CEAUȘESCU ȘI MUAMMAR al-GADDAFI

             Inceputul relaţiilor bilaterale la nivel înalt între cele două state a fost unul destul de zbuciumat. În vara anului 1973, maiorul Abdel Salam Jalud, al doilea om de stat din Libia, face o escală în România, întorcându-se de la Moscova. Este primit de Nicolae Ceauşescu cu care va avea o convorbire de peste şase ore. Motivul pentru care convorbirea a durat aşa de mult a fost diferenţa de opinii între cei doi pe tema Israelului. La momentul întâlnirii, România era singura ţară din blocul comunist care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul evreu. Maiorul Jalud venise cu directiva primită de la Gaddafi pentru a încerca să îl convingă pe Ceauşescu să rupă relaţiile cu Israelul, reproşându-i totodată liderului român iniţiativa de a înlesni unele tratative directe de pace arabo-israeliene. Neobţinând nicio concesie din partea lui Nicolae Ceauşescu, Abdel Salam Jalud a omis a-i mai transmite acestuia invitaţia lui Gaddafi de a vizitat Libia.    Declanşarea războiului de Yom Kippur, dintre Israel şi Egipt, din octombrie 1973, şi implicarea tot mai frecventă a României în iniţiativele de pace din regiune, l-au făcut pe colonelul Gaddafi să trimită prin canalele diplomatice arabe o nouă invitaţie adresată lui Ceauşescu de-a vizita Libia. Invitaţia a fost reînnoită cu ocazia vizitei la Tripoli a ministrului Învăţământului din România, Mircea Maliţa.

Nicolae Ceauşescu va vizita în cele din urmă Libia între 12 şi 14 februarie 1974. Primit neaşteptat de călduros şi reuşind să treacă peste divergenţa numită Israel, între cei doi lideri se va lega o simpatie reciprocă, tradusă prin stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări la nivel de ambasadă şi prin semnarea unei serii de acorduri de cooperare economică, ştiinţifică şi tehnică.

România şi-a deschis ambasada la Tripoli în aprilie 1974, moment în care statul român s-a implicat în Libia într-o serie vastă de proiecte de infrastructură, de la construcţia de şcoli, spitale, drumuri, stadioane, porturi maritime, până la prospecţiuni de petrol, pescuit, etc. Mai mult, autorităţile române s-au angajat să primească la studii câteva mii de elevi din Libia.

La doar un an distanţă, în Libia executau lucrări 14 firme româneşti şi peste 11.000 de români. Prin acordul cu Libia, România a fost unul dintre puţinele state care au reuşit să se pună la adăpost de criza petrolului ce a început în 1973. Peste un milion de tone de petrol importate de România în 1974, proveneau din Libia. În perioada 1974-1980 schimburile economice între cele doua state au explodat, depăşind la începutul anilor '80, suma de un miliard de dolari.

Conform  fostului şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (DIE), generalul trădător Pacepa, pe  fondul strângerii relaţiilor între cele doua state, Gaddafi a propus statului român, să finanţeze cercetarea şi producţia în România a unei arme bacteriologice şi a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse, lucru acceptat de Nicolae Ceauşescu. Multe dintre fabulațiile lui Pacepa au fost contrazise de alți demnitari comuniști, mult mai apropiați de Ceaușescu, printre care și această poveste. Ceauşescu dorea ca România să devină o putere militară nucleară pe plan european, dar nu s-ar fi încurcat cu unul ca Gaddafi şi nici nu avea nevoie de o susţinere financiară a aceluia. Se va vedea mai jos că Libia a devenit datoare României pe plan financiar. Ceauşescu era orgolios şi nu ar fi acceptat ca acţiunile lui să depindă de cineva din afară. Ii ajungeau ingerinţele sovietice.

„Generalul Pacepa scria în 2006, că facilităţile de cercetare, pilot şi producţie pentru arme bacteriologice şi chimice au fost subordonate Ministerului Apărării Naţionale şi coordonate de generalul Mihai Chiţac, şeful trupelor chimice. Proiectul nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de şeful Departamentului Securităţii Statului, Teodor Postelnicu”. Aceasta poate fi o informaţie sigură.

Dezvoltarea relaţiilor dintre cele două state a condus la o nouă întâlnire, în Libia, în 1979 (8-9 aprilie) la Benghazi, a celor doi conducători de state. Dacă Gadafii era interesat de informaţiile pe care le deţinea România cu privire la stadiul contactelor între Egipt şi Israel, dar şi dintre statul evreu şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei (OEP), partea română vroia să evite să fie afectată de noua criză a petrolului declanşată de revoluţia islamică din Iran. Cum România îşi deschise un număr foarte mare de şantiere de construcţie în Libia, iar autorităţile libiene trebuiau să plătească toate aceste servicii, cele două state au căzut repede de comun acord să îşi mărească schimburile comerciale.

Se mai spune, fără dovezi, că imediat după fuga în Vest a lui Ioan Mihai Pacepa, Nicolae Ceauşescu a căutat să îl elimine pe omul care până la trădare îi fusese unul dintre cei mai de încredere apropiaţi. Şi cum „prietenul la nevoie se cunoaşte”, Gaddafi l-a sfătuit pe Ceauşescu, la începutul anilor 80, să apeleze pentru „lichidarea „problemei” la „Carlos Şacalul”. Colonelul Sergiu Nica afirma într-un raport, în 1990 că CIE l-a folosit pe "Carlos Şacalul" pentru "neutralizarea trădătorului Pacepa", fiind confirmat şi de alte surse din cadrul serviciilor de informaţii din România.

Dictatorul libian tocmai îi comandase atunci cunoscutului terorist asasinare preşedintelui american, Ronald Regan. Preţul pe care era dispus să îl plătească Gaddafi pentru „capul” lui Reagan era de 100 de milioane de dolari, în schimb Ceauşescu era dispus să achite două milioane de dolari lichidare fostului „prieten”. Cum ambele atentate trebuiau să aibă loc pe teritoriul SUA, teroristul le-a acceptat la pachet. Pentru ducerea la îndeplinire a planului, spionajul românesc apelase pentru a-i facilita misiunea lui Carlos la fostul comandant al unităţii speciale "Task Force 157" din Vietnam, Edwin P. Wilson, ce avea legături cu CIA-ul. Soarta a făcut ca Wilson să intre pe mâna autorităţilor americane într-o altă problemă. La interogatoriu acesta a cedat şi a devalut planurile de asasinare a lui Regan şi Pacepa.

Intre 4 şi 6 martie 1985, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu liderul libian. Vizita la Tripoli a dictatorului român fusese oarecum forţată de împrejurări neplăcute pentru staul român, Libia rămăsese în urmă cu plata serviciilor furnizate. Problema nu a putut fi rezolvată, la alt nivel, aşa că Ceauşescu s-a hotărât să se implice personal în soluţionarea acesteia.

In 1986, ca urmare a implicării tot mai accentuate a Libiei în susţinerea terorismului, SUA A bombardat capitala libiană, inclusiv reşedinţa lui Gaddafi. Dictatorul libian a scapat ca prin minune, dar fiica adoptivă a acestuia şi-a pierde viaţa.

Atacul asupra Libiei a stârnit furia lui Nicolae Ceauşescu care a condamnat în termeni duri bombardamentul american, crescând, totodată, exportul de arme româneşti către Libia. Ultimul acord de export de arme şi muniţie realizat de România către Libia a fost încheiat în 1989.

Răsturnarea regimului comunist din România şi executarea lui Ceauşescu îl vor întrista pe liderul libian care se va simţii ofensat de „noile autorităţi” române. Acuzaţia care l-a înfuriat pe Gaddafi a fost zvonul lansat în zilele Revoluţiei, cum că terorişti arabi, în speţă libieni, au participat la „apărarea” dictatorului român. In ianuarie 1990, o delegaţie libiană a sosit în România pentru a investiga dacă miile de elevi libieni ce erau şcoliţi de statul român s-au implicat în evenimentele din decembrie. După 1990, schimburile economice între cele doua state au scăzut dramatic, chiar şi aşa statul libian a rămas dator unor companii din România cu peste 100 de milioane de dolari.

In| realitate, datoriile şi contractele făcute de România în Libia aveau rostul de a da oamenilor de lucru în contextul nesustenabilităţii ritmului de producţie din România, să scape de surplusul de produse industriale din depozitele româneşti şi de a mitui autorităţile libiene să se angajeze pe termen lung la livrarea de produse petroliere la preţuri fixe. Ceauşescu voia ca Gaddafi să-i fie dator, răsplătindu-l cu capital politic. Apropierea celor doi lideri e normală ca în cazul oricăror lideri autoritari. Mult mai bun prieten a fost cu Şahul Iranului care era foarte pro-american. Iar Gaddafi a fost bun prieten cu fratele fostului preşedinte american Jimmy Carter. Legătura nu e aşa tranşantă cum s-a afirmat după așa-zisa revoluție română.

.

CEAUȘESCU ȘI FINANȚELE EXTERNE

            Una dintre acuzaţiile nefondate și perverse aduse familiei Ceaușescu a fost legată de presupusele conturi dețpnute în străinătate. Intrebat despre existenţa lor, Ştefan Andrei, ministru de externe sub regimul Ceaușescu, a fost categoric: „Eu am spus de la început şi susţin în continuare că Nicolae Ceauşescu nu a avut bani pe vreun cont al lui în străinătate. Nu concepea că va fi înlăturat de la putere în timpul vieţii lui". Pe deasupra era un mare patriot.

Ştefan Andrei îl cunoştea mult prea bine pe Ceauşescu, iar prin prerogativele funcţiei sale de coordonator al comerţului exterior al României (1987-1989) ar fi ştiut, cu siguranţă, de alimentarea unui cont atât de important.

Bancă mondială cu arabii

        S-a spus, de asemenea, că una dintre cauzele execuţiei Ceauşeştilor ţinea de răzbunarea cercurilor financiare internaţionale. Ceauşescu plănuia fondarea unei bănci mondiale, la Bucureşti, cu credite mici pentru ţările în curs de dezvoltare. O lovitură grea ar fi fost aceasta pentru marii bancheri. Întrebat cât adevăr se află în aceste ipoteze, Ştefan Andrei a relatat următoarele: „Când am fost în Kuweit, conducătorul Kuweitului i-a spus lui Ceauşescu: «Poate facem împreună o bancă». «Da, ar trebui să facem o bancă, a zis Ceauşescu, dar să fie o bancă mai altfel, să mai fie şi cu alţii, nu doar între România-Kuweit». Iar şeicul Kuweitului a promis că va aduce şi alte ţări arabe, inclusiv Arabia Saudită.

       Ce-a mai discutat Ceauşescu în 1989, nu ştiu. Dar în Kuweit, atunci, Ceauşescu a spus: «Da, să facem una cu o dobândă foarte redusă, să fie numai pentru ţări în curs de dez­voltare şi să fie numai pentru dezvoltare, nu pentru consum». Iar şeicul a găsit foarte bună ideea aceasta de a veni în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare".

      Desigur, a admis Ştefan Andrei, proiectul era periculos. „Este un fapt că poziţia lui Ceauşescu faţă de FMI, faţă de BIRD şi, în general, faţă de capitalul financiar a trezit nemulţumirea cercurilor financiare, a explicat interlocutorul. Dacă toa­te ţările n-ar mai lua credite, băncile ar muri. Lecţia României de a renunţa la FMI, la BIRD după ce ei ne-au primit în 1972... Nu întâmplător, când noi am luat poziţie faţă de FMI, faţă de BIRD şi faţă de capitalul financiar, în general, în «Wall Street Journal» a apărut un articol în care se spunea că Nicolae Ceauşescu a topit Bibliile să le facă hârtie igienică. La câteva zile după poziţia noastră".

CEAUȘESCU- ARMAMENTUL NUCLEAR - DECLARAȚII PACEPA ȘI ȘTEFAN ANDREI

          Generalul trădător Ioan Mihai Pacepa a dezvăluit faptul că Gaddafi i-ar fi propus lui Ceaușescu să finanteze cercetarea și producția, în România, a unei arme bacteriologice și a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse, care să poată fi folosite în scopuri teroriste. Pe mărturiile acestui trădător nu se poate pune mare bază, deoarece a încercat să prezinte multe fapte neadevărate pentru fi pe placul celor care i-au asigurat azil politic,

El spune că Ceausescu vroia cu disperare sa aiba o "bomba atomică cat de mică". Proiectul a purtat denumirea "Dunarea II"
In 1975 "Ryad" (n.a. - nume de cod pentru primul adjunct al ministrului de Interne libian) a predat lui Ceaușescu un mesaj verbal prin care Gaddafi i-a cerut să-l ajute cu informații cât mai complete despre adunarea organizatiei Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), ce urma să aibă loc în Viena la sfârșitul aceluiași an. Cateva luni mai tarziu, DIE a dat spionajului libian planurile clădirii în care urma să aibă loc adunarea OPEC precum și planul de măsuri pentru asigurarea securității adunării, întocmit de autoritățile locale. Aceste materiale au fost obținute cu ajutorul unui polițist austriac ce lucra pentru DIE. In decembrie 1975, clădirea din Viena, în care a avut loc adunarea OPEC a fost atacată de teroriști, care au luat prizonieri 60 de oficialități OPEC și au stârnit un imens scandal internațional. După cum am aflat de la "Ryad,", spune Pacepa, operatia a fost organizată de Gadafi cu ajutorul faimosului terorist international Ilici Ramirez Sanchez, supranumit "Carlos" sau "Jackal". Potrivit lui "Ryad," informațiile date de DIE au fost hotărâtoare pentru succesul acțiunii, care și-a atins ambele țeluri: a umilit occidentul și a stors de la guvernele celor rapiți importante sume de bani pentru noi operațiuni teroriste.

Finantare libiană

La inceputul lui 1976 "Ryad" a venit la București cu un alt mesaj pentru Ceaușescu din partea dictatorului libian. Gaddafi se oferea sa finanțeze cercetarea și producția în România a unei arme bacteriologice și a unei bombe nucleare de dimensiuni reduse care să poată fi folosite în scopuri teroriste. Ceaușescu a fost de acord. De fapt, în megalomania lui, el a hotărât cu doi ani înainte să facă România cea de a patra țară europeană (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța) producătoare de arme nucleare și începuse deja, în secret, activitatea de cercetare în acest domeniu. După aceea el i-a dat un nou impuls, fiind convins că dacă va putea crea o bombă nucleară cât de mică, o va putea vinde "pe bani grei" nu numai lui Gaddafi, dar și guvernelor teroriste ale Siriei si Irakului.
Facilitatile de cercetare, pilot și producție pentru arme bacteriologice și chimice au fost subordonate Ministerului Apararii Naționale și coordonate de generalul Mihai Chițac, seful trupelor chimice. Proiectul nuclear a fost coordonat de ministrul de Interne, iar din martie 1978 de seful Departamentului Securitatii Statului, Teodor Postelnicu.
In tripla mea calitate de consilier personal al lui Ceaușescu, secretar de stat al MAI și șef adjunct al DIE pentru informatii tehnico-științifice, am fost implicat în ambele proiecte. Sarcina mea principală a fost însă obținerea datelor tehnologice și a echipamentelor necesare pentru a produce o "armă atomică romanească" precum și mijloacele pentru transportarea ei la ținta (rachete de distanță medie, bombe aeriene, obuze de artilerie și mine de uscat). In iulie 1978 i-am prezentat lui Ceaușescu ultimul meu raport asupra stadiului proiectului "Dunarea II," respectiv crearea condițiilor pentru trecerea la producția unei bombe nucleare experimentale românești. La acea dată situația se prezenta astfel: Ministerul Minelor lucra intens ca să creeze o rezervă secretă de uraniu extras din minele sale de la Băița; un colectiv special, coordonat de DIE, lucra la proiectul unei stații pilot pentru îmbogaățirea uraniului prin centrifugare cu ajutorul unor informații obținute de DIE prin sursa "Lucica", care deținea o poziție de conducere la filiala din Germania de Vest a institutului de cercetari american Batelle; Ministerul Industriei Chimice terminase construcția unei stații pilot pentru producerea apei grele pe baza datelor furate de DIE de la compania canadiana AECL, și era în procesul proiectării unei instalații la scara industrială care urma sa fie amplasată în aproprierea Slatinei (apa grea produsă de acea instalație urma să fie folosită atât pentru operarea reactoarelor CANDU cât și pentru producerea de weapons-grade plutonium); un colectiv special al DIE era în procesul obținerii din Islamabad a tehnologiei pakistaneze pentru producerea bombei nucleare, pe baza unei întelegeri secrete dintre Ceaușescu si Zulficar Ali Butto, primul ministru al Pakistanului din acea vreme; un institut de cercetari și proiectări pentru dezvoltarea de rachete meteorologice, condus de profesorul Alexandru Spătaru și cartiruit într-o casă conspirativă a DIE din pădurea Băneasa, lucra la proiectul unei rachete pentru distanță medie care putea fi utilizată atât cu focos nuclear cât si bacteriologic și chimic; un colectiv condus de general Marin Niculescu, adjunctul ministrului Apărării și comandantul trupelor de artilerie, lucra la dezvoltarea de obuze și mine cu încărcătură nucleară, bacteriologică și chimică.

Arma bacteriologica cu bruceloză

Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi România, am prezentat lui Gaddafi un mesaj prin care Ceaușescu și-a dat acordul să vândă Libiei tancuri de tip "Leopard", pe care vroia sa le producă în secret în România pe baza planurilor și a tehnologiei furate de DIE din RFG. In răspunsul său, colonelul Gaddafi, care a fost de acord cu condițiile financiare puse de București, l-a intrebat pe "fratele" Ceaușescu când îi poate da o primă cantitate de "Brutus." Aceasta era denumirea de cod pentru bruceloza, arma bacteriologică în curs de producție la Comandamentul Trupelor Chimice condus de generalul Mihai Chiâac.
Este de la sine înâeles că după ce am primit azil politic în Statele Unite nu am mai fost la curent cu aceste proiecte. De-a lungul anilor am avut însă numeroase indicii care mi-au întărit convingerea că ele nu au fost abandonate. In 1984, cu ocazia unor interviuri pentru ziarele trustului american de presa Hearst și pentru BBC, Ceaușescu a facut afirmația, de mare răsunet la vremea aceea, ca România a ajuns la punctul în care "dacă am dori sa fabricăm o armă nucleară astăzi, am putea sa o facem."

Santajul nuclear

Un comunicat de presă al agenției Reuter, din 15 noiembrie 1988, informa că în timpul unei întâlniri pe care a avut-o în Arad cu primul ministru maghiar Karoly Gross, Ceaușescu ar fi afirmat că România ar fi acum în masura să producă armament nuclear. In decembrie 1989, am aflat de la Gaspar Biro, care era atunci consilierul lui Karoly Gross, ca Ceaușescu a facut în mod real această afirmație, care figurează textual în stenograma întâlnirii. Potrivit celor spuse de Biro, Ceaușescu a etichetat liberalizarea politică a Ungariei, din acea vreme, ca "un pericol mortal pentru comunismul internațional," și a încercat să folosească santajul nuclear pentru a "readuce Ungaria în lagărul socialist." In mai 1991, Biro mi-a trimis o scrisoare, însoțită de 22 pagini anexe în limba engleză și alte opt pagini în limba maghiară, care confirma ceea ce mi-a spus telefonic.
La 14 aprilie 1989, într-un discurs ținut în fața Comitetului Central al Frontului Democrației și Unității Socialiste, și publicat integral în Scânteia, Ceaușescu a făcut în sfârșit afirmația deschisă că România are capacitatea de a produce arme nucleare. Această declarație oficială facută de președintele țării a pus cu adevarat România în poziția de a fi a patra țară europeană care a recunoscut că are tehnologia de producere a armelor nucleare.
In sfarșit, la 8 mai 1989, reputata revistă vest-germană “Der Spiegel” a publicat un articol în care a făcut o altă revelație explozivă: Romania era în procesul construirii unei fabrici secrete pentru producerea rachetelor de distanță medie, cu ajutorul unei firme din Germania de Vest.
Ca inginer care a fost implicat in mod fortuit în secretele armelor nucleare, sunt convins ca în cei 11 ani cât Ceaușescu a supraviețuit după ce am facut ruptura cu comunismul său, el nu a fost în masură să producă o bombă nucleară. Pentru aceasta ar fi avut nevoie de mult mai mult decât de spionaj tehnologic și câteva colective secrete de ingineri. Cunoscând însă bine pe Ceaușescu, nu mă îndoiesc că el a continuat aceste cercetări primitive și reduse ca dimensiuni, pentru că vroia cu disperare sa aibă o "bombă atomică cât de mică" pe care să ia câte un miliard de dolari de la Gaddafi, Assad și Sadam Hussein. Sper că, mai devreme sau mai tarziu, istoria va face lumină și în acest domeniu.

Referitor la problema armei nucleare române Ștefan Andrei, fost ministru de externe sub regimul Ceaușescu a declarat :

„La Pacepa sunt minciu­ni una după alta, mi-a răspuns el. Dacă aş avea timp, aş lua pagină cu pagină să arat cum minte. El spune că a fost mesager la Gaddafi. Pacepa a fost în Libia de două ori - o dată cu Ceauşescu, în 1974, şi altă dată cu ministrul de Interne Teodor Coman. N-a fost niciodată mesager. Minte când scrie că ar fi convenit Ceauşescu cu Gaddafi să facă o bombă nucleară şi arma bacteriologică. O minciună! Îl cunosc de-ajuns pe Ceauşescu ca să ştiu că nu putea să se bage în cârd, cu asemenea lucruri, cu Gaddafi".

Ca în orice manipulare profesionistă, din cele spuse de Ştefan Andrei reiese că Pacepa s-a folosit de-un capăt de adevăr: nu Libia, ci Pakistanul dorea să colaboreze cu România în fabricarea armei nucleare. „Am răspunsul dat Pakistanului la mesajul adus de Pacepa, prin care ne-au propus pakistanezii să colaborăm cu ei cu arma nucleară, declară Ştefan Andrei.

Prin serviciile speciale ale Pakistanului s-a trans­mis un mesaj al prim-ministrului Pakistanului, Butho, către Ceauşescu. Prin 1975-1976. Eu eram secretar al Comitetului Central pe probleme internaţionale. Mesajul cred că a fost prezentat lui Ceauşescu de către Pacepa. Ceauşescu mi-a spus la telefon - vezi că vine Pacepa la tine. Pakistanul ne propunea să colaborăm pentru producţia unei arme nucleare.

Le-am răspuns că noi respectăm cu stricteţe tratatul de neprolifera­re a armelor nucleare şi în acest cadru noi nu pro­ducem, nici nu colaborăm cu nimeni în producţia de armă nucleară. Acest răspuns l-am scris pe o bucată de hârtie, l-am dat lui Pacepa, l-a bătut la maşină la Securitate. Iar Ceauşescu a aprobat textul pe care l-am formulat eu". România era însă, într-adevăr, capabilă de a fi o putere nucleară. De faţă cu Ştefan Andrei, Ceauşescu i-a spus aceasta lui George Bush când a vizitat România în 1983.

Nemulţumirea lui Geoge Bush

Impresionat negativ, Bush i-a declarat atunci lui Andrei: „Eu îl cred pe preşedinte că nu vreţi să produceţi arma nucleară. Dar faptul că voi aveţi relaţii cu asemenea oameni, precum condu­cătorii Libiei, Irakului, Iranului, ne face să ne gândim la pericolul de a transmite acestora secretele pe care le aveţi". Informat, Ceauşescu i-a cerut lui Ştefan Andrei să-l asigure pe Bush că România nu va face acest lucru, că a şi respins oferta altor state - apropo de Pakistan, şi că nu va transmite se­crete legate de arma nucleară.

În 1989, Ceauşescu a făcut una dintre marile sale gafe, strecurând într-un discurs oficial informaţia că România deţine toate condiţiile fabricării armei nucleare. „Acesta a fost şi un argument al maghiarilor şi sovieticilor împotriva noastră, spune Ştefan Andrei . Că sun­tem periculoşi pentru că putem face arma nucleară. Pericol pentru zonă"  Ștefan Andrei a evitat să spună în ce stadiu se aflau cercetările românești și realizările nucleare. Nu a infirmat în mod expres aceste activități și este cert că AIEA a găsut în 1992 o cantitate minoră de plutoniu la punctul de cercetare de la Pitești.

Probabil că Ceaușescu își dorea armament nuclear datorită pericolului sovietic și din mândrie națională.