ROMÂNIA - Primul Război Mondial –BBBB X Oprirea temporară a armatei române pe Tisa şi cucerirea Budapestei BBB

         Odată stabiliţi pe linia râului Tisa, românii au trebuit să analizeze opţiunile pentru acţiunile ulterioare. Relativa uşurinţă cu care dăduseră peste cap rezistenţa ungară determina tendinţa de continuarea drumului către Budapesta. Se pare că şi generalul francez Franchet d'Esperey era de acord cu o astfel de soluţie a operaţiunilor române.

         I.I.C.Brătianu, Vaida-Voevod şi alţi membri ai delegaţiei române de la Paris pregăteau terenul şi priveau cu încredere o astfel de evoluţie a evenimentelor. Ei se sprijineau de acum pe o armată antrenată şi dotată care se opusese cu succes lui Mackensen şi care cu efective reduse eliberase Basarabia şi Bucovina de bolşevici.

           Cu toate acestea au început să apară îndoieli. In primul rând nu exista o motivaţie de natură etnică pentru a înainta dincolo de Tisa. Fără o participare Aliată, românii ar fi fost pasibili de acuzaţia de imperialism. Liderii Aliaţi de la Paris nu cădeau de acord asupra unei acţiuni comune în Ungaria, iar Clemanceau nu dorea să acţioneze singur deoarece francezii erau deja consideraţi drept catalizării operaţiunilor din Europa Centrală şi Răsăriteană. Pe de altă parte apăruseră probleme în Bulgaria şi Clemanceau dorea să trimită acolo trupele franceze disponibile. In al doilea rând, Brătianu a gândit că nu ar fi înţelept să contribuie la stabilizarea situaţiei din Ungaria şi la apariţia unui guvern puternic la Budapesta. Un astfel de guvern era cerut de Vaida-Voevod abia după încheierea păcii. In al treilea rând şi poate cel mai important pentru oprirea pe Tisa a înaintării române, a fost faptul că a apărut o îngrijorare română privind situaţia de la Nistru. Bolşevicii ucraineni ajunseseră şi se concentrau la Nistru de unde doreau o ofensivă. împotriva statului român şi apoi o joncţiune cu trupele comuniste maghiare.

            In plus, la 1 mai, guvernele bolşevice de la Moscova şi Kiev au adresat o notă ultimativă guvernului român privind „evacuarea imediată a Basarabiei de către trupele române“. Acest ultimatum constituia apogeul unei serii de ameninţări din partea lui Lenin şi Christian Rakovski la adresa României. După expirarea termenului din nota sovietică, fiind evident că statul român nu acceptase să dea curs ameninţării, nu a urmat o declaraţie formală de război. Dar încercările Armatei Roşii ucrainene de a străpunge linia Nistrului păreau extrem de periculoase, mai ales că acolo, alături de trupele de români, se aflau şi unităţile franceze retrase de la Oradea, unităţi deja molipsite, se pare, de molima bolşevică.

              Din fericire conjunctura nu a fost favorabilă intenţiilor antiromâneşti ale lui Rakovski, cele mai multe legate de cauze legate de lupte interne civile şi de calitatea trupelor bolşevice ucrainene. Tot atunci Lenin l-a înlocuit pe şeful trupelor bolşevice V.A. Antonov-Ovssenko, aliatul lui Rakovski „pentru orientarea sa apuseană aventuroasă“.

            In aceste condiţii românii au optat să rămână pe Tisa, să stabilizeze această linie a frontului şi să trimită câteva divizii pentru a întări apărarea pe Nistru şi pentru a înlocui acolo trupele franceze şi elene.

               Intre timp, la 30 aprilie, disperat de înfrângerile suferite care îi puneau în pericol existenţa regimului, guvernul maghiar, sub semnătura lui Bela Kun, a trimis o ofertă de pace guvernului american şi guvernelor cehoslovac, iugoslav şi român. In aceeaşi zi a trimis trupelor române o propunere de armistiţiu. Răspunsul românilor a venit prompt, la 3 mai 1919, conţinând condiţiile de armistiţiu cerute de partea română. Acelea erau extrem de dure, acceptarea lor presupunând, în fond, o capitulare necondiţionată a ungurilor. Din prevederi figurau: dezarmarea imediată a tuturor forţelor combatante ungare, dezarmarea ulterioară a oricărei forţe militare; predarea în zece zile a întregului material militar; predarea unei mari cantităţi de material de cale ferată (1.800 de locomotive, 4.100 de vagoane de călători, 40.000 de vagoane de marfă, 27.000 de vagoane descoperite) în mai puţin de o lună de zile, predarea materialelor luate la retragerea din Transilvania, livrarea a 400 de automobile şi 500 de camioane, trimiterea imediat în România a prizonierilor de război; a ostaticilor şi a populaţiei evacuate de trupele austro-ungare în retragere, menţinerea de către români a unor capete de pod peste Tisa; instituirea unei misiuni militare române la Budapesta.

          Bela Kun a putut accepta condiţiile românilor dar a încercat să tergiverseze lucrurile, sperând în succesul ucrainenilor la Nistru. Românii se arătau decişi să-şi exercite drepturile învingătorului, adică să obţină reparaţiile dorite, fără a aştepta acceptul marilor puteri învingătoare.

              Oprirea românilor pe Tisa devenită sigură în jurul datei de 10 mai a ajutat la stabilizarea guvernului comunist al lui Bela Kun, guvern care începuse deja experimente comuniste precum naţionalizarea marilor proprietăţi funciare și transformarea lor în colhozuri, precum şi anunţul deschis că s-ar trece şi la naţionalizări ale proprietăţilor ţărăneşti.

            Liderii bolşevici ungari s-au decis să apeleze la ultima opţiune care le stătea la dispoziţie pentru salvarea „faţadei“ regimului: acţiunea militară ofensivă. Ţara aleasă ca ţintă nu putea fi decât Cehoslovacia, adică veriga cea mai slabă a lanţului ce înconjura Ungaria şi cea mai puţin pregătită. Ungurii trăiau cu speranţa realizării salvatorului contact cu bolşevicii din Ucraina şi a recuperării unor mine de cărbuni de la Sagoltarjan şi Miskolcz.

                Din păcate în lunile următoare aşezării armatei noastre pe Tisa, în mai şi iunie 1919, s-a declanşat o primă criză majoră între România şi marile puteri ale Conferinţei de la Paris. Starea de tensiune s-a centrat în jurul a două chestiuni, cea a petrolului şi cea a minorităţilor. Statele mari se întreceau în a ţine sub presiune şi ameninţări statale mici ce solicitau credite pentru alimente şi refacere. Orice solicitare de creditare era însoţită de condiţii foarte brutale, vizând, în cazul românesc avantaje şi privilegii în domeniul exploatării petrolului. De asemenea, România a fost şi ţinta unor ameninţări deschise ale organismului american American Relief Administration (ARA), destinat aprovizionării Europei devastate de război.

             De asemenea, statelor mici nu li s-a dat nici un cuvânt de spus în privinţa proiectului de tratat cu Germania. Spre exemplu, România era interesată în acel tratat pentru despăgubirile de război direct şi devastator, dar şi pentru rechiziţiile aplicate samavolnic. Era aproape sigur că marile puteri urmau să procedeze la fel în privinţa condițiilor cu Austria, Bulgaria, Ungaria sau Turcia. Statele mici au încercat o coalizare întemeiată pe solidaritatea de interese şi ţeluri. Factorul coagulant al acestei cooperări ad-hoc era reprezentat de nemulţumirile comune: faţă de potenţialul sistem de protejare a minorităţilor, faţă de impunerea unei dezarmări ce le-ar fi adus pe acelaşi palier cu statele învinse, faţă de tranzitul comercial şi faţă de aşa-numita „cotă de eliberare“ adică preluarea unei anumite părţi din datoria publică austro-ungară şi din reparaţiile datorare de defunctă Monarhie Bicefală.

            Propunerea formală de a stabili un sistem juridic internaţional de protecţie a minorităţilor a fost făcută de preşedintele SUA la o şedinţă a Consiliului celor Patru din ziua de 1 mai 1919. El s-a referit la exemplele de tratament răuvoitor faţă de comunităţile evreieşti din Polonia şi România. Memoriul Comitetului delegaţiilor evreieşti la Conferinţa de Pace şi acţiunile bine organizate ale evreilor au avut un impact considerabil asupra formei şi naturii drepturilor minoritare. Germanii au subliniat că organismul cel mai potrivit pentru reglementarea protecţiei minorităţilor era „Liga Naţiunilor“ aflată în proiect.

             Evreii au reuşit să introducă formularea „minorităţi de limbă, de rasă şi de religie“, în locul aceleia de „minorităţi naţionale“ care nu era agreată din motive lesne de înţeles, de organizaţiile evreieşti.

        Proiectul de tratat cu Austria conţinea prevederi referitoare la proiectul minorităţilor în statele succesoare: Cehoslovacia, Polonia, România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Delegaţi ai acestor state, în special I.I.C. Brătianu şi cel al Poloniei, Ignacy J. Paderevski, au arătat că vor accepta soluţiile propuse dacă se vor aplica tuturor statelor. Brătianu a accentuat că fondatorii Ligii Naţiunilor „au violat principiul egalităţii între state, chiar din momentul în care organizaţia lua fiinţă“. Suplimentar, s-a atras atenţia asupra consecinţelor introducerii unor discriminări între cetăţeni, în relaţiile interne: unii (minoritari) puteau face apel la legislaţia internaţională, iar alţii (majoritari), nu aveau acest drept.

            Instituţionalizarea inegalităţii interne şi internaţionale, era văzută de statele mici ca o ameninţare la adresa dezvoltării lor armonioase. I.I.C. Brătianu a văzut în sistemul de protecţie pentru minorităţi o breşă prin care marile puteri ar fi putut exercita presiuni economice, politice şi de altă natură asupra României. Ştia acest pericol din experienţa trăită de tatăl său la Congresul de la Berlin, din 1878, şi în perioada ulterioară.

In consecinţă, s-a opus din toate puterile sale ca România să semneze Tratatul referitor la minorităţi, a shimbat replici tăioase cu Clemanceau, Wilson şi Lloyd Geoge, a încercat să-i mobilizeze pe ceilalţi lideri din statele mici şi, în cele din urmă, a preferat chiar să demisioneze din funcţie din acest motiv.

Letargia Conferinţei de Pace faţă de problema penetrării comunismului până în centrul Europei a fost întreruptă de un personaj american venit din Budapesta şi care fiind coleg din mediul academic cu Wilson l-a determinat să repună în discuţie chestiunea maghiară, din raţiuni umanitare. Evenimentul s-a produs la 19 martie 1919. Cu acea ocazie Wilson i-a acuzat cu brutalitate pe români de ceea ce se întâmplă în Ungaria: „înaintarea românească a sporit dezordinile, iar faptul că n-au reuşit să-şi continue înaintarea a cauzat noi dezordini“. Cu alte cuvinte americanul îi blama pe români că nu se dovediseră capabili să sfideze ordinile conducătorilor reunirii pariziene, care le interzisese trecerea Tisei.

               Preşedintele american cerea acum o intervenţie a trupelor franceze din Belgrad, dar Clemanceau a răspuns că va analiza o astfel de acţiune în uniune cu forţele române. Wilson şi-a exprimat însă neîncrederea în români, „care aveau interese locale şi ar fi sporit ostilitatea populaţiei maghiare“. Clemanceau era însă preocupat de replica germană la proiectul de Tratat transmis. Acela a fost respins de nemţi la 29 mai, astfel că francezii au cerut imediat românilor să nu mai înainteze spre Budapesta.

               Impertinenţa lui Bela Kun, de care s-a vorbit înainte, de a ataca Cehoslovacia s-a produs la 30 mai 1919. Spre uimirea tuturor de la Praga, Bucureşti,, Belgrad, Paris şi chiar Budapesta, succesul a fost de partea maghiară. In câteva zile Armata Roşie maghiară a reuşit să secţioneze legătura dintre forţele militare române şi cehoslovace şi să cucerească aproape două treimi din Slovacia, unde a proclamat o Republică Sovietică Slovacă.

Evoluţiile ostilităţilor i-au speriat pe cei de la Paris aşa că la 7 iunie 1919 au cerut guvernului ungar să înceteze ostilităţile, sugerând că Ungaria ar putea fi chemată la Conferinţa de Pace.

              Vaida-Voevod îi scria lui Maniu la 11 iunie 1919: „Lui Wilson îi este indiferent cine va iscăli tratatul, căci este grăbit să se întoarcă cu pacea în America. Cu cât rămâne mai mare haosul în Europa, cu atât mai mult ea va deveni tributară Americii“. Pentru cei de la Paris, cei vinovaţi de situaţia nefericită erau, bineînţeles, românii, cei care traversaseră liniile de armistiţiu şi apoi pe cele ale zonei neutre. Premierul britanic s-a ridicat vehement împotriva României, considerată principala vinovată de evoluţiile nefavorabile din centrul Europei. Nu respectase hotărârile Conferinţei, deci trebuia pedepsită cu sistarea aprovizionării.

Wilson a cerut chiar ca românii „să fie făcuţi să se retragă la prima linie de armistiţiu“, adică pe Mureş. Clemanceau, care dispreţuia cunoştinţele central şi est europene ale celor de alături a încercat să calmeze spiritele, amintind că înaintarea românească avusese aprobarea Consiliului Suprem. Până la urmă s-a votat măsura de oprire a livrărilor de material de război pentru România. Faptul a demonstrat încă odată – logica şchioapă a liderilor Conferinţei. Altfel spus, pentru oprirea înaintării maghiare în Cehoslovacia, s-a decis blocarea aprovizionării României.

                Cu toată opoziţia anglo-saxonă a doua zi, la 10 iunie, Consiliul celor Patru a trebuit să-i audieze pe Brătianu şi pe liderii cehoslovaci cu toate că Bela Kun acceptase oprirea ostilităţilor pe 8 iunie 1919.

           Seria diatribelor împotriva românilor a continuat. Wilson i-a acuzat de „aducerea la putere a guvernului Kun“ (o inepţie). Brătianu a replicat tăios acuzând Consiliul Suprem de ignoranţă, apoi a prezentat evenimentele din punctul de vedere românesc. Lloyd George l-a întrebat despre linia de oprire stabilită de Comisia „românească“, iar Brătianu a replicat că nu i se comunicase nimic oficial deşi se discutase în presă. Apoi premierul britanic a acuzat România că a fi facilitat ascensiunea bolşevismului. In replică Brătianu şi-a exprimat părerea de rău, afirmând că „domnul Lloyd George nu înţelege problema“, dar că, probabil, aceasta se datorează lipsei de informare.

          Brătianu a mai afirmat că România se comporta faţă de Ungaria exact aşa cum procedau Puterile Aliate şi Asociate în relaţia cu Germania. Nimeni nu era de acord să asculte acest argument de bun simţ.

           In ziua de 11 iunie 1919, Consiliul miniştrilor de externe a transmis delegaţiei române hotărârea privind frontiera româno-ungară. Liderul român a subliniat că acea frontieră fusese stabilită fără participarea delegaţilor români la Conferinţa păcii şi după o lungă discuţie cu caracter procedural şi a unor presiuni exercitate de secretarul de stat american Robert Lansing, şi de ministrul de externe britanic, lordul Arthur Balfour, a cerut o amânare de 10-12 zile pentru ca guvernul român să-şi poată formula un punct de vedere. In acelaşi timp şi-a exprimat îndoiala asupra corectitudinii graniţei propuse pe tronsoanele Careii Mari – Csap şi Oradea – Szeged. După încă o zi Consiliul celor Patru a reconfirmat frontiera româno-maghiară, deşi Clemanceau a atras atenţia că românii vor fi nemulţumiţi şi vor ridica „serioase obiecţii“, sugerând ca „graniţa românească“ să fie adoptată doar provizoriu.

           Lloyd George şi Wilson au decis ca românii să fie ameninţaţi pentru a accepta frontiera, deşi, Clemanceau a emis îndoiala că „românii pot fi obligaţi să se retragă în spatele liniei de frontieră“. Până la urmă anglo-saxonii şi-au impus punctul de vedere, astfel că în ziua următoare au fost transmise telegrame guvernelor din Ungaria, Cehoslovacia şi România, care anunţau noile frontiere.

                In timp ce la Paris, Clemanceau se alăturase şi el corului anglo-saxon exprimând „jena“ că românii traversaseră de două ori liniile tratate de generalul Franchet d'Esperey şi se întreba retoric „cât timp îşi propun românii să ocupe aceste linii?“, subordonatul său din sud-estul Europei, acelaşi d'Esperey, solicita generalului Constantin Prezan să mai „nesocotească odată ordinele Conferinţei“ şi să mai „traverseze o linie de demarcaţie“, cea a Tisei, pentru a-i înlătura pe bolşevici din inima Europei. Cei de la Bucureşti au primit cu plăcere această dovadă de „duplicitate“ a francezilor, dar cerând ca preţ al colaborării: întregul Banat.

Telegrama trimisă de către Conferinţă guvernului de la Budapesta avea caracter ultimativ. Până la 18 iunie trupele maghiare trebuiau să se retragă din Slovacia, urmând ca românii să se retragă după ce Cehoslovacia era evacuată. Ungurii au acceptat să execute cele cerute aşa că Clemanceau nu a avut ocazia să declanşeze o intervenţie.

               Ungurii nu mai aveau nici o şansă să realizeze un contact cu Armata Roşie din Ucraina şi mai sperau ca România să fie obligată să se retragă în spatele frontierei stabilite la Paris. Românii erau bulversaţi de hotărârile Consiliului celor Patru, luate fără consultarea lor şi aflate în contradicţie flagrantă cu nevoile lor de securitate.

                In şedinţa guvernului din 14 iunie, prezidată de Regele Ferdinand s-a stabilit că nu se putea lua nici o decizie până când nu revenea în ţară Brătianu. Acest lucru s-a întâmplat, la vreo trei săptămâni, când după semnarea Tratatului de la Versailles, premierul român a părăsit, la 2 iulie, forumul păcii, nu înainte de a comunica liderilor Conferinţei deziluzia sa şi gustul amar pe care i-l lăsase tratamentul la care fusese supus la Paris. Oricum, nimeni din România nu se gândea la retragerea de pe linia Tisei, iar delegaţii marilor puteri care rămăseseră la Paris, nu făceau mari presiuni pentru a obţine această retragere. Rezistenţa românească a fost susţinută de liderii militari francezi şi britanici, dar capetele politice ale Conferinţei erau ezitante. Românii s-au oferit să se retragă dacă Consiliul garanta România în faţa agresiunii maghiare, variantă respinsă în mod ferm de liderii comunişti de la Budapesta.

               Urmând o politică haotică, conducerea Conferinţei părea uneori gata să penalizeze România, iar alte ori să facă posibilă înaintarea ei către Budapesta. In luna iulie se discuta în mod steril despre care stat fusese vinovat mai întâi, România sau Ungaria, iar pe de altă parte se căutau saluții pentru înlăturarea comunismului din Europa Centrală, dorindu-se chiar colaborarea României.

                 In şedinţa din 17 iulie 1919 s-a discutat perspectiva atitudinii marilor puteri faţă de România, în cazul unei eventuale intervenţii în Ungaria. In timp ce mareşalul Foch şi ministrul de externe englez Arthur Balfour, considerau utilă o intervenţie în Ungaria cu ajutorul României, reprezentanţii italieni şi americani s-au opus. Discuţia despre o intervenţie Aliată, bazată în principal pe trupele româneşti, nu a mulţumit deloc partea română. Brătianu i-a transmis, încă de la 16 iulie, lui Mişu, delegatul român oficial la Paris, dezideratele româneşti în vederea unui marş spre Budapesta. Premierul îi cerea lui Mişu „să evite impresia că România este foarte doritoare de o intervenţie“, să evite impresia „că se tocmeşte“, să lase impresia că România „răspunde, făcând sacrificii, unei cereri Aliate“.

              I.I.C.Brătianu i-a comunicat lui Mişu şi preţul (compensaţiile) colaborării româneşti: Condiţiile cooperării militare trebuiau stabilite precis, România trebuia să aibă un cuvânt de spus în privinţa „noii ordini din Ungaria“, cerea „garanţii împotriva unei retrageri brutale la graniţa cu Ungaria“, cerea modificarea frontierei în trei locuri din raţiuni economice şi strategice, pentru a obţine punctele de confluenţă ale Mureşului şi Someşului cu Tisa, precum şi nodul de comunicaţii Bekescsaba. Pentru că era necesară apărarea din Basarabia, Aliaţii trebuiau să consolideze linia Nistrului.

                Clemanceau a considerat cererile românilor prea mari şi a preferat o politică de aşteptare. In acest timp, în sudul Ungariei se coagula o mişcare anti-bolşevică iniţiată de oamenii „vechiului regim“. Deşi forţele anticomuniste nu au primit sprijin din partea României ele şi-au arătat disponibilitatea de a lupta alături de români împotriva pericolului slav şi pentru cucerirea Banatului, iar unii maghiari păreau a avea un „dor fierbinte“ să vadă pe regele României încoronat ca rege al Ungariei. Armata contrarevoluţionară ungară a constituit o operaţiune începută de Gyula Gömbös, dar continuată apoi de către Miklos Horthy.

                Bâjbâielile Consiliului Suprem au fost spulberate chiar de Bela Kun, prin atacarea trupelor române la 20 iulie 1919. Clemanceau şi alţi conducători aliaţi au fost temători că românii nu vor fi capabili să reziste. Dar la 24 iulie, după patru zile de retragere, armata română, care ţinuse doar două divizii pe Tisa, şi-a adus rezervele strategice şi a contraatacat . In doar câteva zile, românii au obţinut o victorie importantă la Szolnok, după planurile lui Ion Antonescu viitorul mareşal al României, pe atunci numai locotenent–colonel de stat major. Victoria i-a adus pe românii înapoi pe Tisa, dar le-a şi deschis calea spre Budapesta.

                 La 3 august 1919 armata română a intrat în Budapesta părăsită de guvernul ei comunist încă de la 1 august. De la Lenin bolșevismul ungar obţinuse numai „salutări tovărăşeşti“.

               Decizia de a ataca pe români a lui Bela Kun a fost sinucigaşă însă a fost singura opţiune disponibilă pentru comuniştii unguri. Din punctul de vedere al României, instalarea unui regim comunist la Budapesta a fost o mamă cerească, care a oferit o justificare perfectă pentru acţiuni militare la o scară extinsă împotriva inamicului şi nu trebuie uitat că în aceeaşi primăvară-vară românii au aruncat peste Nistru, din nou, alţi bolşevici sălbatici, pe cei ucraineni, care forţau linia Nistrului.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Războiul româno-ungar. BBB X

Prima parte – Din Moldova la Tisa – Perioada 10 noiembrie 1918 – 1 mai 1919

Toamna anului 1918 a adus prăbuşirea alianţei Puterilor Centrale pe toate fronturile mari. In Balcani, Bulgaria a capitulat la 29 septembrie, iar Turcia a capitulat o lună mai târziu, 30 octombrie 1918, în portul Mudros din insula Lemnos. Armatele austro-ungare au suferit un dezastru pe frontul italian şi au semnat un armistiţiu la 3 noiembrie 1918, semnat în Villa Giusta, la Padova.

Generalul Louis Francher d'Esperey, comandantul şef al Frontului Orientul aliat s-a oprit la Belgrad unde a primit ordinul primului-ministru Clemanceau de a se opri. El ar fi dorit să înainteze rapid şi să devină cuceritorul Budapestei şi al Vienei.

Tratatul de la Padova s-a dovedit unul strict militar şi satisfăcea numai pe italieni. In el se prevedeau măsuri draconice de anihilare a Imperiului Dualist, printre care dreptul trupelor aliate de a intra pe teritoriul lui, obligativitatea retragerii în termen de 15 zile a tuturor trupelor Puterilor Centrale din teritoriile ocupate, inclusiv a celor din România, dezarmări, demobilizări, etc.

In schimb acel tratat nu prevedea nimic privind dezmembrarea Monarhiei Dualiste, cu alte cuvinte, nici un indiciu care ar fi putut sugera susţinerea aspiraţiilor naţionale ale aliaţilor mai mici, cehi, slovaci, polonezi, slavi de sud, sau români.

Ungurii nu ştiau cum să scape neafectaţi teritorial şi material de consecinţele înfrângerii. Ei doreau în primul rând menţinerea statului ungar în limitele celui din timpul lui Ştefan cel Sfânt, dând asigurări că vor păstra drepturile naţionalităţilor pe care le oprinseră.

Textul final al Tratatului de la Padova conţinea prevederea îngrozitoare pentru unguri că trupele Antantei puteau ocupa orice teritoriu din Imperiul Austro-Ungar, pentru menţinerea ordinii.

Monarhia Dualistă s-a prăbuşit mai repede decât se aştepta cineva din Antantă. Paradoxal, prima ţară care a abandonat, formal, Imperiul Bicefal a fost chiar Austria, la 21 octombrie 1918, prin hotărârea unei Adunări Naţionale Provizorii. Franţa nu a recunoscut această decizie de teama că o Austrie germanică s-ar fi putut uni oricând cu o Germanie, care încă nu semnase încetarea ostilităţilor.

Nici ungurii nu au mai susţinut cauza dualismului şi ca urmare guvernul maghiar a declarat nul Ausgleich-ul din 1867 şi nici nu a aderat la ideea federalizării lansată prin Manifestul împăratului Carol I-ul, la 16 octombrie 1918. In noaptea de 30/31 octombrie 1918 s-a desfăşurat la Budapesta aşa-numita „Revoluţie a crizantemelor“, care a adus la putere Consiliul Naţional Maghiar, condus de Mihaly Karoly. Prin acest personaj cu vederi pacifiste, antigermane şi proantaniste, ungurii sperau că se vor trasa în mod favorabil noile frontiere ale Ungariei. Totuşi, Puterile Antantei a considerat Ungaria ca unul din învinşii din Marele Război.

Planul iniţial al guvernului maghiar fusese să trimită delegaţi la Padova dar condiţiile nu au permis această deplasare. Totuşi, la 3 noiembrie, în aceeaşi zi a semnării Tratatului de la Padova, doi reprezentanţi unguri s-au prezentat la Belgrad la generalul Louis Franchet d'Esperey, tatonând terenul în vederea unui armistiţiu.

Generalul a arătat disponibilitate, aşa că după câteva zile de incertitudine, la 13 noiembrie 1918, delegaţia maghiară, condusă de Bela Linder, a semnat o Convenţie militară cu Aliaţii, reprezentanţi prin generalul Henrys şi comandantul armatei sârbeşti, voevodul Zivojin Mišic. Principalele prevederi erau următoarele: trupele maghiare trebuiau retrase în spatele unei linii care pornea din Valea Someşului Mare, trecea pe Valea Bistriţei şi mergea pe Valea Mureşului până la vărsarea în Tisa, apoi prin Subotica, Baja şi Pecs ajungea la Drava. Retragerea trebuia realizată în opt zile. Teritoriul evacuat urma a fi ocupat de trupele Antantei, dar administraţia civilă urma să fie controlată de guvernul maghiar.

Armata maghiară urma a fi redusă la şase divizii de infanterie şi două de cavalerie şi trebuiau rupte orice relaţii cu Germania. Convenţia nu făcea referire la nordul Ungariei.

Generalul Franchet d'Esperey a greşit prin politica sa faţă de unguri, politică care s-a dovedit contrară politicii Antantei în raport cu răsăritul Europei, contrară promisiunilor pe care marile puteri le făcuseră aliaţilor români, cehoslovaci şi iugoslavi.

La 1 decembrie 1918, premierul Clemanceau i-a adresat o scrisoare lui Franchet d'Esperey, în care afirma că armistiţiul fusese încheiat cu reprezentanţii „unui pretins stat maghiar“, un stat pe care Aliaţii nu l-au recunoscut şi nici nu exista din punct de vedere internaţional.

Clemanceau ar fi declarat foarte bucuros Convenţia drept nulă, dar din raţiuni politice, a consimţit ca ea să fie pusă în practică „ca angajament făcut de autorităţile locale“. Se pare că nu-şi dorea complicaţii în răsăritul Europei înainte de a termina cu problema germană. Chiar după încheierea armistiţiului de la Compiegne, la 11 noiembrie 1918, liderii politici şi militari francezi n-au renunţat la ideea de ocupare măcar a Budapestei şi a Vienei. Acea ocupaţie ar fi avut menirea ca francezii să controleze transformări teritoriale ce se prefigurau în regiunea răsăriteană, să ofere Franţei un ascendent în aranjamentele economice din zonă, să rezolve chestiunea deja hotărâtă a înfăptuirii unui stat cehoslovac, să contribuie la un transfer paşnic al Transilvaniei către România şi să preia imensul material militar pe care încercase să-l treacă prin Ungaria şi Austria, armata lui Mackensen, venind din Ucraina şi România.

Guvernul maghiar era foarte dornic să aibă pe teritoriu trupe de ocupaţie franceze, sperând că astfel revendicările teritoriale româneşti şi cehoslovace vor putea fi blocate. Ar fi dorit ca francezii să ocupe toate oraşele şi satele revendicate de cehoslovaci, români şi iugoslavi.

Până la urmă ocupaţia nu s-a realizat. In primul rând s-au opus britanicii, care nu voiau să se complice cu complexele probleme naţionale şi sociale din fostul spaţiu maghiar, având interese în alte zone ale lumii pentru forţele sale.

Francezii au avut tentaţia să se implice singuri. La 18 decembrie 1918, Clemanceau a dispus ca Viena şi Budapesta să fie ocupate de câte o divizie. La Budapesta s-a prezentat pe 26 noiembrie o singură companie franceză condusă de lt. colonelul Vix care trebuia să pregătească venirea unei divizii. Dar spre sfârşitul lunii, Clemanceau s-a răzgândit, realizând că nu avea trupe disponibile suficiente.

In această situaţie, Convenţia de la Belgrad a început a fi dezavuată imediat de francezi, dar şi de unguri şi mai ales, de români.

Prevederile Tratatului de la Padova şi ale Convenţiei de la Belgrad, au dezamăgit pe românii din Transilvania şi guvernul României pentru că nu-şi regăseau în ele premizele unităţii lor naţionale.
Conform Tratatului de la Padova, trupele austro-ungare au fost retrase din România până la 7 noiembrie 1918 cu numai trei zile înainte de reintrarea acesteia în război alături de Antantă, 10 noiembrie 1918.

Prin dezbateri care au început la Paris, începând cu 4 noiembrie 1918, când se aştepta din moment în moment reluarea declaraţiei române de război împotriva Puterilor Centrale, s-a ajuns, la concluzia ca Germania trebuia forţată să renunţe la fraudulosul Tratat de pace de la Bucureşti şi să se permită tuturor naţiunilor „care se sacrificaseră pentru cauza Antantei“ să participe la Conferinţa de Pace.
Accesul acestor state mici, inclusiv al României, urma însă să fie limitat la discuţiile privitoare propriilor interese. Din păreri divergente ale marilor puteri statutul României, ca ţară „Aliată“ nu a fost stabilit oficial în acel moment. Acest statut urma să fie adoptat în următoarele două luni ceea ce era o nemiloasă nedreptate.

In următoarele săptămâni, ungurii au căutat să salveze „Ungaria Mare“ de la disoluţie, propunând unele forme de coabitare cu naţionalităţile ce trăiseră ca subjugate şi dispreţuite. Consiliul Naţional Român Central a respins orice propunere ce venea să diminueze puterea executivă a românilor din Transilvania şi Ungaria.

Trebuie amintit că la 5/18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod prezentase Parlamentului din Budapesta hotărârea Consiliului executiv al Partidului Naţional din Ardeal şi Ungaria, ca naţiunea română din Transilvania şi Ungaria să-şi hotărască singură soarta. Iar la 27 octombrie/9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român s-a constituit în autoritate administrativă supremă pentru teritoriile locuite de români.

Liderii din Budapesta au mai încercat negocieri cu reprezentanţii românilor din Transilvania la Arad, în zilele de 13 şi 14 noiembrie 1918. Acele negocieri au eşuat, punctele de vedere ale celor două părţi fiind ireconciabile. Tratativele s-au purtat având în fruntea intereselor române pe Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop şi Vasile Goldiş.

Una dintre propuneri încerca să se urmeze modelul cantoanelor elveţiene, iar a doua preconiza ca românii prin Consiliul Naţional Român să preia administraţia publică în toate oraşele şi districtele cu majoritate românescă.

Răspunsul cel mai tranşant al românilor a fost însă cel de la Alba Iulia, din memorabila zi de 1 decembrie 1918, când s-a declarat voinţa Unirii cu Țara a românilor din Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat. Textul rezoluţiei de la Alba Iulia a fost dus la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, de o delegaţie formată din cinci persoane şi înmânat ceremonios regelui Ferdinand. Trei membri ai Parlamentului din Partidul Naţional Român (Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop) au devenit miniştri fără portofoliu în guvernul central al Regatului; guvern ce a fost remaniat la mijlocul lui decembrie 1918 sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, liderul scenei politice româneşti între 1914 şi 1927.

Adunarea şi rezoluţia de la Alba Iulia s-au desfăşurat fără prezenţa trupelor române. Primii soldaţi români de după reintrarea în război a României au trecut Carpaţii la 13 noiembrie 1918, iar acţiunea s-a intensificat după 20 noiembrie. Primele localităţi transilvane în care au intrat unităţile militare române au fost Topliţa şi Miercurea Ciuc, la 26 noiembrie 1918, deci în zona secuiască, care oricum nu şi-a trimis reprezentanţi la Alba Iulia.

La 1 decembrie 1918 trupele române nu trecuseră linia Mureşului superior, adică linia convenţiei de la Belgrad, decât într-un singur loc în preajma oraşului Târgu Mureş.

După momentul Alba Iulia, atitudinea guvernului Karolyi faţă de românii ardeleni s-a radicalizat. Adunarea Naţională românească nu a fost recunoscută şi nici înfiinţarea Consiliului Dirigent. Mai mult decât atât, la 8 decembrie, Karolyi l-a numit pe Istvan Apathy şef al „Comisariatului pentru Ungaria de est“ şi a pornit la reorganizarea propriei armate. Pe de altă parte, începute încă înainte de 1 decembrie, au continuat şi s-au intensificat conflictele dintre unguri şi românii în Transilvania, prevalând represiunile şi sălbăticiile ungare asupra populaţiei româneşti.

Era necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureş, fie numai din acest motiv, dar mai ales pentru realizarea idealului naţional. Pentru români, Convenţia de la Belgrad nu era decât o „bucată de hârtie“ pe care nici nu o semnase (în acea Convenţie se stabilise arbitrar o linie de demarcaţie pentru unguri). In săptămânile care au precedat începerea Conferinţei de Pace de la Paris jocurile politice române şi maghiare s-au cristalizat prin fermitatea guvernului român, preluat de Ion. I.C. Brătianu de la 14 decembrie 1918, prin ineficienţa guvernului maghiar, prin prezenţa militarilor şi a reprezentanţilor diplomatici francezi în regiune şi prin deciziile care s-au luat la Paris în privinţa statutului celor două ţări. Guvernul maghiar a bătut pe la toate uşile dar nu a găsit înţelegerea căutată şi nici precizarea unei linii de demarcaţie.

Când s-a aflat clar că armata română se pregătea să treacă de linia de demarcaţie cu autorizaţia generalului Berthelot, pentru a se ocupa Clujul şi alte nouă oraşe transilvane, lucru posibil în virtutea Convenţiei de la Belgrad, protestele maghiare nu au mai avut nici o valoare. In afară de o rezistenţă sporadică şi spontană în câteva puncte izolate, puţinele trupe maghiare s-au retras spre centrul ţării.

Ulterior, la începutul lunii ianuarie 1918, generalul Berthelot a negociat o înţelegere cu reprezentantul din Transilvania al guvernului ungar, Isvan Apathy, cu privire la stabilirea unei zone neutre de-a lungul liniei Deva, Cluj, Baia Mare, dar această înţelegere nu a fost recunoscută nici la Budapesta şi nici de către Inaltul Comandament Român. Inţelegerea nu concorda cu ţelurile române de a presa în continuare către linia Satu-Mare, Carei, Oradea, Bekescaba.

Până la începerea Conferinţei de Pace de la Paris, la 18 ianuarie 1918, armata română controla două treimi din Transilvania şi aştepta cu nerăbdare o nouă ocazie de a înainta. Cu toate acestea, linia frontului a rămas relativ stabilă până în momentul stabilirii în Ungaria a comuniştilor, 21 martie 1919.

Puterile Antantei trebuiau să abordeze şi „chestiunea rusă“, respectiv pericolul bolşevic. Cel mai hotărât susţinător al distrugerii Rusiei sovietice era Franţa. In plus, trupele occidentale aflate în zona sud-est europeană erau în principal franceze. Dezbaterea problemei intervenţiei în Rusia sovietică au condus la întrebarea referitoare la statele pe care se putea conta într-o asemenea acţiune.

Comandantul armatei intervenţioniste Aliate din sudul Rusiei a fost generalul Berthelot, care a început cu debarcarea a 1.800 de ostaşi, la data de 17 decembrie 1918, la Odesa. Pentru a-şi duce la bun sfârşit planul, generalul Berthelot a mizat pe aportul unor divizii franco-române, dar colaborarea cu statul român, presupunea, printre altele, şi statutul internaţional al României, lăsat în suspensie de aproape două luni după încheierea conflagraţiei mondiale, în pofida felicitărilor pentru reintrarea în război, a declaraţiilor de încurajare venite din Statele Unite, sau a sprijinului acordat pentru refacerea armatei române. De altfel după încetarea Marelui Război, România a rămas singura ţară a Antantei care a mai continuat un război ferm încă mai mult de un an, dispunând de trupe antrenate în lupte.

Reintegrarea României în tabăra aliată a fost rezultatul unor lupte de interese economice, dar mai ales a unor poziţii subiective. Clemanceau îi antipatiza atât pe Regele Ferdinand, un rege neamţ, cât şi pe Ion I.C. Brătianu, personalitate care îi înfrunta deciziile cu cerbicie. Pe de altă parte, Clemanceau nu se simţea obligat să respecte alianţa cu România din 1916, când nu fusese el la conducerea guvernului francez şi când se promiseseră românilor extinderi teritoriale majore.

Cu toate acestea interesele de mai mare amploare şi imposibilitatea Franţei şi a aliaţilor ei de a trimite trupe în estul Europei au decis recunoaşterea oficială a statutului de Aliat al României: cea franceză la 30 decembrie 1918, urmată de cea italiană la 1 ianuarie 1918 şi de cea britanică câteva zile mai târziu, cu destule reticenţe. In schimb. Tratatul din 1916 cu România nu a fost recunoscut, ca de altfel nici hotărârile de la Alba Iulia. Faptul punea sub semnul întrebării acceptarea de către marile puteri învingătoare a tuturor revendicărilor teritoriale româneşti şi necesitatea rezolvării lor prin sabie şi puterea faptului împlinit.

Pe de altă parte, în privinţa Ungariei Aliaţii au fost intransigenţi. Franţa nu a recunoscut guvernul maghiar. La scurt timp Londra şi Washingtonul au susţinut poziţia franceză.

Speranţele Ungariei se dovedeau cu fiecare zi iluzorii. Deşi declarat independent, statul ungar era lipsit de atribute care ar fi dat consistenţă independenţei: recunoaştere internaţională, reprezentanţe diplomatice, armată, bancă de emisiune monetară, etc. La începutul lunii ianuarie 1919, în Ungaria s-a produs o criză guvernamentală, care l-a înlăturat pe Karolyi. Guvernul a revenit lui Denes Berinkey, iar Mihaly Karolyi a devenit, începând cu 11 ianuarie 1919, preşedinte provizoriu al Republicii Populare Ungare. Pentru politica externă a noului guvern ungar nu exista altă alternativă, în afară de soluţia bolşevică.

In preajma începerii Conferinţei de pace de la Paris, armata română deţinea linia Sighet, Baia Mare, Zalău, Ciucea, Zam (pe Mureş). Avansarea, românilor pe acest aliniament s-a realizat în primele zile ale lui ianuarie 1919. Autorităţile româneşti făceau presiuni la Paris pentru a putea înainta şi a putea controla teritoriul etnic românesc, în condiţiile în care în zona încă ocupată de unguri se petreceau atrocităţi împotriva românilor. Guvernul român a cerut sprijinul reprezentanţilor Aliaţi la Bucureşti. Cei patru ambasadori din capitala României au protestat, la 7 ianuarie 1919, împotriva formulei utilizate pentru recunoaşterea statutului României, acuzând Antanta că îşi încalcă promisiunile şi îşi neglijează îndatoririle. Generalul Berthelot s-a adresat cu scrisori în favoarea românilor atât către generalul d'Esperey cât şi către premierul Clemanceau, dar a fost încontrat de Clemanceau pe un ton brutal, cerându-i-se să nu-şi depăşească atribuţiile.

Lunile ianuarie şi februarie au acutizat ciocnirile armate româno-maghiare şi s-au caracterizat prin multitudinea de misiuni militare şi economice Aliate, urmate de rapoarte contradictorii. Caracterul contradictoriu al acelor rapoarte aveau să-şi găsească expresia în deciziile Conferinţei de Pace de la Paris, în privinţa armistiţiului şi a frontierei româno-maghiare.

S-ar putea aduce nenumărate exemple despre erorile şi chiar gafele comise de Conferinţa de Pace de la Paris şi s-ar putea etala o listă lungă de dovezi privind ignoranţa în materie istorică şi geografică a celor ce au luat decizii în capitala Franţei în anii 1919-1920. Au existat şi formulări critice chiar din interior, precum cea a diplomatului britanic Archibald Wavell: „după ce am luptat în războiul destinat să încheie războaiele, am avut succes la Paris în realizarea unei păci menite să încheie pacea“.

Cu toate acestea nu va putea fi niciodată anihilată valoarea acelei Conferinţe istorice de Pace, nici reuşitele ei pe care evoluţia istorică ulterioară le-a validat. Conferinţa de Pace poate fi văzută favorabil din perspectiva cuvintelor unui istoric britanic: „S-au făcut greşeli, însă mai puţine decât a devenit la modă să se pretindă în ţările învingătoare, sau a devenit profitabil să se susţină în ţările înfrânte“.

A fost, cu certitudine, cea mai reprezentativă întâlnire internaţională multilaterală de până la acea dată. Modelul de democraţie interstatală desfăşurat la Paris în 1919-1920 a fost foarte departe de ideal, dar nu se poate contesta că el a reprezentat o schimbare radicală pozitivă faţă de trecut.

A doua mare reuşită a Conferinţei de Pace de la Paris a fost confirmarea apariţiei unor state naţionale în Europa Centrală şi Răsăriteană. Există astăzi destui detractori ai conceptului de stat-naţiune, dar istoria sec.al 20-lea a validat această realizare şi tendinţă.

Preşedintele SUA, Wilson, s-a afirmat drept primul lider mondial care a respectat puterea sentimentului naţional pornit din Europa Centrală şi Răsăriteană şi care s-a extins după aceea într-o parte semnificativă a globului pământesc. Deşi s-au generat rezerve serioase faţă de concepţia lui Wilson, faţă de personalitatea sa, spunându-se că liderul american era parţial conştient de implicaţiile unora dintre declaraţiile sale, el a fost, însă, primul conducător al unei mari puteri care şi-a coagulat discursul, voit mondial, în jurul principiului autodeterminării naţionale. Faptul că între ceea ce înţelegea el prin naţiune şi realităţile europene existau discrepanţe consistente, nu-i anulează meritul de a fi stabilit nişte considerente pentru evoluţiile internaţionale ale secolului.

Aici trebuie spus, din nou, că delegaţia americană la Conferinţa de Pace a fost cea mai defavorabilă României şi aspiraţiilor ei în numeroase momente şi în numeroase expuneri de păreri.

In cadrul Conferinţei de Pace au existat permanent divergente şi suspiciuni între marile puteri victorioase. Existau promisiuni, aşteptări şi presupuneri contradictorii, iar acceptarea de către Franţa şi Marea Britanie a conceptului Wilsonian al autodeterminării naţionale a fost un proces lent sau inert, catalizat mai degrabă de presiunile războiului şi de promisiunile rivale bolşevice faţă de popoare. Doar dispariţia oricărei ordini din Europa Răsăriteană a permis conceptului Wilsonian să fie singura percepţie, cu excepţia forţei, pentru rezolvarea pretenţiilor conflictuale ale viitoarelor state născute. Sunt de remarcat cele afirmate într-un Jurnal personal de Robert Larising, secretarul de stat al SUA: „… de fapt, toate neamurile din Europa Centrală şi din Balcani se luptă, sau sunt pe punctul de a se lupta unele cu altele… Marele Război pare să se fi fărâmiţat într-o mulţime de războaie mai mici“.

Pentru a li se oferi iluzia deţinerii unui rol în cadrul Conferinţei de Pace, statelor mici li s-a dat prilejul să-şi susţină revendicările prin memorii scrise, sau prin audieri în faţa Consiliului Suprem. Această formă procedurală s-a datorat şi faptului că între unele dintre statele mici ce făceau parte din tabăra Antantei au apărut repede dispute teritoriale, care riscau să deterioreze relaţiile dintre ţările învingătoare. Era vorba, în primul rând, de divergenţele polono-cehoslovace referitoare la regiunea Taschen (Tesin) şi de cele româno-sârbeşti privitoare la Banat. Din cauza ciocnirilor armate dintre cehi şi polonezi, Consiliul Suprem a trebuit să audieze cele două părţi la 29 ianuarie 1919.

Imediat, la 31 ianuarie 1919, Consiliul Suprem a ascultat cererile României şi ale Regatului Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor referitoare la Banat.

La 1 februarie 1919, Ion I.C. Brătianu şeful delegaţiei române a prezentat revendicările teritoriale complete ale statului român.

Negând orice aspiraţii imperialiste şi afirmând că românii doresc numai incorporarea teritoriului etnic care le aparţinea pe baze istorice, Brătianu a definit de la început ceea ce considera el a fi Transilvania arătând că statisticile maghiare, erau neadevărate privind componenţa populaţiei, de 55% români şi 23% unguri, adevărul fiind cel de 62% români şi 15% unguri.

A cerut ferm recunoaşterea deja proclamatei uniri a provinciilor române. Când i s-a sugerat că anumite minorităţi nu luaseră parte la proclamarea unirilor, Brătianu a răspuns că România mersese în război „pentru a-şi impune voinţa naţională asupra minorităţii maghiare din Transilvania“, dar a dat asigurări că drepturile minorităţilor vor fi respectate. Pe această bază a cerut autorizarea de ocupare imediată a tuturor teritoriilor revendicate de România, cu excepţia Banatului, care trebuia evacuat de sârbi şi ocupat, pentru început,de către trupele aliate. Un argument de mare importanţă în cuvântarea lui I.I.C.Brătianu a fost „pericolul bolşevic“ pe care numai România îl respinsese până atunci. A afirmat că maghiarii organizau agitaţii de-a lungul liniilor bolşevice şi proclamau: „politica lui Wilson… ca nefiind altceva decât o politică capitalistă“.

El a cerut permisiunea de a ocupa un teritoriu chiar mai mare decât cel revendicat, pentru ca România să poată stârpi bolşevismul, „o boală serioasă şi contagioasă“. Premierul a promis să facă din România un „Cap de pod“ împotriva bolşevismului dacă aliaţii recunoşteau cererile sale şi îi dădeau avizul de a ocupa teritoriul până la Tisa.

Trebuie remarcat că Ion I.C. Brătianu şi-a axat pledoaria pe considerente legale, adică pe Tratatul din 1916 şi, suplimentar, pe argumente strategice, economice şi ideologice. El a mai pus în prim plan dreptul istoric, dar a sugerat în subtext „dreptul învingătorului“ la care România nu avea de gând să cedeze.

Premierul român era perfect conştient că acea Conferinţă de Pace nu era omnipotentă. Pentru el idealurile, oricât de nobile, nu reprezentau nimic dacă nu erau însoţite de forţa aferentă concretizării lor. „Societatea internaţională a ordinii şi dreptăţii“, întemeiată pe „raţiune şi forţă morală“ era un concept lipsit de conţinut, rod al unor minţi utopice şi naive. Brătianu miza pe o alternativă în primul rând eficientă. Mai întâi şi-a pus în aplicare deciziile şi apoi a căutat principiile care să le justifice. Astfel aplicate, principiile Wilsomiene deveneau un splendid veşmânt pentru obiectivele curente şi de perspectivă ale României și se adaptau perfect la rolul de argumente justificative redutabile.

După prezentarea revendicărilor româneşti s-a hotărât crearea unei Comisii pentru Studiul Chestiunilor Teritoriale referitoare la România. Aceasta a devenit un standard pentru celelalte organisme de acelaș gen. Nu s-au dat Comisiei instrucţiuni de ghidare şi nici nu i s-au dat informaţii privind validitatea alianţei din 1916.

Membrii Comisiei trebuiau să se pronunţe asupra corectitudinii revendicărilor particulare, fără a recomanda vreo înţelegere teritorială generală. La 3 februarie 1919, Consiliul Suprem a numit opt experţi în Comisie. Experţii americani au adus la Comisie un plan complet pentru revendicări teritoriale, întocmit încă din 1917, cunoscut sub numele de Inquiry. Recomandările planului au fost prezentate lui Wilson în ianuarie 1919 şi sugerau să se acorde României întreaga Transilvanie, zona etnică românească din Ungaria propriu-zisă şi două treimi din Banat.

Frontiera propusă era destul de asemănătoare cu cea fixată în final, deşi puţin mai favorabilă Ungariei decât frontiera de la Trianon (în zona oraşelor Satu Mare, Carei, Oradea şi Arad).

Guvernul francez reunise şi el un grup de experţi, cu doi ani înainte, în ianuarie 1917, pentru a formula un program de pace. Acel Comite d'Etudes a realizat un plan coerent în domeniul frontierelor, plan care a fost editat de Andre Tardieu şi Emmanuel De Martonne, ultimul fiind cunoscut drept specialist în geografia şi etnografia Europei Centrale şi Răsăritene. De Martonne, secretarul Comitetului s-a arătat mai favorabil României în ceea ce priveşte Transilvania şi Crişana.

Echivalentul britanic al lui Inquiry a fost Political Intelligence Department (PID) din cadrul Foreign Office, compus din oameni care au avut o influenţă covârşitoare asupra stabilirii frontierelor din Europa Centrală şi Răsăriteană: Harold Nicolson, Allen Leeper, Robert Seton-Watson, Levis Namier şi alţii.

Intr-un memoriu despre „Frontierele viitoare ale Ungariei“, scris în noiembrie 1918, Seton-Watson a sprijinit ideea unităţii naţionale a românilor, cehoslovacilor şi iugoslavilor, împreună cu garanţii, speciale pentru drepturile minorităţilor, lingvistice, religioase, şcoală şi justiţie.

Comisia „românească“ s-a întrunit prima dată la 8 februarie 1919 şi în total s-a reunit de 12 ori (la 8, 11, 13, 17, 19, 22, 25 şi 28 februarie, precum şi la 2, 7, 11 şi 18 martie 1919). In perspectiva frontierei româno-ungare toţi membrii Comisiei erau de acord că România trebuia să primească o mare parte din ceea ce numim noi Transilvania de astăzi şi o bună parte din Banat. Toţi erau şi de părere că linia Tratatului din 1916 era greu de acceptat din motive etnice cu nuanţe de gri, dar au acceptat-o.

Comisia şi-a trimis raportul către Comisia Teritorială Centrală la 6 aprilie 1919 şi apoi de aici raportul a fost transmis Consiliului celor Cinci (miniştrilor de externe) la 15 aprilie. Deoarece tratatul cu Germania era mai important, raportul Comisiei „româneşti“ nu a fost luat în discuţie decât la începutul lunii mai 1919.

Consiliul miniştrilor de externe a acceptat frontierele româneşti la 8 mai 1919, iar la 12 mai 1919 Consiliul celor Patru a acceptat raportul, în fond neschimbat faţă de versiunea iniţială. Cu alte cuvinte la 12 mai 1919, Consiliul Suprem a aprobat frontiera româno-maghiară, aproape identică cu cea care există şi astăzi.

Decizia Conferinţei de Pace nu a fost comunicată şi ţărilor interesate, pentru că în acea perioadă atenţia era îndreptată spre pacea cu Germania.

Această întârziere a fost importantă, ea permiţând lui Brătianu ca în iunie 1919, pe când armata română era stăpână pe malul stâng al Tisei, să declare că nu avea cunoştinţă de hotărârile Conferinţei. Graniţa româno-maghiară propusă în acest raport era în mod cert favorabilă românilor, ei primind o bună parte din ceea ce fusese promis prin Tratatul secret din 1916. Frontiera româno-ungară a fost stabilită de experţi şi nu a putut fi modificată în pofida evoluţiilor tumultoase de la Paris şi Europa Centrală şi Răsăriteană, din anul care a urmat până la semnarea Tratatului de la Trianon. Graniţa româno-ungară a fost stabilită la 2 martie în Comisia „românească“ cu nişte ultime detalii la 18 martie 1919. Era deci stabilită înainte de declanşarea experimentului bolşevic din Ungaria, ceea ce infirmă supoziţia că artizanii păcii de la Paris au vrut să-i pedepsească pe unguri pentru aderenţa la teoriile leniniste.

In afara lucrărilor Comisiei „româneşti“ s-au desfăşurat şi alte acţiuni politico-militare ce au afectat situaţia reală a frontului româno-ungar şi s-au luat o serie de hotărâri ce au servit lichidării problemei de conflict româno-ungar.

In luna ianuarie 1919 ofensiva armatei române în Transilvania s-a oprit pe o linie constituită ad-hoc: vest Sighetul Marmaţiei – vest Baia Mare – vest Zalău – est Ciucea – Zam (la vest de Deva). Această linie se afla pe un traseu la răsărit de Munţii Apuseni. Oprirea ofensivei româneşti nu a fost de natură militară, ci politică. Conducătorii politici şi militari Aliaţi (în special francezi) se temeau că o eventuală înaintare a românilor ar pune în pericol aranjamentele teritoriale din zonă concepute la Paris. Astfel, la 21 ianuarie 1919, Franchet d'Esperey a ordonat încetarea ofensivei româneşti. Franchet d'Esperey şi Vix s-au plâns lui Clemanceau că înaintarea română ar submina autoritatea centrală în Ungaria şi ar facilita ascensiunea bolşevismului. Clemanceau a reacţionat tăios faţă de generalul Berthelot care susţinea înaintarea, aşa cum s-a mai spus.

Cu timpul, din cauza ciocnirilor româno-maghiare şi a terorii instituite de unguri împotriva românilor din afara teritoriilor ocupate de români, d'Esperey a fost nevoit să ceară la Paris stabilirea unei zone neutre între cele două părţi. El se aştepta ca românilor să li se ceară să se retragă pe linia anterioară Apathy-Berthelot.

Propunerea a fost trimisă lui Jules Laroche în cadrul Comisiei „româneşti“ care lucra în paralel. Acela a propus o linie la 10 km est de Satu-Mare, Oradea şi Arad. Propunerea a fost trimisă spre studiu experţilor militari care au expus un punct de vedere la Comisie, la 19 ianuarie 1919, prin generalul Alby, şeful Statului Major al armatei franceze.

La 21 ianuarie, Tardien a trimis propunerea către Consiliul Suprem, care a dispus din nou consultarea militarilor Aliaţi. In plus, la 22 februarie au fost audiaţi la Comisia „românească“ şi delegaţii Ion I.C. Brătianu şi Alexandru Vaida –Voevod. Premierul nu a fost echivoc în privinţa intervenţiilor sale: „Cerem ungurilor să accepte în mod loial situaţia de azi, să se resemneze noilor stări de lucruri. Dacă trebuie să ocupăm linia revendicărilor noastre, este în interesul bunei convieţuiri cu ungurii s-o putem face cât mai curând, spre a împiedica iluziile primejdioase ce se pot naşte din prelungirea unui provizorat“.

La 26 februarie 1919, Consiliul Suprem (Consiliul celor cinci) a acceptat o bandă de demarcaţie care permitea statului român să ocupe o linie foarte asemănătoare cu cea care va deveni frontieră finală.

Se avea în vedere o zonă neutră largă care includea centre urbane importante în partea ei estică, precum Arad, Oradea şi Satu Mare. Datorită lipsei de trupe aliate în zonă, Cartierul General Francez a recomandat ca aceste oraşe importante, centre de comunicaţie, să fie atribuite României. Consiliul de la Paris a făcut acest compromis. Numai Aradul a rămas fără ocupaţie militară. Linia de democraţie aprobată de către diriguitorii de la Paris avea în vedere şi succesul pentru proiectata alianţă de forțe preconizată de mareşalul Foch împotriva Rusiei comuniste, cu România, ale cărei trupe erau angajate deja în conflicte sporadice cu bolşevicii. România era un aliat natural. Deşi planul mareșalului Foch a fost în curând respins, linia de demarcaţie asigurată românilor nu a mai fost schimbată. De altfel şi cei ce nu aveau susţinere pentru intervenţia anti-bolşevică considerau că statele de la marginea spaţiului rusesc trebuiau ajutate. David Lloyol George, aflat la Londra, a adresat cabinetului o notă în care ideea fundamentală era: „responsabilitatea principală a Aliaţilor era să asigure protecţia următoarelor state a căror integritate a fost garantată: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România“. Ceva mai târziu această înşiruire de state avea să se cheme „cordonul sanitar“ sau „bariera răsăriteană“.

Românii au fost încunoştinţaţi despre viitoarea zonă de demarcaţie aprobată la 26 februarie, în schimb ungurii nu. Guvernul maghiar a rămas izolat, Denes Berinkey şi preşedintele Mihaly Karolyi s-au dovedit incapabili să înţeleagă adevărul, deşi unele informaţii răzbăteau prin presă. Pentru a contracara eventuale înaintări româneşti, ungurii se pregăteau de rezistenţă şi practicau incursiuni în teritoriul ocupat de armata română. Măsuri similare erau practicate şi de partea română aşa că tensiunea era în creştere. Ungurii au aflat de decizia de la 26 februarie, dintr-o întâmplare diplomatică, abia la mijlocul lui martie.

Faptul că pe la mijlocul lui martie forţele intervenţioniste franceze din regiunea Odesei s-au aflat sub spectrul înfrângerii în faţa bolşevicilor, l-a determinat pe Clemanceau să ordone lui Berthelot să utilizeze trupele române pentru apărarea liniei ferate Tiraspol-Odesa. Criza din Rusia a oferit românilor ocazia să exercite presiuni pentru punerea în aplicare a deciziei din 26 februarie, aducând ca argument pustiirea Transilvaniei neocupate de români şi răspândirea propagandei bolşevice.

Clemanceau a dat răspunsul în aceeaşi zi, de 14 martie, când primise un memoriu din partea lui Victor Antonescu, reprezentantul român la Paris. Clemanceau a folosit aproape aceleaşi cuvinte ca în memoriul lui Antonescu. El s-a referit la politica ungară de pustiire a pământului. A ordonat lui Franchet d'Esperey să evite orice întârzieri viitoare şi să aplice decizia Conferinţei de Pace. Predarea oficială a hotărârii Consiliului Suprem a executat-o colonelul Vix, la 20 martie 1919. Ea a precipitat demisia lui Mihaly Karolyi şi ascensiunea unui nou guvern maghiar dominat de comunistul Bela Kun, care a promis rezistenţă armată şi o alianţă cu Rusia bolşevică. La început românii au văzut puţine diferenţe între Karolyi şi Kun, dar, apoi, apelul deschis al lui Kun către Lenin a sporit temerile că înfrângerea Aliată din sudul Rusiei şi un posibil complot bulgaro-maghiar ar putea determina un atac asupra României din trei direcţii. In plus, relaţiile României cu marile puteri diriguitoare de la Paris nu erau dintre cele mai fericite. Anxietăţile româneşti erau din ce în ce mai pronunţate.

Scrisoarea adresată de la Paris de Alexandru Vaida-Voevod lui Iuliu Maniu, la 20 martie 1919, este revelatoare în acest sens: „… Moşi la francezi, moşi la englezi, la americani, la italieni. In comisii apoi oameni sub 30 şi 40 de ani. Dar moşii au votul. Nu e nici o rea-voinţă, însă fiecare îşi păzeşte interesele zelos să nu i-o ia celălalt înainte… trebuie să fim pregătiţi, ca luând lupta, să ne facem înşine dreptate apărându-ne de bolşevism spre Ukraina şi dându-i pe unguri peste Tisa şi pe sârboi peste Dunăre, în momentul potrivit. Si vis pacem para Bellum. Sârbii aşa balcanici cum sunt, le impun cu nesupunerea lor mai multor babe în pantaloni, decât noi ca element de ordine şi de disciplină. Maghiarii, cu fanfaronadele, corupţia şi pozele lor belicoase, azi, mâine vor fi trataţi ca aliaţi, de nu le vom şti da vreo două peste ţeastă. Ei vor fi chemaţi numai să iscălească, dar ştii tu cum ştiu ei să sucească şi să răsucească vorbele. Până atunci îmi prepar arsenalul de hârtie, tu pregăteşte-l pe cel de oţel, căci acela procură respect şi acestuia“.

Noul guvern de la Budapesta era format din social-democraţi de stânga şi comunişti. Şeful cabinetului (cu denumirea oficială de Consiliul Revoluţionar de Conducere sau Consiliul Comisarilor Poporului) era social-democratul Sandor Garbai. Comuniştii nu deţineau prea multe ministere importante, cu excepţia celui de la Externe, unde era titular Bela Kun (alias Moritz Kohn), un evreu originar din Transilvania, în vârstă de 33 de ani. La 22 martie, un comunicat al Consiliului Revoluţionar de Conducere declara că „ţara poate fi salvată de la prăbuşire şi anarhie doar de către socialism şi comunism, explicând că în cadrul frontierelor comunicate, Ungaria s-ar fi sufocat din punct de vedere economic. Manifestul mai declara: " unitatea ideologică totală cu guvernul sovietic“ şi oferea „proletariatului din Rusia o alianţă militară“. Guvernul maghiar „transmitea salutări frăţeşti muncitorilor din Anglia, Franţa, Italia şi America şi le cerea acestora să nu permită intervenţia militară rapace împotriva Republicii Sovietice Maghiare pusă la cale de guvernele lor capitaliste“. In apelul guvernului maghiar era un amestec de disperare naţionalistă şi de ideologie marxistă.

In primele sale zile noul regim ungar a încercat mai multe ocazii de a-i contacta pe Aliaţi şi de a le linişti susceptibilităţile. Iar pentru a preîntâmpina o relaţie de nervozitate din partea trupelor franceze aflate în sudul Ungariei, Kun a trimis un reprezentant la Belgrad, pentru a face o ofertă de negocieri generalului Lobit. La 26 martie a ajuns la Belgrad, Otto Roth, un social-democrat de stânga, originar din Timişoara, artizanul unei diversiuni care avea drept scop realizarea unui Banat independent. Oferta prezentată de Roth la Belgrad propunea negocieri pornind de la aşa numita „notă Vix“ din 20 martie, prin care ungurii fuseseră informaţi de „zona neutră“ stabilită la 26 februarie la Paris. Cu două zile înainte Kun îi trimisese o declaraţie de intenţii prinţului Livio Borghese, reprezentantul semioficial al Italiei la Budapesta, în care se solicitau negocieri în perspectiva armistiţiului de la 3 noiembrie 1918. Cele două demersuri erau neconcordante.

Tot pe 26 martie 1919, când misiunea franceză Vix a părăsit Ungaria, Bela Kun l-a contactat pe „fostul“ Karolyi, rugându-l să trimită o altă propunere maghiară către Aliaţi. Kun a solicitat garanţii pentru integritatea Ungariei, oferindu-se, în schimb, să medieze diferendele dintre Aliaţi şi Rusia bolşevică. El mai pretindea că armata maghiară nu se va uni cu Armata Roşie şi că guvernul nu va răspândi propaganda comunistă în exterior. Aliaţii trebuiau să promită că vor organiza plebiscite în toate zonele aflate în dispută şi că Ungariei îi trebuia livrat un ajutor alimentar consistent. Vreme de circa zece zile, experimentul comunist care se desfăşura la Budapesta a reprezentat un mister pentru conducătorii Conferinţei de Pace de la Paris.

In zilele de 25, 27, 29 şi 31 martie, şedinţele Consiliului celor Patru s-au ocupat şi de evenimentele din Ungaria. La 27 martie, Foch a prezentat concepţiile sale privind „cordonul sanitar“ ce trebuia să despartă Rusia bolşevică de Europa şi privind „inelul din jurul Ungariei“, menit să elimine focarul de infecţie din Europa Centrală. El avea în vedere blocarea posibilităţii de colaborare între comuniştii maghiari, ucraineni şi ruşi, ocuparea Vienei şi în cele din urmă a Budapestei. Cei ce s-au opus au fost americanii.

Deşi, în final, Consiliul celor Patru a respins o intervenţie a militarilor Aliaţi în Ungaria, francezii au mai cochetat câteva zile cu ideea unei acţiuni armate franco-româno-iugoslave, împotriva centrului comunist budapestan.

Intre timp Ion I.C. Brătianu încerca să intensifice sentimentele antimaghiare de la Paris. Eforturile i-au fost uşurate de ştirile despre o invazie iniţiată de Bela Kun împotriva Slovaciei, la 28 martie 1919. Atacul a fost interpretat ca o încercare de a se realiza un contact cu Armata Roşie din Ucraina In acele momente şeful formal al grupului de „comisari ai poporului“ care conducea Ungaria, Sandor Garbai a declarat că ţara sa se afla în război cu toate statele vecine la care avea ceva de revendicat. Era o fanfaronadă. Aceasta deoarece noul guvern maghiar nu avea trupele necesare unor acţiuni de anvergură. Că existau astfel de intenţii agresive, că Armata Roşie ungară se organiza cu rapiditate şi că ungurii au provocat unele ciocniri locale cu românii, cehii şi sârbii, nu exista nici un dubiu.

Generalul d'Esperey i-a sporit neliniştea lui Brătianu atunci când pe timpul unei vizite la Bucureşti i-a comunicat premierului român că Bela Kun intenţiona să recâştige teritoriile ocupate de trupele române. Românii nu uitaseră experienţa din anii 1916-1917, aşa că au cerut Aliaţilor cooperarea de urgenţă pentru a lichida situaţia din Ungaria înainte de iniţierea unui atac rusesc la Nistru (atac care s-a produs) Consiliul celor Patru decisese deja întărirea României pe ambele fronturi, dar nu era încă dispus a aproba un marş către Budapesta.

Mai mult, Consiliul a interzis un astfel de marş, dar românii au decis să atace singuri, mai ales că beneficiau de acceptul, fie şi tacit, al militarilor francezi.

La 28 martie/10 aprilie 1919, în şedinţa Consiliului de miniştri de la Bucureşti, condusă de Regele Ferdinand s-a luat decizia ca armata română să înainteze, dar în discuţii nu s-a prezentat explicit că ar fi vorba de trecerea Munţilor Apuseni până la linia răsăriteană, a zonei neutre stabilite. S-a vorbit despre avansarea trupelor române în general, iar la un moment dat, Vasile Goldiş, ministru fără portofoliu, care reprezenta Transilvania, a cerut să se înainteze „imediat până la linia etnografică, dacă nu până la linia Tratatului din 1919“. La 14 aprilie 1919 Regele Ferdinand i-a scris premierului Brătianu despre hotărârea celor din ţară, de a mai aştepta „cu răbdare îngerească“, deciziile tardive şi nu totdeauna binevoitoare ale Conferinţei de la Paris.

Pe de altă parte trebuie spus că serviciile de telecomunicaţii ale Aliaţilor au interceptat, de la început, şi au descifrat telegramele trimise de Bela Kun lui Lenin. Cu toate acestea a rămas un mister de ce autorităţile de la Kiev şi Moscova nu au stabilit relaţii diplomatice cu republica budapestană în cele 133 de zile ale existenţei acesteia, dominate de Bela Kun. De ce nu s-a trimis la Budapesta, în acea perioadă, un reprezentant sovietic de rang înalt.

Oricum factorii de la Kiev păreau mai optimişti decât cei de la Moscova de colaborarea cu maghiarii în acţiuni antiromâneşti. Şi aceasta pentru că „preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului şi Comisar al Poporului pentru Afacerile Străine al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene“ era un „iniţiat“ în probleme româneşti, un mare duşman al românilor, Christian Rakivski, nu evreu bulgar născut în Cadrilater, cu studii de medicină făcute în Franţa şi cu activităţi Socialiste în România antebelică. El era cel care, la primul Congres al Cominternului propusese invadarea României, iar la 21 martie 1919, când s-au ridicat comuniştii la conducere în Budapesta, considera că nu mai există nici un obstacol serios în calea succesului bolşevic în toată Europa. Alături de Rakovski s-a aflat comandantul Armatei Roşii ucrainene, V.A. Antonov-Ovseenko şi el un entuziast al colaborării cu maghiarii în vederea bolşevizării României. Cei doi au plănuit, la finele lunii martie şi începutul lunii aprilie 1919, să atace România şi să intre în contact cu trupele comuniste maghiare.

Lenin era însă mai pragmatic şi nu dorea ca bolşevicii ucraineni să-şi risipească energiile în acţiuni iluzorii împotriva statului român aşa că, la 25 martie ,a ordonat încetarea operaţiunilor de acest fel.

Obsedaţi de ideea atacării României, cei doi nu au luat în seamă atenţionările ruseşti şi au ocupat Odesa, părăsită în grabă de Aliaţi între 3-6 aprilie. Imediat Rakovski i-a transmis extaziat lui Antonov-Ovseenko: „…se deschid noi perspective… Basarabia, Bucovina, Galiţia, … trecerea Carpaţilor… Republica Socialistă Sovietică a Ungariei…“

In următoarele zile, frontul adversar României s-a stabilizat pe Nistru, iar la 13 aprilie Armata Roşie ucraineană primea ordinul de a ataca România şi de a stabili contact cu maghiarii prin Bucovina.

Ca o coincidenţă, în aceeaşi zi s-a proclamat Republica Sovietică Bavareză. Nici în Austria situaţia nu era calmă. Marile capitale se aşteptau la momentul de „înroşire“ a Vienei. Guvernul de coaliţie, alcătuit la Viena din social-democraţi şi social-creştini, condus de Karl Renner avea probleme cu diverse soviete ale muncitorilor şi soldaţilor, dar a intervenit în forţă, la 17 aprilie şi 15 iunie 1919 reuşind să salveze Austria de bolşevism.

La mijlocul lui aprilie 1919, conjunctura internaţională părea să ofere şanse serioase de existenţă şi de succes Republicii Socialiste Maghiare. Conferinţa de Pace blocase o intervenţie armată, militarii francezi nu dispuneau de suficiente forţe în regiune pentru a acţiona singuri, statul slavilor de sud evita să intervină împotriva Budapestei, condiţionând participarea de recunoaşterea internaţională a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, proclamat încă de la 1 decembrie 1918. Cehoslovacia avea probleme de coeziune internă, cu o armată aflată la începutul organizării cu o conducere bicefală franco-italiană, bolşevicii ruşi şi ucraineni reuşiseră să elimine intervenţia Aliată din sudul Rusiei şi se aflau în acel moment într-o ofensivă de proporţii împotriva „armatelor albe“. Principalul adversar al Ungariei, România, părea a se afla într-o situaţie dificilă, prinsă între bolşevicii maghiari, pe de o parte, şi cei ucraineni, pe de alta, pentru a nu aminti de resentimentele Bulgariei de la sud şi de sârbii care erau nemulţumiţi că nu li se recunoştea Banatul.

Analizând contextul, ambasadorul ungar la Viena se arata super-optimist, afirmând că izbucnirea revoluţiei în România era „o chestiune de zile, poate chiar de ore“.

In noaptea de 15/16 aprilie pe când românii se pregăteau de ofensivă, ungurii au făcut greşeala de a ataca, fără vigoare, într-un sector al frontului. Românii i-au respins imediat şi au trecut la cucerirea Munţilor Apuseni cu trei divizii: 7, 6 şi 2 vânători de munte. Ulterior s-au alăturat diviziile 16 şi 18 ardeleneşti dar şi Divizia 1 vânători, în eşalonul al doilea.

Luptele din munţi au fost crâncene deoarece, ungurii avuseseră timp să fortifice principalele văi ale Crişurilor şi alte culoare de trecere.

Inaintarea română a fost impetuoasă punând pe fugă de unguri din toate sectoarele frontului. La 18 aprilie, numai după trei zile de lupte, prima parte a ofensivei române era terminată. Prin văile celor trei Crişuri, ale Someşului şi Mureşului, coloanele române deschiseseră porţile spre şesul Crişanei. Sufletele ostaşilor români şi ale românilor eliberaţi exaltau de mândrie şi de o strălucită satisfacţie.

Fără nici un moment de odihnă, valul a cinci divizii române a început urmărirea duşmanului bătut pe toată linia frontului de la Tisa superioară până la Mureş.

In colţul cel mai de nord al frontului, Detaşamentul General Olteanu a început înaintarea spre vest, de-a lungul Tisei, având ca obiectiv localitatea Hust. Tot în acea zonă Divizia a 2-a cavalerie a avansat cu o brigadă pe valea Someşului, iar cu cealaltă, întărită cu infanterie şi artilerie a înaintat pe Valea Crasna. Scopul ei era să intercepteze legătura de cale ferată dintre Carei şi Stau Mare, ameninţând să taie retragerea trupelor ungare din Valea Someşului. Această perspectivă a determinat pe duşman să se retragă precipitat spre nord-vest.

La 19 aprilie, generalul Olteanu a ocupat localitatea Hust, cavaleria a ocupat Satu Mare iar Divizia a 7-a de infanterie a ocupat vijelios Salonta în noaptea dintre 19-20 aprilie. Regimentul 24, înaintând pe Valea Beretăului a ocupat la 19 aprilie Marghita. Comandamentul Diviziei a 3-a vânători la ocuparea Salontei a fost surprins când a primit omagiile contelui Kalman Tisza, fratele marelui şovinist ungur, vaşnicul duşman al românilor. Ungurii din Salonta cereau protecţie împotriva propriilor compatrioţi care se dedau la violenţe.

La extrema sudică a frontului român, Brigada 1 vânători, formând flancgarda, se deplasa de la Radna pe Mureş, la Mâsca.

In ziua de Paşti, 20 aprilie 1919, cele dintâi patrule române au sosit în pieţele Oradei cu caii în spume. Mulţimea a izbucnit cu lacrimi de bucurie şi cu strigăte entuziaste. Moment de delir a fost acela în care, în faţa Palatului Primăriei, dintr-un automobil prăfuit a coborât generalul Moşoiu care ajunsese înaintea trupelor sale. Corurile pregătite, au intonat imnurile „Deşteaptă-te Române“ şi „Pe-al nostru steag“.

Tocmai târziu, spre seară pe străzile largi au început să se reverse şirurile nesfârşite de căşti de oţel şi de baionete sclipitoare, urmate de huruitul autocamioanelor şi ale tunurilor, însoţite de sunetele vesele de fanfară.

Generalul Moşoiu declarase: „Cu ziua de azi, Regele Ferdinand al României a pus stăpânire pe acest oraş şi pe judeţul Bihor. Din astă zi sunteţi cetăţeni ai României Mari. Sunteţi alipiţi de trupul Ţării româneşti în vecii vecilor“.

Inimile ungurilor au început să se strângă, mai ales că din mijlocul trupelor răzbătea câte un strigăt: „Mergem la Budapesta!“.

Oricât de sinceră ar fi fost dorinţa românilor de a acţiona conform instrucţiunilor de la Paris, o elementară obligaţie militară era să se continue ofensiva până la nimicirea completă a forţelor duşmane care se concentraseră la Debreţin şi Bekescsaba. Comandamentul român nu se putea decide să se oprească pe o linie trasată în plină câmpie şi lipsită de orice obstacol natural. Trebuiau nimicite rămăşiţele armatelor duşmane şi organizarea unei linii de luptă puternice şi definitive.

Această linie nu putea fi decât Tisa. Conştient de îndatoririle sale faţă de apărarea teritoriului naţional, Marele Cartier General Român a ordonat generalului Mărdărescu să continue operaţiunile începute, cu un maximum de energie. In seara zilei de 1 mai, tot malul stâng al Tisei era în mâinile armatei române. Ungurii fuseseră aruncaţi pe malul drept.

Ofensiva română durase cincisprezece zile. Sabia românească dezlegase în două săptămâni ceea ce diplomaţia europeană încurcase timp de câteva luni. Militarii francezi au fost surprinşi şi plăcut impresionaţi de demonstraţia de forţă a armatei române. Şi nu trebuie uitat că numai cu o zi înainte de începerea ofensivei române în apus, la Nistru, pe 13 aprilie, bolşevicii primiseră ordin să atace şi ei România.

Fără a contrazice cu nimic firul evenimentelor prezentate anterior se cuvine completarea lor cu altele.

La 6 aprilie 1919, comandantul trupelor Aliate din zona răsăriteană a Europei, generalul Franchet d'Esperey, s-a deplasat la Bucureşti pentru a pune la punct, împreună cu autorităţile politice şi militare, planul de intervenţie armată în Ungaria. Generalul avea predispoziţia şi psihologia de a se imagina conducând o cruciadă anti-bolşevică spre Budapesta. Clemanceau s-a răzgândit însă pe 8 aprilie 1919, anulând operaţiunea. Guvernul român a decis pe 10 aprilie să acţioneze pe cont propriu, ca fiind singura opţiune pentru salvarea intereselor româneşti.

La 11 aprilie, d'Esperey a revenit la Bucureşti unde a fost informat de decizia românească şi nu a exprimat nici o poziţie. I-a scris, în schimb şefului său, Clemanceau, anunţându-l de iminenta înaintare românească. Asemănător, a comunicat şi generalul Berthelot, pe 12 aprilie 1919. In ziua următoare, 13 aprilie 1919, cei patru miniştri Aliaţi de la Bucureşti şi-au anunţat şi ei Ministerele de Externe proprii despre decizia guvernului român.

Răspunsul premierului francez, din 14 aprilie 1919 şi adresat lui Franchet d'Esperey este revelator pentru ce a urmat. Telegrama respectivă conţinea trei faze. In primul rând se afirma că: „dacă ungurii îi atacă pe români, aceştia vor fi în deplin drept să dea ripostă“. In al doilea rând se afirma că românii erau oricum îndreptăţiți să ocupe teritoriul de până la zona neutră stabilită de Conferinţă la 26 februarie 1919. In final i se ordona lui d'Esperey să intervină numai pentru „a evita ca acţiunea românilor să ia o amploare inutilă“.

Altfel spus, francezii aprobau intervenţia românească, dar ei nu participau, ci se limitau să supervizeze ca acţiunea armatei române să nu „degenereze“. Iar, pe de altă parte, deşi înaintarea românească era justificată de decizia Conferinţei, din 26 februarie 1919, nu strica să se motiveze în faţa anglo-saxonilor că înaintarea se datora unui atac ungar.

Mesajul lui Clemanceau l-a predat generalul Berthelot Marelui Cartier General român, chiar în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919. In acest fel nu a fost greu românilor să dea vina acţiunii lor pe un atac ungur.

Alexandru Marghiloman a intuit exact. Operaţiunea ofensivă românească începută în ziua de 16 aprilie 1919 a fost realizată cu sprijinul discret al Franţei. Or este extrem de improbabil ca o acţiune de o asemenea anvergură să se fi desfăşurat fără ştirea şi acceptul lui Ion I.C. Brătianu şi a lui Georges Clemanceau „Regia“ pe care cei doi au pus-o la punct era destinată numai lui Wilson şi David Lloyd George.

Spectatorii anglo-saxoni n-au receptat mesajul dorit. Wilson a propus să se ceară României „să înceteze acţiunea agresivă faţă de Ungaria“, deoarece „putea constitui un pericol împotriva păcii“. Englezul a sugerat ca să fie chemat Brătianu să-şi spună punctul de vedere. Propunerea a fost respinsă de american, el preferând comunicarea în scris cu reprezentanţii ţărilor de rangul al doilea.

După cum se ştie, după atingerea limitei estice a zonei neutre stabilite de Conferinţă la 26 februarie, nici un factor de decizie român nu a avut în vedere oprirea ofensivei, deoarece acesta ar fi fost ilogică şi periculoasă. Nici francezii nu au încercat să oprească înaintarea românească.

La 25 aprilie 1919, Franchet d'Esperey i-a scris lui Clemanceau că „operaţiunea… nu putea fi oprită decât printr-o intervenţie a Antantei pe lângă guvernul român“; însă el nu recomanda acest lucru, mai ales că acţiunea românească „va avea în Orient cel mai mare efect politic, tăind spre Munkacs comunicaţia pe calea ferată între Moscova, Budapesta şi Viena“. Cert este că fără a se şti de acceptul formal de înaintare, la 1 mai românii s-au stabilizat de-a lungul Tisei. Militarii francezi după cum am spus, şi-au exprimat încântarea faţă de înaintarea română „excelent executată“. Ei erau satisfăcuţi de stabilirea contactului dintre trupele române şi cele cehoslovace, obturându-se astfel comunicaţiile dintre Budapesta şi Kiev.

Ingrijorate că armata română ar putea să ocupe zone considerate cehoslovace în nordul Ungariei, autorităţile de la Praga au cerut Conferinţei de Pace stabilirea unei linii de democraţie între trupele celor două ţări. Ulterior, tocmai datorită opririi înaintării româneşti pe Tisa, ungurii au atacat zona slovacă, aşa că temerile au devenit vizibile în raport cu armata română.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – Unirea Basarabiei – unele amănunte BBB X

Ordinea şi liniştea revenise între Prut şi Nistru după intervenţia trupelor române şi izgonirea hoardelor bolşevice. Eliberarea Basarabiei era îndeplinită. Unirea cu ţara mamă ce conturase ca dorinţă crescândă avea mulţi duşmani şi în interior.

Duşmani ai Unirii era aşa-zisa „fracţiune ţărănească“, în frunte cu un anume Ţiganco. Aceasta a încercat să organizeze o demonstraţie împotriva intrării trupelor române, convocând un congres ţărănesc la 31 ianuarie 1918, la scurt timp de când întreaga Basarabie fusese curăţată aproape total de răufăcători şi sălbatici politici. S-au prezentat, însă, numai 118 delegaţi din 384, iar Blocul moldovenesc şi Comitetul studenţesc au declarat congresul ilegal. Congresul s-a dizolvat, dar a obţinut alegerea unui număr de delegaţi în Sfatul Ţării. Aceştia erau reprezentanţi ai curentului extremist antiromânesc.

Sub ocrotirea armatei române basarabenii erau acum liberi să judece mai bine şi mai liber despre viitorul lor.

In afara Unirii cu România se mai vehiculau alte trei variante pentru viitor. Prima ar fi fost păstrarea autonomiei în cadrul unei mari federaţii ruse. O a doua soluţie ar fi fost unirea de Ucraina, dar aceasta era o variantă foarte puţin discutată şi apreciată. Cea de a treia soluţie ar fi fost păstrarea unei independenţe desăvârşite, dar nici în asta nu credea nimeni datorită lipsei aproape desăvârşite de resurse financiare.

Declararea Ucrainei ca republică independentă rupsese legăturile material-teritoriale cu Rusia, iar Ucraina era o ţară tânără instabilă şi plină de convulsii politice şi etnice, o ţară nesigură pe ea.

O forţă irezistibilă era aceea care zăcea ascunsă în inimile a trei sferturi din populaţie, acea forţă era Unirea cu întregul neam românesc. Bubuitul tunului românesc scormonise colbul adânc ce acoperea trupurile vechilor luptători ai ţării şi redeşteptase conştiinţa de neam adormită.

Ruperea teritorială de imensa ţară opresoare a fost folosită de consiliul directorilor ca punct de plecare, pentru a propune Sfatului Ţării declaraţia de independenţă a Republicii Basarabene. In ziua de 24 ianuarie 1918, stil vechi, ziua aniversară a unirii vechilor principate române, Sfatul Ţării a votat în unanimitate independenţa desăvârşită a Republicii Moldoveneşti a Basarabiei. Sfatul directorilor s-a dizolvat fiind înlocuit de un Consiliu de Miniştri prezidat de Dr. Ciugureanu.  Preşedinte al republicii a rămas tot Ienculeţ.

Soluţia Unirii cu ţara s-a impus din ce în ce mai mult şi foarte repede. Soluţia nu mai înspăimânta pe nimeni şi părea cea mai naturală. Şovăitorii deveneau din ce în ce mai puţini. Mai repede decât se putea închipui orice temeri şi rezerve dispăruseră.

La 26 februarie, la numai două săptămâni după ce trupele române defilaseră în centrul Cetăţii Albe, o delegaţie compusă din Ion Ienculeţ, preşedintele Republicii Moldoveneşti şi Dr. Ciugureanu, primul ministru al republicii, a venit la Iaşi să mulţumească regelui Ferdinand pentru ajutorul militar şi pentru a lua contact cu guvernul român în vederea Unirii. In două şedinţe, la 26 şi 28 februarie, au expus generalului Averescu situaţia din Basarabia, declarând convingerea că spiritele sunt pregătite şi favorabile pentru Unire. Averescu i-a sfătuit să mai stea un timp sub formă de republică independentă, aşteptând un moment mai prielnic decât cel prezent, cel în care România era încă presată de trupele lui von Mackensen şi de tratative de pace prin ameninţări. Primul ministru român începuse tratativele de pace de la Buftea cu germanii şi aceia, mărturisind intenţia lor de a răpi Dobrogea, fluturau pe dinaintea ochilor românilor ispita Basarabiei ca o compensaţie. Cu drept cuvânt, generalul Averescu replicase generalilor: „Vroiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea, şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia“.

Pentru a nu face jocul duşmanului, Averescu, fiind sigur că unirea Basarabiei se va face de la sine, fără tranzacţii păgubitoare, a amânat realizarea Unirii şi delegaţia basarabeană s-a înapoiat la Chişinău în aşteptarea momentului oportun promis.

In acelaşi timp, în toată Basarabia manifestaţiile pentru Unire deveneau din ce în ce mai puternice. La 3 martie, Zemstva judeţului Bălţi, aleasă prin vot universal, a cerut printr-o decizie Unirea cu patria mamă „dorind a împărtăşi împreună cu ea prosperitatea sau suferinţele noastre viitoare, ca pe timpul Moldovei lui Ştefan cel Mare“.

Odată cu Zemstva, liga marilor proprietari din acelaşi judeţ a votat şi ea o moţiune de unire cu România, făcând apel la toate adunările zemstviale din Basarabia să se asocieze la această moţiune „spre a cere Sfatului Ţării din Chişinău să trimită o delegaţie la Iaşi, pentru a depune la picioarele tronului României omagiile noastre de devotament şi credinţa faţă de Regele Ferdinand I-ul, rege al tuturor românilor“. Este interesant faptul că printre semnăturile de mari proprietari se găseşte şi cea a lui A.M. Krupenski, nepotul celebrului reacţionar renegat Krupenski, Hofmeister-ul curţii ţariste.

La 13 martie, o moţiune asemănătoare a fost votată de adunarea zemstvei judeţului Soroca, împreună cu Duma oraşului şi cu adunarea cooperaţiilor, a clerului ortodox şi israelit, precum şi a marilor şi micilor proprietari. Zemstva din Orhei s-a pregătit şi ea să proclame Unirea.

In acelaşi timp, o delegaţie a foştilor mari proprietari şi înalţi demnitari sub regimul ţarist, condusă de Sinadino Semigradov, etc. s-au dus la Iaşi şi au cerut, la rândul lor, unirea cu România, singurul mijloc de a „înlătura o stare de revoluţie organizată de un pretins guvern“.

O nouă împrejurare a grăbit deznodământul acestei perioade. Consiliul de Miniştri ai Republicii Ucraina a intervenit, prin preşedintele Golubovici, pe lângă Puterile Centrale, printr-o notă, cerând ca Ucraina să fie reprezentată la tratativele de pace de la Bucureşti, deoarece problema graniţei ruso-române să nu se hotărască decât cu participarea şi acordul reprezentanţilor guvernului ucrainean. Se motiva că, din cauze de ordin etnografic, politic şi economic, „Basarabia formează o unitate indivizibilă cu teritoriile fundamentale ale Ucrainei“. Această intervenţie impertinentă a demonstrat pericolul ucrainean şi că soluţia care se impunea trebuia grăbită.

O nouă delegaţie a Sfatului Ţării, compusă din Ienculeţ, Halippa şi Giugureanu, a revenit la Iaşi ca să ia legătura cu noul guvern Marghiloman. Delegaţii basarabeni s-au declarat pentru o Unire imediată, dar Ienculeţ a formulat două rezerve. Prima era legată de impresia rea pe care ar face-o asupra aliaţilor din Antantă o unire realizată sub auspiciile unui guvern germanofil, chiar impus de inamici. Pentru aceasta au fost consultaţi reprezentanţii puterilor aliate. Fasciotti, ministrul plenipotenţiar al Italiei a dat un răspuns evaziv. Ministrul Angliei, Barklay, a răspuns că ţara sa nu va împiedica Unirea făcută. Ministrul Americii, Vopocka, a sfătuit să se realizeze unirea. Ministrul francez, Saint-Aulaire a tratat problema cu deosebită prietenie şi căldură: „Faceţi Unirea, a spus lui Ienculeţ, cât mai repede. Nimeni nu se va găsi printre aliaţi care să nu sprijine acest început al înfăptuirii României Mari“.

A doua rezervă se referea la conservatorismul guvernului Marghiloman. Revoluţia rusă adusese în Basarabia un larg spirit democratic. Se introdusese votul universal şi pământul intrase în posesia ţăranilor. In Vechiul Regat, guvernul Marghiloman nu oferea nici o astfel de garanţie care să dea asigurări că reformele din Basarabia nu vor fi pierdute. Ienculeţ a propus „unirea cu condiţii“. Acestea erau o chezăşie că odată ce aceste reforme democratice existau într-o parte a ţării, ele vor fi înfăptuite şi în restul ţării. Faptul s-a şi produs foarte repede.

La 5 martie, un consiliu de miniştri, la care au luat parte şi delegaţii basarabeni, a hotărât să se treacă la alipirea Basarabiei cu condiţiile formulate de Ienculeţ. Rămânea ca Sfatul Ţării să proclame această voinţă.

La 8 aprilie, Marghiloman, primul ministru al României impus de germani, a sosit la Chişinău, unde urma să aibă loc a doua zi adunarea Sfatului Ţării, care trebuia să ia hotărârea cea mare. Ziua de 9 aprilie a fost pentru Basarabia, ziua dreptăţii istorice. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 se repara. Moldova ruptă în două atunci s-a reîntregit.

Declaraţia de Unire a Sfatului Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti conţinea şi 11 puncte pe baza cărora se făcea unirea şi care aveau ca scop să asigure Basarabiei o autonomie legislativă şi administrativă, păstrându-şi instituţiile sale regionale şi păstrând reformele democratice. Ea a fost redactată şi prezentată de „blocul moldovenesc“. S-au abţinut de la vot delegaţii ucraineni, bulgari şi germani, care au declarat că nu au mandat să se pronunţe în această problemă.

Majoritatea „frăţiei ţărăneşti“, urmând pe deputatul Ţiganco, s-a abţinut şi ea. Membrii români ai grupării au votat alături de fraţii lor. Polonezii au votat şi ei unirea cu tot sufletul.

Unirea s-a votat cu 86 de voturi favorabile, trei împotrivă şi 36 abţineri. Cei trei care au votat împotrivă au fost un bulgar şi doi ucraineni. Restul de 36 de abțineri au aparţinut elementelor străine, cei mai mulţi trimişi de guvernul ţarist ca profesori în şcoli secundare, adică ca rusificatori. 15 deputaţi au fost absenţi.

Peste trei zile, pe 12 aprilie 1918, membrii guvernului fostei Republici moldoveneşti au venit la Iaşi spre a aduce la cunoştinţa publică şi a regelui unirea Basarabiei cu România.

In hora care s-a încins în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza s-a prins prinţul moştenitor, cu principesele şi miniştrii, alături de oamenii din popor şi soldaţi simpli.

Un decret regal a promulgat la 23 aprilie 1918 votul Sfatului Ţării prin care Basarabia se unea cu România.

Ienculeţ şi Ciugureanu au intrat în guvernul român ca miniştri fără portofoliu, iar pentru provincia Basarabia s-a instituit un consiliu din nouă directori.