BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘEȘTI - 24 IULIE-21 AUGUST 1917 (II)

      Desfasurarea evenimentelor pe timpul bataliei de la Marasti a determinat schimbarea planurilor de campanie ale fortelor ce se confruntau pe frontul roman. Comandamentul german, care fusese silit sa-si consume o parte din fortele destinate ofensivei pentru a restabili situatia din zona Vrancei, a conceput un nou plan potrivit caruia lovitura principala a Armatei 9 germane se muta din sectorul Namoloasa in sectorul Marasesti. Aici inamicul isi propunea ca printr-o operatie ofensiva de mare amploare sa realizeze un cap de pod la est de Siret, in timp ce grupul Gerock 3 din Armata 1 austro-ungara trebuia sa treaca la ofensiva in sectorul Oituz.
Intrucat, fata de noua situatie, aparuse necesitatea unor modificari ale dispozitivului defensiv, comandamentul romano-rus a ordonat efectuarea unor regrupari si inlocuiri ale marilor unitati romane si ruse. Declansarea ofensivei inamice a surprins fortele celor doua armate tocmai in cursul acestor regrupari.
Pe plan valoric cantitativ, in batalia de la Marasesti s-au confruntat urmatoarele forte: inamicul (Armata 9 germana) dispunea de 102 batalioane de infanterie, 10 escadroane si 213 baterii de artilerie, dintre care 31 grele; cele doua armate aliate (1 romana si 4 rusa) aveau impreuna 142 batalioane, 70 escadroane si 136 baterii, dintre care 17 grele. Dupa cum se vede, pe frontul de ofensiva inamicul avea superioritate numai in artilerie. El a reusit insa ca in sectorul de rupere, larg de circa 12 km, sa concentreze un numar insemnat de unitati si guri de foc, realizand densitati superioare trupelor aflate in aparare.
Ofensiva Armatei 9 germane, pe directia Focsani-Marasesti-Adjud, s-a declansat in dimineata zilei de 24 iulie 1917, dupa o intensa pregatire de artilerie. In primul esalon si pe directia loviturii principale a atacat Corpul 1 armata german care a reusit sa strapunga apararea Diviziei 34 ruse silind-o sa se replieze spre nord. Succesul ce se contura pentru inamicul dezlantuit a fost de scurta durata, deoarece, in spatele fortelor ruse ce se retrageau, Divizia 5 infanterie romana reusise sa intre in pozitie.

Dupa o lupta deosebit de indarjita, la care au concurat cu foc de flanc si bateriile romane de pe malul de est al Siretului, inaintarea fortelor germane a fost oprita. Reluat in ziua urmatoare, 25 iulie, atacul inamicului din sectorul Doaga a fost zdrobit de trupele Diviziei 5 infanterie, care printr-o curajoasa lupta la baioneta au recucerit satele Doaga si Strajescu.
O pagina de stralucita bravura din istoria razboiului nostru de reintregire nationala au inscris in acea zi ostasii Regimentului 32 Mircea. Sfidand ploaia de gloante si de obuze cu care ii improsca inamicul, superior ca numar, soldatii acestui viteaz regiment s-au avantat, numai in camasi, cu manecile suflecate si capetele descoperite, intr-un viguros contraatac la baioneta. Surprinsi de aceasta neasteptata aparitie ca si de impetuozitatea actiunii romanilor, dusmanii s-au retras in dezordine pe pozitiile de plecare. Cu acelasi elan au luptat la baioneta si ostasii Regimentului 3 vanatori care au respins inamicul ce atacase satul Doaga. Rezistenta deosebit de darza opusa de trupele romane inca din primele zile ale ofensivei dusmane asilit comandamentul german sa renunte la intentia de a forta Siretul si sa paraseasca directia initiala a loviturii principale, mutand-o mai spre vest.
In zilele de 26 si 27 iulie s-au desfasurat lupte crancene in sectorul Diviziei 9 infanterie, de-a lungul liniei ferate Marasesti-Cosmesti. Beneficiind de focul artileriei de toate calibrele si folosind gaze toxice de lupta, trupele germane au reusit, cu pretul unor mari pierderi, sa realizeze o patrundere de 3-4 km. Intrata in dispozitiv in noaptea din ajunul luptei, Divizia 9 infanterie a trecut la contraatac cu regimentele 34 Constanta si 36 infanterie. Inclestarea cu inamicul a fost atat de sangeroasa incat dupa o de lupta, in care au fost folosite, deopotriva, mitraliera, grenada si baioneta, cele doua viteze regimente pierdusera mai mult de 2/3 din efective. In acest sector al luptelor cade ca un erou datorie insusi comandantul Regimentului 36, colonelul Ioan Georgescu, care, desi ranit la brat si la genunchi, continua sa conduca contraatacul pana ce un glont vrajmas i-a strapuns pieptul. Dureroasa jertfa a romanilor nu a fost zadarnica: dusmanul a fost scos din pozitiile ce le cucerise si aruncat cu mari pierderi pe valea Susitei.
In ziua urmatoare, la 28 iulie, diviziile 5 si 9 infanterie, impreuna cu doua divizii ruse, au executat o contralovitura in lungul caii ferate Marasesti-Focsani, cu scopul de a reface apararea pe limita dinainte. Desi acest obiectiv nu a putut fi atins, actiunea trupelor romane a contribuit la diminuarea capacitatii ofensive a fortelor germane, lucru recunoscut chiar de generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane. Neputand strapunge apararea organizata de diviziile 5 si 9 romane in fata Marasestilor, comandamentul inamic a schimbat din nou lovitura principala pe stanga, in fasia Corpului 18 armata german, pe care 1-a intarit cu un corp alpin. Cu forte sporite el a reusit in zilele de 29 si 30 iulie sa inainteze in zona de jonctiune a trupelor ruse si romane, cucerind mai multe localitati, printre care si Panciu. Dupa lupte grele, care au durat pana in seara de 3 august, trupele noastre au reusit sa opreasca pe inamic. Rolul hotarator in reusita acestor actiuni 1-au avut diviziile romane 10 si 13 care sub focul ucigator al artileriei germane au inlocuit trupele ruse ce paraseau in deruta pozitia. In lupta sangeroasa de la Chicera, capitanul Vasile Serbanescu, comandantul unei companii de mitraliere din Regimentul 38 infanterie, conducea personal o sectie care inainta in prima linie a valului de asalt, secerand randurile dusmane si cautand sa iasa pe creasta dealului. Unul dupa altul au cazut toti servantii, ultimul fiind bravul ofiter, mort cu degetul pe tragaciul mitralierei. Toate asalturile trupelor germane s-au dovedit zadarnice. Liniile romanilor dintre vaile Susitei si Zabrautului n-au mai putut fi clintite.
Numirea la comanda Armatei 1 romane a generalului Eremia Grigorescu, in locul generalului Cristescu, a avut consecinte pozitive asupra moralului efectivelor noastre. El condusese cu pricepere si energie apararea pasului Oituz in toamna anului 1916, iar celebra sa deviza, devenita acum, in fata Marasestilor, „Nici pe aici nu se trece !" insufla incredere in victorie ostasilor romani.
Dupa doua zile de relativa liniste, folosite de ambele parti pentru regrupari de dispozitiv si odihna trupelor, inamicul a reluat ofensiva cu si mai multa indarjire, mutand din nou lovitura principala in fasia Corpului 1 armata german, intarit cu noi forte. Atacul dezlantuit in dimineata zilei de 6 august viza ruperea dispozitivului defensiv roman intre Marasesti si padurea Razoare. Lovitura principala o primea acum Divizia 13 infanterie care avea sa se acopere de glorie in crancena batalie ce a dus-o cu un dusman extrem de puternic si ambitios.
Desi artileria noastra a produs mari pierderi in dispozitivul de atac al inamicului inca pe timpul contrapregatirii, valurile de asalt germane au reusit sa patrunda in prima pozitie de aparare unde s-au angajat violente lupte corp la corp. La centrul dispozitivului Diviziei 13, inamicul s-a apropiat nevazut prin culturile inalte si a asaltat de la mica distanta transeele noastre care suferisera mult din pricina focului artileriei. in zona cotei 100 au intrat in actiune rezervele de regiment, in cadrul carora se gasea si compania de mitraliere comandata de capitanul Grigore Ignat. Ocupand in graba o pozitie de tragere, aceasta subunitate de eroi a ramas neclintita la datorie, producand pierderi considerabile inamicului, pana ce ultimul tragator, comandantul companiei, a cazut rapus de baionetele dusmane. In Inaltul ordin de zi nr. 41 dat de comandantul suprem al armatei romane se spunea: „Capitanul Ignat Grigore, din Regimentul 51/52 infanterie, a fost gasit mort in transee, cu mitraliera in brate, inconjurat de oamenii sai si mormane de cadavre inamice. A luptat ca un brav si tot astfel a si murit... inconjurat de dragostea si devotamentul subalternilor sai care, facand cu piepturile lor zid de aparare in juru-i, i-au dat putinta sa-si manuiasca mitraliera lui draga pana Ia cel din urma cartus".
Cu toate pierderile pricinuite de aparatorii romani, fortele inamice au reusit, atacand in valuri, sa cucereasca o parte din padurea Razoare si sa realizeze o patrundere de circa 2 km in dispozitivu1 Diviziei 13 infanterie. Dusmanul se socotea victorios cand, deodata, batalia lua o intorsatura neasteptata. In acel moment critic, comandantul diviziei, generalul Ion Popescu, arunca in lupta rezervele care nu fusesera angajate, executand un contraatac prin surprindere in ambele flancuri ale pungii realizate de inamic. Atacurile fulgeratoare ale romanilor, care nu mai tineau seama nici de focul ucigator al tunurilor si mitralierelor germane si nici de numarul jertfelor ce sporeau vazand cu ochii, produc panica in randurile dusmanului care se retrage in dezordine. Cea mai mare parte a trupelor Diviziei 115 infanterie germana este nimicita, unii supravietuitori fug inapoi spre pozitiile de pe care plecasera. Ostasii romani sunt hotarati sa treaca la ofensiva pentru a alunga cit mai departe pe inamicul demoralizat, dar comandamentul Armatei 1 opreste actiunea si ordona trupelor sa se consolideze pe aliniamentul atins.
Concomitent cu luptele ce se desfasurau pe frontul Diviziei 13 infanterie, o inclestare de forte la fel de apriga avea loc in fasia de aparare a Diviziei 9 infanterie, in fata Marasestilor. Valurile de asalt a doua divizii germane au rupt prima pozitie de aparare si au obligat trupele noastre sa se retraga pe un aliniament ce trecea prin fata garii si pe marginea de sud a orasului Marasesti. Aici voiau sa ajunga dusmanii, dar panza de foc realizata de mitralierele romanilor, unele instalate in cladirea garii, ca si focul de flanc al artileriei de pe malul estic al Siretului, au ridicat un baraj de netrecut in calea agresorilor.
Ziua de 6 august 1917 s-a incheiat cu o grea infrangere suferita de fortele germane cotropitoare in fata zidului de netrecut al eroicilor aparatori romani. In ordinul de zi nr. 90 dat de generalul Eremia Grigorescu catre ostasii Armatei 1 se spunea: „In lupte crancene si vijelioase, inamicul, intreit in numar, in nesatioasa lui pofta de a cuceri si restul din bogatul trup al scumpei noastre Romanii, napustindu-se furios, s-a izbit 12 zile si 12 nopti de vitejia voastra ca de o stanca neclintita. La Susita si Siret ati naruit sfortarile groaznice ale salbatecului dusman, dovedind lumii odata mai mult ca nici pe aici nu se trece. Aci cunoscu generalul german Mackensen ce este infrangerea. Marasesti fu mormantul iluziilor germane... Ziua de 6 august a fost inscrisa de voi cu litere de aur in cartea vitejiei neamului nostru, afirmand in lumea intreaga drepturile lui nebiruite".
Victoria obtinuta de trupele Armatei 1 romane in ziua de 6 august a avut o influenta hotaratoare asupra deznodamantului final al bataliei de la Marasesti. Recunoscand infrangerea suferita in aceasta zi, comandamentul Armatei 9 germane a hotarat sa treaca la aparare in sectorul principal al frontului, renuntand la scopurile ce si le propusese la inceputul ofensivei. O ultima incercare facuta la 15 august in zona Muncelu a fost zadarnicita de actiunea darza a trupelor noastre. In ziua de 21 august 1917 ofensiva inamica a fost definitiv oprita, iar Armata 9 germana a trecut la aparare pe tot frontul.
Batalia de la Marasesti reprezinta cea mai mare si mai insemnata victorie a armatei romane din timpul primului razboi mondial. Ea a dus la zdrobirea ofensivei inamice si zadarnicirea definitiva a planurilor Puterilor centrale de a cuceri intregul teritoriu al tarii si a scoate Romania din razboi. Succesul tactic neinsemnat realizat de armata germana prin patrunderea, pe adancime de circa 8 km intr-un sector cu largimea de 30-35 km a fost platit de inamic cu pretul a 65 000 de soldati si ofiteri morti, raniti si disparuti. Pierderile inregistrate de trupele romane s-au cifrat la 450 de ofiteri si 21000 soldati, morti, raniti si disparuti. La baza acestei victorii stralucite a stat patriotismul ostasilor nostri, factor generator al atator fapte de vitejie si eroism. S-a demonstrat si in aceasta batalie ca soldatul roman, bine inzestrat cu armament si mijloace de lupta moderne, a fost superior soldatului inamic. Mai ales curajoasele sale atacuri si contraatacuri 1a baioneta, de care dusmanul se temea cel mai mult, s-au dovedit irezistibile si 1-au facut cunoscut lumii intregi.
Adversarii de atunci au fost ei insisi nevoiti sa recunoasca eroismul luptatorilor romani. Generalul von Eben, comandantul Armatei 9 germane, scria in darea de seama asupra bataliei de la Marasesti. Armatele ruse si romane s-au batut vitejeste si fiecare sant, fiecare casa, fiecare inaltime au fost aparate vitejeste. La randul sau, generalul von Morgen, comandantul Corpului german, infrant in lunca Siretului, recunostea ca: „Rezistenta inamicului, si in special a romanilor, a fost neobisnuit de indarjita si s-a manifestat prin 61 contraatacuri in cursul celor 14 zi1e de lupte. Ele au dus la ciocniri 1a baioneta si ne-au provocat pierderi foarte mari. Luptele din august au dovedit ca romanii erau adversari redutabili".

      Victoria armatei române la Mărăsesti a avut un puternic ecou peste hotare, fiind apreciată, pe buna dreptate, printre cele mai importante succese ale aliaților împotriva Puterilor Centrale. Exprimând impresia profundă produsă în întreaga lume de bravura ostașilor noștri, ziarul englez „Times" scria la 17 august 1917 că „romanii s-au bătut cu un eroism mai presus de orice laudă. Soldații germani au fost atât de violent atacați, încât aruncau armele pentru a fugi mai iute ca să nu fie făcuți prizonieri. Aceasta este lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în răsăritul Europei".

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘTI - IULIE 1917 BBB X

     In vara anului 1917, de la soldat la general, crescuse dorința de a da piept cu dușmanul, pentru a-1 alunga de pe pământul patriei cotropite și a răzbuna suferințele îndurate. Cu vie emoție au ascultat ostașii noștri vibranta chemare la luptă a comandantului Armatei a II-a romane, generalul Alexandru Averescu, care în ordinul dat în ajunul bătăliei spunea: „Ostași ! A sosit momentul mult așteptat de toată suflarea romanească, de voi insă mai mult decât de oricine, să reluăm lupta pentru a răsturna zăgazul dincolo de care se aud gemetele parinților, fraților, copiilor noștri, sub apăsarea vrăjmasului hrăpăreț. Nu uitați că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă și mai sfântă cauză: pentru izgonirea cotropitorilor din căminele noastre".

                 După o intensă pregătire de artilerie, care a durat două zile, în dimineața de 11 iulie 1917, la ora 4, trupele Armatei a II-a române au declanșat ofensiva împotriva pozițiilor germane și austro-ungare din sectorul Mărăști. Inamicul, care dispunea în această zonă de 21 batalioane de infanterie și 36 escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 mitraliere și 142 guri de foc de artilerie. Iși sprijinea apărarea pe un sistem dezvoltat de lucrări genistice. Fortele Armatei a II-a române totalizau: 56 batalioane și 14 escadroane, dispunând de 448 mitraliere, 228 guri de foc de artilerie (dintre care 52 grele) și 21 de avioane. Raportul de forțe era de 2,7/1 la infanterie; 1,6/1 la artilerie si 2/1 la cavalerie, în favoarea trupelor noastre. Un fapt demn de semnalat era că, spre deosebire de campania anului 1916, acum unitațile Armatei a II-a române aveau aproape de trei ori mai mult armament automat decât inamicul din fața sa.

               Lovitura principala a Armatei a II-a române a fost dată cu Corpul 2 armata care a reușit, printr-un vijelios atac al infanteriștilor săi, să rupă prima poziție de apărare a inamicului, obligându-1 să se retragă la sud-vest de raul Sușița. Deosebit de crâncene au fost luptele duse de ostașii din regimentele 2 vânători și 4 infanterie pentru zdrobirea rezistențelor inamice de pe dealul Mărăști, puternic organizat pentru defensivă. Aici au fost angajate înverșunate lupte la baionetă, care 1-au silit pe dușman să părăsească prima poziție de apărare. In vremea aceasta, Regimentul 22 infanterie, printr-un curajos atac de front, combinat cu o manevră de învăluire, pe la nord, a cucerit satul Mărăști, zdrobind prin lupte corp la corp, duse și pe timpul nopții, rezistențele dușmane. Concomitent cu ofensiva Armatei a  II-a române, a trecut la acțiune și dreapta Armatei a IV-a ruse, ale carei trupe, până în seara zilei de 11 iulie, au cucerit dealul Momâia și satul Voloscani. Prima zi de ofensivă a forțelor române și ruse s-a încheiat cu un important succes. Poziția defensivă a inamicului a fost ruptă într-un sector larg de peste 20 km, trupele germane și austro-ungare fiind silite să se retragă pe un nou aliniament.
              In zilele urmatoare, ofensiva Armatei 2 române a continuat cu aceeași impetuozitate. Intrucât noua linie defensivă a inamicului se stabilise pe un șir de înaltimi care îi asigurau o anumită tărie, așa cum erau dealurile Arșita, Teheraele, Rachițasele, comandantul armatei, generalul Alexandru Averescu, a hotărât să introducă în luptă Divizia 1 infanterie aflată în rezervă. Noile poziții defensive inamice au fost atacate și cucerite de trupele române în luptele din 13 și 14 iulie. Sub presiunea ofensivei energice a forțelor noastre, dușmanul a fost silit să părăsească depresiunea Vrancei și să se refugieze în munți, lăsând în urma lui mii de morți, un însemnat număr de prizonieri și o mare cantitate de material de război.
             In ziua de 15 iulie trupele române și-au continuat efortul ofensiv, înfruntând cu vitejie atât greutățile terenului frământat și foarte greu accesibil, cât, mai ales, rezistența înverșunată a unui inamic bine instalat în apărare, cu lucrări genistice amenajate cu mult timp înainte. După lupte de o rară violență, ostașii Diviziei 6 infanterie au reușit să cucerească muntele Sboina Neagră și înălțimile învecinate.
           Succesele repurtate de trupele române în primele zile ale ofensivei au obligat comandamentele german și austro-ungar să ia măsuri urgente de întărire a frontului de la Mărăști, deplasând în aceasta zonă numeroase forțe noi, precum și trei divizii din cele pregătite pentru ofensiva din sectorul Namoloasa.
         Evoluția nefavorabilă a operațiilor militare pe frontul din Galiția și Bucovina, unde trupele ruse începuseră să se retragă sub presiunea forțelor Puterilor Centrale, a determinat comandamentul romano-rus sa efectueze o regrupare și să renunțe la ofensiva care se desfășura atât de favorabil. Astfel, în seara de l9 iulie operațiile ofensive ale Armatei a II-a române au fost oprite, iar unitățile ei au trecut la apărare, extinzându-și fâșia de acțiune spre nord până în valea Doftanei.
            Bătălia de la Mărăști s-a încheiat cu o biruință stralucită a trupelor romane. Acțiunea noastră ofensivă, purtată timp de nouă zile, cu o neasemuită energie, a obligat comandamentele german și austro-ungar să renunțe la planul de campanie inițial și să efectueze importante deplasări de forțe spre zonele periclitate prin ruperea frontului. Bilanțul bătăliei de la Mărăști a fost deosebit de bogat. Rupând apărarea inamică de pe un front de peste 30 km lărgime și pe o adâncime de 20 km, trupele române au eliberat un teritoriu de circa 500 kilometri patrați și au recucerit 30 de localități. Pierderile provocate inamicului s-au cifrat la 2 793 prizonieri, 69 guri de foc, 27 mitraliere, 2 500 puști și o mare cantitate de muniții de artilerie și infanterie. Cateva mii de militari inamici zăceau morți pe văile și dealurile Vrancei.. Victoria Armatei a II-a române nu fusese deloc ușoară. Ea fusese platită cu prețul a 1 469 morți și 3 052 răniți.
            Bătălia de la Mărăști rămâne ca un episod strălucit al luptelor din vara anului 1917, o dovadă grăitoare a creșterii capacității militare a cadrelor de comandă ca și a elanului și vitejiei soldatului român. Acest prim examen la care au fost supuse trupele noastre dupa reorganizarea lor a fost trecut cu succes. O contribuție notabilă la victoria de la Mărăști a adus-o populația civilă din zona luptelor, care a furnizat trupelor informații despre inamic și le-a călăuzit pe poteci de munte necunoscute de dușman pentru a cădea prin surprindere în flancul și spatele pozițiilor acestuia.

   

REFACEREA ȘI REORGANIZAREA ARMATEI ROMÂNE 1917 BBB X

              In iarna și primăvara anului 1917 în Moldova s-a desfășurat o activitate febrilă pentru reorganizarea armatei române și refacerea potențialului ei de luptă. In condiții excepțional de grele, când o mare parte din teritoriul țării era cotropit de inamic, când bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unitaților militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și sacrificii. Hotărâte să înfrângă cu orice preț pe dușman și să elibereze teritoriul cotropit, masele populare au suportat cu bărbăție toate lipsurile, au învins toate greutățile și au asigurat forțelor armate ale țării tot ce le era necesar.
           La nivelul conducerii forțelor romano-ruse, dispuse pe frontul din Moldova, din Bucovina până la Marea Neagră, comanda supremă a revenit regelui Ferdinand al României, dar frontul românesc era subordonat Comandamentul suprem aliat din răsărit, în frunte cu țarul Nicolae al II-lea. Adjunctul lui Ferdinand era generalul rus V. V. Zaharov, iar din mai 1917 generalul D. G. Scerbacev. Sef al Marelui Cartier General roman a fost numit generalul C. Prezan.
            Cu armamentul existent si cu cel primit de la aliați s-au putut înzestra 15 divizii de infanterie și două de cavalerie, comparabile ca valoare cu marile unități germane, cu care trupele române aveau să se măsoare curând. Cu avioanele noi primite din Franta ,a fost reorganizată și înzestrată aeronautica română. O contribuție importantă la reorganizarea și instruirea superioară a armatei noastre au adus-o și ofițerii din Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, trimisă la cererea guvernului român. Unii dintre ei au luptat și au cazut alături de ostașii români în marile bătălii din vara anului 1917.
           In tot cursul iernii și primăverii anului 1917, paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a unităților și marilor unități s-a continuat instruirea trupelor si a cadrelor de comandă, urmărindu-se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și ,mânuirea noului armament din dotare (mitraliere, puști-mitralieră, grenade, diverse tipuri de guri de foc de artilerie etc.).
                 Printr-un suprem efort al intregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioadă relativ scurtă, armata română să-și schimbe complet înfățișarea. Constituită acum din mari unități omogene ca structură, dotare și instruire a efectivelor, dispunând de armament automat modern și în cantități suficiente, precum și de o artilerie puternică, armata română a devenit o forță capabilă să desfășoare operații ofensive și de aparare de mare amploare pe teritoriul național. Pe bună dreptate, ziarul italian „Corriere della Sera" aprecia că armata română „nu este cu nimic mai prejos decât oricare din armatele marilor puteri aliate".
             Comparabile cu unitățile germane și austro-ungare pe planul organizării și înzestrării pentru luptă, trupele române erau net superioare acestora prin moralul lor înalt. Soldații și ofițerii români erau plini de încredere în victoria finală, hotărâți să nu precupețească nici un sacrificiu pentru a-și elibera căminele cotropite. Caracterizand armata română refăcută, poetul Octavian Goga scria în acele zile: „O oaste nouă, mai vartoasă ca cea dintăi, încercată. de război și cu brațul greu de răzbunare, o oaste care e mândria țării, așteptă cu sete ordinul de înaintare. Niciodată n-a fost în sufletul românesc mai multa încredere și mai multă îndârjire".
           In provinciile românesti din Austro-Ungaria, romănii au simțit din plin consecințele războiului, dând jertfe mari și participând activ la efortul general românesc de eliberare și întregire națională. Ei au fost mobilizați și trimiși în primele linii ale fronturilor austro-ungare, unde au plătit un greu tribut de sânge pentru o cauză straină. In Transilvania și Banat au fost mobilizați circa 500 000 de români (5,5% din forțele imperiului), din care 92,6% au fost trimiși direct pe front, iar din aceștia 20% s-au pierdut morti, disparuti si invalizi, adica circa 3% din populatia română din Transilvania. In ciuda propagandei austro-ungare românii credeau că locul lor era în armata română și alături de România. Peste 100.000 de români ardeleni și bucovineni aveau să lupte în cadrul armatei române. Ca masură de protecție împotriva „contaminării" militarilor români cu ideile românismului și a dezertărilor peste Carpați Comandamentul austro-ungar a retras pe alte fronturi unitățile cu majoritate românească din zonele limitrofe României. In Transilvania și Bucovina măsurile polițienesti antiromânesti au ajuns la cote maxime. S-au intentat mii de procese românilor, altii au fost deportați sau trimiși pe front (Iuliu Maniu–1915). S-au întețit măsurile discriminatorii, de desnaționalizare a românilor. Fruntașii politici au protestat, au înaintat plângeri și memorii la Viena și Berlin solicitând autonomia Transilvaniei, s-au produs revolte, iar ostașii de pe front, cu un „pronunțat și manifest sentiment românesc", protestau în forme proprii: refuzul recrutării, dezertarea și trecerea în România, sau predarea la ruși pe frontul din Galiția.
            După reocuparea Transilvaniei, autoritățile austro-ungare au declanșat un nou val de teroare: arestări, confiscări de averi, interdicții, deportări (3 000 de intelectuali deportați în vestul Ungariei, circa 6 000 de români intemnițați etc.). Starea de spirit a populației românești și a soldaților români devenise „tot mai explozivă". Formarea detașamentelor de voluntari din rândul prizonierilor români din Rusia și venirea lor pe frontul românesc, începand din iunie 1917 au marcat o formă superioară de exprimare a voinței românilor ardeleni și bucovineni pentru eliberare și întregire națională.
            Pentru campania anului 1917, Conferința internațională de la Chantilly hotărâse să se desfășoare operații ofensive de mare amploare pentru rezultate decisive. Pe frontul de răsărit se preconiza scoaterea Bulgariei din război printr-o ofensivă a trupelor române și ruse spre sud, combinată cu o înaintare a forțelor aliate de la Balcani spre nord.
           Raportul de forțe – economic si militar – între cele două mari tabere beligerante începuse să se schimbe în favoarea Antantei, mai ales odată cu intrarea Statelor Unite în război (aprilie 1917). Planurile de campanie pentru anul 1917 ale celor două tabere beligerante preconizau, și de o parte și de cealaltă, mari operații cu caracter ofensiv. Comandamentul romano-rus a elaborat un plan de campanie care prevedea trecerea la ofensivă, astfel: în zona Nămoloasa urma să se execute lovitura principală cu Armata a I-a română și cu dreapta Armatei a VI-a ruse; lovitura secundară trebuia dată la Mărăsti, cu Armata a II-a română și cu dreapta Armatei a IV-a ruse. Ulterior, prin. înaintarea concentrică a forțelor române și ruse spre vest si nord-vest, urma sa fie încercuită și nimicită Armata a IX-a germană.
           Comandamentul Puterilor Centrale își propusese în planul său de campanie să nimicească forțele romăne și ruse din Moldova, să cotropească întregul teritoriu al țării și să-și deschidă drum spre Ucraina și spre porturile rusești de la Marea Neagră. In acest scop el intenționa să execute o lovitură puternică dinspre nord, din Galiția și Bucovina, combinată cu ofensiva Armatei a IX-a germane în zona Nămoloasa, care după ruperea apărării noastre de pe Siret, trebuia să dezvolte inaintarea spre nord.
Bătăliile care s-au desfășurat pe teritoriul Moldovei în vara anului 1917 au spulberat definitiv planurile comandamentului german și austro-ungar.