GRIGORE AL III-LEA GHICA - DOMNITOR FANARIOT

      Grigore III Ghica a fost fiul lui Alexandru Ghica şi al Elenei Evraghioti. Tatăl său “om de fire şi arătos” ocupase postul de mare dragoman timp de 15 ani (1726-1741). În decembrie 1739, cu prilejul încheierii cu succes a Păcii de la Belgrad, în urma căreia Oltenia era restituită Ţării Româneşti, el primea titlul de exaporit (consilier de taină) pentru iscusinţa de care dăduse dovadă la tratativele de pace. Insă doi ani mai târziu, în februarie 1741, Alexandru Ghica, în urma intrigilor de la Poartă este decapitat. Văduva lui, Elena, a  rămas pe drumuri cu trei copii, o fată, Ecaterina, şi doi băieţi, Dumitru şi Grigore. Averea le fusese confiscată, aşa că a trebuit să trăiască din mila străinilor
          Grigore a trăit şi a fost educat la Pera, în casa baronului H. Penkler, internunţiul Vienei la Poartă. Neamţul a găsit în acest copilIn august 1758 este numit mare dragoman al Porţii, funcţie pe care o calităţile trebuitoare pentru a face din el un jeune de langue, un traducător din care se năşteau dragomanii şi mai apoi Voevozii. A rămas în casa Penkler vreo 4-5 ani. Când a pornit în lume pentru o carieră a primit în dar un ceas de aur şi binecuvântarea lui Penkler. Grigore Alexandru Ghica dorea să obţină funcţii cât mai înalte, pentru aceasta avea nevoie de bani, iar averea părintească nu-i era încă întoarsă. S-a hotărât să se căsătorească cu Ecaterina Rizo, fiica lui Iakovaki Rizo Rangobe, homo novus, dar cu mare vază la Poartă. Acesta era un grec bogat, deştept, cultivat, călătorise în Occident şi cunoştea mai multe limbi, îndeosebi franceza. Astfel calea tuturor posibilităţilor era deschisă şi pentru Grigore Alexandru Ghica.  A înaintat repede, ajungând dragoman în curând, iar după 10 ani de la căsătorie, domn al Moldovei, în 1764.
         Revenind în urmă, trebuie spus că, în martie 1757, Scarlat Ghica (văr drept al lui Grigore Alexandru Ghica – n.n.) devine domn al Moldovei şi îl numeşte pe vărul său mare postelnic, funcţie ce a ocupat-o circa un an de zile. După aceasta Grigore Ghica devine capuchehaie la Poartă, iar cronica ne mărturiseşte că: Atunci (primăvara anului 1758 – n.n.) domnul au poruncit lui Grigori Ghica biv-vel-postelnic ca să margă la Ţarigrad. Fiind la Poartă, şi-a consolidat relaţiile cu toţi obişnuiţii Porţii, ca un capichehae ce fusese trimis. Şi mergând şi la vizirul Ragup-paşa (Ragâb – n.n.), a fost primit cu blândeţe. Văzând vizirul că este om de treabă şi întreg la mine, l-a întrebat cine este. Spunând că-i fecior lui Alexandru, tărzimanu, ce a perit, pe care paşa îl ştia, aşa că de atunci l-a simpatizat.
         Cu sprijinul marelui vizir Kodja-Ragâb Mehmed paşa, fost prieten al tatălui său, Grigore III Ghica devine, din august 1758, mare dragoman al Porţii. La primirea acestei funcţii el a fost susţinut şi de reprezentantul Austriei la Istanbul. Diplomaţia franceză a avut o poziţie neutră faţă de postul primit de Grigore Alexandru Ghica, menţionând că va stabili relaţii cu el, atunci când îl va cunoaşte mai bine. De subliniat că Grigore Alexandru Ghica n-a colaborat eficace cu diplomaţia franceză, 
         A început să conlucreze cu diplomaţia rusă. Ce-i drept, această “conlucrare”, din perioada cât a fost mare dragoman, s-a desfăşurat sporadic şi strict confidenţial, în perioada respectivă el colaborând şi cu diplomaţia prusacă.
         După moartea, în octombrie 1763, a lui August al III-lea, rege al Poloniei, a început lupta dintre diplomaţia rusă şi prusiană, pe de o parte, şi cea franceză şi otomană pe de alta, pentru a aduce fiecare în fruntea Poloniei candidatul său.
         Interesul manifestat de Poartă faţă de Polonia se explică, în primul rând, prin poziţia geografică a acesteia. Aflându-se în spatele şi în coasta celor doi duşmani ai imperiului – Austria şi Rusia – Polonia putea constitui o ameninţare permanentă pentru ele. O altă cauză era că supunerea ei de către una dintre aceste puteri ar fi creat un pericol direct la adresa intereselor europene ale Imperiului Otoman. De aceea Poarta era nevoită să ia atitudine. In cazul de faţă, să împiedice numirea pe tronul polonez a unui rege dependent de Rusia şi Prusia.

         La iniţiativa marelui vizir Mustafa Bachir-paşa, sultanul l-a numit domn al Moldovei, în mai 1764, pe Grigore Alexandru Ghica, considerat destul de util turcilor. Prin prezenţa lui la Iaşi, Poarta putea fi mai bine informată asupra adevăratei stări de lucruri din Polonia. Noul domn a făcut eforturi considerabile pentru a obţine informaţii cât mai precise şi mai ample despre evenimentele care aveau loc în ţara vecină.
         Grigore Alexandru Ghica şi-a început domnia în împrejurări politice destul de complicate. Inzestrat cu calităţi deosebite de om politic şi diplomat, el a încercat, ţinând cont de situaţia internaţională complicată, să evite pe cât i-a stat în putinţă înrăutăţirea situaţiei şi aşa destul de precară a Moldovei. A venit la tron cu intenţii bune ale unui gospodar harnic.
         Dându-şi seama că una dintre condiţiile dezvoltării economice a Moldovei o constituie starea materială a populaţiei, Grigore III Ghica a recurs mai puţin la măsuri fiscale excesive. In legătură cu aceasta cronicarul menţiona: “…Mult se silia cu dreptatea ţării. Dajdiile cum le-a găsit de la alţi domni nu le-a mai adaos, ce încă le-a şi mai uşurat. Prea bine se îndreptase ţeara, de ştia fieşcare darea lui pe an”.
        Domnul a întreprins unele măsuri în folosul ţăranilor clăcaşi. La 1 ianuarie 1766 emite un hrisov, prin care se scădea numărul zilelor de la 24 până la 12. In hrisovul menţionat se fixa pentru prima dată în istoria dreptului din Moldova volumul lucrărilor într-o zi de boieresc, – aşa-numitul “nart” zilnic, care nu totdeauna putea fi îndeplinit pe parcursul unei zile.
         Grigore III Ghica este primul domn care a deschis o fabrică de postav în ţară. In 1764, la Chipereşti, fabrica a fost dată în exploatare, ea fiind construită de meşteri polonezi şi germani. Maşinile au fost cumpărate de domn. Cronica subliniază că domnul a hotărât: “Să facă un lucru, care să nu mai fi fost altădată în ţara aceasta… ca să facă postav aice în ţară… chirhana, adecă postăvărie.

Fiind bun gospodar, din porunca lui se fac două fântâni în capitala ţării, la Iaşi, deoarece alimentarea cu apă era o problemă pentru populaţia Iaşului. Referitor la acest fapt cronica notează: “Văzând că s-au înmulţit norodul în Eşi şi apa le este puţină, au socotit să aducă apă… Şi aşa au adus din trii-patru locuri, cu mari cheltuială, făcând douâ cişmele minunate şi frumoase, plini de apă…”.
          Grigore III Ghica a manifestat şi interes faţă de învăţământ, prin construcţia celor trei şcoli pe care le-a organizat, “orânduind şi trii dascali cu leafă”.
          In 1767 Grigore III Ghica este mazilit, cronica spunând că: “Şi fiind şi capuchihaia, după cum s-au zis (cronicarul îl învinuieşte pe Nicolae Suciu, capuchehaie a lui Grigore III Ghica, că ar fi uneltit la Poartă împotriva domnului – n.n.), şi plinindu-să şi cei trei ani, l-au mazilit înpărăţia, nenorocire bieţilor săraci, a locuitorilor!”. In acel timp se stabilise obiceiul ca nici un domn să nu stea în slujbă mai mult de 36 de luni, deoarece mai marii din Constantinopol nu se puteau lipsi de bacşişurile ce li se ddeau la reînnoirile domniilor.

         La foarte puţin timp după mazilirea sa de pe tronul Moldovei, Grigore III Ghica, la recomandarea hanului din Crimeea, Kirâm Ghiarai, este numit de sultan domn în Ţara Românească, evenimentul având loc după ce Inalta Poartă a declarat război Imperiului Rus (octombrie 1768). A fost o domnie scurtă şi neliniştită, fiindcă numirea a coincis cu declararea războiului. Alegerea Porţii s-a dovedit greşită, întrucât acest domn era, precum fusese şi tatăl său, partizan al ruşilor. In această domnie a fost scurtă şi zbuciumată, domnul a fost nevoit să manevreze între Poartă şi diplomaţia secretă rusă.
         In iunie 1769, într-un raport confidenţial al marelui vizir Haci Mehmed Emin-paşa către sultanul Mustafa al III-lea, acesta îşi arăta nemulţumirea faţă de domnul Ţării Româneşti. Dar Ghica a continuat să manevreze, iar în septembrie 1769, se adresează Porţii cu propunerea de a procura 100 000 chile de mei pentru aprovizionarea armatei otomane.
         Trupele ruse continuau să înainteze în principate. Grigore Al. Ghica trebuia să se hotărască să rămână cu Poarta sau să treacă de partea Rusiei. Domnul alege a doua variantă şi o făcu chiar mai înainte ca ruşii să intre în Bucureşti, ceea ce dovedeşte că avea în preajma sa un diplomat rus trimis de ambasadorul Rusiei la Viena D.M. Goliţîn. Ca să nu cadă în mâinile turcilor, cu câteva zile înainte de intrarea trupelor ruse în Bucureşti Ghica şi-a trimis la Braşov nevasta şi copiii.
        Despre “eliberarea” Bucureştiului scrie plastic cronicarul Dionisie Eclesiarhul: “Deci întrând, cum am zis, noaptea în oraş cu mare zgomot şi strigare şi cu oareşcare sunet, iar oastea turcească prinzănd de veşte s-au spăimântat socotind că iaste mare putere de oaste muscălească şi a fugit afară din oraş la Văcăreşti, şi acolo aştepta să vază ce va să fie. Iar polcovnicul Ilie şi cu Nazarie au şezut în scaunul domnesc şi pe Grigore Vodă l-au luat în chip de rob, cu iconomie despre turci, şi îndată l-au trimis la ordiia cea mare a muscalilor, care veniia în urmă să între în Bucureşti; aceasta au voit şi Vodă, să scape de turci, la muscali. Din cele comunicate de cronicar se confirmă că Grigore Al. Ghica “a voit… să scape de turci”.

        Trecerea de partea ruşilor a fost bine “mascată”. In “Efemeridele” banului Caradja Constantin se vorbeşte mereu despre “prinsoare” şi nu de trecere de bună voie. Se pare, că aşa credea şi Poarta, Această convingere reieşind din faptul că cei doi copii ai lui Grigore Ghica, Scarlat şi Mărioara, care se aflau la Istanbul, au fost lăsaţi în pace, iar socrul său a participat, în 1772, în componenţa delegaţiei turce, la Congresul de pace de la Focşani. Deci, trecerea de partea ruşilor a fost făcută de domn cu mare iscusinţă.
         Ajungând la Iaşi la 7 decembrie 1769, domnul a şi plecat spre capitala Rusiei, (tot atunci plecând din Iaşi spre Petersburg şi delegaţia boierilor moldoveni). In drum spre Petersburg Grigore Al. Ghica şi boierii au făcut un scurt popas la Kiev, unde au ajuns оn februarie 1769, apoi s-au îndreptat spre Smolensk.
         La Petersburg Grigore Al. Ghica, cu însoţitorii săi, a ajuns în martie 1770. In capitala Rusiei a fost primit bine. Ecaterina a II-a i-a dăruit, în semn de recunoştinţă, o tabacheră de aur, iar pe fiul său mai mare, Dumitru, l-a primit în corpul cadeţilor.
         Fiind departe de principate, Grigore Al. Ghica a cautat să fie la curent cu evenimentele ce se petreceau acolo. Dar pentru aceasta trebuia să pătrundă în cercurile conducătoare ale Rusiei. Faptul i-a reuşit: s-a apropiat de prinţul Pavel, şi în mod deosebit de cancelarul N.I. Panin. Cu învoirea acestuia din urmă, a făcut legătură şi cu unii diplomaţi ce erau acreditaţi la Petersburg. A avut înţelegeri cu diplomaţia franceză, dar cele mai strânse au fost legăturile cu diplomaţia prusiană, datorită contribuţiei personale adusă de Grigore Al. Ghica acesteia în perioada în care a fost mare dragoman, precum şi pentru că Prusia era aliata Rusiei în acest război.

         Primind din partea Rusiei libertatea de a menţine legătura cu diplomaţii străini, Grigore Al. Ghica trebuia să promoveze oficial politica rusă. Dar el nu a uitat şi de propriile interese. Prin intermediul trimisului Prusiei la Petersburg, von Solms, el a cerut sprijinul lui Frederic al II-lea pentru desemnarea sa ca domn în principate, după terminarea războiului. Rolul decisiv în această privinţă îi aparţinea totuşi Rusiei, dar aceasta, până la 1772, vedea principatele sau în componenţa sa sau a Poloniei, şi, în acest fel, soarta lui Grigore Al. Ghica a fost “pecetluită” pe mai bine de doi ani. In primăvara anului 1772, în legătură cu pregătirea Congresului de la Focşani şi cu schimbarea poziţiei Rusiei faţă de soarta principatelor,  a reapărut şi problema domniei lui Grigore Al. Ghica. In instrucţia dată de Ecaterina a II-a, la 21 aprilie 1772, solilor plenipotenţiari la viitorul congres, Grigore Orlov şi Aleksei Obreskov, li s-a cerut obţinerea domniei pe viaţă pentru Grigore Al. Ghica în Moldova.
        Inainte de începerea Congresului de pace de la Focşani, Grigore Alexandru Ghica se afla în Moldova pe lângă cartierul general al lui P. A. Rumeanţev. Prezenţa lui trebuia probabil să contribuie la o mai bună conlucrare dintre administraţia rusă şi cea autohtonă. Insă, fostul domn ducea o politică “în stilul propriu”: pe de o parte susţinea administraţia rusă, iar pe de alta exprima neîncredere faţă de activitatea ei. Aceasta l-a făcut pe P.A. Rumeanţev să-i scrie lui N.I. Panin o scrisoare şi să ceară rechemarea lui Grigore III Ghica în Rusia.
         Intors la Petersburg, fostul domn a trimis cu ajutorul diplomaţiei prusiene scrisori la Istanbul, în special socrului său Iakovaki Rizo, în care se vorbea nu numai despre chestiuni personale, ci şi despre probleme ce interesau şi Rusia. Grigore Al. Ghica a fost, astfel, una dintre cele mai importante şi mai sigure surse de informare despre ceea ce se petrecea la Istanbul, aceasta datorîndu-se în mare parte socrului său, care se afla în cele mai înalte cercuri de la Poartă.
        Corespondenţa dintre ei era secretă, altfel Iakovaki Rizo n-ar fi fost numit traducător al delegaţiei otomane la Congresul de la Focşani. Despre momentele cele mai importante, Grigore Al. Ghica îl informa pe N. I. Panin. Cu cît era mai aproape data desfăşurării Congresului, cu atât şi fostul domn furniza tot mai multe date. Pentru a mări operativitatea informaţiei de la Istanbul, corespondenţa lui Grigore Al. Ghica era primită de A. Obreskov (care se afla din mai 1772 la Iaşi – n.n.). Acesta selecta informaţiile necesare, după care corespondenţa era trimisă lui N. I. Panin şi numai după aceasta – destinatarului.
        După cum s-a menţionat mai sus, pentru prima dată diplomaţia rusă a ridicat problema domniei lui Grigore Ghica în Moldova în aprilie 1772, însă la Congresul de la Focşani propunerea n-a fost acceptată. Aceeaşi propunere diplomaţia rusă a făcut-o şi la Congresul de la Bucureşti (29 octombrie 1772 – 9 martie 1773), şi la conferinţa a 34-a din 7 martie 1773.
        In Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi nu a fost inclus punctul referitor la acordarea domniei pe viaţă lui Grigore Al. Ghica. S-ar părea, la prima vedere, că a fost “o scăpare” lipsită de importanţă. In realitate, însă, faptul are o semnificaţie deosebită şi excluderea lui a oglindit, pe cât se poate de convingător, adevăratele interese politice manifestate de părţile beligerante privind principatele române. In primul rând, trebuie analizat ce însemna pentru Moldova această revendicare. Boierii moldoveni, printr-un şir de propuneri făcute înainte, cereau, în general, desemnarea domnilor din rândul băştinaşilor. Dacă, însă, despre acest lucru acum nu se vorbea, atunci era binevenită măcar numirea domnului pe viaţă, fie şi a lui Grigore Al. Ghica. In felul acesta Moldova mai făcea un pas spre slăbirea dominaţiei otomane. Adică Poarta pierdea dreptul de a numi şi de a mazili domnul. De aceea lipsa punctului respectiv din tratat a stârnit multe discuţii în rândul boierilor băştinaşi. Dar tocmai din acest considerent, recunoaşterea printr-un tratat internaţional a domniei pe viaţă în Moldova şi slăbirea pe această cale a influenţei asupra acestei ţări a constituit principalul motiv pentru care Poarta s-a arătat împotriva includerii unui asemenea punct în condiţiile păcii. De fapt, mai era încă un moti: Grigore Al. Ghica devenea domn la propunerea Rusiei şi, deci, el avea să promoveze o politică prorusă.
         Rusia, a înaintat iniţial această revendicare, iar ulterior a renunţat la ea. Se pune întrebarea, din ce motive diplomaţia rusă a cedat la această etapă. A intervenit, probabil, graba Rusiei de a termina războiul, impusă de situaţia internă ce se crease în urma declanşării Războiului ţărănesc de sub conducerea lui E. Pugaciov, şi apoi Rusia îşi atinsese într-un fel scopul, a ieşit la Marea Neagră primind cetăţile-port Eni-Kale, Kinburn şi Kerci în Crimeea; iar hanatul din Crimeea fusese declarat independent.
        Paradoxul ar consta, însă, în faptul că Rusia a cedat în problema dată tocmai fiindcă era preocupată prea mult de aceste ţări române, dar nu de soarta lor propriu-zisă, ci de interesele ei aici. Acum, când în urma împărţirii Poloniei (1772), Rusia obţinuse teritorii şi se apropiase de Moldova, în fruntea acestei ţări era binevenit un om al său, ca Grigore Al. Ghica, dar nu cu domnie pe viaţă. Rusia, ca şi Poarta Otomană, se îngrijeau să-şi păstreze posibilităţile de a interveni în această ţară ori de cîte ori doreau. Iar tradiţia, deja de peste o jumătate de secol, de a numi în scaunul Moldovei greci fanarioţi alimenta şi mai mult speranţele ei, deoarece unii dintre aceştia erau filoruşi.
        Cu concursul diplomaţiei ruse şi al celei prusiene, în luna septembrie 1774 Grigore Al. Ghica este numit domn al Moldovei. A domnit efectiv din februarie 1775. La puţin timp el avea să-l primească, cu toate onorurile, în vara anului 1775 pe N. V. Repnin, desemnat ambasador extraordinar al Rusiei la Istanbul.
        Dar în 1775 Moldova a trecut printr-o nouă criză politică, determinată de politica expansionistă a Curţii de la Viena. Ruperea Bucovinei din trupul Moldovei de către Imperiul Habsburgic, la 7 mai 1775, s-a datorat aspiraţiei de “compensaţii” a Curţii de la Viena. Cum echilibrul de forţe din regiune se schimbase în folosul Rusiei, Imperiul Habsburgic s-a străduit, la rândul său, să obţină anumite avantaje teritoriale. Profitând de prima împărţire a Poloniei (1772), în urma căreia dobândise Galiţia, el s-a hotărât să unească noul teritoriu obţinut, Galiţia, cu posesiunile din Transilvania, printr-un “culoar” care să traverseze nordul Moldovei.
        Dorind să apere integritatea teritorială a Moldovei, Grigore III Ghica a făcut nenumărate demersuri la Poartă pentru a o convinge de marea nedreptate ce se făcea ţării. Astfel, în unul din numeroasele sale memorii adresate Ialtei Porţi domnul sublinia că “locuitorii Moldovei cer cu insistenţă ca Poarta să-i apere contra unei pierderi aşa de mari”. Insă toate protestele şi intervenţiile sale nu au ajutat. Şi Poarta a cedat în faţa Austriei. Aluziile făcute de domn în legătură cu posibilitatea ca moldovenii să se adreseze unei puteri străine, ce nu putea fi alta decât Rusia, a făcut ca Poarta să creadă şi mai mult în orientarea prorusă a lui Grigore III Ghica. Domnul s-a confruntat şi cu opoziţia unor mari boieri, care insistau asupra măririi numărului zilelor de boieresc până la 36. Boierii se adresau cu plângeri la Poartă şi la Sankt-Petersburg. Din situaţia dificilă creată, domnul a cautat ieşire prin intermediul legăturilor sale diplomatice. In toamna anului 1777, a  purtat corespondenţă diplomatică activă atât cu P.A. Rumeanţev, cât şi cu diplomaţia prusiană. Lui Frederic al II-lea i-a solicitat “înaltul său sprijin privind siguranţa mea şi a ţării”. Dar dragomanul rezidentului Prusiei, Ianache Frangopolo, l-a trădat pe domn, informând Poarta despre corespondenţa secretă a lui Ghica Vodă cu diplomaţia rusă şi prusacă. Soarta domnului a fost aşadar pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în casele “Beilicului” (han pentru străini – n.n.) din Iaşi, fiind înmormântat la biserica Sf. Spiridon din capitala Moldovei. Societatea europeană a fost impresionată de acest asasinat crunt.

O dată cu asasinarea lui Grigore al III-lea Ghica, Poarta renunţă pentru tot restul epocii fanariote la serviciile membrilor familiei Ghica, care revin, însă, la tron, după 1821, ca domni pământeni…

FELDMAREŞALUL VON PAULUS A AVUT CA SOŢIE O ROMÂNCĂ

     Feldmareşalul von Paulus, comandantul Armatei a 6-a germană, care a fost nimicită de sovietici la Stalingrad în ianuarie/ februarie 1943, a avut o soţie frumoasă şi credincioasă de origine boierească românească.

     Von Paulus s-a născut la Breitenau, Provincia Hesse-Nassau, în familia unui profesor de şcoală. A încercat fără succes să intre în Kaiserliche Marine (Marina imperială germană) şi, pentru o scurtă perioadă de timp, a studiat la Universitatea din Marburg. După ce şi-a abandonat studiile universitare înainte să obţină o licenţă, Paulus a fost încadrat în februarie 1910 ca ofiţer-cadet într-un regiment de infanterie. S-a căsătorit la 4 iulie 1912 cu Elena Rosetti - Solescu (1889 - 1949), prinţesă dintr-o veche familie boierească română.Elena Rosetti - Solescu (n. 26 decembrie 1889 - d. 1 septembrie 1949) a fost o descendentă a familiei Rosetti. Prietenii o strigau "Coco". Elena Rosetti-Solescu era stră-nepoata de mătuşă a altei doamne Elena Rosetti-Solescu, născută în 1825, care, la 30 aprilie 1844, s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Pe 4 iulie 1912 s-a căsătorit cu ofiţerul german Friedrich Paulus. Cei doi s-au cunoscut deoarece cei doi fraţi ai Elenei erau militari în regimentul lui Paulus şi s-au întâlnit în timpul unei vacanţe în munţii Pădurea Neagră. Din această căsătorie au rezultat fiica Olga (n. 1914) şi gemenii Friedrich şi Alexander (n.1918).

La izbucnirea primului război mondial, regimentul lui Paulus a făcut parte din forţa care a atacat Franţa şi a participat din toamna anului 1914 la acţiunile din munţii Vosges şi din regiunea Arras. După o perioadă în care a lipsit de pe front din cauza sănătăţii precare, a fost numit ofiţer de stat major al trupelor Alpenkorps („Corpul de armate alpine”) dislocate în Macedonia, Franţa şi Serbia. La sfârşitul războiului a fost avansat la gradul de căpitan. Von Paulus a fost avansat general-locotenent în august 1940, iar în septembrie a fost numit adjunct al şefului Marelui Stat Major (OQu I). În această poziţie a participat la conceperea planurilor pentru operaţiunea Barbarossa de invadare a Uniunii Sovietice. Paulus a fost numit la comanda Armatei a 6-a Germane în ianuarie 1942 şi a condus luptele pentru cucerirea Stalingradului. Cât timp a fost comandant al trupelor germane care asediau Stalingradul, Paulus a abrogat în zona sa de responsabilitate Kommissarbefehl (Ordinul comisarului) (prin care Adolf Hitler ceruse executarea pe loc a tuturor comisarilor politici identificaţi dintre prizonierii de război sovietici).

In schimb, Paulus a respectat ordinele lui Hitler de a păstra cu orice preţ poziţiile ocupate la Stalingrad, deşi armata sa fusese încercuită şi era ameninţată cu anihilarea definitivă. Încercarea de despresurare efectuată de noul Grup de Armate Don, sub comanda feldmareşalului von Manstein, a eşuat din cauza efectivelor şi dotării insuficiente, cât şi datorită faptului că tancurile lui Paulus mai aveau combustibil numai pentru un marş de 30 de kilometri. Oricum, lui Paulus nu i s-a dat permisiunea să încerce să spargă încercuirea, iar Armata a 6-a germană, o armată română şi unităţile auxiliare ruse aliate cu germanii au fost copleşite de Armata Roşie, atât la capitolul efective, cât şi la capitolele armament, muniţie, stare fizică şi moralul soldaţilor. Luptele pentru supravieţuirea în punga de la Stalingrad au fost extrem de violente, numărul uriaş de victime din ambele tabere adăugându-se bilanţului sângeros de dinaintea contraofensivei sovietice.

Von Paulus ar fi trebuit să-şi apere poziţiile cu orice preţ, până la ultimul om. La 30 ianuarie 1943, Hitler l-a avansat pe Paulus la gradul de feldmareşal, în condiţiile în care pentru Armata a 6-a nu mai exista nici o şansă de scăpare. Cum de-a lungul istoriei militare germane niciun feldmareşal nu se predase niciodată sau nu fusese capturat în viaţă, semnificaţia înaintării în grad era clară: dacă Paulus s-ar fi predat sau nu s-ar fi sinucis, ar fi devenit o ruşine pentru armata germană. În ciuda unor asemenea consecinţe şi spre dezgustul lui Hitler, Paulus s-a predat cu restul de armată din subordniea sa a doua zi, la 31 ianuarie 1943. Vorbind în faţa membrilor Marelui Stat Major, Hitler a declarat:„Ce mă doare cel mai mult este faptul că totuşi l-am avansat la gradul de feldmareşal. Am vrut să-i dau această satisfacţie finală... Un asemenea om murdăreşte în ultimul moment eroismul atâtor mulţi alţii. El ar fi putut să se elibereze de toată amărăciunea şi să treacă în eternitate şi nemurire naţională, dar a preferat să se ducă la Moscova”, conform wikipedia.ro. În anii de glorie generalul von Paulus a devenit un prieten al mareşalului român Ion Antonescu. Hitler l-a folosit de numeroase ori pe von Paulus, care avea soţie româncă şi legături de rudenie în aristocraţia bucureşteană, ca şi mesager şi negociator al cimentării alianţei între România antonesciană şi Germania nazistă. Von Paulus cunoştea relativ bine limba română şi era un cunoscut al cercurilor oficiale şi aristocratice româneşti de la Bucureşti. Mareşalul Ion Antonescu îl preţuia foarte mult pe acest general german cu soţie româncă.

Paulus a devenit un critic vehement al regimului nazist în perioada captivităţii sovietice, alăturându-se organismului susţinut de ruşi Nationalkomitee Freies Deutschland - Comitetul Naţional Germania Liberă şi a apelat la germani să capituleze. Mai târziu a depus mărturie pentru procuratură în procesele de la Nürnberg. A fost eliberat în 1953, cu doi ani mai înainte de repatrierea prizonierilor germani din închisorile şi lagărele sovietice.Comitetul Naţional Germania Liberă, (în limba germană: Nationalkomitee Freies Deutschland sau, abreviat, NKFD) a fost a organizaţie înfiinţată la Moscova la 12 iulie 1943 iar Erich Weinert a fost ales preşedinte. Scopurile organizaţiei au fost lupta şi propaganda antinazistă, sub tutela şi directivele sovietice. Una din modalităţile de acţiune ale Comitetului Naţional Germania Liberă era încurajarea militarilor germani la acte de dezertare şi trădare. Comitetul Naţional Germania Liberă era compus din comunişti exilaţi după 1933 din Germania şi prizonieri de război germani. În Septembrie 1943, Comitetul Naţional Germania Liberă a fost contopit cu Federaţia Ofiţerilor Germani, dar în 1945 ambele organizaţii au fost desfiinţate.

Adolf Hitler s-a răzbunat pe soţia lui von Paulus pentru că acesta a trecut de partea ofiţerilor trădători ai Comitetului Germania Liberă. Elena Rosetti-Solescu a refuzat să divorţeze şi să se dezică de soţul său, fiind arestată şi persecutată de Gestapo. Dupa capitularea lui Von Paulus si defecţiunea sa la ruşi, Gestapoul s-a napustit cu ură asupra soţiei sale, căreia a încercat să-i impuna renunţarea la numele soţului, arestand-o impreuna cu fiul lor, Ernst Alexander. Celalalt fiu, Friedrich, capitan, pierise ucis la Anzio, in februarie 1944). Elena Rosetti-Solescu moare în 1947 în mizerie, fără să mai apuce să-şi vadă soţul întors din captivitatea sovietică.

Friedrich Paulus a lucrat în RDG ca inspector de poliţie şi a decedat în 1957 la Dresda. În ultimii ani şi-a scris memoriile şi a încercat să răspundă acuzaţiilor de trădare aduse de elita armatei germane. Von Paulus este înmormântat cu onoruri de către oficialităţile statului comunist RDG, pentru că a contribuit la refacerea armatei est-germane. Trupul sau a fost dus în Vest şi înmormantat alături de cel al fidelei sale soţii în cimitirul din Baden-Baden.

ROMA - LARGO DI TORRE ARGENTINA

         Largo di Torre Argentina (numire curentă Largo Argentina, este o piață vastă rectangulară, situată în Roma pe corso Vittorio Emanuele, în cartierul storic Câmpul lui Marte. Terenul este ocupat aproape în întregime de un complex arheologic ce cuprinde patru temple romane din epoca republicană.

Numele pieței se referă la la un turn numit Torre Argentina, înglobat astăzi în micul palat Burcardo (Pallazzetto del Burcardo), numit astfel după numele lui Johannes Burckardt (1445-1506), al cărui nume a fost italienizat în Burcardo și care, începând cu 1483, a devenit maestru de ceremonii a cinci papi: Sixtus al IV-lea, Innocentius al VIII-lea, Alexandru al IV-lea și Julius al II-lea. Acel înalt prelat era originar din Strasbourg (în latină Argentoratum, nume dat orașului datorită minelor de argint) și dorea să-și semneze scrierile cu supranumele de Argentinus.

 

După anul 1730, proprietatea a fost parțial folosită pentru construcția Teatrului Argentina, care perpetua tradiția teatrală a cartierului de odinioară, tradiţia teatrelor lui Pompei și al lui Balbus, dar și al lui  Marcellus, aflat la mică distanţă. In Curia de la Teatrului Pompei a  fost  asasinat Caesar, deși este probabil să fi fost asasinat în piață, în fața curiei.

Turnul care se observă astăzi pe largo di Torre Argentina este Torre del Papito, un turn medieval care nu are nici o legătură cu Torre Argentina. Turnul Papito (Micul turn al papei) a fost atribuit prin tradiție anti-papei Anaclet al  II-lea Pierleoni, o persoană fără importanță.
 

In 1909, s-a decis reconstruirea cartierului în cadrul renovării întreprinse de regatul Italiei. Pe timpul lucrărilor de demolarte a bisericii San Nicola de Cesarini au fost descoperite vestigiile unei statui colosale. Apoi, săpături mai profunde au dezvelit resturile unei importante arii sacre din epoca republicană.

 

Destinația zonei arheologice a rămas incertă până la intervenția directă a lui  Benito Mussolini, când s-a decis creerea unui ața-zis Foro Argentina, inaugurat chiar de Duce, în aprilie 1929.

Templele din Largo Argentina, în număr de patru, aparțin celor trei tipuri de plan rectangular întâlnite în Italia și tipului circular. Piaţa a fost delimitată pe  pe vremea imperiului cu un portic cu o sută de coloane (hecatostylum) și de termele lui  Agrippa. La sud piaţa era limitată de Circul lui Flaminius, la est de marea piaţă Porticus Minucia Frumentaria, iar la vest de Teatrul lui Pompei. Rămăşiţele  au fost păstrate pe timpul imperiului drept un vestigiu respectat al trecutului. La Roma, în perioada republicii timpurii mai multe temple se grupau la un loc, reluîndu-se compoziția caracteristică orașelor grecești, ca Selinunte și Paestum. Templele se așezau unul lângă celălalt chiar dacă se deosebeau substanțial ca plan, dimensiuni și înfățișare. O astfel de compoziție urbană este ilustrată la Roma de templele din Forum Romanum,Forum Helitorium și Largo Argentina.
         La începutul descoperirii lor, templele din Largo Argentina au fost notate cu literele A,B,C şi D. Drumul pavat dintre ele a fost reconstruit în perioada imperială, după incendiul din anul 80 e.N.

Un templu, templul A, a  fost construit în sec.al 3-lea e.A și a fost probabil dedicat Junonei de către Quintus Lutatius Catulus, după victoria împotriva cartaginei, în 241 e.A. El a fost reconstruit mai târziu ca biserică, a cărei absidă datează din antichitate.

Templul B, cu numai șase coloane rămase, a fost construit de un alt Catulus, în 101 e.A., pentru a celebra victoria asupra cimbrilor. Era Aedes Fortunae Huiusce Diei, un templu consacrat norocului zilei în curs. Statuia colosală găsită pe timpul săpăturilor este conservată astăzi în Muzeul Caitoliului, fiind chiar statuia zeiței însăși. Numai capul, brațele și picioarele erau executate din marmură, celelalte părți, acoperite de rochie, erau din bronz.

Tmplul C este cel mai vechi dintre cele trei, datând din sec.al 4-lea, sau al 3-lea și a fostdedicat,probabil, zeioței italiene a fertilității, Feronia. După incendiul di anul 80 e.N, acest templu a fost restaurat, păstrându-se mozaicul în alb și negru din Cella.

 

Templul D este cel mai important dintre cele patru și aparține sec. al 2-lea e.A, cu târzii restaurări republicane și a fost dedicat cultului Lares Permarini, dar o mică parte  din el a fost excavată (o stradă păstrează cea mai frumoasă parte a lui).

Teatrul Argentina a avut cinstea unor premiere de operă notabile, precum:  Gioachino Rossini Le Barbier de Séville de Giacomo Rossini, în 1816,  I due Foscari de Giuseppe Verdi, în 1844 et La battaglia di Legnano, în 1849.
Largo Argentina a fost un sanctuar al pisicilor după decopertare, începând din 1929, un refugiu pentru pisicile fără adăpost, din toate rasele, pisici de care Roma nu a dus lipsă niciodată. Acest sanctuar al pisicilor vagaboande a fost recent ecarisat din cauza problemelor de sănătate ce amenințau locuitorii cartierului. Până atunci au format deliciul turiştilor, prin liniştea cu care păşeau şi se tolăneau la soare printre vestigiile antice.

 

 

 

ROMA - FORUM HOLITORIUM

            

        Forum Holitorium era delimitat de pantele Capitaliului, teatrul lui Marcellus și Tibru.

Forum Holitorium era una din piețele comerciale ce înconjurau Forum Romanum. Fiecare forum era destinat unui anume sortiment de produse: bovinele și ovinele se vindeau în Forum Boarium, legumele și ierburile în Forum Holitorium, porcinele în forum Suarium, pâinea și cerealele în Forum Pistorium, peștele în Piscarium.

Pe actualul amplasament al bisericii San Nicola in Carcere se găseau, în antichitate, trei temple ale perioadei republicane : templul lui Janus, cel al Speranței (Spes) și cel al Junonei Salvatoare (Sospita). Este dificil de a fi identificate cu precizie și certitudine  amplasamentul lor. Totuși, se pare că cel mai apropiat de teatrul lui Marcellus a fost cel al lui Janus, edificat de Caius Duilius. Templul central a fost identificat ca fiind al Junonei Sospita, construit între 197 și 194 e.A, de către Caius Cornelius Cethegus. Cel de al treilea trebuie să fi fost templul Speranței (Spes).

        A existat, fără îndoială, și  un al patrulea templu în Forum Holitorium, templul Pietas, distrus odată cu construirea teatrului lui Marcellus. Nu a rămas nici un vestigiu din acel templu Pietas. Se propune identificarea locului acelui templu cu unul dintre cele două careuri care au apărut pe suprafața scenei teatrului, cel de al doilea fiind conscrat unui templu al Dianei.
El a fost situat în afară de Porta Carmentalis din Câmpul lui Marte. In preajma lui s-a aflat și Circus Flamunius.
        La Roma, în perioada republicii timpurii s-a obișnuit gruparea mai multor temple la un loc, compoziție urbană caracteristică orașelor grecești, ca Selinunte și Paestum. Templele se așezau unul lână altul, chiar dacă se deosebeau substațial ca plan, dimensiuni și înfățișare. O asemenea compoziție s-a dezvoltat atât în Forum Romanum, cât și în Largo Argentina.
        Dintre cele patru temple amintite, două au fost construite în timpul primului Război Punic. Templul lui Janus a fost promis de Caius(Gaius) Duilius după victoria sa în bătălia navală cu cartaginezii, la Myles, în anul 260 e.A. Templul Speranței (Spes) s-a ridicat la puțin timp după aceea, de către Aulus Atilius Calatinus. Templul Pietas, edificat în 181 e.A, a fost îndepărtat de  Iulius Caesar pentru a începe construcția teatrului Marcellus.

        In zona actualei biserici San Nicola in Carcere se găsesc ruinele a trei temple alăturate și cu aceeași orientare, în fața fostului Forum Holitorium. Pe lângă unele rămășițe de marmură provenite de la restaurări ulterioare, fragmentele arhitecturale aparțin epocii republicane, din travertin, tuf și peperino (anterior decorate cu stuc). Cel mai mare dintre acele temple se afla în mijloc și probabil era cel al Speranței (Spes), lucrat în stil ionic. Templul cel mai nordic, tot ionic, este apropiat ca talie și considerat ca dedicat lui Janus. Acesta a fost menționat și în surse scrise. Templul era hexastil și peripter, cu excepția spatelui. Șase din coloanele sale, cu diametru de 0,70 metri se mai află în picioare, fiind încastrate în zidăria bisericii. Templul meridional, în stil doric, a fost cel mai mic și aparținând, probabil zeiței Junona Sospita.
        Ruinele amintite sunt încorporate și se găsesc sub biserică (probabil după ce fuseseră încorporate într-o închisoare, numită carcere în latină). Vestigii ale templelor și altele se mai găsesc și sub terenul din prejurul bisericii Sant Omobono.

O imagine de azi spre panta Capitoliului.

Imediat sub Colina Capitoliului - arcadele la dreapta sunt rămășițe din Porta Carmentalis ce străpungea zidul servian. Turnul și casa din spatele gardului sunt din epoca medievală, iar Palazzo de pe panta Capitoliului este renascentist.

                   Vestigii ale forumului Holitorium din preajma bisericii Sant Omobono

ROMA - TEMPLUL LUI JUPITER

Capitoliul este una dintre cele şapte coline ale Romei, cea mai mică, dar cea mai prestigioasă. Capitoliul simbolizează cei 2500 de ani ale istoriei oraşului etern, reprezentând centrul religios şi de putere în antichitate.

Incă de la cristalizarea unei locuiri organizate urban, Capitoliul a devenit centrul religios al Romei, începând cu templul Triadei capitoline, templu consacrat divinităţilor Jupiter, Junona şi Minerva. Acrsta a devenit locul simbolic al puterii al Romei republicane şi imperiale.

Conform istoricului Titus Livius, templul a fost inaugurat în anul 509 e.A, primul an al Republicii romane. Din acel prim edificiu nu s-au păstrat decât urmele podiumului.

In Italia antică au existat trei tipuri de temple: templul peristil, inspirat de arhitecţii greci din Campania şi Magna Grecia, templul prostil, de origine etruscă, cu pronaosul adânc şi cella, ridicate pe un postament (subsament) înalt, cu acces pe scări late dintr-o singură direcţie şi, în fine, un tip de templu cu trei laturi flancate de coloane, şirurile de coloane de pe laterale oprindu-se în peretele din spate al cellei, prelungit în ambele direcţii.

Templul triadei capitoline aparţinea acestui din urmă tip de templu, elaborat şi perfecţionat în arhitectura etruscă. Prin dimensiunile sale de 50 x 60 m, el avea pentru epoca respectivă un aspect grandios. Imaginea lui este cunoscută după descrierile lui Dionysos din Halicarnas, istoric din timpul lui Octavian Augustus, cât şi din descrierile autorului arhitect, Vitruvius. Templul avea trei celle

alăturate, iar pe faţadă avea şase coloane de piatră (în loc de patru în cazul templelor prostile).

Antablamentul din lemn era îmbrăcat cu plăci de argilă arsă, la fel ca acroterele care decorau frontoanele. Conform tradiţiei, pentru realizarea decoraţiilor de teracotă ale templului a fost chemat un maestru vestit, pe nume Vulca, din oraşul etrusc Veii. De altfel multe alte resturi de sculpturi aparţinând şcolii din Veii confirmă caracterul etrusc al arhitecturii Romei din perioada regală. Cu timpul, templul Triadei Capitoline a fost numit, pe scurt, templul lui Jupiter sau templul lui Jupiter Capitolinul.

Suprafaţa dinprejurul templului lui Jupiter a fost aglomerată, cu trecerea timpului. Imprejurul templului s-au ridicat şi succedat numeroase mici temple, mici edificii, porticuri şi unele arcuri de triumf, printre care cel al lui Scipio Africanul, decorat cu şapte statui de bronz aurit, lucrări despre a căror poziţie nu se cunosc prea multe date. Pe timpul lui Augustus se înghesuiseră atât de multe încât un mare număr au fost transferate în noul cartier din Câmpul lui Marte.

Platoul creat cu ajutorul lucrărilor de întărire avea o suprafață de 13.000 mp, din care templul lui Jupiter, de mai târziu, ocupa 3.300 mp. Podiul templului lui Jupiter se apropia de marginea platoului în partea de nord, unde coincidea cu marginea fortificaţiilor.

In decursul perioadei republicane timpurii, templul lui Jupiter a continuat să domine oraşul, rămânând cea mai iomportantă construcșie a sa. A fost reconstruit de câteva ori, devenind din ce în ce mai împodobit. Cu prilejul reconstrucţiei din anul 296 e.A, cvadriga de teracotă de pe fronton a fost înlocuită de una din bronz.

¨In anul 83 e.A. s-a reconstruit templul lui Jupiter (templul lui Jupiter Capitolinul, cel Bun şi cel Puternic), prin decizia dictatorului Sylla.

¨In anul 26 e.A., Augustus a reconstruit şi el templul lui Jupiter.

¨In anul 69 e.N, în anul celor patru împăraţi, Capitoliul a fost victima unui asediu şi al unui incendiu provocat de partizanii lui Vitellius. Incendiul s-a întins devastator.

¨In anul 75 e.N, Vespasianus a reconstruit templul lui Jupiter.

¨In anul 83 e.N., templul lui Jupiter a fost reconstruit de Domitianus. Cu acea ocazie a fost complet acoperit cu marmură pentru a fi salvat de incendiile următoare, atât de dese şi de necontrolat din Roma.

  

   Viaţa tumultoasă a Romei a fost atât de strâns şi organic legată de Capitoliu, încât multitudinea evenimentelor nu poate fi enumerată pe zile, săptămâni, luni, sau ani.

    După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi după devastările vizigoţilor (410 e.N.) şi ale vandalilor (455 e.N.), dar şi după dezvoltarea credinţei creştine Capitoliul a intrat în părăsire, în uitare.

    După o mie de ani ajunsese o simplă păşune pentru capre, presărată cu locuinţe mizere. Toată măreţia trecutului era spulberată. Din numeroasele temple de diferite vârste, care întovărăşiseră templul Triadei Capitoline, din altare şi statui, nu mai rămăsese nimic.
    In decursul perioadei republicane timpurii, templul lui Jupiter a continuat să domine orașul, fiind cea mai importantă construcție a sa.

EVREII COMUNIȘTI AU DISTRUS ROMÂNIA

           P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut istoric semnificativ în România.

Legenda spune că a fost creat în mai 1921. Inainte au existat câțiva marxişti, intelectuali, fără nici o influenţă în afacerile publice din România. Ei erau influenţați de două figuri foarte active în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian Constantin Dobrogeanu-Gherea (născut Solomon Katz) şi bulgarul Cristian Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev Stancev) amic al lui Lenin şi Troțki. Partidul din România a fost creat din iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic sovietic.

Încă de la creare, a luat poziţii extrem de impopulare, de exemplu dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică. (ceace s-a întâmplat mai târziu)

Partidul comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes electoral ci preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos în afară legii în 6 aprilie 1924.

Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau secretarii partidului. Mulţi dintre ei nu cunoşteau limba română.

Secretari ai PCR (Partidul Comunist Român), care între 1948 si 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român

Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 – 1924)

Elek Köblös (1924 – 1927)

Vitaly Holostenko (1927 – 1931)

Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 – 1936)

Boris Ştefanov Mateiev (1936 – 1940)

Fóriş István (1940 – 1944)

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1954)

Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 – 1955)

Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 – 1965)

Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989)

Cei din lista de mai sus, care erau etnici români, erau nişte frustraţi; Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Grivita 1933, a petrecut 11 ani în închisori sau internare în lagăre, în care timp a fost părăsit de nevastă. De o indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia conducerea comuniştilor în închisori, el nu avea studii şi se simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker.

Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump frustrarea lui Dej.

Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o origine nu tocmai potrivită partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa provenea dintr-o familie boierească.

In timpul ocupaţiei Bucureştiului de către armatele germane, ungare şi bulgare (1916 – 1918), tatăl său, D. D. Pătrăşcanu, a avut o atitudine considerată antipatriotică şi a fost închis pentru scurt timp după reinstaurarea administraţiei româneşti. În aceeaşi situaţie au fost Constantin Stere, Tudor Arghezi, Marta Bibescu, Tzigara-Samurcaş şi alţii.

Întreagă familie a căzut în oprobiu în perioada interbelică şi Lucreţiu Pătrăşcanu a suferit de ostracizarea societăţii bucureştene. Ca reacţie, el s-a lansat trup şi suflet în mişcarea comunistă.

           Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf şi îndesat prin anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre comunişti !), coleric şi semi-analfabet.

A avut nevoie de spectacole groteşti în care împăraţi romani, regi daci şi voevozi români îi «dau raportul» lui, neisprărvitului de la Scorniceşti.

A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de mii de pagini traduse în sute de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici măcar el !

Datorită lui Nicolae Ceauşescu, in ultimii ani ai existenţei acestuia, comunismul din Romania a fost o formă de despotism asiatic ridicol.

Sistemul comunist imaginat de Lenin permite ca o societate sa fie condusă după frustrările si bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gehorghiu-Dej, Mathias Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung, Klement Gottwald sau N. Ceauşescu.

          Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor români din perioada aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921, şi până prin 1957, este prezenţa majoritară a unor elemente alogene.

S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră a comunismului din România în posturi de conducere, de represiune, în direcţiiile ideologică şi culturală se găseau în special evrei (adică proveniţi din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg şi entuziasm să ducă România pe calea cea dezastroasă.

 

Judecata parțială a istoriei:

 

Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn

Teohari Georgescu născut Burach Teskovich

Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin

Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel

Iosif Kişinevsky născut Ioska Roitman

Liouba Kişinevschi

Leonte Rautu născut Lev Oigenstein

Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev

Vasile Luca născut Lukacs Laszlo

Alexandru Moghioroş născut Balogh Joszef

Silviu Brucan născut Saul Brukner

Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko

Walter Roman născut Ernő Neuländer

Miron Constantinescu născut Mehr Kohn

Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg

Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon

Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann

Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici Tismeneţki,

Avram Bunaciu născut Abraham Gutman

Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn

Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann

Gheorghe Pintilie născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa

Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev

Ion Vinţe născut Vincze János

Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg

Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergh

Mihai Florescu născut Misha Iakobi

Ana Toma născută Ana Grossman

Alexandru Sencovici născut Szenkovits SàndorŞtrul Mauriciu

Moises Haupt

Ştefan Coller (Koller)

Feller Moritz

 

Domeniul cultural:

 

Aurel Baranga născut Ariel Leibovich

Marcel Breslaşu născut Mark Breslau

Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld

Nina Cassian născută Renée Annie Cassian

Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg

Alexandru Graur născut Alter Brauer

Alexandru Toma născut Solomon Moscovici

Ion Călugăru născut Ștrul Leiba Croitoru

Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca Marmorosch Blank

A.E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Baconsky

Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn

Alexandru Jar născut Alexander Avram

Mihail Davidoglu născut Moise Davidson

Ion Vitner născut Iţic Wittner

Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu Saltman

Vechi ilegalisti:

 

Iosif Ardeleanu născut Dôme Adler

Haia Lifschitz

Ştefan Voicu născut Aurel Rotenberg

Zina Brâncu născută Haia Grinberg

Bela Breiner

Petru Năvodaru născut Petr Fischer

Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman

Belu Zilber născut Herbert Zilber

Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch

Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel

Remus Koffler

Basil Spiru născut Enrich Kutschnecker

Ştrul Zigelboïm

Petre Lupu născut Wolf Pressman

 

Leon Lichtblau

E adevărat că în România interbelică, curentul antisemit era foarte puternic şi a dus la multe orori comise de anumiţi români.

Evreii nu aveau nici motiv să iubească societatea românească. Poate asta explică aderarea lor în număr atât de mare la minusculul partid communist şi entuziasmul cu totul deplasat manifestat la ocuparea Basarabiei de către sovietici în iunie 1940.

Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi atrocităţi îndreptate, ca de obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles, barbaria unora nu justifică alte barbarii.

Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte de război, mulţi evrei nu s-au comportat oare la fel de odios după război?

E adevărat că ei nu au acţionat în calitate de evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti.

De ce oare faptele unor evrei din anii ‘50 nu dau oare de gândit evreilor de azi?

Responsibilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebuii oare recunoscută şi asumată?

Germanii din noile generaţii îşi recunosc o responsabilitate morală şi materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă să plătească compensaţii colective statului Israel, dar şi individuale supravieţuitorilor.

Pe mulţi dintre evreii de azi nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor să ştie absolut nimic de Sighet, Aiud, Piteşti, Canal, etc.

E normal să-i preocupe trista soartă a multor evrei în timpul celui de al II lea Război Mondial, dar n-au avut oare timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?

Când comunismul anilor ‘60 a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi dintre ei au plecat în Israel lăsând românilor “minunata” invenţie a lui Marx şi Engels. Acolo, unii foşti membri în aparatul represiv, s-au dat chiar drept victime ale comunismului!!!

Un exemplu este cel al lui Coler sau Koller, fost commandant al închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a pierdut postul din cauza “antisemitismului românesc”!

Altul este cel al lui Jules Perahim (Iulis Blumenfeld) care în anii 50 și 60 tăia, spânzura și demasca alături de Leonte Răutu (Lev Oigenstein) iar mai apoi, la Paris, a devenit un mare dizident anticomunist.

Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere mult; să recunoască doar şi să-şi amintească şi de suferinţele provocate românilor de către unii dintre co-religionari de ai lor.

E mult? E greu?

In 1984, câteva calugăriţe carmelite poloneze au înfiinţat o mică mânăstire în incinta fostului lagăr Auschwitz-Birkenau, actualmente muzeu, considerat simbol al crimelor în masă comise de nazişti şi, în particular, al uciderii evreilor. Ele voiau să se roage în acest loc simbolic pentru mântuirea tuturor. Comunitatea evreiască din întreaga lume a început o puternică şi violentă campanie de presă contra prezenţei acestei mânăstiri în acel loc, considerat de evrei ca unul aparţinând exclusiv memoriei «Soluţiei finale». Campania a fost extrem de intensă şi a durat 9 (nouă) ani. În cele din urmă, la intervenţia Papei Ioan Paul al II lea, mănăstirea s-a mutat din fostul lagăr în 1993.

Prin analogie cu cele de mai sus, ce ar spune comunitatea evreiască dacă, de exemplu, fiul lui Heinrich Himmler ar fi numit preşedinte al unui « Institut de Investigare a Crimelor celui de al III lea Reich»? De altfel, el ar şti multe, din familie!

Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

Revenind în România, ce pot gândi oare victimele represiunii comuniste şi urmaşii acestora despre numirea lui V. Tismăneanu (Volodea Leonidovici Tismeneţki) în fruntea «Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc»?

Dar despre desemnarea aceleeaşi persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»?

Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

Dar … totuşi…

JANDARMERIA ROMÂNĂ - SCURT ISTORIC

 

       Jandarmeria Română se consideră a fi fost întemeiată în Moldova la 3 aprilie 1850 printr-un ofis domnesc al domnitorului moldovean Grigore Alexandru Ghica, pe baza hotărârii Divanului obștesc privind „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”. Acest document a dat un prim statut juridic Jandarmeriei și i s-au stabilit principiile de organizare și funcționare. El prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formată din câte șase ținuturi (județe), la fiecare ținut fiind repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iașului și la Poliția Capitalei (Iași), în total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1433 jandarmi călări și pedeștri. Documentul stabilea Jandarmeriei următoarele misiuni:

1. - privegherea siguranței publice;
2. - ținerea unei bune orânduieli și ducerea la îndeplinire a legilor.

Aceste misiuni, Jandarmeria urma să le execute în „serviciu ordinar”, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor și „în serviciu extraordinar” pe care îl execută la solicitarea autorităților, prin constituirea de subunități mobile. Documentul menționat nu definea care sunt respectivele autorități care aveau dreptul să acționeze Jandarmeria „în serviciu extraordinar” dar se subînțelegea că este vorba de domnitor și, eventual, de Divanul său.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel toate instituțiile statului național modern român. Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în „Legion de jandarmi”, începe și procesul de înlocuire treptată a escadroanelor și companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanți, pe baza Ordonanței nr.896 din 20 iunie 1864. Apoi, prin Legea de organizare a puterii armate în România, din noiembrie 1864 Jandarmeria este organizată pe principii noi, scoasă de sub administrația Ministerului de Interne și subordonată direct Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente.

Jandarmeria română în timpul Războiului de independență 1877-1878 a asigurat poliția armatei, iar în situații deosebite a fost angajată în acțiuni de luptă împreună cu unitățile militare și chiar independent. Efectivele Jandarmeriei se cifrau la 798 jandarmi (din care 6 ofițeri). Pentru faptele de arme din timpul războiului, numeroși jandarmi au fost decorați cu medalia Apărătorii Independenței, medalia Crucea Trecerii Dunării și medalii rusești.

Necesitatea unei forțe specializate puternice a cărei misiune principală să o constituie paza și ordinea de stat, asigurarea liniștii și libertății cetățeanului, precum și a modului de aplicare și respectare a legilor țării, au necesitat elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei în întreaga țară. O primă încercare are loc în 1885, când generalul Radu Mihail, prefectul Poliției Bucureștiului a elaborat un proiect de lege pentru organizarea jandarmeriei în întreaga țară, lege care nu a fost adoptată.

Doi ani mai târziu, în 1887, cu prilejul expunerii de motive la legea comunală, I.C.Brătianu, sublinia că „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliție rurală de până acum” , iar la art.82 din această lege adoptată la 7 mai 1887 se prevedea organizarea Jandarmeriei Rurale, printr-o lege specială. Lipsa de fonduri a întârziat până în anul 1893 materializarea unei astfel de legi. Meritul pentru deplina clarificare a rolului, locului și organizării Jandarmeriei rurale i-a revenit lui Lascăr Catargiu, care a elaborat și prezentat Parlamentului în ianuarie-februarie 1893, Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale, care a fost promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893. Această lege prevedea instituirea unui corp de pază și ordine cu structură militarizată în toate localitățile rurale din țară, deoarece structurile anterioare nu făceau față situației complexe de pe teren și nici nu corespundeau instituțiile unui stat modern european, din acea vreme. Demn de remarcat este faptul că legiuitorul (Lascăr Catargiu în principal) a pus accentul pe menținerea și garantarea siguranței publice, cât și pe executarea legilor.

Tot la 1 septembrie 1893 a apărut și „Regulamentul de aplicare a Legii Jandarmeriei rurale”, care prevedea: „Organizarea Jandarmeriei rurale, astfel cum este prescrisă de lege, face din această instituțiune un corp militar, pus la dispozițiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea și siguranța publică. Ea se mai află sub ordinele ministrului de justiție, ale ministrului public în ce privește atribuțiunile de poliție, precum și sub acela al ministrului de război pentru tot ce se raportă la disciplină, comandament și instrucție militară a trupei” (art.1).

Răscoala Țărănească din 1907 a pus într-o situație grea, atât instituțiile politice, cât și cele de menținere a ordinii interne, și chiar militare. Necesitatea reorganizării Jandarmeriei la începutul secolului XX, față de misiunile sale preventive, a impus întărirea organizatorică a Jandarmeriei și promulgarea unei serii de legi în anii 1908, 1911 și 1913. Legea Jandarmeriei din 24 martie 1908 prevede următoarele:

- Art.6: Corpul Jandarmeriei face parte integrantă din armată, dispozițiunile generale ale legilor și regulamentelor îi sunt aplicate, în afara excepțiunilor de organizarea sa mixtă și de natura serviciului său.

- Art.7: Ofițerii Corpului Jandarmeriei se recrutează din ofițerii de orice armă din armata activă. Trecerea ofițerilor din armata activă în Jandarmeriei se face prin Înalt Decret, în urma raportului Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Război. Ea rămâne definitivă după un an de la numire, în care timp ofițerul va putea fi retrecut în armata activă.

- Pe timpul manevrelor militare, Jandarmeria rurală asigură misiuni de poliție militară, efectuează rechizițiile necesare și funcționează ca poliție militară; pe toată durata acestor exerciții și manevre, unitățile de jandarmi sunt considerate părți ale armatei active cu aceleași drepturi și obligații ca unitățile și subunitățile militare.

Cea dintâi participare a Jandarmeriei române la un război modern, datează din anii 1877-1878. Experiența acumulată cu acest prilej va fi valorificată și îmbogățită în cel de-al doilea război balcanic, precum și în acțiunile militare desfășurate în anii Războiului de Independență.

În cel de-Al Doilea Război Balcanic Jandarmeria Română a acționat ca o forță a Sistemului Național de Apărare, îndeosebi alături de trupele ce operau pe câmpul de luptă.

După încheierea Tratatul de la București din 1913 și până la intrarea României în primul război mondial (15 august 1916) s-au produs unele modificări pe linie organizatorică și a atribuțiilor, care au vizat sporirea efectivelor, înființarea posturilor de jandarmi speciale pentru fabricile din Capitală care produceau materiale pentru armată, înființarea de puncte speciale de pază și control la toate trecătorile din Carpați, de la Vatra Dornei până la Turnu Severin, crearea unui detașament pentru paza regiunilor petrolifere.

La Primul război mondial a participat și Jandarmeria. Din Campania anului 1916, se pot menționa acțiunile desfășurate de trupele de jandarmi în asigurarea poliției frontului unităților române pe timpul ofensivei pentru eliberarea Transilvaniei, precum și organizarea administrativă a teritoriilor eliberate. Despre organizarea posturilor de jandarmi în localitățile eliberate (Bicfalău, Bârsta, Satu-Lung, Târlugeni, Sfântu Gheorghe, Covasna și Miercurea Ciuc) raportează maiorul Anastasie Soiculescu, comandantul Companiei de Jandarmi Prahova la 17 august 1916 în telegrama adresată Inspectoratului General al Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară și pentru totdeauna, Jandarmeria română a înlocuit pe pământul scump al Transilvaniei, Jandarmeria Ungurească”.

Evoluția ulterioară a evenimentelor a fost nefavorabilă pentru armata română care, sub presiunea inamicului, a trebuit să se retragă prin lupte grele, cedând o parte din teritoriul național, până când frontul a fost stabilit în sudul Moldovei.

În timpul retragerii, jandarmii au participat la acțiunile de luptă și, totodată, au asigurat poliția frontului, a comunicațiilor, au asigurat măsurile de ordine necesare deplasării coloanelor militare și, pe timpul evacuării administrației, a unor obiective economice și a populației care s-a refugiat în Moldova.

La începutul anului 1917, odată cu operațiunea de reorganizare a armatei, se reorganizează și serviciul Jandarmeriei de pe lângă armata de operații. La comandamentele corpurilor de armată, precum și la brigăzile mixte s-a constituit câte un detașament de jandarmi, sub comanda unui ofițer de infanterie și cu un efectiv mai redus de jandarmi. La 16 aprilie Detașamentul de Jandarmi Prahova a primit denumirea de "Detașament mobil de poliție al Marelui Cartier General". De asemenea, unele subunități de jandarmi sunt repartizate serviciilor de pază la lucrările de artă și fortificații, iar altele date ca întăriri în principalele orașe din Moldova.

În vara anului 1917 trupele de jandarmi au participat, alături de armata română, în marile bătălii desfășurate.

La 1 iulie 1918 armata se demobilizează, iar jandarmii organizează punctele de trecere pentru demobilizați, posturi, patrule și detașamente pentru supravegherea ca demobilizarea să se desfășoare în liniște.

Prin decretarea în octombrie 1918 a celei de-a doua mobilizări a armatei române, Jandarmeria a contribuit la desfășurarea acesteia, concomitent cu organizarea noilor servicii pretorale și a măsurilor pentru menținerea ordinii și liniștii în țară. Armata română reia lupta pentru eliberarea întregului teritoriu național, iar Jandarmeria începe să instaureze ordinea și liniștea, creând companii de poliție în județele eliberate.

Infăptuirea României Mari a inaugurat în viața societății noastre și a statului un amplu proces de remodelare a structurilor existente înainte de primul război mondial, inclusiv a celor destinate menținerii și apărării ordinii interne.

La 23 martie 1929 Parlamentul a pus bazele unei legi moderne și complete de organizare a Jandarmeriei rurale. In același an se promulgă Statutul Jandarmeriei Rurale de către regele (minor) Mihai I. Acest statut garanta: stabilitate, înaintare, retribuții și alte indemnizații, gradații, pensii, condiții de căsătorie, recompense.

O altă măsură relevantă este Regulamentul Legii și Statutului Jandarmeriei Rurale.

Notă. Tot capitolul Istorie de mai sus a fost preluat din website-ul oficial al Jandarmeriei Române,

REACȚIA ROMÂNĂ LA DISTRUGEREA COMANDAMENTUI DIN ODESA - AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

         In seara zilei de 22 octombrie 1941, la orele 17.35, sovieticii - partizani sau militari din armata regulată - au aruncat în aer clădirea comandamentului trupelor române din Odesa, omorând 16 ofițeri români, inclusiv pe comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină, din detașamentele militare germane care au însoțit trupele române. Militarii români nu au reușit să localizeze ascunzișurile partizanilor și s-au răzbunat pe populația civilă locală. Masacrul a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, ca reacție spontană de răzbunare la aruncarea în aer a comandamentului trupelor române din Odesa. Au fost uciși la întâmplare 5 000 de locuitori, în majoritate evrei.

Generalul Iacobici i-a raportat lui Antonescu despre detonarea Comandamentului și pierderile avute, iar acesta i-a ordonat să ia măsuri drastice de pedepsire. În aceeași noapte, Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu că a pornit acțiunea ordonată: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”. In ziua de 23, ca urmare a directivelor lui Antonescu, Iacobovici a ordonat continuarea masacrului. Peste 19 000 evrei au fost înghesuiți în 9 magazii sovietice de explozibile aflate în port și înmpușcați la grămadă după care magaziile au fost incendiate. Parte dintre victime au fost arși de vii.

In zilele de 22 - 24 octombrie 1941, militari români au ucis între 25 000 - 34 000 de evrei din orașul Odesa, împușcați, spânzurați, explodați, sau arși de vii). Alți aproximativ 45 000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în lagărul de concentrare Bogdanovca unde au fost uciși aproximativ două luni mai târziu.

Atât Antonescu, cât și Iacobici foloseau sintagma represalii („Ca represalii și pentru a da un exemplu populației...”) ca o diversiune pentru a oculta neglijența generalului Golgojanu și ca o motivare a masacrului premeditat al evreilor din Odesa și Transnistria, care aveau să devină ceea ce Alexander Dallin a denumit „groapa etnică a României” (vezi mai sus și documentul elaborat la 11 iulie 1941 de câtre locotenent-colonelului Alexandru Ionescu (Alion), intitulat „Plan pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean aflat încă sub stăpânirea sovietică”).

Atât aceste represalii, cât și masacrele care au urmat nu au fost o reacție emoțională, sau punitivă la pierderile suferite, ci aplicarea deliberată a deciziei de purificare etnică planificată de consiliul de miniștri înainte de intrarea României în război, după cum reiese din directivele viceprim-ministrului Mihai Antonescu din ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian.

Cristian Bândea susține că atentatul partizanilor putea fi prevenit: „O rusoaică l-a prevenit din timp pe primarul de atunci al orașului Odessa, Gherman Pântea, că clădirea comandamentului trupelor române fusese minată. Pântea a informat conducerea armatei române, dar generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului, a refuzat să ia în seamă avertismentul. În consecință, clădirea a sărit în aer și au murit toți ofițerii români aflați acolo. Ulterior, când a mers la mormântul generalului Glogojanu, mareșalul Ion Antonescu a rostit următoarele cuvinte: „Ai luptat pentru Odessa ca un erou și ai murit în Odessa ca un prost”.

La 19 august 1941, Ion Antonescu l-a numit pe profesorul Gheorghe Alexianu în funcția de guvernator al Transnistriei și membru ex officio al consiliului de miniștri.

La 24 octombrie 1941, colonelul Davidescu, șeful cabinetului militar al mareșalului Antonescu, a telegrafiat generalului Macici:

„Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”. Drept represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:

1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Odesa.

2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executați, precum și alții ce li se pot adăuga vor fi puși într’o clădire minată anterior și care va fi detonată. Se va efectua această acțiune în ziua înhumării victimelor noastre.

3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.”

Acest ordin a fost executat 24 octombrie 1941. Aproximativ 22 000 de evrei (după alte surse, 40 000 evrei) au fost escortați de militari români aparținând batalionului nr. 10 mitraliori din divizia a 10-a infanterie, conduși de locotenent-colonelul Nicolae Deleanu (care a ucis personal circa 50 de evrei) și locotenent-colonelul de jandarmi și pretorul orașului Mihail Niculescu (poreclit „Coca-călăul”), la Dalnic, în apropierea Odessei, unde evreii au fost înghesuiți în 4 magazii. Aceste magazii au fost mai întâi mitraliate, iar ulterior incendiate pe rând cu excepția ultimei magazii care a fost minată și aruncată în aer la aceași oră la care explodase clădirea comandamentului militar, adică ora 17.45. La acest mascru au participat și câțiva soldați germani.

Un martor ocular al asasinatului a relatat: „Au fost masați până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, pușcă, stropite cu benzină și incendiate, cu excepția ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul și scenele înfiorătoare ce au avut loc depășesc puterea de evocare: femei cu părul în flăcări, oameni răniți și aprinși de vii ieșeau prin acoperișul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniți o scăpare. De jur împrejur însă îi țintea arma ostașilor care aveau ordinul de a nu scăpa niciun civil. Grozăvia sinistrului era așa de puternică încât tulburase adânc pe toți cei de față, soldați și comandanți. Într-o stare sufletească în care rațiunea era gonită și înăbușită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum, probabil, era firea fiecăruia. Astfel unii soldați trăgeau încruntați, calm, alții se închinau și trăgeau, iar arma le tremura în mână, alții trăgeau aiurea, alții chiar evitau să tragă. (...) Cei dinăuntrul magaziilor, îngroziți de chinurile morții, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împușcați. Cei mai mulți dintre ofițerii ce erau la fața locului erau impresionați la lacrimi de ceea ce erau nevoiți să facă și unii dintre ei abandonau poziția, eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alți soldați fără misiune.”

A doua zi, la 25 octombrie, generalul Macici a raportat execuția a alți 13 000 de evrei și comuniști, 400 dintre ei fiind spânzurați pe străzi sau in piețele Odesei.

În calitate de reprezentant al guvernului, Alexianu a ordonat și a supravegheat masacrul din noiembrie 1941.

După J. Rotaru și colaboratorii, în primele trei luni de la intrarea în război, trupele române au masacrat 19 000 de evrei, iar 20 000 au fost uciși după cucerirea Odesei.

Comandamentul armatei germane și-a oferit serviciile, propunând trimiterea la fața locului a unui batalion SS, ca să ajute la dezactivarea minelor și curățarea Odesei de evrei și bolșevici. Autoritățile române au decis totuși să acționeze singure. Evreii localnici au fost scoși din case și executați, fără să fie judecați. Au fost spânzurați de balcoanele și felinarele de pe străzile principale. „După explozie, lungi șiruri de evrei au fost spânzurați pe stâlpii de electricitate ai troleibuzelor. Circa 10 000 evrei arestați au fost băgați în pușcărie și executați imediat.” La 23 octombrie 1941 generalul Iacobici a trimis Cabinetului Militar un raport asupra situației, care detalia acțiunile represive efectuate: „acțiunea de represiune s’a executat în interiorul orașului, prin împușcare și spânzurare, și afișarea de placarde pentru avertizarea celor ce vor mai îndrăzni și încerca astfel de terorism”.

Alexianu a organizat ghetouri și lagăre de internare a evreilor în Transnistria (Bogdanovca, Vapniarka, Berezovca etc.) și a ordonat efectuarea de munci obligatorii, prin Ordonanța nr. 26/1941 privind instituirea muncii obligatorii pentru toți locuitorii Odesei între 16-60 de ani, sub sancțiunea internării lor în lagăr. Prin Ordonanța nr. 35 din 2 ianuarie 1942 a dispus deportarea tuturor evreilor din Odesa în regiunea Berezovca, unde au fost asasinați. Cea mai mare parte a evreilor care au supraviețuit în Odessa a fost internată în satul Slobodca, desemnat de Armata a 4-a drept ghetou.

„Condițiile de trai din ghetou erau extrem de grele: Era lipsă de case. Lumea se înghesuia pe străzi. Bolnavii gemeau și se prăbușeau în zăpadă. Românii îi călcau pe cei căzuți sub copitele cailor. Plângeau copiii care înghețau. Se auzeau strigăte de groază și se cerea îndurare. Spre seara acestei prime zile, trupuri de oameni degerați zăceau pe străzi.(...) Peste tot erau jandarmi și polițiști români.”

Alexianu, a vizitat ghetoul între 3 și 5 noiembrie 1941. Îngrijorat de posibilitatea izbucnirii unor epidemii care puteau afecta întreaga populație a adresat la 11 decembrie 1941 un raport mareșalului Antonescu cu privire la situația din Transnistria și Odessa, în care propunea rezolvarea radicală a problemei evreiești prin deportarea totală a evreilor din Transnistria și Odessa.”

Această reacție dură a armatei române a fost justificată de faptul că evreii bolșevici și-au manifestat ura în mod sălbatic petimpul reocupării Basarabiei de către URSS în anul 1940. Conducerea țării era informată pe căi de spionaj că evreii aveau o atitudine antiromânească și că serveau interesele Moscovei pe teritoriul României.

Articolul de față a fost inspirat dintr-unul de origine evreiască, care are destinația de a învinovăți România ca parte din Hoșocaust. In timp de război orice luptător care nu poartă haina militară este sortit execuției.

 

CUCERIREA ODESEI - AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

        Marea ofensivă a armatei române, cu sprijin și indicații tactice germane, pentru cucerirea Odesei, a fost declanșată la 3 august 1941, când al 4-lea Corp de armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, flancat de al 5-lea Corp, format din Divizia a 15-a de Infanterie, Brigada 1-a de cavalerie și Divizia 1-a blindată, care l-a traversat între Tighina și Dubăsari, conform planurilor de luptă elaborate de mareșalul Antonescu personal - ordinul operativ nr. 31 al Marelui Stat Major emis la 8 august 1941, care cerea Armatei a 4-a să cucerească Odesa „din mers”. Realitatea de pe front nu a corespuns cu planurile optimiste, ofensiva a fost oprită, orașul dovedindu-se mai greu de cucerit decât se presupusese.

La 3 septembrie, generalul Ciupercă (din grupul de generali care considerau că armata română nu ar fi trebuit să treacă Nistrul și să invadeze teritorii aflate în afara graniței internaționale a României) trimitea un memoriu lui Antonescu în care raporta despre condițiile precare ale diviziilor din prima linie, extenuate după o lună de ofensivă permanentă, despre moralul scăzut al soldaților din cauza luptelor pe pământ străin și despre planurile de atac inadecvate condițiilor de pe teren Ciupercă mai raporta că aproape toate diviziile din primul eșalon se găsesc la limita posibilităților lor ofensive și propunea un plan de luptă alternativ. Antonescu și șeful marelui stat major, generalul Alexandru Ioanițiu, au respins memoriul. În cele două asalturi asupra Odesei făcute conform planurilor lui Antonescu Armata 4 a suferit pierderi mari, de 58 855 de militari, din care 11 046 morți, 42 331 răniți și 5 478 dispăruți.

La 9 septembrie, generalul Ciupercă (împreună cu șeful statului său major, generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu) a fost înlocuit cu generalul Iacobici, ministrul de război din acel moment, care a primit directive clare să execute fără discuții ordinele primite. După Antonescu, motivul acestei situații deplorabile a fost „lipsa spiritului ofensiv și încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”. Succesele lui Iacobici au fost și ele, minime, mai ales după ce artileria a încetat lupta din lipsă de muniții, așa că la 22 septembrie 1941, după moartea într-un accident a generalului Ioanițiu, el a fost rechemat la București și numit șef al marelui stat major al armatei. Ulterior, față cu împotmolirea ofensivei române, planul respins al generalului Ciupercă a fost adoptat și a dus la cucerirea Odesei.

La 16 octombrie 1941, ora 10.30, patrule avansate ale Diviziei a 7-a de infanterie au intrat în Odesa, iar la ora 16.00 detașamantul Eftimiu a ocupat portul, marcând cucerirea orașului. Simultan au intrat în oraș și trupe germane.

Românii au vrut să-i schimbe numele orașului în „Antonescu”, iar guvernul sovietic a acordat Odesei titlul de „Oraș erou” decernat doar altor trei orașe: Leningrad, Moscova și Stalingrad.

Armata a 4-a, în efectivele căreia au luptat, între 8 august și 16 octombrie, 340 223 de combatanți, a suferit o pierdere de 92 545 de soldați (17 729 morți, 63 345 răniți și 11 471 dați dispăruți). Sovieticii au raportat 41 268 de pierderi: 16 578 morți și dispăruți și 24 690 răniți. Ei au mai evacuat din oraș circa 350 000 soldați și civili.

După cucerirea Odesei Antonescu a ordonat retragerea Armatei a 4-a pentru refacere (în realitate, această armată decimată nu a mai fost refăcută și în scurt timp după participarea la „Parada Victoriei” de la București, contigentele au fost lăsate la vatră) lăsând în loc unități secundare. Garnizoana orașului a fost preluată de Corpul 2 de armată, sub comanda generalului Nicolae Macici).

GENERAL ALEXANDRU IOANIȚIU - PRIMUL ȘI AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

     Alexandru Ioaniţiu (n. 2 februarie 1890, Botoşani, judeţul Botoşani. A urmat Liceul militar din Iaşi, Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu (1908-1910), Şcoala de aplicaţie pentru artilerie (1912-1914) şi Şcoala Superioară de Război (1919-1921).

Grade militare:

• sublocotenent - 1910
• locotenent - 1913
• căpitan - 1916
• maior - 1917
• locotenent-colonel - 1927
• colonel - 1933
• general de brigadă - 1939
• general de divizie post mortem - 1941

Funcţii militare:

• diferite funcţii de comandă în Regimentul 10 şi 3 Artilerie (1910-1912, 1914-1917)
• comandant al Bateriei Elevi şi profesor la Şcoala de artilerie (1917-1918)
• ofiţer în Direcţia fabricaţiilor de artilerie din Ministerul Apărării (1918-1919)
• şef birou în Secţia 8 istorie din Marele Stat Major (1921-1927)
• comandant al divizionului 2 Tunuri Munte (1927-1929)
• funcţii în Marele Stat Major şi profesor la Şcoala Superioară de Război (1929-1934)
• comandant al Regimentului 1 Artilerie Grăniceri (1934-1937)
• şef secţie Coordonarea Apărării Ţării din Marele Stat Major (1938-1939)
• comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1939)
• comandant al Şcolii Superioare de Război (1939-1940)
• şef al Marelui Stat Major (1940-1941)
• şef al Marelui Cartier General (1941) 

A participat, în timpul primului război mondial, la luptele din Dobrogea (15 august-1 noiembrie 1916), de pe Neajlov (16-20 noiembrie) şi de la Mărăşeşti (1-6 august 1917).
In cel de al doilea a condus acţiunea de restructurare şi dotare a armatei (1940-1941) şi de pregătire a ţării pentru război. A coordonat activitatea trupelor române în luptele pentru eliberarea Basarabiei (1941).
A publicat: “Războiul României (1916-1918)”-1929 şi a fost coautor la “Elemente de strategie”-1936, “Pentru generaţiile de azi şi de mâine. Virtuţile neamului în lumina războiului nostru naţional”-1930, “Călăuza ofiţerului. Stratrgie şi tactică aplicată”-1936. A publicat numeroase articole în revista România Militară.
A decedat la 17 septembrie 1941, fiind victima unui accident pe aeroportul din Baden, Crimeea.