PE AICI NU SE TRECE - PRIMUL RAZBOI MONDIAL BBB X

    

               Eremia Grigorescu (28 noiembrie 1863, Galaţi - 21 iulie 1919, Bucureşti), a fost generalul erou al luptelor de la Oituz (1916) și Mărăşeşti (1917). A urmat cursurile şcolii primare şi primele patru clase de liceu în oraşul natal, iar următoarele clase le-a efectuat la Liceul Naţional din Iaşi, cunoscut şi sub denumirea de Academia Mihăileană, pe care l-a absolvit în anul 1880, când s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi. După 2 ani, în toamnă, s-a înscris la concursul de bursă pentru Şcoala militară din Bucureşti, devenită mai târziu Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu,şi marină, pe care o absolvă în anul 1884 când este avansat sublocotenent şi repartizat la Regimentul 2 artilerie pe funcţia de comandant de pluton.

                In anul 1885 a fost trimis la Şcoala de aplicaţii de artilerie şi geniu din Franţa unde, între anii 1887-1889, urmează şi cursurile Facultăţii de matematică de la Sorbona. Concomitent efectuează un stagiu de perfecţionare în arma artileriei şi în probleme de administraţie militară pe lângă Ministerul de Război din Franţa. Reîntors în ţară, ocupă funcţii de comandant de subunitate în regimentele 6, 10, 11 şi 9 artilerie şi predă în paralel cursurile de algebră superioară la Şcoala militară de ofiţeri de artilerie din Bucureşti.

               La 30 august 1892 este avansat la gradul de căpitan, iar la 24 aprilie 1899, la gradul de maior. Este însărcinat, în anul 1894, să recepţioneze pulberea fără fum achiziţionată de Ministerul de Război de la uzinele germane „Troisdorf” pentru pirotehnia armatei. Intre anii 1896-1899 ocupă funcţia de subdirector al Pulberăriei armatei, instituţie nou înfiinţată pentru a se elimina dependenţa armatei române de importurile de materiale explozive, iar în perioada 1899-1903 este directorul acestei instituţii. Trimis în Germania în anul 1899, la uzinele „Krupp”, recepţionează obuzierele cu care urma să fie înzestrate unităţile de artilerie din armata română şi de asemenea să recepţioneze importante cantităţi de explozibil. In această perioadă, maiorul Grigorescu este recunoscut ca fiind cel mai competent specialist român în acest domeniu.

                    Sarcofagul generalului Eremia Grigorescu în centrul Mausoleului de la Mărășești 

             A fost avansat la gradul de locotenent colonel, în anul 1902, iar din 1904 până în 1905, a lucrat în Ministerul de Război la Direcţia artilerie. In 1906 este numit comandant al Brigăzii 3 artilerie până în 1907, când devine comandant şi profesor de algebră superioară la Şcoala militară de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti. In anul 1910 a fost avansat colonel, iar începând cu anul 1913 este director al personalului din Ministerul de Război. Din 1915 este comandantul Diviziei 14 infanterie, iar ulterior, în acelaşi an, comandantul Diviziei 15 infanterie. La 1 noiembrie 1915 este avansat general de brigadă.
             Divizia 15 infanterie, dislocată iniţial la graniţa cu Bucovina, a fost trimisă în Dobrogea, unde acţiunile militare se desfăşurau în defavoarea armatei române.

                                                 Chipiul generalului Eremia Grigorescu 

            Intre 3 şi 24 septembrie 1916 participă la luptele crâncene din sudul Dobrogei, rezistând eroic la ofensiva forţelor bulgaro-germane conduse de faimosul general von Mackensen, supranumit Spărgătorul de fronturi. La 24 septembrie 1916, Divizia sa fost transferată în defileul Oituz şi la 11 octombrie a intrat în contact cu trupele germene care intenţionau să intre prin defileu. In această situaţie se constituie grupul Oituz-Vrancea, compus din trei divizii care a fost puse sub comanda generalului de brigadă Eremia Grigorescu. Grupul reuşeşte să facă faţă atacurilor furibunde ale forţelor germane. Generalul Grigorescu a condus personal acţiunile şi a lansat cunoscuta deviză „pe aici nu se trece”, rezistând celor cinci divizii inamice, dintre care trei de cavalerie. Aici Divizia 15 infanterie a fost supranumită Divizia de fier.

                                        Bustul generalului Eremia Grigorescu - Timișoara 

Generalul Eremia Grigorescu decorând ostașii

             In primăvara anului 1917, pe timpul când armata română pregătea ofensiva de la Nămoloasa, generalul Grigorescu a fost mutat la comanda Corpului 6 Armată şi avansat general de divizie. La sfârşitul lunii iulie 1917 a fost numit la comanda Armatei I-a română şi a adresat armatei deviza "Nici pe aici nu se trece". Conducând la bătălia de la Mărăşeşti a forţat trupele feldmareşalului von Mackensen să bată în retragere şi a năruit, în acest mod, planurile comandantului german de a ocupa Moldova şi de a înainta în regiunile agricole din sudul Ucrainei. Pe de altă parte, bătăliile de la, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz (1917) au fost singurele victorii certe realizate pe frontul de est, în anul 1917, de forţele Antantei.

                                           Regina Maria și generalul Eremia Grigorescu 

La terminarea războiului, în primăvara anului 1918, generalul Eremia Grigorescu a fost avansat la gradul de general de corp de armată, iar la 11 noiembrie, în aula Universităţii din Iaşi, i-a fost înmânată o sabie pe care erau înscrise nume glorioase ca: Oituz, Panciu şi Mărăşeşti. Mulţumind, generalul Grigorescu a spus: „Nu am făcut de cât să execut un ordin. Mi s-a ordonat să nu las inamicul să treacă şi l-am oprit.”

                                     Locuința din București a generalului Eremia Grigorescu 

               In luna octombrie, când generalul de corp de armată Constantin Coandă a fost învestit de regele Ferdinand cu formarea noului guvern, generalul Grigorescu a fost numit ministru de război. A ocupat acest post numai o lună, în care a adus o multitudine de îmbunătăţiri în organizarea noii armate care acum avea în vedere şi pe militarii din teritoriile foste ocupate de inamic şi care fuseseră demobilizaţi, în conformitate cu prevederile păcii de la Buftea. De asemenea s-a ocupat de refacerea instalaţiilor petrolifere şi a altor obiective distruse de inamic. A încetat din viaţă la Bucureşti şi a fost înmormântat, la dorinţa lui, la Mărăşeşti, în mijlocul soldaţilor care s-au jertfit în bătăliile de pe aceste meleaguri.

DISPUTA GENERALILOR AVERESCU ȘI PREZAN 3 BBB X

     

             După Consiliul de Război de la Periş şi operaţia de la Flămânda, Armata de Nord, comandată de generalul Prezan a continuat acţiunile la vest de munţi, asigurându-şi, în perioada 21 august/3 septembrie – 28 august/10 septembrie 1916, controlul asupra văilor superioare ale Oltului şi Mureşului. Ulterior, până la 13/26 septembrie 1916, comandamentul armatei a urmărit să-şi consolideze flancul drept pentru a realiza cooperarea cu vecinul de aici, Armata a IX-a rusă. In acelaşi timp, având în vedere că Armata a II-a a angajat  bătălia de la Olt, Armata de Nord a primit misiunea să continue acţiunile ofensive la flancul său stâng pentru a fixa cât mai multe forţe ale adversarului şi a realiza joncţiunea cu vecinul din stânga.

               Chiar dacă s-a conformat ordinului primit, generalul Constantin Prezan n-a mai putut sprijini eficient Armata a II-a, care s-a retras treptat pe vechea frontieră. Acelaşi lucru l-au făcut şi marile unităţi ale Armatei de Nord, care, la sfârşitul lunii septembrie, au trecut la apărare pe aliniamentul de plecare de la 15/28 august 1916. Ca o apreciere generală, Armata de Nord a fost singura din cele patru care şi-a îndeplinit, în cea mai mare măsură, misiunile încredinţate. Generalul Prezan şi statul său major nu au făcut greşeli serioase, conducerea marilor unităţi fiind asigurată în condiţii corespunzătoare pentru vreme de război.

          După încheierea operaţiei de la Flămânda, generalul Averescu a revenit în fruntea Armatei a II-a, condusă dezastruos de generalul Grigore Crăiniceanu. El a reuşit să restabilească disciplina şi moralul, astfel că trupele din subordine au rezistat tuturor atacurilor inamice din lunile octombrie-noiembrie 1916. Pe timpul “bătăliei trecătorilor”, Marele Cartier General a creat, la 1/14 octombrie 1916, o nouă structură de comandament, Grupul de armate “Nord”, compus din Armata a II-a şi Armata de IV (de Nord), comandant fiind desemnat generalul Alexandru Averescu. O asemenea măsură, care făcea din generalul Prezan subordonatul lui Averescu, nu putea fi eficientă pe plan militar, disputa dintre cei noi cunoscând noi episoade fierbinţi. Ea nu se justifica din punct de vedere al situaţiei operative, cele două armate acţionând pe direcţii divergente. Armata a IV-a, dispusă în Carpaţii Orientali, apăra Moldova, iar Armata a II-a acoperea Capitala şi sudul ţării. Intre ele erau Munţii Vrancei şi un interval de circa 100 de km, fapt care făcea dificilă cooperarea. Măsura, se pare, a fost dictată de necesitatea protejării orgoliului lui Alexandru Averescu, care, în săptămânile anterioare, fusese comandant al Grupului de armate “Sud”. După încheierea operaţiei de la Flămânda, el a revenit la comanda Armatei a II-a, iar prin crearea noii structuri s-a dorit menţinerea poziţiei anterioare, cea de comandant al unui grup de armată.

             Pentru coordonarea acţiunilor Averescu s-a întâlnit, la Bacău, cu Prezan, fapt, în sine, semnificativ, întrucât şeful s-a deplasat la subordonat şi nu invers. De altfel, generalul Prezan se considera, în continuare, subordonat Marelui Cartier General şi evita conlucrarea cu Averescu. Acest procedeu l-a nemulţumit profund pe comandantul Grupului de armate “Nord”, care, la 8/23 octombrie 1916, a notat în jurnalul său: “Am cerut explicaţiuni Armatei de Nord asupra situaţiunii şi asupra procedeului de a raporta direct Marelui Cartier General, fără ca să am cea mai mică cunoştinţă de cele petrecute. Generalul Prezan s-a formalizat, şi-mi răspunde, în termeni înţepaţi, lăsând a se înţelege că el ca, comandant de armată şi pe baza ordinelor ce are, poate corespunde direct cu cartierul general şi eu dacă voiesc să ştiu ce se petrece la armata lui, (care, momentan, era pusă sub comanda mea) să mă adresez Marelui Cartier.”

             De data aceasta generalul Averescu avea dreptate, acţiunea lui Prezan putând fi catalogată drept insubordonare după toate regulile militare. El avea obligaţia legală să se adreseze superiorului său, indiferent de sentimentele sale faţă de comandantul Grupului de armată. Diagnosticul pus de Alexandru Averescu, deşi venea din partea unui “rebel”, era absolut corect. “Să ne mai mirăm, scria el, de destrăbălarea care domneşte în rânduri?!… Este o stare de lucruri generală tristă, foarte tristă, tocmai pentru că este generală!”  Trebuie menţionat că peste câteva luni, în timpul bătăliei de la Mărăşti (1917), va fi rândul lui Prezan să se plângă de insubordonarea lui Averescu. Trebuie spus că de această situaţie nedorită s-a făcut vinovat şi Marele Cartier General, care a continuat să lucreze direct cu armatele, lăsând impresia că Grupul de armate “Nord” este doar o structură de circumstanţă. Acest fapt a sporit bănuielile comandantului Armatei a II-a că este permanent “lucrat” de mai marii zilei, favoritul acestora fiind Prezan.

              Spargerea frontului la Jiu de către trupele germane şi forţarea Dunării de către gruparea condusă de von Mackensen au creat o situaţie foarte grea pentru România. In atari condiţii, după îndelungi deliberări s-a ajuns la organizarea apărării Capitalei, printr-o ingenioasă manevră pe direcţii interioare. Organizarea “Bătăliei Bucureştiului” sau a operaţiunii de pe “Neajlov-Argeş”, cum a mai fost denumită, a fost încredinţată generalului Prezan. Generalul Averescu nu a fost consultat în privinţa acestei bătălii hotărâtoare, cum o numea I. G. Duca, şi a avut aprecieri critice asupra ideii. El considera că angajarea majorităţii forţelor de care dispunea România era riscantă, iar planul operaţiei l-a considerat utopic.

              Pe acest fond, disputa dintre cei doi a înregistrat un nou episod, cu prilejul schimbării şefului Marelui Stat Major, generalul Dumitru Iliescu, care girase funcţia până atunci, fiind total compromis. La 3/15 decembrie, în această funcţie a fost numit rivalul lui Averescu, Constantin Prezan, decizia fiind luată de regele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu şi generalul Henri Mathias Berthelot. Aceştia cunoşteau bine ambiţiile politice ale lui Averescu, dorinţa sa de a ieşi totdeauna în prim plan, nemulţumirile vechi faţă de primul ministru care îl înlăturase din guvern într-un mod total inadecavat, relaţiile inamicale cu Misiunea Militară franceză şi şeful acesteia. Revolta sa din Notiţe este cât se poate de evidentă. „Chiar şi acum – scria Averescu – când apa a trecut şi de gât, se numeşte un şef de Stat Major al armatei, un ofiţer merituos în armata geniului, dar care nu a servit măcar o zi în Statul Major“.

           Examinând lucid situaţia, poate aprecia că înlocuirea lui Dumitru Iliescu din funcţie şi aducerea lui Constantin Prezan au fost soluţii binevenite în acel context. Generalul Prezan nu avea studiile, cultura şi talentul lui Alexandru Averescu, dar s-a dovedit un militar destoinic. In fond, campania din 1916 a impus două personalităţi militare, Averescu şi Prezan. Ambii au fost comandanţii cu cele mai bune rezultate, armatele lor neînregistrând insuccese mari pe front. Ambii au fost în fruntea unor iniţiative majore de a schimba cursul nefavorabil al evenimentelor. Averescu a organizat manevra de la Flămânda, iar Prezan a condus armatele române în „bătălia Bucureştilor“ . Ambele au avut la bază idei ingenioase şi ambele au fost pierdute, din cauza situaţiei generale a frontului, dar şi a unor erori de execuţie, neluarea măsurilor pentru nimicirea flotei austro–ungare, în cazul manevrei de la Flămânda, pierderea planului de operaţii în cazul bătăliei Bucureştilor, la care s-a adăugat comportarea lamentabilă a Diviziei 2/5, comandată de Alexandru Socec. 

             Confruntarea dintre cei doi valoroşi generali s-a terminat cu un rezultat de egalitate, negativ pentru România. Trebuie spus că generalul Constantin Prezan a dovedit în toată perioada cât a condus Marele Stat Major (Marele Cartier General) reale calităţi de comandant şi de stat major. Măsurile luate de el după terminarea campaniei din toamna anului 1916 şi pregătirea celei din vara anului 1917 s-au dovedit eficiente. In pofida acestei realităţi, nerecunoscută vreodată de Alexandru Averescu, supărarea şi ranchiuna faţă de nedreptatea comisă la adresa persoanei sale au rămas constante, nu numai pe perioada războiului, ci şi în anii următori. La 25 iunie 1930 ambii au fost ridicași la rangul de mareșali de catre regele Carol al II-lea.

DISPUTA GENERALILOR AVERESCU ȘI PREZAN 1 BBB X

          Alexandru Averescu şi Constantin Prezan sunt cele mai ilustre personalităţi militare româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea, afirmate plenar în timpul Primului Război Mondial. Recunoscând meritele şi valoarea lor deosebită, regele Carol al II-lea i-a avansat, la 25 iunie 1930, la gradul de mareşal, treapta cea mai înaltă în ierarhia militară. Dar, de-a lungul carierei lor, cu deosebire în anii războiului, cei doi generali au fost într-o permanentă dispută. Ea a avut ca obiect opinii şi soluţii divergente faţă de unele probleme strategice ale României în acei ani de mari încercări, Dar animozităţile au plecat şi de la structura sufletească şi caracterele atât de diferite ale celor doi protagonişti. Din ecuaţie nu trebuie omisă nici o anumită influenţă a factorului politic, Alexandru Averescu fiind apropiat, o vreme, cercurilor conservatoare, iar liberalii având o încredere mai mare în generalul Constantin Prezan.

      La data declanşării conflagraţiei mondiale, Alexandru Averescu şi Constantin Prezan erau personalităţi militare bine conturate şi cu carieră remarcabilă în spate. Ambii erau generali de divizie şi comandanţi de corp de armată, cea mai înaltă structură organizatorică a armatei române în timp de pace. Alexandru Averescu era comandantul Corpului 1 armată, cu sediul la Craiova, iar Constantin Prezan pe o funcţie similară la Corpul 4, de la Iaşi. Dar drumul lor în ierarhia militară, până la acest nivel, a fost în mare parte, diferit.

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, de lângă Ismail, în sudul Basarabiei, teritoriu ce fusese retrocedat Moldovei prin Tratatul de pace de la Paris (1856) ce punea capăt războiului Crimeii (1853-1856). După studii în localitatea natală şi Bucureşti, el s-a înscris ca voluntar în războiul de independenţă, dar calităţile şi performanţele sale pe câmpul de luptă au fost cu totul modeste, astfel că, la sfârşitul ostilităţilor, el a hotărât să renunţe la haina militară. In cele din urmă, la sugestia căpitanului Negel, fostul său comandant, s-a angajat ca subofiţer, dar, nici în această postură, nu a ieşit în evidenţă. In anii 1879-1881 a urmat Şcoala divizionară pentru subofiţeri, la Mânăstirea Dealu, pe care a terminat-o ca şef de promoţie. Nevoia de cadre a determinat ca autorităţile de atunci, în baza unei legi speciale, să acorde gradul de sublocotenent absolvenţilor acestei şcoli. La 15 iulie 1881, proaspătul  sublocotenent Alexandru Averescu a fost repartizat la Regimentul 1 roşiori din Constanţa, după care a fost mutat la Regimentul 6 călăraşi din Focşani. Timp de doi ani (1884-1886), a urmat cursurile Şcolii Superioare din Război din Torino, obţinând rezultate foarte bune. In Italia a cunoscut-o pe Clotilda Caligaris, care i-a devenit, ulterior, o devotată şi discretă soţie.
          Reîntors de la studii, Alexandru Averescu a avansat în grad (căpitan - 1889; maior – 1894; locotenent-colonel – 1898; colonel - 1901), ocupând diverse funcţii în Marele Stat Major sau în unităţi militare. Cea mai importantă dintre ele a fost cea de comandant (director) al Şcolii Superioare de Război (1894-1896), instituţie de învăţământ superior creată în 1889. Stagiul aici l-a propulsat ataşat militar la Berlin (1896-1898), post important, întrucât România era membră, din 1883, a Triplei Alianţe, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Revenit în ţară, a fost numit la comanda Regimentului 4 roşiori şi apoi a Brigăzii 1 roşiori.
           Intrarea în viaţa politică a generalului Alexandru Averescu (fusese avansat în acest grad la 10 mai 1906) a avut loc într-un moment dramatic – marea răscoală din 1907. In acel moment la putere se afla Partidul Conservator, condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino, cu generalul Gheorghe Manu la ministerul de război. Depăşiţi, conservatorii au cedat locul unui guvern liberal, în frunte cu D.A. Sturdza, la interne fiind Ion I. C. Brătianu. In această formulă guvernamentală, generalul Alexandru Averescu a fost impus de regele Carol I ca ministru de război. Cu spiritul său metodic Averescu a reuşit să redreseze lucrurile, fapt ce i-a adus o primă şi importantă recunoaştere naţională, el fiind considerat de mulţi, ca salvator al patriei şi al dinastiei, ambele trecând printr-un moment foarte greu. Dar, în acelaşi timp, ca urmare a acestei acţiuni, Averescu nu a fost scutit de reproşuri în carieră, mai ales în cea politică, şi acuze în posteritate. In timpul mandatului său, Alexandru Averescu a promovat şi o reformă a armatei, reducând serviciul militar şi renunţând la structurile teritoriale, devenite anacronice. Incomod pentru liberali, el a fost debarcat fără menajamente de Ion I. C. Brătianu, noul lider ce l-a înlocuit pe D.A Sturdza la şefia P.N.L.
           Se părea că steaua lui Averescu pălea, dar venirea conservatorilor la putere, îl va propulsa în funcţia de şef al Marelui Stat Major, pe care a exercitat-o în perioada 1911-1913. In această calitate, el a organizat campania armatei române la sud de Dunăre (1913), prin care s-a pus capăt celui de la Doilea Război Balcanic.
              Trei concluzii a tras Averescu din aceşti ani. Prima dintre ele era că postura de şef al Marelui Stat Major i se potrivea cel mai bine, el făcând eforturi pentru a reveni în fruntea acestei instituţii. In al doilea rând, el a păstrat convingerea că destinul militar al României se va împlini printr-o acţiune în Balcani. De aceea, în perioada neutralităţii, Averescu va susţine că lovitura principală a armatei române să fie dată, la intrarea în Marele Război, la sud de Dunăre, şi nu la nord. In al treilea rând, relaţia cu principele moştenitor Ferdinand, comandant suprem al armatei în campania din 1913, a fost rece, temperamentele şi caracterele celor doi fiind diferite. Acest fapt a avut repercursiuni importante asupra carierei militare a generalului Alexandru Averescu, după ce Ferdinand a ocupat tronul.

                De partea cealaltă se afla Constantin Prezan, mai tânăr cu doi ani, fiind născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov. Acesta a urmat şcoala primară în satul natal, apoi a studiat la Şcoala fiilor de militari din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1878. S-a înscris, apoi, la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie, obţinând tresele de sublocotenent doi ani mai târziu, la 1 iulie 1880. In toamna anului 1880, împreună cu alţi 20 de colegi infanterişti, Constantin Prezan a fost mutat la Batalionul 2 geniu din Bucureşti. Timp de aproape două decenii, el a urmat o carieră în această armă de care a fost foarte legat. Conform reglementărilor din epocă, tânărul Prezan a urmat timp de doi ani (1881-1883), Şcoala specială de ofiţeri de artilerie şi geniu, recent înfiinţată. Directorul instituţiei, colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican, îl aprecia, la 1 noiembrie 1882, ca fiind “un ofiţer serios, activ, inteligent. Exact la serviciu/…/ Promite a deveni un prea bun ofiţer.”
              In urma unui concurs, ministrul de război, nimeni altul decât Ion C. Brătianu, care era şi primul ministru al ţării, a propus regelui Carol I, trimiterea lui Constantin Prezan, din Regimentul 1 geniu (fusese mutat în această unitate la 1 aprilie 1882), la studii în Franţa. Timp de trei ani, Prezan a urmat cursurile Şcolii de aplicaţii de artilerie şi geniu de la Fontainebleau de lângă Paris. Demn de semnalat este faptul că, în aceiaşi perioadă, s-a aflat la Paris, la studii, mai întâi ca elev al liceului “Sainte Barbe”, timp de un an, apoi al Şcolii Politehnice (1884-1886) şi Şcolii de poduri şi şosele (1886-1889), Ion I. C. Brătianu, viitorul mare om politic şi prim ministru liberal. Pe timpul şederii în Franţa, Constantin Prezan şi Ion I. C. Brătianu s-au cunoscut, ceea ce va uşura colaborarea lor atât de fructuoasă din anii Primului Război Mondial.
         Revenit în ţară (1886), Constantin Prezan a urcat treptele carierei militare, fiind avansat succesiv căpitan (1887), maior (1892), locotenent-colonel (1895), colonel (1901), general de brigadă (1907). A fost profesor la Şcoala Specială de Ofiţeri de artilerie şi geniu, comandant de batalion în cadrul Regimentului 1 geniu, şef de sector la ”Cetatea Bucureşti”. In perioada 1895-1901 a fost ofiţer adjutant al Casei Regale, detaşat pe lângă principele moştenitor Ferdinand, după care a preluat comanda Regimentului 7 Racova nr. 25, cu sediul la Vaslui. Era legat de aceste locuri deoarece achiziţionase, în 1897, de la avocatul A. Livaditi, moşia Schinetea din comuna Dumeşti, judeţul Roman. A comandat succesiv Brigada 13 infanterie, Divizia 10 infanterie, Divizia 7 infanterie, primind, în 1914, comanda Corpului 3 armată şi, apoi, a Corpului 4 armată, mare unitate pe care a comandat-o în timpul neutralităţii.