariergarda germană pe care a dezarmat-o şi a deposedat-o de cele jefuite.

           Pentru a tăia retragerea trupelor germane, generalul Berthelot ceruse Comandamentului român de la Iaşi să suspende înaintarea pe direcţia Focşani-Buzău-Ploieşti, care începuse, şi să acţioneze pe direcţia Oituz-Braşov.

          In ziua de 12 noiembrie 1918, Berthelot a primit şi a transmis ştirea încheierii armistiţiului general pe toate fronturile. Germanii au continuat retragerea în linişte. La 1 decembrie 1918 cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii şi teritoriul României vechi era complet eliberat.

Marşul armatelor germane a fost întârziat de iarna grea şi de dificultăţile din Ungaria. Ei s-au revoltat, s-au organizat în soviete, şi-au maltratat ofiţerii, au atacat şi jefuit transporturile. Termenul de retragere se scursese de mult, dar armatele erau lăsate să-şi urmeze drumul. 
           Mareşalul Mackensen a fost internat de guvernul ungar, fost aliat, guvernul Karoly, în castelul Foth, lângă Budapesta. De acolo a fost dus la castelul contelui Chotek, la Futtak, lângă Neusatz, în vecinătatea Dunării, iar de acolo la Salonic. A fost eliberat tocmai în noiembrie 1919, pentru a merge în Germania. In acest fel şi-a respectat angajamentul luat în faţa soldaţilor săi. El a revenit în patrie ca cel din urmă soldat al armatei sale.

            In ziua de 1 decembrie 1918 Bucureştiul a îmbrăcat haine de sărbătoare. Inălţătoarea sărbătoare care urma a fost salutată în zori cu salve de tun. Regele reintra în capitala ţării sale în fruntea armatei sale eroice. Solemnitatea defilării cortegiului triumfal a început la ora 11 dimineaţa. La ea au participat şi delegaţii Congresului General al Bucovinei, veniţi pentru a înmâna regelui Actul Unirii Bucovinei cu România.

La trecerea cortegiului triumful din ochii locuitorilor înşiruiţi pe trotuarele şoselei Kiseleff, Căii Victoriei şi Bulevardul Academiei, picurau lacrimi de fericire. In fruntea cortegiului se afla regele, având alături pe regina Maria şi pe generalul Berthelot, toţi trei călare. In urma lor venea generalul Prezan şi oastea, cu regimentele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Cireşoaia. Urmau unităţi din armatele aliate, francezi, englezi, americani, reprezentanţi ai celor ce se acoperiseră de glorie pe câmpurile de luptă ale Apusului, conduse de generalul d'Anselme.

           Primul rond de pe şoseaua Kiseleff era decorat cu drapelele regimentelor celor cinci corpuri de armată. In Piaţa Victoriei aşteptau oficialităţile, membrii guvernului, ai corpului diplomatic şi ai consiliului comunal. In faţa clădirii Fundaţiei Universitare Carol I se găseau corurile reunite ale mai multor şcoli cu cocarde în piept şi steguleţe ale ţărilor aliate.

             In aceeaşi zi la Alba Iulia, capitala lui Mihai Viteazul, prin voinţa naţiunii române se îndeplinea cel mai măreţ act al istoriei moderne române. Se reîntegea România Mare.

Verificat ortografic.

ROMÂNIA - EVOLUŢII ALE BUCOVINEI BBB X

           Datorită istoriei şi poziţiei sale geografice speciale ce a cunoscut în timp convieţuirea paşnică a mai multor etnii, Bucovina este o regiune de interferenţe culturale, situată, conform aprecierii cercetătorului german Erich Beck, „între Orient şi Occident”.

         Prin apartenenţa la zone geografice, culturale şi geopolitice diferite, destinul istoric şi cultural al acestei regiuni este unul de excepţie. Din punct de vedere geografic, Bucovina face parte din estul Europei. Din punct de vedere cultural, datorită includerii sale în statul austriac (austro-ungar), această regiune a făcut parte, în perioada 1775-1918, din zona de cultură central-europeană. Apartenenţa la aria culturală central-europeană a facilitat introducerea şi consolidarea culturii germane în Buchenland („Ţara Fagilor”). Acest proces amplu şi complex s-a realizat cu precădere prin intermediul Kulturträger-ilor („purtători de cultură”) germani şi evrei, vorbitori de limbă germană sau idiş. Din punct de vedere geopolitic, Bucovina a fost în Evul Mediu o regiune situată la intersecţia zonelor de influenţă ale Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman.

Incepând cu secolul al 18-lea, Bucovina a intrat în sfera de influenţă a trei imperii: Otoman, Austriac şi Rus. Această regiune nu şi-a putut constitui de-a lungul timpului o identitate politică reală, fiind succesiv parte componentă a Moldovei medievale (din a doua parte a secolului al XIV-lea – 1774), a Imperiului Austriac (1774/1775-1918) şi a Regatului României (1918-1940; 1941-1944). Nordul acestei provincii a făcut parte din Uniunea Sovietică (1940-1941; 1944-1991). In prezent, provincia istorică Bucovina este divizată în două părţi, sudul acesteia fiind înglobat în Judeţul Suceava (8.555 km2) din România, nordul fiind integrat, începând cu 1991, în Regiunea Cernăuţi (8.100 km2), din Ucraina.

Intrarea pe scena istoriei a acestui spaţiu a început încă din a doua jumătate a secolului al 14-lea, perioadă în care acest teritoriu a constituit nucleul în jurul căruia s-a format statul medieval Moldova, dar şi regiunea unde s-a desfăşurat o viaţă spirituală activă, concentrată mai ales în jurul unor mănăstiri celebre (Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, Arbore, Solca, Dragomirna etc.). Partea de nord a ţării a cunoscut o dezvoltare economică puternică atât datorită stabilirii capitalei Moldovei la Suceava (începând cu anul 1387), cât şi articulării unei reţele de căi comerciale interne şi internaţionale şi puncte de apărare (cetăţile Suceava şi Hotin). Tradiţia bizantină şi influenţele venite din vestul Europei s-au regăsit materializate în splendidele monumente de arhitectură medievală, majoritatea fiind ridicate în secolele 15-16 prin contribuţia financiară a domnilor şi boierilor moldoveni şi efortul populaţiei ţării. Mutarea capitalei la Iaşi (1564) a avut consecinţe nefaste asupra evoluţiei sociale şi economice a părţii de nord a Moldovei şi, în special, asupra ritmului de dezvoltare a Sucevei. Până spre sfârşitul veacului al 18-lea viaţa populaţiei din Bucovina s-a desfăşurat în tiparele unui feudalism întârziat, patriarhal, în cadrul unei societăţi marcate de prezenţa unor instituţii destul de rigide: Domnia şi Biserica, resimţind din plin efectele negative ale conflictelor dintre Poartă şi Regatul Poloniei, sau Rusia.

Incepând cu anii 1774-1775, când Imperiul Otoman a cedat câteva judeţe din partea de nord a Moldovei Imperiului Habsburgic, în urma păcii de la Kuciuk-Kainargi, populaţia zonei anexate a fost orientată treptat spre modernitate.

Imperiul Austriac (Austro-Ungar din 1867) a stăpânit acest teritoriu (10.500 km2, cam a 60-a parte din suprafaţa imperiului) până în anul 1918, perioadă în care în Bucovina s-au petrecut numeroase mutaţii care au contribuit la schimbarea fizionomiei demografice, economice, politice, etnice şi culturale a provinciei, conferindu-i un statut singular în comparaţie cu regiunile învecinate. In urma acestor transformări, Bucovina a devenit în conştiinţa opiniei publice cultivate o „Elveţie” a estului Europei, capitala provinciei, Cernăuţi, dobândind titlul deosebit de măgulitor de „mica Vienă”.

 In perioada premergătoare anexării la Imperiul Habsburgic, populaţia Bucovinei era puţin numeroasă. Recensămintele efectuate de administraţia militară rusă de ocupaţie, în anii 1772-1773 şi 1774, au consemnat pentru Bucovina un număr de circa 80 mii locuitori, grupaţi în 266 localităţi şi trei târguri. Din punct de vedere al structurii etnice, pe baza analizei onomasticii locuitorilor înregistraţi, din totalul populaţiei circa 2/3 erau români, 1/4 erau ucraineni, alături de care se regăseau şi ţigani (peste 3%), evrei (mai puţin de 3%), ruşi (puţin peste 1%), polonezi (circa 0,5%) şi câteva familii de germani. In primele decenii ale stăpânirii habsburgice, populaţia Bucovinei a crescut în mod exploziv datorită colonizărilor organizate, operate de austrieci, mai ales cu scopul de a contrapondera elementul românesc absolut dominant. Au avut loc şi colonizări spontane. Numeroşi etnici străini s-au aşezat în Bucovina de bună voie datorită existenţei unor condiţii mai bune de trai în comparaţie cele cu locurile lor de baştină. Ultimul recensământ austriac (1910), considerat neobiectiv şi nereal, consemna 798.355 locuitori, din care 34,24% români, 38,22% ucraineni, 9,15% germani, 12% evrei, 4,54% poloni, 1,85% „alte naţionalităţi”. Conform acestui recensământ, românii erau majoritari în sudul iar ucrainenii în nordul Bucovinei. 

Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainargi, ocupându-se în special cu meşteşugurile, arendăşia şi comerţul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina din Galiţia şi Polonia s-a accentuat.  In anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriaşi, dintre care 5.091 evrei şi 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic şi intrepid, evreii vor ajunge până la sfârşitul secolului al XIX-lea să domine practic toate compartimentele vieţii economice din Bucovina şi să devină purtători zeloşi ai culturii şi civilizaţiei germane pe aceste meleaguri.

In Bucovina au mai fost colonizaţi în secolele 18-19 polonezi, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huţuli şi ucraineni, ultimii meritând o menţiune specială. Emigrarea miilor de ucraineni din Galiţia vecină, în secolele 18-19 a avut motivaţii complexe. Aceste motivaţii erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, faţă de 80-100 zile în Galiţia), militare (coloniştii şi imigranţii sosiţi în Bucovina erau degrevaţi de serviciul militar pe toată durata vieţii lor) şi religioase (fiind în majoritatea lor ortodocşi, ucrainenii treceau într-o regiune tradiţional ortodoxă). Boierii bucovineni au stimulat şi au înlesnit aşezarea pe moşiile lor a braţelor de muncă ieftine şi nepretenţioase, aşa cum au făcut cei din ţările române care au cumpătat asiduu robi ţigani de la tătari.

In zilele noastre numărul populaţiei germane din Bucovina a scăzut în mod drastic, în principal datorită emigrărilor în Germania (dinaintea sau după ultimul război mondial). Un fenomen similar s-a petrecut cu populaţia evreiască, mulţi evrei fiind deportaţi în vremea războiului, sau „făcând alia” (emigrând) în Israel după încheierea conflagraţiei, fenomenul „alia” întâlnindu-se atât în sudul cât şi în nordul Bucovinei. După război, o mare parte din românii din nordul Bucovinei au fost deportaţi în Siberia, în regiune fiind aduşi în schimb mii de „specialişti” din interiorul U.R.S.S., fenomene care au influenţat radical tabloul etnic al provinciei. Conform recensământului întocmit în 2001, în partea de nord a Bucovinei, ţinutul Herţa şi o parte din nordul Basarabiei (teritorii componente ale regiunii Cernăuţi), trăiau circa 919 mii locuitori, dintre care 75% erau ucraineni, românii reprezentând 19,8%, iar ruşii, germanii şi alte etnii aproape 5,3%. Anumite mutaţii în structura etnică s-au înregistrat şi la nivelul judeţului Suceava. Conform recensământului populaţiei şi locuinţelor din 18 martie 2002, în judeţul Suceava trăiau peste 688 mii de locuitori, românii deţinând ponderea absolută (aproape 663 mii de persoane). Acest recensământ înregistra un număr însemnat de etnici ucraineni (8.514), romi (9.186), polonezi (2.609), ruşi lipoveni (2.543) şi germani (1.773).

Este demn de remarcat că în Bucovina istorică austriecii au reuşit recordul de a amesteca, de-a lungul timpului, 11 etnii ce au practicat 9 credinţe religioase. Nu este de neglijat însă că ortodocşii au fost trataţi mult timp ca potenţiali trădători, mai ales în preajma şi în timpul Primului Război Mondial. Germanizarea provinciei pe timpul Imperiului Habsburgic a fost urmată de rusificarea ei după raptul de după al Doilea Război Mondial.

ROMANIA - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL - UNIREA BUCOVINEI BBB X

           Războiul ruso-turc dintre anii 1768-1774 s-a încheiat cu înfrângerea Imperiului Otoman şi prin Tratatul de la Kuciuk-Kainardji. Tratatul a reprezentat o lovitură extrem de umilitoare primită de a-tot puternicul Imperiu Otoman. Pe lângă mari pierderi teritoriale din nordul Marii Negre, care asigurau Rusiei ieşirea la Marea Neagră şi prin pierderea regiunii cabardine din Caucaz (Kabarda), tot prin tratat, Moldova şi Ţara Românescă au fost scutite de haraci pentru doi ani, iar Rusia a primit dreptul de a interveni în favoarea Principatelor. In luna septembrie, acelaş an, s-a emis un nou Hatişerif al "Porţii" privind Moldova şi Ţara Românească, document care confirma vechile privilegii ale celor două Principate, dar limita monopolul otoman asupra relaţiilor lor externe şi, mai asles, ale celor comerciale.

             Intre 1787 si 1792 a avut loc un nou război austro-ruso-turc. Austriecii, care înaintaseră adânc în ţările române, s-au retras subit din cauza problemelor ivite în Occident din cauza Revoluţiei Franceze (pacea cu turcii de la Şistov, august 1791). Ruşii au încheiat, la rândul lor, pacea cu turcii, la Iaşi (ianuarie 1792).  Prin cele două războaie victorioase asupra Imperiului Otoman, ruşii au ajuns succesiv la Nipru, Bug şi Nistru. Ei ar fi vrut ca pasul urmator sa fie anexarea ambelor „Principate dunărene", după cum erau numite ţările române pe atunci în cancelariile europene. 

           Din nefericire, pacea de la Kuciuk-Kinardji (21 iulie 1774) a avut şi o urmare neprevazută şi dramatică pentru români. Ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, Austria a obţinut de la Poartă, în 1775, cesiunea unei porţiuni a nordului Moldovei, chipurile pentru a uşura Austriei trecerea catre sudul Poloniei, teritoriu pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei, în 1771. Porţiunea ruptă samavolnic din trupul Moldovei a primit din acele vremuri numele de Bucovina (Ţara fagilor, de la "buk", care însemna fag în limbile slave). Inainte ţinutul făcea parte din "Ţara de Sus" a Moldovei.
               Domnul Moldovei era în acel tragic an, 1775, Grigore al III-lea Ghica. El a protestat cu vehemenţă la "Poartă" împotriva acestei ciuntiri a ţării, ciuntire contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara „protejată", contrară chiar hatişeriful-lui emis cu un an înainte. Protestul a  fost în zadar, dar nu fără urmări, căci marele vizir a trimis un capugiu în Moldova, care l-a sugrumat pe domnitorul patriot Grigore al III-lea Ghica chiar în palatul lui (1777).
            Bucovina ruptă s-a aflat sub administraţia militară austriacă până în 1786, iar din 1790 a fost alipită Galiţiei. Spre sfâtşitul anului 1918, când Puterile Centrale s-au prăbuşit pe toate fronturile Primului Război Mondial, pe ruinele Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii s-au grăbit să-şi creeze state naţionale.
           Pe timpul războiului, Bucovina fusese acea parte a teatrelor de luptă ale Austro-Ungariei care suferise cel mai mult. Aşezată într-un punct foarte disputat al frontului de luptă oriental, ruso-austriac, vecină cu România, teritoriul ei  trebuia să satisfacă necesităţi strategice şi să slujească demonstraţiilor politice ale marilor forţe în conflict. De trei ori ocupată de ruşi, de trei ori reocupată de austrieci, Bucovina a fost măturată, rând pe rând, de urgiile armatelor duşmane, suferind devastarea oraşelor şi a satelor, maltratarea şi jefuirea populaţiei.
            Pe timpul Războiului Mondial s-a instaurat pe timpul ocupaţiei austriece, un regim polițienesc tiranic și crud, regim condus de criminalul colonel austriac Fischer, un adevărat călău în galeria duşmanilor românismului.
         Incă dinaintea izbucnirii războiului, populaţia românească a Bucovinei se însufleţise de o puternică reacţie naţională. Mişcarea naţional-culturală fusese influenţată covârşitor de Nicolae Iorga, în rândurile tineretului intelectual bucovinean, cu ajutorul ziarului "Semănătorul". In plus, aniversarea a 400 de ani de la stingerea din viaţă a lui Ştefan cel Mare, în 1904, şi Expoziţia Naţională din 1906, de la Bucureşti, au avut darul de a apropia mai mult masele populare româneşti din Bucovina de fraţii din vechiul Regat. S-a redeşteptat conştiinţa legăturii de sânge, iar tricolorul român a început să fie desfăşurat la toate manifestaţiile publice la care participau românii bucovineni.
        Incă înainte de război, Bucovina austriacă a avut în persoana colonelului Fischer, comandantul jandarmeriei bucovinene, cel mai feroce cerber. El şi-a dat seama repede despre zdruncinarea ideii de stat austriac în Bucovina şi de  legăturile ce se întăreau între conducătorii politicii româneşti din Bucovina şi cei din Regatul României. A intuit şi semnalat marele pericol din Bucovina pentru Imperiuul Dualist. Tricolorul românesc a fost considerat emblemă sedeţioasă, astfel că purtarea lui în public a fost interzisă. Fischer a supus populaţia românească, în special pe intelectuali, sub o supraveghere strictă a jandarmeriei, simţind aspiraţia crescândă de alipire a Bucovinei de România. Izbucnirea războiului mondial şi introducerea dictaturii militare, a dat mai dur Bucovina pe mâna colonelului Fischer şi a jandarmilor săi.
           Trupele ruse au intrat pentru prima dată în Bucovina în lunile septembrie şi octombrie 1914, iar a doua oară la sfârşitul lunii noiembrie. De această dată în întregime. Atitudinea veselă şi comunicativă a militarilor ruşi a condus la stabilirea între ruşi şi populaţia română a unor legături de simpatie. Deşi Romania păstra încă o neutralitate favorabilă, funcţionarii civili şi militari de la frontiera vechiului Regat spre Bucovina au intrat în relaţii prieteneşti cu ruşii, participând împreună cu ei la diferite manifestări cordiale, transformate, uneori, în manifestări politice de fraternitate de arme pentru realizarea idealurilor naţionale române.
           In februarie 1915, trupele ruse s-au retras din provincie, aşa că s-au revărsat din nou soldaţii şi jandarmii odioşi ai colonelului Fischer. Regimul austriac a dăinuit până în iunie 1916, când ofensiva generalului Brusilov a readus ocupaţia rusă, spre bucuria făţişă a populaţiei. In acea vară România a intrart şi ea în Marele Război.
             In august 1917 ruşii s-au retras din partea de nord a Bucovinei, pe fondul bolşevizării şi dezintegrării armatei ruse, dar şi al dorinţei de Pace separată cu Puterile Centrale. In martie 1918, în urma Păcii preliminare de la Buftea, românii au fost nevoiţi să parăsească şi ei sudul provinciei. Fischer a revenit pentru a treia oară, devenind stăpânul odios al Bucovinei. El a declarat că nu cunoaşte în Bucovina decît "germani, evrei şi ...trădători", cei din urmă fiind românii. S-a comportat conform acestei formule până la aruncarea lui la lada de gunoi a istoriei.
           Furia austriecilor împotriva românilor fost mărită de faptul că numeroşi intelectuali bucovineni, din toate categoriile, studenţi şi chiar ţărani şi-au părăsit avutul, unii chiar de la izbucnirea războiului, alţii după fiecare revenire a austriecilor, pentru a trece în ţara mamă. In Regat ei au desfăşurat o activitate foarte rodnică de informaţie şi propagandă în favoarea eliberării Bucovinei. Unii au intrat ca voluntari în armata română, iar alţii au trecut în Basarabia spre a contribui la redeşteptarea conştiinţei naţionale. Austriecii simţeau sentimentele celor rămaşi în Bucovina. Constatând caracterul periculos al mişcării româneşti antiaustriece, autorităţile şi-au propus să o extermine, ca şi pe cea rusofilă, prin mijloace violente: arestări, internări, deportări, condamnări şi execuţii. Pe parcursul întregului război, sub ocupaţie austriacă, Bucovina a trăit sub regimul celei mai absolutiste dictaturi militare. Concepţia guvernanţilor era că Austria avea un mare duşman în afară, Rusia, şi un altul în interior, naţionalităţile subjugate. Războiul era o ocazie binevenită pentru a reduce la tăcere duşmanul intern. Populaţia ortodoxă din Bucovina, indiferent dacă era română sau ruteană, era considerată rusofilă. Orice român, sau rutean, reprezenta un suspect, un posibil duşman din spatele frontului cu ruşii. In realitate niciun român nu era rusofil, aşa că represaliile s-au dovedit cu atât mai neîntemeiate şi criminale. Provincia a fost împânzită de spioni şi delatori. Toţi suspecţii de rusofilie erau arestaţi, acuzaţi de spionaj, de fraternizare cu duşmanul şi de trădare de patrie. Pentru urgentarea condamnărilor, Curţile marţiale se deplasau dintr-o localitate în alta, iar în timpul ocupaţiilor ruseşti funcţionau în localităţile vecine din Galiţia, Maramureş, sau din Transilvania. Pentru că acţiunea judiciară nu părea guvernanţilor destul de expeditivă, s-a recurs la execuţii sumare. Ordine emanate, fie de la generalul Kovess, comandantul austriac al frontului bucovinean, sau de la subalternii săi, fie de la colonelul Fischer, recomandau jandarmilor să nu-şi piardă vremea cu trimiterea vinovaţilor în faţa curţilor marţiale, ci "să se facă învinuiţilor şi martorilor scurte interogatorii, să se întocmească un scurt proces-verbal şi să fie împuşcaţi pe loc, dându-se astfel un exemplu populaţiei civile". Un alt ordin, cel al contelui Meran, guvernatorul Bucovinei, a făcut cunoscut populaţiei că: "comandanţii militari au ordin strict să împuşte pe loc pe oricare s-ar face numai chiar suspicios de trădare, sau de altă purtare duşmănoasă statului".
              Timp de patru ani populaţia Bucovinei a gemut sub regimul cel mai terorist. Se făceau arestări numai pe baza unei simple bănuieli, sau a umnui denunţ neprobat, se făceau încarcerări cu lunile sau cu anii, se aplicau bătăi barbare, internări în lagărul de la Thalerhof, în Stiria austriacă, focar de dezinterie şi tifos exantematic, în care mureau cica 30 de prizonieri zilnic, se făceau execuţii prin spânzurare din simplul ordin al unui ofiţer, sau chiar a unui  jandarm, monştri degeneraţi.
             Când loviturile primite din afară şi din interior au adus prăbuşirea monarhiei dualiste, Bucovina se afla într-o situaţie primejdioasă. Prezenţa unei populaţii rutene în nordul provinciei, care, după unele estimări tendenţioase oficiale austriece, ar fi fost mai numeroasă decât cea română, dădea loc la combinaţii politice dăunătoare românilor.
            Recensământul din 1776, imediat după răpirea ei din trupul Moldovei, a reliefat faptul că în Bucovina numărul de locuitori era de circa 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alții. Conform recensământului din 1910, populația Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alții.
          Trebuie consemnat şi un recensământ făcut de administraţia militară rusă de ocupaţie, în anii 1772-1773 şi 1774, recensământ premergător anexării Bucovinei de Imperiul Habsburgic. Atunci s-au consemnat pentru Bucovina un număr de circa 80 mii locuitori, grupaţi în 266 localităţi şi trei târguri. Din punct de vedere al structurii etnice, din totalul populaţiei circa 2/3 erau români, 1/4 erau ucraineni, alături de care se regăseau şi ţigani (peste 3%), evrei (mai puţin de 3%), ruşi (puţin peste 1%), polonezi (circa 0,5%) şi câteva familii de germani. In primele decenii ale stăpânirii habsburgice, populaţia Bucovinei a crescut în mod exploziv datorită colonizărilor organizate, operate de austrieci mai ales din motive economice, dar şi datorită colonizărilor spontane. Numeroşi imigranţi au venit în Bucovina de bună voie datorită existenţei unor condiţii mai bune de trai în comparaţie cu cele din locurile lor de baştină. Ultimul recensământ austriac (1910) consemna 798.355 locuitori, din care 34,24% români, 38,22% ucraineni, 9,15% germani, 12% evrei, 4,54% poloni, 1,85% „alte naţionalităţi”. Conform acestui recensământ, românii erau majoritari în sudul, iar ucrainenii în nordul Bucovinei.

Orientarea Bucovinei spre formele economice, de cultură şi civilizaţie central-europene s-a înfăptuit mai cu seamă prin aportul germanilor şi evreilor. Primele colonii germane din Bucovina (cele din Prelipcea şi Sadagura) au luat fiinţă înaintea anexării Bucovinei la statul austriac (1770-1774). Coloniştii germani au fost în principal agricultori şi meşteşugari. Datorită muncii lor serioase, Bucovina a cunoscut o însemnată dezvoltare economică, atingând aproape standardele de bunăstare şi nivel de trai central-europene.

Evreii au venit în Bucovina încă din timpul războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Kuciuk Kainardji, ocupându-se în special cu meşteşugurile, arendarea şi comerţul. După anul 1774 emigrarea lor în Bucovina, din Galiţia şi Polonia, s-a accentuat, pentru că românii erau un popor blajin şi permisiv. Din a doua jumătate a sec. 18-lea şi mai ales în prima parte a sec. 19-lea, datorită înăspririi situației evreilor din Galiţia, un nou val de evrei s-au refugiat în Moldova şi Transilvania, unde autoritățile erau mai tolerante. In anul 1912 existau în Bucovina 9.322 de meseriaşi, dintre care 5.091 evrei şi 10.312 negustori, dintre care 8.642 evrei. Datorită spiritului lor practic şi intrepid, evreii au ajuns, până la sfârşitul secolului al 19-lea, să domine, practic, toate compartimentele vieţii economice din Bucovina şi să devină purtători zeloşi ai culturii şi civilizaţiei germane pe aceste meleaguri. In Bucovina au mai fost colonizaţi în secolele 18-19 polonezi, armeni, unguri, slovaci, lipoveni, huţuli şi ucraineni, ultimii meritând o menţiune specială.
Emigrarea miilor de ucraineni din Galiţia vecină, în secolele 18-19 a avut motivaţii complexe. Aceste motivaţii erau economice (în Bucovina se prestau 12 zile de clacă pe an, faţă de 80-100 zile în Galiţia), militare (coloniştii şi imigranţii sosiţi în Bucovina erau degrevaţi de serviciul militar pe toată durata vieţii lor) şi religioase (fiind în majoritatea lor ortodocşi, ucrainenii treceau într-o regiune tradiţional ortodoxă). Boierii bucovineni au stimulat şi au înlesnit aşezarea pe moşiile lor a braţelor de muncă ieftine şi nepretenţioase. Guvernul imperial austriac s-a dovedit excesiv de permisiv cu intrarea altor naţionalităţi pe pământul românesc răpit, tocmai pentru că a mizat pe deznaţionalizarea majoritar românească. Cu toate acestea sudul Bucovinei a rămas curat românesc.
In momentul disoluţiei Imperiului Austro-Ungar, populaţia ruteană s-a trezit la conştiinţa naţională rusească, cu tendinţa de alipire la Rusia. Pentru a contrasbalansa această tendinţă, Austria a creat ideea ucraineană, promiţând rutenilor intrarea în arena politică ca popor separat şi alipirea teritoriului locuit de ei la Galiţia şi Bucovina, într-o Ucraină proiectată la Viena. In ambele variante, cea a alipirii la Rusia, sau cea a alipirii la Noua Ucraină, Bucovina ar fi fost pierdută de România. Dar soarta războiului a decis altfel. Rusia şi Austria sau prăbuşit, iar Ucraina a fost trecută în registrul istoriei la rubrica născuţilor morţi.
Pe de altă parte, ceva mai înainte, în cursul tratativelor de Pace separată între Rusia şi Puterile centrale, de la Brest-Litovsk, împins de nevoile alimentării Austriei înfometate, Czernin, ministrul de externe austriac, vânduse formal Bucovina, Ucrainei. Printr-o dispoziţie sectretă a tratatului se spunea că "guvernul austriac se angajează ca să emită până la 15 iulie 1918 un proiect de lege prin care să despartă teritoriile Galiţiei de est a căror populaţie este în majoritate ucraineană, de Galiţia de până acum şi să le împreune cu Bucovina într-o ţară a Coroanei. Guvernul austriac se obligă de a da acestui proiect valoarea de lege''.
Atunci când cele 14 principii ale Wilson, pentru Pacea viitoare şi respectarea voinţei poparelor, au cucerit lumea şi au dat lovitura de graţie diplomaţiei secrete şi combinaţiilor oculte, făcute pe socoteala naţiunilor, rutenii s-au văzut nevoiţi a ceda din pretenţii. Neputând nega caracterul românesc al Bucovinei, ei s-au mărginit să revendice pentru viitorul stat ucrainean numai jumătatea de nord, până la Siret.
In al treilea caz şi cel mai rău, ei reclamau imediat partea dintre Prut şi Nistru, împreună cu Cernăuţiul, rămânând ca asupra regiunii de mijloc, dintre Prut şi Siret, să se decidă ulterior.
Românii nu erau dispuşi să accepte nici un compromis în această problemă teritorială. Drepturile istorice ale României asupra provinciei şi caracterul ei românesc, nu puteau fi alterate de elementele intruse pe timpul stăpânirii austriece. Bucovina fusese ruptă prin violenţă şi frudă din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare. Despărţirea provinciei de Austro-Ungaria era cerută de dreptatea istorică şi de spiritul vremii. Ucraina, care era plăsmuirea celor doi miniştri de externe ai Puterilor Centrale, Czernin şi Kuhlmann, s-a evaporat odată cu retragerea trupelor de ocupaţie austro-germane, în ultimile clipe ale Marelui Război. Prin dezagregarea Austro-Ungariei, Galiţia s-a lipit de Polonia, iar Bucovina, teritoriu prea mic pentru a forma un stat de sine stătător, trebuia să se alipescă unuia din statele vecine.
Manifestul de federalizare al împăratului austriac Carol I-ul nu cuprindea nimic referitor la Bucovina. Hussarek se considerase obligat să emită unele precizări: '' Chestiunea Bosniei-Herţegovina şi chestiunea românească rămân deschise, dată fiind legătura lor cu Ungaria.....Bucovina va fi ca şi Triestul, dependentă de guvernul central, Galiţia va fi împărţită, rămânând ca părţile polone să se împreune cu Polonia, iar Galiţia de est să formeze o ţată de sine stătătoare...''. Intenţiile unuei soluţii filo-ucrainene se întrezăreau din declaraţiile evazive ale ministrului austriac.
Deputaţii români din Reichsrat-ul vienez au protestat împotriva oricăror veleităţi ucrainene asupra Bucovinei şi au proclamat ca problema românilor din Bucivina să fie rezolvată împreună cu a românilor din Ungaria, cu care să formeze un stat naţional unitar. Potrivit manifestului imperial şi oportunităţii momentului, deputaţii bucovineni concepeau, în acea fază a evenimentelor, un stat în cadrul unei Austrii federative. Ei au constituit un Consliu Naţional şi s-au adresat Comitetului Partidului Naţional din Transilvania pentru o acţiune comună. Chiar a doua zi, cel din urmă făcea, prin glasul lui Vaida Voevod, memorabila declaraţie prin care naţiunea română reclama dreptul să hotărească singură propria soartă. Legăturile cu Austria-Ungaria se rupeau. De acum iniţiativa marilor evenimente ale Buicovinei nu mai era la Viena, ci la Cernăuţi.
Abia după aceste evenimente, românii bucovineni au trecut la rezovarea chestiunii Bucovinei în cadrul românismului. Se poate spune că orizontul lor naţionalist era rămas în urmă faţă de cele din celelalte provincii cu populaţie românească majoritară. Intelectualii rămaşi în Bucovina au trecut repede la editarea ziarului ''Glasul Bucovinei''. La început gruparea acestor intelectuali nu era prea numeroasă, dar cu timpul s-au adunat cei refugiaţi în Regat, sau în Basarabia.
Reprezentanţii tuturor partidelor politice române din Bucovina au convocat pentru ziua de 27 octombrie 1918 o adunare la Cernăuţi, adunare la care au chemat pe deputaţii români din parlament, pe foştii deputaţi ai dietei provinciei, pe primarii români şi un număr de alţi intelectuali. Adunarea solemnă s-a declarat ''Adunare Constituantă'' şi a declarat că ''hotătăşte unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional indeprndent şi va purcede în acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria''. Incă se orientau spre vest, uitând de fraţii din Basarabia, deja uniţi cu Regatul Romîniei prin voinţă fermă.
S-a instituit un Consilu Naţional cu 50 de membri, care a delegat din sânul său un Comitet Executiv, în frunte cu Iancu Flondor, care trebuia să-şi asume guvernul Bucovinei. Guvernatorul austriac al provinciei, contele Etzdorf, a continuat însă să păstreze în mâini administraţia.
Constituanta a respins cu hotărâre orice încercare de ştibire teritorială şi a declarat că ''doreşte să se înţeleagă cu popoarele conlocuitoare''. Mulţimea ce manifesta pe străzi a pătruns în sala Palatului Naţional, unde se constituia Consiliul, şi a arborat la fereastră tricolorul României. Covârşit de emoţie, octogenarul părinte Bejan, care deschisese şedinţa Adunării, a salutat tineretul şi a rostit cuvintele cuviosului Simeon: ''Acum slobozeşte, Doamne, pre robul tău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului''.
In aceeaşi perioadă de timp, ordinea publică a început să fie tulburată de bande de soldaţi demobilizaţi, de foşti prizonieri eliberaţi şi de agitatori ucraineni. Cei din urmă devastaseră depozitele militare, furând arme şi muniţii. Tot atunci au început a se produce excese antisemite prin unele sate. Contele Etzdorf l-a informat pe Flondor că ucrainenii reclamau pentru ei dreptul să guverneze partea de nord a provinciei, până la Prut, lăsând românilor partea de sud, până la Siret. Ţinutul mijlociu, dintre Siret şi Prut, urma să rămână în condominium până la delimitarea definitivă. La această soluţie convenise şi deputatul român Aurel Onciul, foarte cunoscut pentru activitatea lui antinaţională, manifestată prin încercări de a dezbina pe românii din Bucovina, de a ponegri ţara mamă şi de a lupta împotriva idealurilor româneşti. Flondor a comunicat guvernatorului că refuză orice asrfel de soluţie de împărţire a provinciei şi că pntru a proteja liniştea şi ordinea împotriva oricărei uzurpaţii a cerut intervenţia armată a României.
Flondor a dat dovadă de prevedere, pentru-că la 6 noiembrie, reprezentanţi ai ucrainenilor, însoţiţi de o bandă înarmată, au ocupat palatul guvernatorului austriac, pe care l-au izgonit, instalându-se ca guvern. Trădătorul Aurel Onciul era asociatul ucrainenilor, uzurpând calitatea de reprezentant al românilor, pe care nu i-o atribuise nimeni. Ucrainenii au pretins funcţionarilor jurământul de credinţă, dar le-a fost refuzat. Tot ei au acoperit zidurile oraşului cu proclamaţii, în timp ce Aurel Onciul a avut tupeul să se ducă la Iaşi spre a protesta împotriva trimiterii unei armate române. La Iaşi a găsit toate uşile închise, şi s-a confruntat cu o manifestaţie contondentă a studenţilor.
Adevăratul delegat al Bucovinei la Iaşi era Bondărescu, numit de Consiliul Naţional, care implora grabnica trimitere a armatei române. Regele Ferdinand şi guvernul s-au grăbit să îndeplinească îndatorirea faţă de fraţii de la nord. Era vorba de a doua provincie românească care avea nevoie de scutul armatei române, spre a-şi  putea afirma voinţa de a trăi o viaţă naţională.
Divizia a 8-a de infanterie, sub comanda generalului Zadik, a primit ordinul să intre în Bucovina. In două zile divizia a fost pusă pe picior de război cu ostaşii ce s-au putut strănge la repezeală. S-au putut strânge cu greutate trei detaşamente: ''Dragoş'', ''Alexandru cel Bun'' şi ''Suceava'', cu efective de câte 600 de oameni, compuse din ostaşii regimentelor de infanterie 16, 20 şi 37, la care s-au adăugat grănicerii şi jandarmii, care realizau paza pe frontiera Bucovinei. Fiecare detaşament a fost completat cu foarte puţină cavalerie, cu câte două baterii de artilerie şi un grup de mitraliere. Intregul efectiv nu depăşea 3000 de oameni, subţire echipaţi, slab aprovizionaţi, dar antrenaţi în lupte şi cu sufletul plin de mândria misiunii.
La 8 noiembrie 1918, armata română a trecut frontiera cea veche şi nefericută, iar la 9 noiembrie un aeroplan românesc a anunţat, prin manifeste aruncate de sus, sosirea armatei eliberatoare. In aceeaşi zi, uzurpatorii ucraineni ce se credeau guvern, care stăpâniseră numai câteva zile Cernăuţiul, au fugit în goana cailor peste Prut.  Cernăuţiul a trăit ziua cea mare la 11 noiembrie 1918. Generalul Zadik a intrat triumfal în capitala Bucovinei în fruntea deraşamentulşui ''Dragoş''. In acelaşi timp, detaşamentul ''Alexandru cel Bun'' traversa oraşul spre a trece la nord de Prut. Comandantul român a fost salutat şi îmbrăţişat de Iancu Flondor în sala de şedinţe a Societăţii de Cultură din Palatul Nasţional. După aceea comandantul român a fost acoperit cu flori şi purtat pe sus până la automiobilul său.
Sub preşedenţia lui Iancu Flondor s-a constituit un guvern al Bucovinei sub numele de ''Consiliu al secretarilor de stat'', care a trecut la măsuri de reorganizare a serviciilor publice, pe măsură ce armata română îşi continua marşul ferm de ocupare a întregului teritoriu al Bucovinei.
Actul din 27 octombrie nu soluţionase în mod hotărâtor soarta Bucovinei. Documentul era lipsit de precizia exprimării. Era mai mult o formulare a dorinţei de a se purcede la constituirea unui stat naţional împreună cu românii din Transilvania şi Ungaria. Unirea cu ţara mamă nu fusese proclamată. In plus, părea că decizia fusese luată oarecum unilateral, numai de către populaţia românească, fără participarea celorlalte grupări etnice conlocuitoare. Era neapărată nevoie ca unirea cu regatul României, relizată deja în fapt, prin ocuparea teritoriului de către armata regală, să fie proclamată sub o formă care să constituie un titlu de drept incontestabil.
La Congresul ce s-a ţinut în ziua de 28 noiembrie 1918, s-au stabilit raporturile politice între ţara Bucovinei şi statul român. S-a adoptat formula ''Unirii necondiţionate'' cu România. Halippa, vicepreşedintele Sfatului Ţării din Chişinău, a explicat bucovinenilor de ce basarabenii puseseră condiţii la Unire. Ele nu erau chezăţii împotriva României, ci împotriva guvernului Marghiloman care guverna pe atunci cu baioneta germană în spate. In acel moment, însă, când duşmanul era năruit, când regele decretase împărţirea pământului ţăranilor şi când ''suntem numai între fraţi'' orice teamă este zadarnică. El a mai spus că Basarabia îşi va revizui actul Unirii şi o va proclama ''fără condiţii''.
Congresul general al Bucovinei a hotărât ''Unirea pe vecie a Bucovinei, în vechile hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României. In prealabil şi-a exprimat adeziunea Consiliul Naţional al polonrzilor, prin delegarul său Stanislas Kwiatowski, care a ţinut o cuvântare în limba poloneză. In numele Consiliului Naţional al germanilor din Bucovina, care fuseseră elementul dominant până atunci, a votbit şi a transmis adeziunea în limba germană, Alois Lebouton. Delegatul german a încheiat strigând: ''Trăiască România Mare ! Trăiască Măria Sa Regele Ferdinand I-ul !
Moţiunea a fost votată în unanimitate de membrii Congresului, în atmosferă de entuziasm şi emoţie. Nelegiuirea din 1775 era reparată. Coroana lui Ştefan cel Mare, pătată de sângele de mucenic al lui Grigore al III-lea Ghica, revenea strălucitoare în românism, pe fruntea lui Ferdinand, rege al tuturor românilor în acel moment.

CRAIOVA - LANSAREA ARHITECTURALĂ DE LA TRECEREA DINTRE SEC.19-20

In ultimele decenii ale sec. 19 şi în primele ale sec. al 20-lea, Craiova a beneficiat de o mare dezvoltare arhitecturală, fenomen ce a impus realizarea imediată a planului de aliniere şi sistematizare stradală.

Patrimoniul oraşului era alcătuit din 25 de biserici ortodoxe, 1 catolică, 1 protestată, 3 temple israelite, instituţii publice, cazărmi, hoteluri, prăvălii, mori, ateliere, mici unităţi industriale şi 7117 locuinţe particulare. Imobilele aveau 1-2 nivele şi predominante erau clădirile cu geamlâc, după model sud-dunărean. Clădirile din zona comercială şi meşteşugărească erau prevăzute cu magazine şi depozite la parter, cu curţi interioare, înguste, inestetice, insalubre şi nefuncţionale, cu calcane disproporţionate. La periferie predomina arhitectura ţărănească.

Cele mai multe dintre construcţiile vechi erau insalubre, realizate din materiale de slabă calitate, nerezistente la intemperii şi cutremure, lipsite de confortul urban modern. O statistică a vremii clasifica 2772 de case, respectiv 38,97%, drept insalubre.

In 1906 existau 320 de case cu o singură încăpere, 1394 cu două, 1100 cu trei şi 4407 cu mai multe. Doar 200 de locuinţe şi hoteluri aveau curţile pavate pentru desjugare, 16,38% din imobile dispuneau de instalaţii sanitare sistematice, 43% aveau WC-uri primitive, iar 24% nu aveau nici un fel de amenajare sanitară. Această situaţie a condus la poluarea gravă a solului şi a aerului, a surselor de apă şi motiv de generarea bolilor şi epidemiilor.

Majoritatea caselor era locuită de un număr de persoane mai mare decât capacitatea lor cubică. Erau folosite ziua ca ateliere iar noaptea ca dormitoare. Erau foarte multe orientate către nord, întunecoase şi insalubre. In mahalale existau „mii de case care semănau mai mult cu staule de vite“.

Patrimoniul imobiliar data din sec. al 18-lea şi al 19-lea, puţine construcţii având o vechime mai mare. Tabloul de viaţă urbană era alarmant: „Câte 7-8 şi 10 într-o curte murdară, clădiri rău întreţinute, cu ferestre mici şi unele chiar închise mai cu seamă pe timp de iarnă, cu tavane scunde, lipite cu pământ, rău expuse, cu curţi murdare, pline de bălegar, lături, gunoaie menajere, excremente umane şi mulţi porci care împreună cu câinii joacă rol de agenţi sanitari“.

Curţile interioare ale hanurilor erau nepavate, pline de noroi şi gunoaie. Cele mai multe hoteluri se aflau într-o „stare mizerabilă“, iar în oraş existau 300 de cenuşare şi bordeie locuite de regulă de familii numeroase de ţigani.

Primul mare salt urbanistic şi arhitectural al Craiovei s-a produs după cucerirea independenţei prin ridicarea de instituţii publice şi de locuinţe ale oamenilor avuţi, într-o întrecere a bunului gust, atât la exterior cât şi la interior. S-au ridicat imobile publice monumentale şi s-a construit enorm în zona comercială. Zona arhitecturală centrală a căpătat originalitate prin Liceul Carol I (1893-1895), în stilul academismului francez (proiectele arhitecţilor Toma Dobrescu şi D. Nedelcu), Palatul Dini Mihail (apoi numit Jean Mihail) realizat între 1900-1907 de arhitectul francez Paul Gottereau şi pus în operă de arhitectul italian Constantino Cocchi, în stilul barocului târziu şi al academismului francez, Casa Romanescu, construcţie mai veche consolidată şi extinsă în 1880-1890 şi 1903 după planurile arhitectului I.D. Berindei, Palatul Gogu Vorvoreanu, ridicat între 1900-1910 după planurile arhitectului Dimitrie Maumorolu, care a adăugat academismului francez multe elemente eclectice, Palatul de Justiţie, o uriaşă construcţie ridicată între 1894-1912 în stil clasic cu frontoane, după planurile arhitectului N. Socolescu, clădirile batalioanelor 1, 2, 3 şi administraţiei Regimentului I Dorobanţi, din str. Amaradiei, pavilioanele A B C D ale Regimentului I pionieri din str. Caracal, între 1900-1913, Şcoala normală de învăţători „Ştefan Velovan“, între 1888-1901, arhitect C-tin Băicoianu, Palatul Prefecturii, arhitect Petre Antonescu, între 1909-1912, stil neo-românesc (primul-ministru I.I.C. Brătianu a asistat la 24 iunie 1909 la aşezarea actului la fundaţie), Banca Comerţului, între 1912-1916, arhitecţi Ion Mincu şi C-tin Iotzu, Hotelul Minerva, între 1899-1903, arhitect Thoma Dobrescu şi D. Nedelcu, în stil oriental, Palatul Poştei după proiectul din 1907 al arh. Hârjeu, Şcoala Madona Dudu, 1906-1909, în stil neoromânesc, arh. Francisc Billek, Institutul de fete C.D. Popovici, 1906, proiect C. Litarzek, Spitalul Preda, 1906, arh. D. Maimorolu, Institutul de arte grafice „Samitca“, inaugurat 1913, Casele Herescu, str. Unirii, 1898, proiect F. Springer şi Lorentz Enghelbrecher, constructor Benvenisti, Casa Cioroianu, str. Cazărmilor, proiect A. Vincentz, Casele Mayer şi St. D. Popescu din str. Cazărmilor, proiect D. Valent, casele Ioniţă Ştefănescu din str. N. Bălcescu, proiect Fr. Springer, Fabrica de maşini agricole Clayton & Shuttleworth Ltd, str. Bucovăţ, proiect Cr. Cendy, casa căpitan Scărlătescu din str. Cuza Vodă, proiect D. Valent, Poenaru, 1915, Feraru, 1910, A.E. Petrarian, din str. Dima Popovici, proiect Fr. Springer, 1896, Nicolae Ghizdăvescu, 1912-1914, arh. francez Emile Doncet, str. Severinului, Palatul Grigore Pleşa din str. Buzeşti, proiect Petre Antonescu, 1915, Palatul Ion G. Pleşa, 1905, arh. Iohan Goetz, casa N.N. Popp, casa dr. Poenaru, Hotel Geblescu, 1896-1897, arh. Thoma Dobrescu şi D. Nedelcu, Băile Comerciale, 1884, Banca Naţională, 1881, casele Bengescu, Şt. Rusenescu, 1890, Dianu, Săvoiu (zisa Casa cu lei), 1915, Cornetti şi altele.

Craiova a avut avantajul de a fi locuită de bogătaşi milionari mult mai numeroşi decât în restul ţării. O statistică arată că în 1899 s-au ridicat 342 de case solide, în 1900 s-au ridicat 125, 113 în 1901, 110 în 1902, 178 în 1904, 162 în 1905. Cu timpul a crescut numărul clădirilor cu un etaj, cu două şi chiar cu trei. S-au emis ordonanţe privind regimul de înălţime al clădirilor pe străzile principale, retragerile de la aliniament şi garduri numai de fier.

In 1915 a fost inaugurată cea de a treia piaţă a oraşului, Piaţa Chiriac. Cu un an înainte, în 1914, Primăria a contractat lucrări de modernizare la Piaţa Nouă, pentru construirea unor hale metalice, cu firma Wolft, asemănătoare celor de la Paris.

Proiectul de aliniere şi sistematizare a preconizat realizarea unor pieţe şi piaţete pentru fântâni publice, monumente, chioşcuri, staţii pentru trăsuri şi amplasamente pentru construcţiile monumentale, corijarea carenţelor acumulate de-a lungul timpului şi uşurarea amplasării reţelelor de apă, canalizare, iluminat electric, linia de tramvai, etc. Atenţie s-a acordat şi amplasării cât mai favorabile a monumentelor statuare.

Deşi a existat preocupare mult timp, problema pavajelor centrale şi a trotuarelor a rămas în stare de carenţă. Aceasta s-a prelungit până după cel de al doilea război mondial, fiind rezolvată de administraţia comunistă.

Tot administraţia comunistă a adus modificări de amploare planului de urbanism de la începutul secolului, explozia urbanistică fiind cu totul remarcabilă şi dedicată mulţimilor medii şi sărace. Cantitatea remarcabilă a realizărilor comuniste din construcţii şi urbanism, a lăsat loc uniformităţii şi unei calităţi îndoielnice la finisări şi amănunte exterioare.

„“

CRAIOVA - PROBLEME DE URBANISM

In pragul sec. al 20-lea, Craiova se prezenta deplorabil din punct de vedere urbanistic. Cu toate că avea o populaţie de circa 50.000 localitatea se asemăna cu una orientală, fără nici un plan unitar, sau gândit, al reţelei de străzi şi uliţe. Craiova se asemăna cu un sat mare, întins pe o mare suprafaţă care includea imense suprafeţe intravilane destinate agriculturii.

Străzile erau cât se poate de neregulate şi schimonosite de obrăznicia proprietăţilor particulare. Existau pe ici pe acolo unele aliniamente, dar acelea aveau un caracter întâmplător şi se puteau observa mai ales în zona centrală comercială, respectiv în zona străzilor Lipscani, Unirii, M. Kogălniceanu şi Madona Dudu.

Proprietăţile erau împrejmuite cu garduri de lemn de diverse forme, înălţimi şi în diverse stadii de degradare. In interiorul curţilor, casele de locuit şi acareturile erau amplasate fără nici o corelaţie cu cele învecinate. Proprietaţile se asemănau cu cele rurale. Case de locuit se găseau în centrul cueţii, sau spre spatele curţii, curţi destinate culturilor agricole, chiar cerealiere. Neregularitatea halucinantă a străzilor şi a uliţelor a impietat grav asupra lucrărilor de aducţiunea apei curente şi de canalizare. Pentru trasarea unor trasee geometrice ale ţevilor de apă şi ale canalelor subterane a trebuit să se procedeze fără milă la multe exproprieri.

Acţiunile de modernizare stradală primitivă se reduceau la sfârşitul sec. al 19-lea la străzile centrale: Unirii, Kogălniceanu, Madona Dudu şi Lipscani. Imensa majoritate a celor 207 străzi şi uliţe erau în 1897 încă neatinse de mâna omului. Dintre acestea cele mai lungi erau: Calea Târgului, 1860 m, Cuza Vodă şi Mărgăritar, 1800 metri, Oborului, 1530 metri, Unirii, 1400 metri, Fraţii Goleşti, 1350 m, Sf. Gheorghe-Nou, 1320, Severinului, 1200 m, Rahova, 1080 m. Unele erau străzi doar cu numele, precum Rahovei (Valea Orbeţilor), Ştirbei (Valea lui Opincă) şi Tabaci, străzi care formau „cel mai important cuib de infecţii şi emanaţiuni periculoase pentru sănătatea cetăţenilor“. Drenarea, pavarea şi modernizarea lor s-a impus cu urgenţă.

Străzile care în ultimul timp începuseră a fi acoperite cu pietriş de râu se degradau repede şi necesitau mari cheltuieli de reparaţii. Parcurgerea drumului spre gară era un calvar. Deputatul Al. Ştefănescu-Gogu spunea de la tribuna Camerei: ''Iarna, ca să se ducă cineva la gară trebuie să pună 4 cai la trăsură, atât de mare este noroiul, iar vara se îneacă în pulbere''. Existau cartiere din zona a III-a într-o stare totală de privitivism, mizerie şi sălbăticie. Vara totul era acoperit de colb, iar toamna şi iarna noroiul putea ajunge să împiedice circulaţia pietonilor şi chiar a vehiculelor.

In jurul anului 1900 străzile Craiovei şi-au schimbat deseori denumirea. Multe uliţe create mai de curând nu aveau denumiri, iar casele nu erau numerotate. Pentru a elimina neajunsul, Consiliul a comandat, în martie 1900, un număr de 8200 de tăbliţe cu numerele proprietăţilor şi 500 de indicatoare pentru străzi.

Totodată pentru a stopa extinderea ilegală de construcţii pe marginile oraşului s-a propus, în 1899, să se creeze o plantaţie înconjurătoare cu lăţimea de 200-300 de metri ca zonă neutră care să împiedice înfiinţarea unor noi cătune ţărăneşti neigienice şi neîngrijite.

Rezolvarea fără întârziere a unui plan de urbanism şi sistematizare stradală a constituit un deziderat pentru toate administraţiile oraşului de după 1878. Deoarece bariera împădurită nu s-a realizat în jurul oraşului vechi, acesta s-a extins repede cu străzi străine şi construcţii neigienice. Suprafaţa Craiovei era prea mare pentru cei circa 50.000 de locuitori ai săi, dintre care 10.000 atât de săraci „încât nu puteau suporta dările şi obligaţiile orăşeneşti“.

Cel ce a pornit efectiv realizarea unui plan de urbanism a fost Nicolae Romanescu în 1898, odată cu prima investire ca primar. La acea dată fiecare construia „fără permisii, şi fără plată“ chiar de conivenţă cu  consilierii primăriei.

Lucrurile nu s-au realizat fără sinuozităţi politice şi economice. Dar s-a încredinţat, în final, comanda de a elabora un plan general de aliniere şi sistematizare profesorului I.D. Berindei şi experimentatului inginer M. Colleanu. Lucrarea avea ca termen 1 mai 1915.

Planul a fost prezentat Consiliului comunal la 20 iunie 1916. El crea o reţea de străzi care să pună în valoare clădirile importante, monumentele civile şi religioase. Unele aveau deschidere la obiectivele arhitecturale existente, sau la cele ce erau în plan a se construi. S-au creat artere de circulaţie radiale, care legau centrul de bariere şi o arteră principală care să cuprindă o linie dublă de tramvai şi benzi alăturate de circulaţie. Aceasta avea în total o lăţime de 24-26 de metri. S-au proiectat şi două variante pentru bulevardul de centură cu lăţime de 70-50 de metri, cu trotuare largi şi cu spaţiu verde central. Deoarece dezideratul realizării unei linii de tramvai nu a fost sustenabil economic nici după 15 ani de la prima propunere, pe străzile oraşului au apărut trancarele cu cai prin iulie 1906. Primarul M. Kintescu s-a deplasat în străinătate pentru a studia „întrebuinţarea omnibuzelor“. La întoarcere a propus achiziţionarea a două autobuze Chevrolette pentru liniile Parcul Bibescu – Gară şi Bariera Bucovăţ – Cuza Vodă – Cazarma Regimentului I Infanterie – Bariera Cazărmii.

La 1 iulie 1909 antreprenorul Gr.S. Petrescu a dat în folosinţă un omnibuz cu 12 locuri pe linia Gară- Palatul de Justiţie-Hotelul Minerva-Parcul Bibescu, declanşând greva birjarilor. Trase de 2 cai birjele erau prevăzute cu cauciuc la roţi, iar iarna erau înlocuite cu sănii cu plase, valtrapuri şi tot dichisul. Vizitii erau în majoritate muscali, dar şi oltenii practicau meseria purtând anterie de catifea ultramarin cu dungi, brâu şi şapcă rusească.

In 1909, în oraş existau 28 de maşini particulare de 8-45 CP, deţinute de oamenii bogaţi: Gogu G. Vorvoreanu, C. Gârleşteanu, Alexandru Poenaru, Ion G. Pleşea, Al. Brătăşeanu, C. Caleţeanu, I.T. Isvoranu, C.R. Geblescu, Iulian C. Vrăbiescu, C.N. Pop, C.M. Mihail, M.V. Mitrică. Mai deţineau maşini, Prefectura şi Primăria. Atunci a fost emis un prim regulament de circulaţie al autoturismelor sancţionat prin Inaltul decret regal 1849 din 1 iunie 1909. Foarte curând a fost modificat şi completat, având în vedere pericolul pe care îl prezentau automobilele, prin lipsa de profesionalism a celor de volan şi de faptul că uneori erau conduse de adolescenţi, sau chefuiţi.

Noul regulament prevedea un examen de control al autoturismului înainte de a fi înscris în circulaţie, dotarea cu 2 frâne, trompetă care să se audă de la cel puţin 50 de metri, lumânarea cu două felinare în faţă, stânga verde, dreapta alb şi unul roşu în spate, vârsta minimă a conducătorului era de 18 ani, interdicţia şoferului de a vorbi, saluta sau fuma, utilizarea semnalelor sonore la maxim 10 km/h pe străzile înguste.

In septembrie 1912, concesionarul M. Popescu a pus în circulaţie două autobuze pe traseul Gară – Centru. Incepând cu 1899 asaltul bicicletelor a impus emiterea unei ordonanţe prin care bicicliştii erau obligaţi să aibă semnalizare sonoră, lanternă, placă de identitate şi să circule numai pe dreapta.

Inainte de apariţia autobuzelor, dar şi în paralel cu acelea, din gară spre centru mai circulau nişte trăsuri mai mari cu călători aşezaţi pe banchete laterale, numite taxicouri. Acelea aparţineau, de obicei, hotelurilor şi aveau sarcina de a aduna clienţii pentru acestea. Denumirea de taxicou s-a prelungit în timp până după jumătatea sec. al 20-lea transferându-se asupra autobuzelor.

Craiova a beneficiat de extinderea pavajului cubic între cele două războaie mondiale şi de o asfaltare majoritară sub regimul comunist. De multe ori stratul de asfalt s-a întins peste pavajul de piatra cubică deteriorat sau alunecos pentru anvelope pe timp de iarnă. Prin anii 50 mai existau încă birje şi sănii de piaţă.

CRAIOVA - CANALIZAREA ŞI SALUBRITATEA

In sec. al 19-lea Craiova atinsese un grad neînchipuit de insalubritate, în concordanţă cu tabloul stagnant al civilizaţiei balcanice de sub stăpânirea turcă. Văile pâraielor, mlaştinile înconjurătoare, străzile nepavate reprezentau numai focare de infecţie şi de colmatare cu gunoaie greu mirositoare.

Locuitorii şi administraţia simţeau că se apropiase ceasul din urmă pentru ieşirea din mizeria seculară.

Nicolae Romanescu a fost şi în acest caz personalitatea publică care s-a zbătut pentru luarea unor măsuri drastice şi grabnice de salubrizare şi de creare a unui sistem moderne de canalizare.

Un împrumut al primăriei, din 1886, fusese destinat unor prime reforme de infrastructură. In acel ultim deceniu al sec. al 19-lea s-a realizat prima lucrare mare de igienizare a oraşului. S-a trecut la desecarea bălţilor Craioviţa şi Geanoglu. A fost creat un canal de scurgere a apelor mlăştinoase, focar de infecţii, canal care pornea din balta Craioviţa, traversa următoarele bălţi şi terenuri mlăştinoase din partea de apus a oraşului până spre Balta Verde. Tot în acel deceniu s-a realizat canalizarea şi acoperirea cu stradă a văilor Episcopiei (Valea lui Opincă – actuala Calea Bucureştilor), a Văii Vlăicii şi a Văii Orbeţilor (valea actualei străzi Ştefan cel Mare – fosta str. Rahovei).

Canalul de desecare a bălţilor deşi avea o pantă mică şi asigura o scurgere lentă a asigurat redarea în agricultură a trei sferturi din terenul mlăştinos.

Prin canalizarea văilor amintite s-a conturat un canal colector ce străbătea oraşul dinspre nord-est spre sud-vest până în zona „celor şapte fântâni“ de la apus de dealul bisericii Sf. Dumitru.

Apele colectate de pe Valea Orbeţilor şi Valea lui Opincă se uneau în Valea Vlăicii, apoi parcurgeau o mică distanţă pe actuala str. Brestei şi coteau spre sud pe traseul străzii 1 Mai (fostă 7 Noiembrie sub regimul comunist). Apoi canalizarea trecea la apus de biserica Madona Dudu şi se stingea în părţile mai joase de sub dealul bisericii Sf. Dumitru.

- In 1901 s-a reluat cu fermitate programul din 1898 de desecare definitivă şi completă a bălţilor şi de împădurire a locurilor mlăştinoase. Canalul lung de 8 km pentru scurgerea apelor mlaştinilor, în Jiu „un simplu şanţ primitiv“ începuse a se colmata şi a nu-şi mai face serviciul.

La fel de urgentă era şi lucrarea de modernizare şi prelungire până la Jiu a canalului pârâului Tabaci. Valea aceea era plină de noroi organic şi de rămăşiţele pieilor de la tăbăcării.

Apele de la balta de lângă biserica Harşu şi a pârâului ei de scurgere fusese dirijat în canalul de pe Valea Orbeţilor (str. Ştefan cel Mare).

Un factor grav de poluare îl constituia şi târgul amplasat încă în mijlocul oraşului. Lipsa pavajului în sectorul oborului de vite (actuala piaţă centrală) cerea ca dejecţiile să fie îndepărtate printr-un sistem de canale.

In lipsa fondurilor de a începe lucrări de canalizare centralizate, conform proiectului deja întocmit de W.H. Lindley, în 1903, a fost adoptat un regulament de salubritate nou, asigurându-se ridicarea ritmică a gunoiului şi apelor menajere. S-a introdus o taxă unitară şi abonamente obligatorii pentru Zonele I-a şi a II-a. Locuitorii au fost invitaţi să amenajeze gropi cimentate sau să depoziteze apele menajere în butoaie. In 1905 au fost mărite taxele, dar a trebuit să se revină la cele vechi în 1908, datorită opoziţiei populare.

Intre măsurile de salubrizare din anii 1901-1904 s-au înscris: campania de pavare a străzilor, construirea canalului de scurgere a apelor de la Spitalul Militar în Valea Roşie şi rectificarea canalului din Parcul Bibescu. Concomitent s-a realizat plantarea de arbori pe bulevardele de Centură şi al Convenţiunii (spre lunca Jiului).

S-a încheiat un contract cu firma Herman Lux & Moor Blum din Timişoara de concesionare pe 12 ani în valoare ce 70.000 lei anual, pentru salubrizarea oraşului. Contractul prevedea măturarea zilnică a 34 de străzi, de două ori pe săptămână a altor 28, stropirea în sezonul 1 aprilie – 1 octombrie de 6 ori pe săptămână a străzii Unirii, de 5 ori a străzii Bechet, de 3 ori a altor 11 străzi, de 2 ori a 12 străzi şi odată a 7 străzi.

Preocupat continuu de canalizare Nicolae Romanescu a pledat la 29 aprilie 1904 pentru începerea imediată a lucrărilor pe segmentul de canal de pe str. Unirii, începând din dreptul str. Madona Dudu până la pârâul Tabaci.

Reales primar în 1914, Nicolae Romanescu a impus realizarea imediată a proiectului şi demararea lucrărilor de canalizare conform celor concepute W.H. Lindley. S-a aprobat o primă etapă pentru 25 de km de canalizare, în funcţie de resursele băneşti.

La mijlocul lui 1916, primarul aprecia că „lucrările pentru canalizarea oraşului sunt foarte avansate, sunt înfiinţate nouă şantiere şi în curs de înfiinţare încă două“.

Războiul şi ocupaţia germană a întrerupt lucrările, fiind continuate după încheierea păcii. Canalizarea a constituit unul din principalele dotări de civilizaţie de care a beneficiat Craiova încă din primele decenii ale sec. al 20-lea. Aşa cum prevăzuse şi se exprimase Nicolae Romanescu, aceasta urma a fi lucrarea a cel puţin unei „generaţii“. Canalizarea Craiovei a fost terminată în linii mari pe timpul regimului comunist ea necuprinzând noile străduţe şi uliţe mărginaşe cu care oraşul se întindea continuu.