Ordinea şi liniştea revenise între Prut şi Nistru după intervenţia trupelor române şi izgonirea hoardelor bolşevice. Eliberarea Basarabiei era îndeplinită. Unirea cu ţara mamă ce conturase ca dorinţă crescândă avea mulţi duşmani şi în interior.
Duşmani ai Unirii era aşa-zisa „fracţiune ţărănească“, în frunte cu un anume Ţiganco. Aceasta a încercat să organizeze o demonstraţie împotriva intrării trupelor române, convocând un congres ţărănesc la 31 ianuarie 1918, la scurt timp de când întreaga Basarabie fusese curăţată aproape total de răufăcători şi sălbatici politici. S-au prezentat, însă, numai 118 delegaţi din 384, iar Blocul moldovenesc şi Comitetul studenţesc au declarat congresul ilegal. Congresul s-a dizolvat, dar a obţinut alegerea unui număr de delegaţi în Sfatul Ţării. Aceştia erau reprezentanţi ai curentului extremist antiromânesc.
Sub ocrotirea armatei române basarabenii erau acum liberi să judece mai bine şi mai liber despre viitorul lor.
In afara Unirii cu România se mai vehiculau alte trei variante pentru viitor. Prima ar fi fost păstrarea autonomiei în cadrul unei mari federaţii ruse. O a doua soluţie ar fi fost unirea de Ucraina, dar aceasta era o variantă foarte puţin discutată şi apreciată. Cea de a treia soluţie ar fi fost păstrarea unei independenţe desăvârşite, dar nici în asta nu credea nimeni datorită lipsei aproape desăvârşite de resurse financiare.
Declararea Ucrainei ca republică independentă rupsese legăturile material-teritoriale cu Rusia, iar Ucraina era o ţară tânără instabilă şi plină de convulsii politice şi etnice, o ţară nesigură pe ea.
O forţă irezistibilă era aceea care zăcea ascunsă în inimile a trei sferturi din populaţie, acea forţă era Unirea cu întregul neam românesc. Bubuitul tunului românesc scormonise colbul adânc ce acoperea trupurile vechilor luptători ai ţării şi redeşteptase conştiinţa de neam adormită.
Ruperea teritorială de imensa ţară opresoare a fost folosită de consiliul directorilor ca punct de plecare, pentru a propune Sfatului Ţării declaraţia de independenţă a Republicii Basarabene. In ziua de 24 ianuarie 1918, stil vechi, ziua aniversară a unirii vechilor principate române, Sfatul Ţării a votat în unanimitate independenţa desăvârşită a Republicii Moldoveneşti a Basarabiei. Sfatul directorilor s-a dizolvat fiind înlocuit de un Consiliu de Miniştri prezidat de Dr. Ciugureanu. Preşedinte al republicii a rămas tot Ienculeţ.
Soluţia Unirii cu ţara s-a impus din ce în ce mai mult şi foarte repede. Soluţia nu mai înspăimânta pe nimeni şi părea cea mai naturală. Şovăitorii deveneau din ce în ce mai puţini. Mai repede decât se putea închipui orice temeri şi rezerve dispăruseră.
La 26 februarie, la numai două săptămâni după ce trupele române defilaseră în centrul Cetăţii Albe, o delegaţie compusă din Ion Ienculeţ, preşedintele Republicii Moldoveneşti şi Dr. Ciugureanu, primul ministru al republicii, a venit la Iaşi să mulţumească regelui Ferdinand pentru ajutorul militar şi pentru a lua contact cu guvernul român în vederea Unirii. In două şedinţe, la 26 şi 28 februarie, au expus generalului Averescu situaţia din Basarabia, declarând convingerea că spiritele sunt pregătite şi favorabile pentru Unire. Averescu i-a sfătuit să mai stea un timp sub formă de republică independentă, aşteptând un moment mai prielnic decât cel prezent, cel în care România era încă presată de trupele lui von Mackensen şi de tratative de pace prin ameninţări. Primul ministru român începuse tratativele de pace de la Buftea cu germanii şi aceia, mărturisind intenţia lor de a răpi Dobrogea, fluturau pe dinaintea ochilor românilor ispita Basarabiei ca o compensaţie. Cu drept cuvânt, generalul Averescu replicase generalilor: „Vroiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea, şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia“.
Pentru a nu face jocul duşmanului, Averescu, fiind sigur că unirea Basarabiei se va face de la sine, fără tranzacţii păgubitoare, a amânat realizarea Unirii şi delegaţia basarabeană s-a înapoiat la Chişinău în aşteptarea momentului oportun promis.
In acelaşi timp, în toată Basarabia manifestaţiile pentru Unire deveneau din ce în ce mai puternice. La 3 martie, Zemstva judeţului Bălţi, aleasă prin vot universal, a cerut printr-o decizie Unirea cu patria mamă „dorind a împărtăşi împreună cu ea prosperitatea sau suferinţele noastre viitoare, ca pe timpul Moldovei lui Ştefan cel Mare“.
Odată cu Zemstva, liga marilor proprietari din acelaşi judeţ a votat şi ea o moţiune de unire cu România, făcând apel la toate adunările zemstviale din Basarabia să se asocieze la această moţiune „spre a cere Sfatului Ţării din Chişinău să trimită o delegaţie la Iaşi, pentru a depune la picioarele tronului României omagiile noastre de devotament şi credinţa faţă de Regele Ferdinand I-ul, rege al tuturor românilor“. Este interesant faptul că printre semnăturile de mari proprietari se găseşte şi cea a lui A.M. Krupenski, nepotul celebrului reacţionar renegat Krupenski, Hofmeister-ul curţii ţariste.
La 13 martie, o moţiune asemănătoare a fost votată de adunarea zemstvei judeţului Soroca, împreună cu Duma oraşului şi cu adunarea cooperaţiilor, a clerului ortodox şi israelit, precum şi a marilor şi micilor proprietari. Zemstva din Orhei s-a pregătit şi ea să proclame Unirea.
In acelaşi timp, o delegaţie a foştilor mari proprietari şi înalţi demnitari sub regimul ţarist, condusă de Sinadino Semigradov, etc. s-au dus la Iaşi şi au cerut, la rândul lor, unirea cu România, singurul mijloc de a „înlătura o stare de revoluţie organizată de un pretins guvern“.
O nouă împrejurare a grăbit deznodământul acestei perioade. Consiliul de Miniştri ai Republicii Ucraina a intervenit, prin preşedintele Golubovici, pe lângă Puterile Centrale, printr-o notă, cerând ca Ucraina să fie reprezentată la tratativele de pace de la Bucureşti, deoarece problema graniţei ruso-române să nu se hotărască decât cu participarea şi acordul reprezentanţilor guvernului ucrainean. Se motiva că, din cauze de ordin etnografic, politic şi economic, „Basarabia formează o unitate indivizibilă cu teritoriile fundamentale ale Ucrainei“. Această intervenţie impertinentă a demonstrat pericolul ucrainean şi că soluţia care se impunea trebuia grăbită.
O nouă delegaţie a Sfatului Ţării, compusă din Ienculeţ, Halippa şi Giugureanu, a revenit la Iaşi ca să ia legătura cu noul guvern Marghiloman. Delegaţii basarabeni s-au declarat pentru o Unire imediată, dar Ienculeţ a formulat două rezerve. Prima era legată de impresia rea pe care ar face-o asupra aliaţilor din Antantă o unire realizată sub auspiciile unui guvern germanofil, chiar impus de inamici. Pentru aceasta au fost consultaţi reprezentanţii puterilor aliate. Fasciotti, ministrul plenipotenţiar al Italiei a dat un răspuns evaziv. Ministrul Angliei, Barklay, a răspuns că ţara sa nu va împiedica Unirea făcută. Ministrul Americii, Vopocka, a sfătuit să se realizeze unirea. Ministrul francez, Saint-Aulaire a tratat problema cu deosebită prietenie şi căldură: „Faceţi Unirea, a spus lui Ienculeţ, cât mai repede. Nimeni nu se va găsi printre aliaţi care să nu sprijine acest început al înfăptuirii României Mari“.
A doua rezervă se referea la conservatorismul guvernului Marghiloman. Revoluţia rusă adusese în Basarabia un larg spirit democratic. Se introdusese votul universal şi pământul intrase în posesia ţăranilor. In Vechiul Regat, guvernul Marghiloman nu oferea nici o astfel de garanţie care să dea asigurări că reformele din Basarabia nu vor fi pierdute. Ienculeţ a propus „unirea cu condiţii“. Acestea erau o chezăşie că odată ce aceste reforme democratice existau într-o parte a ţării, ele vor fi înfăptuite şi în restul ţării. Faptul s-a şi produs foarte repede.
La 5 martie, un consiliu de miniştri, la care au luat parte şi delegaţii basarabeni, a hotărât să se treacă la alipirea Basarabiei cu condiţiile formulate de Ienculeţ. Rămânea ca Sfatul Ţării să proclame această voinţă.
La 8 aprilie, Marghiloman, primul ministru al României impus de germani, a sosit la Chişinău, unde urma să aibă loc a doua zi adunarea Sfatului Ţării, care trebuia să ia hotărârea cea mare. Ziua de 9 aprilie a fost pentru Basarabia, ziua dreptăţii istorice. Marea nelegiuire săvârşită la 25 mai 1812 se repara. Moldova ruptă în două atunci s-a reîntregit.
Declaraţia de Unire a Sfatului Ţării Republicii Democratice Moldoveneşti conţinea şi 11 puncte pe baza cărora se făcea unirea şi care aveau ca scop să asigure Basarabiei o autonomie legislativă şi administrativă, păstrându-şi instituţiile sale regionale şi păstrând reformele democratice. Ea a fost redactată şi prezentată de „blocul moldovenesc“. S-au abţinut de la vot delegaţii ucraineni, bulgari şi germani, care au declarat că nu au mandat să se pronunţe în această problemă.
Majoritatea „frăţiei ţărăneşti“, urmând pe deputatul Ţiganco, s-a abţinut şi ea. Membrii români ai grupării au votat alături de fraţii lor. Polonezii au votat şi ei unirea cu tot sufletul.
Unirea s-a votat cu 86 de voturi favorabile, trei împotrivă şi 36 abţineri. Cei trei care au votat împotrivă au fost un bulgar şi doi ucraineni. Restul de 36 de abțineri au aparţinut elementelor străine, cei mai mulţi trimişi de guvernul ţarist ca profesori în şcoli secundare, adică ca rusificatori. 15 deputaţi au fost absenţi.
Peste trei zile, pe 12 aprilie 1918, membrii guvernului fostei Republici moldoveneşti au venit la Iaşi spre a aduce la cunoştinţa publică şi a regelui unirea Basarabiei cu România.
In hora care s-a încins în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza s-a prins prinţul moştenitor, cu principesele şi miniştrii, alături de oamenii din popor şi soldaţi simpli.
Un decret regal a promulgat la 23 aprilie 1918 votul Sfatului Ţării prin care Basarabia se unea cu România.
Ienculeţ şi Ciugureanu au intrat în guvernul român ca miniştri fără portofoliu, iar pentru provincia Basarabia s-a instituit un consiliu din nouă directori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu