STALIN - GENOCID MAI SĂLBATIC CA CEL AL LUI HITLER

               Este mai mult decât probabil ca Stalin să fi depășit cu mult pe Hitler în practicarea Genocidului secolului al 20-lea. Acest călău psihopat a practicat Genocidul în diverse etape, pe criterii politice, sociale și naționale.

Primul genocid declanșat de bolșevicii luji Lenin și Stalin a fost cel îndreptat, fără control, împotriva burgheziei și a nobilimii ruse, prin jafuri sălbatice și assassinate oribile. Numărul victimelor nu a fost contabilizat niciodată de noua putere bolșevică în veninată și dezlănțuită.

In prima etapă a puterii bolșevice s-a aplicat asupra țărănimii sistemul Comunismului de război.

Comunismul de război a fost o politică economică dură adoptată de bolșevici în timpul războiului civil rus, având ca scop să asigure aprovizionarea orașelor și Armatei Roșii cu alimente, cu arme și cu muniții, în condițiile în care mecanismele și relațiile economice normale fuseseră distruse de război.

Comunismul de război includea următoarele acțiuni:

1.    Toate fabricile mari erau controlate de guvern.

2.    Producția era planificată și organizată de guvern.

3.    Disciplina impusă muncitorilor era strictă, iar greviștii puteau fi împușcați fără judecată.

4.    A fost impusă munca obligatorie "claselor ne-proletare".

5.    S-a introdus prodrazvyorstka – rechiziționarea surplusurilor de produse agricole, (ceea ce depășea minimum de subzistență), pentru a fi redistribuite populației orășenești și armatei.

6.    Distribuirea mărfurilor alimentare și mărfurilor de primă necesitate a fost cartelată și s-a făcut în mod centralizat.

7.    Funcționarea intreprinderilor private a fost interzisă.

8.    A fost introdus controlul militarizat al căilor ferate.

Această politică de punere a sub controlul guvernamental și sub jurisdicția legii marțiale a tot ceea ce părea să aibă o oarecare importanță, nu avea decât legături superficiale cu comunismul, numele fiindu-i ales mai mult pe criterii politice.

Deși prin intermediul acestor acțiuni s-a reușit obținerea victoriei în război, ele nu au înlăturat greutățile de tot felul, iar în unele cazuri au agravat problemele existente. Țăranii au început să refuze să coopereze cu autoritățile statului și să mai producă mărfuri alimentare atâta vreme cât statul rechiziționa prea mult din recolte. Aceasta a dus la crize în aprovizionare, care împreună cu vremea defavorabilă și cu greutățile războiului au avut ca rezultat foametea. Au murit mai multe milioane de oameni și au existat rapoarte despre canibalism. Muncitorii abandonau orașele pentru a se refugia la țară, unde șansele de a găsi hrană erau mai mari, făcând să scadă producția industrială și șansele unui comerț echitabil cu bunuri industriale contra hrană, ceea ce agrava și mai mult situația populației urbane rămase.

Ca rezultat direct al acestor greutăți, au izbucnit o serie de greve muncitorești și revolte țărănești (așa cum a fost Răscoala din Tambov). Punctul de cotitură a evenimentelor a fost Rebeliunea de la baza navală Kronstadt din februarie 1921. Rebeliune a avut un efect copleșitor asupra lui Lenin, pentru că deși răscoala militară a fost zdrobită de Armata Roșie, marinarii de la Kronstadt se număraseră printre cei mai devotați sprijinitori ai comunismului la începutul Revoluției din Octombrie. După înfrângerea rebeliunii, Lenin a hotărât să sfârșească cu politica comunismului de război și a înlocuit-o cu aceea a Noii Politici Economice.

Primul război mondial, Revoluția din Octombrie și războiul civil, care a urmat, au dezorganizat producția agricolă și distribuirea alimentelora în Rusia. Datorită prăbușirii producției industriale și a sistemului monetar, țăranii erau puțin interesați să-și vândă produsele. Ei aveau încredere în rublă, cantitățile de alimente pentru vânzare fiind foarte reduse din acest motiv. În timpul războiului civil, autoritățile au pus în practică politica comunismului de război. In agricultură s-a apelat pe scară largă la rechizițiile de alimente în conformitate cu cotele (продразверстка) stabilite de autoritățile bolșevice, membrii comunităților sătești fiind uneori ținuți ostatici până la livrarea întregii cantități de produse cerute de stat. Noua Politică Economică (NEP) a înlocuit rechizițiile cu impozitele pe produsele alimentare (продналог). Aceasta a dus însă la îmbunătățirea situației materiale a păturii capitaliste a țărănimii și anume a chiaburilor – culaci – ceea ce era inacceptabil pentru comuniști.

Conducerea bolșevică a identificat greutăți în aprovizionarea cu cereale la începutul anului 1928 (care implica recolta anului 1927), apreciind că ar exista o criză în agricultură. Stalin a dat vina pe chiaburi, pe care-i acuza că ar fi sabotat colectarea cerealelor. Planul de colectare a cerealelor la prețul stabilit de stat nu a fost îndeplinit cu aproximativ cu 2 milioane de tone. Recolta a fost bună, dar a fost stocată în hambare. Politburo a refuzat să ridice prețul de achiziție, în loc de aceasta dispunând confiscarea a 2,5 milioane tone de cereale.

Confiscările de alimente au descurajat țăranii să mai cultive pământul, iar în 1928 s-au recoltat și mai puține cereale decât cu un an înainte, și s-a recurs din nou la măsuri de rechiziționare. În 1929 mișcarea de rezistență a țăranilor a devenit generală, au apărut revolte, alimentele au început să fie ascunse, îngropate sau vândute în loc să fie predate. Atunci când nu mai puteau ascunde sau nu mai puteau scăpa de recolte sau furaje, acestea erau arse sau aruncate în râuri. Comitetul Central a hotărât în noiembrie 1929 să înceapă un program național de colectivizare. Colectivizarea era un proces încurajat încă din timpul revoluției, dar numai 2% dintre gospodării erau cuprinse în acest sistem până în 1928. Situația raportată plenului de către Stalin și Molotov a fost denaturată, fiind prezentată în mod exagerat dorința țăranilor de a se organiza în colhozuri, până în noiembrie 1929 reușindu-se o colectivizare voluntară a aproximativ 7,6 % dintre gospodării.

In mod pur teoretic, țăranii săraci fără pământ erau marii beneficiari ai colectivizării, deoarece li se promitea șansa să primească o parte egală în muncă și beneficiile acesteia. Pentru cei care aveau pământ însă, colectivizarea însemna predarea către colhozuri a tuturor proprietăților și inventarului agricol și vânzarea celei mai mari părți a alimentelor către stat la prețuri scăzute, fixate pe cale administrativă și de aceea ei s-au opus ideii. Mai mult decât atât, colectivizarea a implicat schimbări în modul tradițional de viață al satului rusesc, și asta într-o perioadă foarte scurtă de timp, cu toate că în Rusia exista o tradiție îndelungată a muncii în obștile sătești. Schimbările au fost și mai dramatice în alte regiuni ale Uniunii Sovietice: Ucraina, care avea o tradiție importantă a muncii în ferme individuale, sau în republicile din Asia Centrală și în stepele din zona fluviului Volga, unde a avea turme de animale nu era numai o problemă de supravietuire, dar și una de mândrie.

Datorită tuturor acestor factori mai sus menționați, cât și a altora, opoziția la colectivizare s-a manifestat foarte puternic în rândul populației rurale înstărită sovietice. Pentru acest motiv, cel puțin la început, s-au luat măsuri mai puțin radicale pentru a-i încuraja pe țărani să lucreze pământul în comun în cooperative agricole, așa cum au fost "Întovărășirile pentru Munca în Comun a Pământului" (Товарищество по совместной обработке земли, ТОЗ). Au fost înființate diverse cooperative pentru prelucrarea produselor agricole.

In cele din urmă, în noiembrie 1929, Comitetul Central al Partidului Comunist a luat hotărârea trecerii la colectivizarea forțată. Așa a luat sfârșit Noua Politică Economică (NEP), care permitea țăranilor să-și vânda surplusul de produse agricole pe piața liberă. Confiscările de cereale s-au intensificat, și țaranii bogați – culacii – au fost forțați să se înscrie în cooperative agricole, pierzându-și astfel dreptul de proprietate asupra loturilor individuale. Stalin a hotărât deportarea unui mare numar de culaci (chiaburi) în colhozuri din zone foarte îndepărtate ale țării, precum eraSiberia, sau în lagăre de muncă. S-a calculat că 20 % dintre membrii familiiilor chiaburești deportate, printre aceștia multe femei și mulți copii, au murit. În total, peste 6 milioane de chiaburi și-au pierdut viața datorită condițiilor din timpul transportului, sau datorită muncii istovitoare din lagărele de muncă . Ca urmare, mulți astfel de țărani s-au angajat în acțiuni de rezistență armată. O altă formă de protest a fost sacrificarea animalelor pentru a nu le preda la fermele colective, ceea ce a produs o scădere foarte importantă a turmelor de animale.

Pentru a ajuta colectivizarea, partidul a decis să trimită 25.000 de muncitori din orașe, care aveau o "înaltă conștiință socială", în zonele rurale. Această acțiune a avut loc în perioada 1929 – 1933, muncitorii fiind cunoscuți sub numele de cei douăzeci și cinci de mii. Brigăzi de șoc au fost folosite împotriva țăranilor care se opuneau cooperativizării ca și pentru îndepărtarea celor care erau considerați culaci (chiaburi) și "sprijinitori ai chiaburilor".

Prețul colectivizării a fost așa de ridicat, încât numărul ziarului Pravda din 2 martie 1930 a publicat articolul lui Stalin Amețiți de succes, în care el îi descuraja pe cei supra-zeloși:

"Este un adevăr că până pe 20 februarie a.c., 50% dintre fermele țărănești din tot URSS-ul au fost colectivizate. Asta înseamnă că, până pe 20 februarie 1930, noi am depășit planul cincinal la colectivizare cu mai mult de 100% ... unii dintre tovarășii noștri au fost amețiți de succes și și-au pierdut pentru moment limpezimea minții și viziunea cumpătată."

După publicarea acestui articol, presiunea pentru colectivizare a mai scăzut pentru un timp, unii dintre țărani începând să părăsească colhozurile. Dar, în scurtă vreme, eforturile de colectivizare au reînceput, până în 1936 aproximativ 90 % din agricultura sovietică era colectivizată. Datorită cotelor de stat fosrte ridicate, deseori țăranii căpătau drept plată a muncii lor mai puține produse decât în perioada dinaintea colectivizării și în multe cazuri ei au refuzat să mai muncească. În foarte multe cazuri, efectul imediat al colectivizării a fost reducerea producției de cereale și scăderea la jumate a șeptelului.

În ciuda planurilor inițiale, colectivizarea și recoltele proaste din anii 1932 și 1933 au dus la o situație total diferită de cea la care se așteptaseră liderii comuniști. Comitetul Central al Partidului Comunist a dat însă vina pe culaci, care ar fi organizat rezistența împotriva colectivizării. Era adevărat că, în parte, țăranii stocaseră cerealele în așteptarea unor prețuri mai mari și că în special chiaburii se opuseseră colectivizării. Fuseseră acte de sabotaj, (arderi ale recoltelor, măcelăriri ale animalelor), acte de distrugere a proprietăților și atacuri asupra conducătorilor sau membrilor fermelor cooperatiste. Guvernul sovietic a răspuns acestor acte de sabotaj prin tăierea aprovizionării cu alimente a zonelor unde se manifesta opoziție la colectivizare, în special în Ucraina. Aceste sabotaje și acțiuni guvernamentale a dus la ceea ce istoricii ucrainieni au denumit Holodomor. Acest Holodomor este adesea socotit responsabil pentru moartea a unui mare număr de ucrainieni, între 6 și 10 milioane de oameni. Mulți chiaburi sabotori și alți opozanți ai colectivizării, ("sprijinitori ai chiaburilor"), au fost executați sau au fost trimiși în lagărele de muncă forțată. Familiile de chiaburi au fost deportate în Siberia și în Kazahstan, mulți dintre ei murind în timpul transportului.

Pe 7 august 1932, s-a emis Decretul pentru protejarea proprietății socialiste, stabilindu-se că furtul din colhozuri și din proprietatea cooperativelor se pedepsea cu moartea, iar în cazul existenței unor circumstanțe atenuante, cu cel puțin 10 ani de închisoare. În timpul a ceea ce unii au numit Legea țepușelor ("Закон о колосках"), țăranii (inclusiv copii) care adunau cerealele căzute pe câmp după recoltare, erau arestați pentru atentat la producția de grâne a statului. Există aprecieri că numai în perioada august 1932 – decembrie 1933 au fost pedepsiți aproximativ 125.000 de persoane numai pentru această prevedere particulară a legii.

A urmat Foametea ucraineană din anii 1932-1933, cunoscută şi ca Holodomor ( în ucraineană, golod = foamete, mor = năpastă), a fost una dintre cele mai grave catastrofe naţionale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morţi estimat la câteva milioane. 
Colectivizarea a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar dat fiind faptul că Ucraina era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice (peste 50% din grâul produs provenea din Ucraina la începutul secolului al XX-lea), noua politică a avut efecte dramatice aici.

Decretul din7 august 1932 acoperea practic orice faptă reală sau incorect calificată de furt, inclusiv cele mai neînsemnate dosiri de cereale pentru uzul familiei ţărăneşti. Totuşi, legea nu a fost aplicată ferm şi a fost revizuită în mod substanţial.

Procesele verbale ale şedinţelor Politburo au dezvăluit că acest decret a fost modificat de mai multe ori prin decizii secrete. Pe 16 septembrie 1932, a fost aprobată o măsură pentru exceptarea furturilor mărunte din avutul public de la aplicarea pedepsei cu moartea. Această decizie hotăra ca "organizaţiile sau grupările care distrug propritatea statului, socială sau cooperatistă printr-o modalitate organizată prin foc, explozii sau distrugeri de masă a proprietăţii, vor fi condamnate la moarte fără întârziere " şi dădea o listă a cazurilor în care "culacii, foştii negustori şi alte persoane alienate social" pot fi executaţi. Aşa-numiţii "culaci", indiferent dacă deveniseră sau nu membri ai colhozurilor, care "organizau sau luau parte la furturile din averea colhozurilor sau de grâne", trebuiau să fie de asemenea condamnaţi "la pedeapsa cu moartea fără întârziere". Dar "ţăranii muncitori individuali sau colectiviştii" care furau din averea colhozurilor sau din recoltele de grâne trebuiau condamnaţi la pedeapsa privativă de libertate pentru 10 ani, pedeapsa capitală putând fi impusă numai pentru "furtul sistematic de cereale, sfeclă de zahăr, animale, etc.".
Când a devenit clar că livrările de cereale pentru anul 1932 nu aveau să se ridice la nivelurile prognozate de planificatori, scăderea producţiei agricole a fost pusă pe seama "culacilor", "naţionaliştilor" şi "petliuriştilor". 

În conformitate cu raportul preşedintelui Curţii Supreme, până pe 5 ianuarie 1933, 103.000 de cetăţeni fuseseră condamnaţi sub prevederile decretului din 7 august. Dintre 79.000 de cazuri cunoscute de Curtea Supremă, 4.880 de împricinaţi au fost condamnaţi la moarte, 26.086 la 10 ani de închisoare şi 48.094 la alte pedepse.

Cei condamnaţi la moarte erau în principal culaci (chiaburi), iar cei mai mulţi dintre cei condamnaţi la 10 ani de închisoare erau în principal ţărani individuali.
În Ucraina a fost trimisă o comisie specială prezidată de Viaceslav Molotov pentru strângerea întregii cote de cereale hotărâtă de planul centralizat.
Pe 9 noiembrie a fost emis un decret secret prin care agenţiile sovietice de securitate erau îndemnate să-şi crească "eficienţa".

Pe 6 decembrie, a fost emis un nou decret care impunea sancţiuni împotriva satelor ucrainene care erau considerate "neproductive" în campania de colectare a cerealelor: oprirea aprovizionării cu orice bunuri alimentare sau nealimentare a satelor vinovate, interzicerea oricărei forme de comerţ, confiscarea oricăror alimente sau cereale găsite la percheziţii şi, măsura ultimă, confiscarea tuturor resurselor băneşti.
Au fost luate măsuri pentru pedepsirea păstrării sau comercializarea cerealelor. In acest scop au fost create aşa-numitele brigăzi de şoc, care efectuau raiduri de colectare a cerealelor. Confiscările de cereale erau făcute fără a ţine seama de faptul că ţăranii puteau să rămână fără stocuri de cereale pentru hrana proprie, a animalelor sau pentru însămânţările din anul care avea să vină.
Foametea a afectat în mod special zonele rurale şi, în comparaţie cu foametea din 1921-1922 sau cea din 1947, care au fost cauzate de secetă, foametea din Ucraina anilor 1932-1933 nu a fost cauzată de prăbuşirea infrastructurii datorată războiului, de secetă, invazii de lăcuste sau alte catastrofe naturale, ci de politica guvernului central şi de deciziile administrative luate în cunoştinţă de cauză. 
În 1930-1931 se exportaseră 5.832 de mii de tone de cereale, iar în 1931-1932 exportul scăzuse la 4.786 de mii de tone, în 1932-1933 la 1.607 mii de tone, iar în 1933-1934 la 1.441 de mii de tone.

Pentru a împiedica răspândirea informaţiilor despre foamete, călătoriile din Ucraina şi unele regiuni ale Donului au fost interzise în mod special prin directivele din 22 ianuarie 1933, semnate de Molotov şi Stalin, şi de pe 23 ianuarie 1933 ale colegiilor reunite ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al URSS şi Sovnarkomului. Directivele decretau că toate căloriile "pentru pâine" din aceste regiuni sunt organizate de inamicii puterii sovietice, cu scopul agitaţiei contrarevoluţionare şi anticolhoznice în zonele de nord ale URSS-ului. De aceea, biletele de călătorie pe calea ferată nu puteau fi vândute celor cu permise ispolkom, iar cei care totuşi reuşeau să se strecoare în nord în ciuda interdicţiilor, trebuiau să fie arestaţi.

Uniunea Sovietică a negat de-a lungul timpului nu doar amploarea foametei, dar chiar şi existenţa acesteia. Arhivele NKVD (şi a urmaşului KGB) se deschid încă într-un ritm lent. Numărul exact al victimelor este incă necunoscut şi este foarte probabil că nu va fi aflat niciodată cu precizie.

Estimările cu privire la decesele datorate foametei în Ucraina (altele decât cele datorate altor represiuni) variază de la câteva milioane la mai mult de 10 milioane.  Chiar şi rezultatele bazate pe metode ştiinţifice variază destul de mult, (datorită puţinătăţii surselor primare de informaţii), de la 2,5 milioane (Volodimir Kubiovci) până la 4,8 milioane (Vasil Hrişko).

O estimare mai nouă, care se bazează pe datele demografice din arhivele sovietice recent desecretizate dă o cifră a pierderilor de 3,2 milioane, sau, dacă se iau în calcul lipsa de credibilitate a unora dintre surse, între 3 şi 3,5 milioane de oameni.

Arhivele sovietice deschise în ultima vreme arată că plusul de decese înregistrate în Ucraina în 1932-1933 se ridică la 1,54 milioane.
În 1932-1933, au mai existat în plus 1,2 milioane de cazuri de tifos şi 500 de mii de cazuri de febră tifoidă. 

Decesele rezultate din complicaţiile apărute la persoanele bolnave de tifos sau febră tifoidă sunt datorate mai degrabă slabei rezistenţe a organismelor afectate de malnutriţie decât foametei în sine.

Numărul de decese suplimentare extrase din statisticile oficiale sovietice sunt contradictorii şi nu pot fi considerate de încredere, deoarece nu explică diferenţele dintre rezultatele recensămintelor din 1927 şi 1937.
Statisticile sovietice declasificate arată o scădere cu 538.000 de oameni a populaţiei Ucrainei Sovietice, prin comparaţie între rezultatele recensământului din 1926 (28.925.976) şi a celui din 1937 (28.388.000). 

Creşterea naturală a populaţie în 1927 a fost de 662.000 de persoane, în vreme ce în 1933 a fost de 97.000 şi în 1934 de numai 88.000. Suma pierderilor directe şi indirecte datorate Holodomorului dă o cifră de 4.469.000, din care 3.238.000 (sau, luând în consideraţie lipsa de precizie a statisticilor sovietice, între 3 şi 3,5 milioane) sunt decesele directe.

In zilele noastre, 24 de state au recunoscut că foametea din 1932-1933 a fost un act de genocid.

Printre aceste state se află Ucraina, Argentina, Australia, Azerbaidjan, Belgia, Canada, Estonia, Georgia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, Statele Unite ale Americii şi Vaticanul.

 Cartea din 2004 The Years of Hunger: Soviet Agriculture, 1931-1933 de R.W. Davies şi S.G. Wheatcroft oferă o estimare a deceselor cauzate de foametea din 1932-1933 din întreaga Uniune Sovietică de 5,5 – 6,5 milioane de oameni. 
Pe 15 mai 2003, Parlamentul Ucrainei – Verhovna Rada – a votat o rezoluţie prin care foametea din 1932-1933 era declarată genocid organizat deliberat de autorităţile centrale sovietice împotriva naţiunii ucrainene.

Un alt episod de genocid din viața lui Stalin a fost cel de la Katyn.

Masacrul de la Katyń (Katyn este un sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk din Rusia) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În timpul acestei acțiuni, aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apăraredin 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului,Lavrenti Beria.

Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică șiguvernul polonez în exil de la Londra.

Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.

Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

La sfârșitul deceniului al 4-lea, Stalin a fost preocupat de o nouă acțiune distructivă, plină de condamnări la moarte și asasinate prin muncă  forțată. Este vorba de Marea Epurare.

Termenul de "epurare" în jargonul politic sovietic a fost o abreviere a expresiei epurarea ierarhiei de partid. In 1933, de exemplu, aproximativ 400.000 de membri au fost dați afară din partid. Dar din1936 până în 1953 termenul și-a schimbat sensul, pentru că a fi exclus din partid era sinonim cu a fi arestat, întemnițat și de cele mai multe ori, executat.

Originea Marii epurări a fost dorința biroului politic de a elimina orice sursă posibilă de opoziție. Membrii Poliburo au vrut să se asigure că membrii partidului vor urma ordinele de la centru în strictă conformitate cu principiul centralismului democratic, că nu se vor mai repeta situațiile din anii douăzeci când existau facțiuni și de asemenea, că nu va exista o coloană a cincea în caz de război.Viaceslav Molotov a spus mai târziu că epurarea și întemnițarea celor care erau suspectați de lipsă de loialitate a fost o măsură de protecție în fața unei potențiale invazii a Germaniei Naziste. Partidul comunist a vrut de asemenea să elimine "elementele social periculoase", precum chiaburii, foștii chiaburi, foștii membri ai partidelor de opoziție precum socialist-revoluționarii și foștii oficiali țariști.

Represiunea împotriva inamicilor reali sau numai închipuiți ai bolșevicilor a fost neîntreruptă de la Revoluția din Octombrie, dar au existat perioade de creștere în intensitate precum cea a Terorii Roșii sau a deportării chiaburilor care s-au opus colectivizării. O trăsătură distinctă a Marii Epurări a fost aceea că pentru prima oară, chiar partidul conducător era supus represiunii la scară largă. Totuși, doar o minoritate dintre cei afectați de epurări erau membri de partid sau membri ai birocrației. Epurarea partidului a fost însoțită de epurări în întreaga societate. Următoarele evenimente sunt folosite pentru demarcările perioadei epurărilor:

·                    Primul Proces de la Moscova, 1936,

·                    Introducerea troicilor NKVD pentru mai rapida implementare a „justiției         revoluționare”, în 1937,

·                    Introducerea articolului 58-14 despre „sabotajul contrarevoluționar” în 1937.

Intre 1936 și 1938 au avut loc trei Procese de la Moscova a unor foști lideri de frunte ai partidului comunist. Ei au fost acuzați că ar fi complotat cu puterile occidentale pentru asasinarea lui Stalin și a altor lideri sovietici, pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice și pentru restaurarea capitalismului.

·                    Primul proces a fost procesul celor 16 membri ai așa-numitului "Centru Terorist Troțkist-Zinovievist" ținut în august 1936, al cărui inculpați principali a fost Grigori Zinoviev și Lev Kamenev, doi dintre cei mai proeminenți foști lideri ai partidului.

·                    Al doilea proces a fost în ianuarie 1937, în care au fost implicați 17 conducători mai puțin importanți, printre care Karl Radek, Iuri Piatakov și Grigori Sokolnikov. Treisprezece inculpați au fost impușcați iar restul au fost deportați în lagăre de muncă, unde au murit în curând.

·                    Al treilea proces, din martie 1938, a inclus 21 de inculpați despre care se pretindea că ar face parte din așa numitul "Bloc al troțkiștilor și a celor de dreapta" condus de Nikolai Buharin, fost șef al Internaționalei Comuniste, foștii prim-miniștri Alexei Rîkov, Cristian Racovski și Nikolai Krestinski. Toți inculpații au fost executați.

·                    A fost de asemenea un proces secret al unui grup de generali ai Armatei Roșii, printre ei aflându-se Mihail Tuhacevski, ținut într-un tribunal militar, în iunie 1937.

Cei mai mulți observatori occidentali prezenți la procese au spus că acestea au fost corecte și vina acuzaților a fost dovedită. Ei își bazau aceste evaluări pe confesiunile acuzaților, care erau date în mod liber în sala de judecată, fără a exista vreo dovadă aparentă că ele au fost obținute prin tortură sau prin drogare.

De exemplu, Denis Pritt, avocat britanic și membru al parlamentului, a scris: "Încă o dată, socialiștii slabi de inimă sunt copleșiți de îndoieli și de anxietate," dar "încă o dată putem să ne simțim siguri că atunci când fumul se va ridica de pe câmpurile de bătălie ale controverselor, se va vedea că învinuirile au fost reale, confesiunile au fost obținute corect și acuzarea și-a condus obiectiv acțiunea."

În atmosfera politică a anilor '40, acuzațiile de conspirație pentru distrugerea Uniunii Sovietice nu erau incredibile, și puțini observatori din afară erau la curent cu evenimentele din interiorul partidului comunist care au dus la epurări și la procese.

Este cunoscut azi cum erau obținute confesiunile: prin mari presiuni psihologice aplicate acuzaților. Conform mărturiilor fostului ofițer GPU Alexandr Orlov și a altora, printre metodele folosite pentru obținerea confesiunilor se numărau: bătăile repetate, tortura, obligarea prizonierilor să stea în picioare sau să rămână treji zile în șir, amenințări că familiile prizonierilor vor fi arestate și executate. De exemplu, fiul adolescent al lui Kamenev a fost arestat și a fost acuzat de terorism. După luni de astfel de tratament, acuzatul era extenuat și disperat.

Zinoviev și Kamenev au cerut ca o condiție a "mărturisirii" o garanție directă de la Politburo că viețile lor și ale familiilor lor vor fi cruțate. În schimbul recunoașterii acuzațiilor, ei au primit toate asigurările într-o întâlnire cu Stalin, Kliment Voroșilov și Ejov. După proces, Stalin nu numai că și-a încălcat promisiunea de a cruța viețile celor doi, dar a dat ordine pentru arestarea și executarea celor mai mulți membri ai familiilor lor. Buharin a fost de asemenea de acord să "mărturisească" cu condiția ca familia lui să fie cruțată. În cazul lui, promisiunea a fost în mod parțial ținută. Soția lui, Anna Larina, a fost trimisă într-un lagăr de muncă, dar a supraviețuit.

În mai 1937, a fost formată în SUA de către sprijinitorii lui Troțki, Comisia de Investigație în Cazul Acuzațiilor Împotriva lui Lev Troțki în cazul Proceselor de la Moscova, cunoscută în general dreptComisia Dewey, pentru stabilirea adevărului despre aceste procese. Comisia a fost prezidată de filozoful și pedagogul John Dewey. Deși audierile au fost în mod evident ținute cu dorința de a dovedi nevinovăția lui Troțki, au adus la lumină probe care demonstrau că unele dintre acuzațiile făcute nu puteau fi adevărate.

De exemplu, Piatakov a depus mărturie că zburase la Oslo în decembrie 1935 să "primească dispoziții teroriste" de la Troțki. Comisia Dewey a stabilit că un asemenea zbor nu a avut loc. Un alt acuzat, Ivan Smirnov, a mărturisit că a luat parte la asasinarea lui Serghei Kirov în decembrie 1934, la o dată la care el era deja de un an în inchisoare. Comisia Dewey și-a publicat concluziile sub forma unei cărți de 422 de pagini intitulată Not Guilty (Nevinovat). Concluziile Comisiei erau acelea că toți cei condamnați în Procesele de la Moscova erau nevinovați. În sumarul concluziilor, comisia a scris: "Independent de dovezile extrinseci, comisia a mai aflat:

·                    Conduita în cazul Proceselor de la Moscova a fost de așa natură încât să convingă orice persoană lipsită de prejudecăți că nu s-a făcut nici o încercare de aflare a adevărului.

·                    Deși mărturisirilor li s-a dat așa de multă atenție, chiar aceste mărturisiri conțin atât de multe improbabilități inerente încât Comisia este convinsă, fără a ține seama de mijloacele prin care au fost obținute, că ele nu reprezintă adevărul.

·                    Troțki nu a instruit pe nici unul dintre acuzații sau martorii din Procesele de la Moscova să facă înțelegeri cu puteri străine împotriva Uniunii Sovietice. Troțki niciodată nu a recomandat, complotat sau încercat restaurarea capitalismului în URSS.

Comisia a tras concluzia: "Noi socotim de aceea Procesele de la Moscova niște înscenări."

Câțiva observatori contemporani care gândeau că aceste procese erau în mod inerent corecte, menționau declarațiile lui Molotov care, dacă admitea că unele dintre mărturisiri conțineau unele afirmații greu de crezut, spunea mai apoi că acestea puteau fi atribuite anumitor motive, unul dintre ele fiind acela că, puținii care făceau mărturisiri discutabile încercau să submineze Uniunea Sovietică și guvernul ei, iar mai apoi, făcând afirmații dubioase în mărturisirile lor, aruncau îndoieli asupra justeței acuzării. Molotov a pretins că un învinuit ar fi putut sabota guvernul inventând povestea unei colaborări a unor membri de partid cu agenți străini, pentru ca asupra acestor membri de partid să cadă bănuiala de spionaj în ciuda faptului că nu făcuseră nimic rău, falsa învinuire fiind luată însă de bună. Astfel, chiar Guvernul Sovietic era, în viziunea sa, victima mărturiilor false. El mai spunea însă că, fără nici o îndoială, dovezile conspirațiilor celor mai mulți foști înalți demnitari, făcute pentru a pune mâna pe putere într-un moment de slăbiciune datorat războiului care se apropia, erau reale.

Epurarea în Armata Roșie s-a bazat pe dovezi fabricate care arătau că spionajul german ar acționa prin intermediul unui intermediar,președintele Cehoslovaciei, Beneș. Prin dovezi măsluite se încerca să se demonstreze existența unei corespondențe între Tuhachevski și membrii Înaltului Comandament German. Prin epurările făcute în armată au fost îndepărtați 3 din 5 mareșali, 13 din 15 generali de armată, 8 din 9 amirali, (aici epurările au fost mai profunde, deoarece marinarii erau suspectați că au exploatat ocaziile pe care le-au avut să aibă contacte cu străinii), 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186 generali de divizie, 16 din 16 comisari de armată și 25 din 28 de comisari de corp de armată. Unii observatori au apreciat că acest fapt a dezorganizat armata, a privat-o de comandanți experimentați și au făcut-o vulnerabilă în fața unei agresiuni. Acești observatori cred că epurările din armată l-au încurajat pe Hitler să lanseze Operațiunea Barbarossa, după ce a aflat de slăbiciunea Armatei Roșii..

Până în cele din urmă, aproape toți bolșevicii care au avut un rol important în timpul revoluției din 1917 sau în guvernul sovietic pe timpul lui Lenin au fost executați. Dintre cei șase membri originali ai Politburo-ului din perioada Revoluției din Octombrie 1917 care au mai trăit până la Marea Epurare, doar Stalin a mai supraviețiut. Patru din ceilalți cinci au fost executați. Al cincilea, Lev Troțki, a plecat în exil în Mexic după ce a fost exclus din partid dar a fost asasinat de un agent sovietic în 1940. Dintre cei șapte membri aleși în Politburo între Revoluția din Octombrie și momentul morții lui Lenin din 1924, patru au fost executați, unul, (Tomski), s-a sinucis, și doi (Molotov și Kalinin) au supraviețuit. Din cei 1.966 delagați la al XVII-lea Congres Al Partidului din 1934, (ultimul congres înainte de procese), 1.108 au fost arestați și aproape toți au murit.

Procesele și execuțiile foștilor lideri sovietici au fost, oricum, doar o mică parte a epurărilor.

O serie de operațiuni naționale ale NKVD-ului au fost duse la îndeplinire în perioada 1937-1940, justificate de teama de a cincea coloană a celui mai probabil adversar, Germania, sau a națiunilor din "vecinătatea capitalistă ostilă". Operațiunea poloneză a NKVD-ului a fost prima de acest fel, reprezentând un tipar pentru cum s-a acționat în cazul altor minorități etnice.

După estimările Ministerului de interne făcute la ordinul special al comisiei Partidului Comunist care se ocupa de pregătirea celui de al XX-lea Congres al Partidului, cel puțin 681.692 oameni au fost executați numai pe durata anilor 1937–38, și asta numai conform listelor de execuție semnate personal de Stalin, aflate în arhivele NKVD. Numărul exact de persoane afectate rămâne nesigur și depinde de modul în care se face numărătoarea, de perioada care se ia în considerație și dacă morții din Gulag și din timpul transportului către lagărele de muncă sunt luate și ele în considerare. Un grup de frunte de apărători ai drepturilor omului din Rusia, Societatea Memorial a publicat o listă cuprinzând 1.345.796 de nume a unor oameni care au căzut victime epurărilor staliniste.

Nici partizanii nu au scăpat, după,război, de represiunea stalinistă.Partizanii sovietici au luptat la mii de kilometri depărtare de liniile armatei regulate, au fost slab controlați de autoritățile centrale sovietice și au ajuns în multe cazuri să aibă alte idealuri decât cele oficiale și să contrazică doctrinele staliniste. Asemenea atitudini erau privite cu îngrijorare de conducerea centrală de la Moscova și, după eliberarea teritoriului sovietic, toți membrii mișcărilor de partizani au trebuit să treacă prin filtrul NKVD-ului. Dacă în cazul partizanilor de rând, proveniți din rândul populației locale, presiunile politice au fost minime, în schimb ofițerii au fost supuși represiunilor politice sub diferite motive, unii dintre ei sfârșind în Gulag. Aceasă politică a continuat până în 1955, când a fost dată o grațiere de amploare care i-a privit pe foștii prizonieri de război, colaboratori naziști și alte categorii, printre care și partizanii încarcerați după încheierea războiului

Marea Epurare a fost denunțată de Nikita Hrușciov, care a devenit conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. in discursul său secret la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956, care a fost făcut public o lună mai târziu, Hrușciov denumea epurările "abuzuri de putere" ale lui Stalin, abuzuri care au adus pagube uriașe țării. In același discurs, el a recunoscut că multe dintre victime erau nevinovate și au fost condamnate pe baza unor mărturii false obținute prin tortură. Luarea acestei poziții a fost folositoare din punct de vedere politic pentru Hrușciov, atâta vreme cât el era angajat într-o luptă pentru putere cu rivalii care fuseseră asociați cu epurările, (așa numitul Grup anti-partinic). Dezvăluirile făcute pe tema epurărilor l-au ajutat în mod potrivit pe Hrușciov să submineze puterea rivalilor săi și să-l propulseze în funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri.

Incepând din 1954, unele dintre condamnări au fost revizuite. Mihail Tuhacevski și alți generali condamnați în Procesul Generalilor Armatei Roșii au fost declarați nevinovați ("reabilitați") în 1957. Foștii membri ai Politburo Jānis Rudzutaks și Stanislav Kosior, ca și multe alte victime mai puțin cunoscute, au fost de asemenea declarate nevinovate pe parcursul aceluiași deceniu. Nikolai BuhariN și alți condamnați în Procesele de la Moscova au fost reabilitați mai târziu, în 1988.

Cartea Reabilitarea: Procesele politice din anii 30-50 (Реабилитация. Политические процессы 30-50-х годов) (1991) conține un mare număr de materiale originale din arhive, prezentate pentru prima oară: transcrieri ale interogatoriilor, scrisori ale condamnaților și fotografii. Pe această bază este arătat în detaliu cât de multe procese spectacol au fost fabricate.

CEAUȘESCU - PRODUCȚIA DE ENERGIE PESTE CEA A JAPONIEI

             Există extrem de multe domenii economice în care România a involuat drastic de la căderea comunismului, iar acest lucru este confirmat de cifre. Mai trist este că aceste domenii sunt unele de o importanţă colosală, strategică. Era bine dacă pe aceste domenii ne mențineam, sau creşteam, nu ne duceam la vale. Unul dintre ele este producţia de energie. 

Am pierdut orice şansă să devenim o ţară care să conteze pe plan energetic. Culmea este că a fost o perioadă în care România producea mai multă energie decât Japonia şi nu, nu e o glumă. 

Mai jos, câteva date despre producţia de energie colectate de Banca Mondială:
În anii '80, în plină epocă ceauşistă, România producea,  peste 50.000 de kilotone echivalent petrol de energie (52.586 kt în 1980, 54.704 kt în 1981, 55.153 kt în 1982). 
Argentina producea în acea perioadă sub 40.000 de kt de energie (38.813 kt în 1980, 39.452 în 1981, 39.982 în 1982). 

Bulgarii produceau mult sub 10.000 de kilotone echivalent petrol de energie (abia în 1982 ainteau nivelul de 9.000 de kt). 

Franţa producea în anul 1980 cam cât producea România: aproximativ 52.000 de kilotone de energie.
Japonia producea, în anul 1980, 43.291 kt de energie, iar în anul 1981, 44.523 kt. 
În primii ani care au urmat așa-zisei revoluţii din 1989, producţia de energie a României s-a prăbuşit: în 1992 mai produceam doar 34.494 kt, pentru ca în 2010, ultimul an pentru care există date la Banca Mondială, producţia să ajungă la 27.441 de kilotone echivalent petrol. Jumătate din cât producea Ceauşescu în anii 80. 

Intre timp, Argetina a ajuns la nivelul de 80.000 de kilotone, Franţa a ajuns la peste 130.000 de kilotone (de 5 ori mai mult decât nivelul României), iar Japonia producea înainte de cutremur şi de accidentul de la Fukushima aproape 100.000 de kilotone. 
Conform definiţiei date de Banca Mondială, producţia de energie se referă la forme de energie primară: petrol (crude oil, gaz natural lichid şi petrol din surse neconvenţionale), gaze naturale, combustibil solid (cărbune, lignit şi alţi combustibili derivaţi), combustibili regenerabili şi energie electrică primară, toate convertite în echivalent petrol.

Teoria noilor guvernanții ai României că statul este cel mai un prost conducător al economiei este o inepție. Statul trebuie să-și păstreze toată forța și decizia în intreprinderile și instituțiile pe care le deține, fără a aplica constrângeri inițiativei particulare. El trebuie să impună și direcții strategice. Marile intreprinderi strategice și principalele ramuri economice de interes național, care constituie osatursa unui stat stabil și puternic trebuie să rămână în proprietatea statului și sub decizia guvernului. Nici în celelalte domenii, statul nu trebuie să devină un spectator inert în raport cu evoluțiile oneroase ale sectorului particular. Statul reprezintă puterea întregului popor și trebuie să se afirme drept comandant suprem, care reprezintă interesele generale, nu să protejeze derapajele, așa-zis liberale ale sectorului particular. In prezent, după 24 de ani de la răsturnarea regimului comunist, guvernarea României nu este numai dezastroasă, fără orizont, fără țeluri, rar și rușinoasă, poate chiar criminală. Această guvernare ața-zis capitalistă conduce țara nu numai spre sărăcie, ci și spre statutul de colonie și de furnizoare de muncă ieftină și prost calificată. Guvernarea postcomunistă s-a dovedit coruptă, neprofesionistă și antinațională. Probabil că se va sfârși după 100 de ani, ca și guvernarea fanariotă, instabilă, pusă pe jaf și ascultătoare la comenzile din afară.

SECOLUL XX - SECOLUL GENOCIDELOR

                 Secolul XX a fost secolul genocidelur. In ultima suta de ani, au fost ucise mai multe persoane decat in toate razboaiele istoriei omenirii. Dupa cum arata World History Institute, din California, statisticile genocidului secolului XX sunt oribile:

1901-1910 - 65.000 buri, 325.000 armeni, 140.000 greci, 45.000 zulu, 15.000 macedoneni,                            10.000 romani
1911-1920 - 16 milioane militari, 6 milioane civili
1921-1930 - 15 milioane rusi
1931-1940 - 5 milioane rusi, 2 milioane chinezi, un milion polonezi, 350.000 spanioli
1941-1950 - 52 milioane in Europa si Asia
1951-1960 - 60 milioane chinezi, 1 milion coreeni, 2 milioane in tarile comuniste, 550.000 în                            India, 500.000 vietnamezi, 450.000 crestini in Africa
1961-1970 - 132.000 in Vietnam, 125.000 in Etiopia
1971-1980 - 160.000 in Orientul apropiat, 350.000 in Africa
1981-1990 - 150.000 in Kuweit, 100.000 crestini în Sudan 
1991-2000 - 350.000, Irak, 120.000, Indonezia, 95.000, Iran.

Totalul !!! Peste 155 de milioane de oameni au murit in acesta perioada (fără a socoti genocidul comuniștilor lui Pol Pot în Cambogia).
Din motive ușor de înțeles, statisticile pot fi inexacte, dintr-o dorinta de a minimiza dimensiunile criminale, de catre cei responsabili de atatea morti. Adăugând vreo 20% s-ar putea prezenta o imagine aproape reala a imensului genocid din secolul trecut.

Si rușii, și turcii, chinezii, și englezii neagă aceste cifre, susținând că sunt "exagerări".
Sumbra istorie a lagărelor de exterminare a început în 1902 în Africa de Sud, ca o capodoperă a generalului englez Horatio H. Kitchener, în efortul. sau de a îngenunchia burii, urmat de Stalin, Hitler și Mao.

Turcii au preferat să-și arda victimele de vii, armeni, greci sau macedonieni. Austro-Ungaria și-a comis crimele, în Serbia, cu baionetele, pentru a economisi cartușele de pușcă, în timp ce dictatorii comuniști au folosit înfometarea pentru a-și impune ideologia.

Reproducând fiecare conflict, regional sau mondial, cu toate victimele grupate în clase specifice (militari, civili), sau pe bază de religie (evrei, creștini, budhiști), aceasta instituție oferă o vasta documentație, care provoacă rusine speciei umane.

STALIN - PSIHOZA ANTISEMITA SI MOARTEA PRIN ASASINAT

           Marele secret al lui Stalin

Se spune că Stalin, marele dictator sovietic, era creştin ortodox de sânge pur georgian, născut la Gori, în Caucazia, şi că pentru un timp a frecventat un seminar teologic ortodox. Deşi există diverse documente, cum ar fi fotografiile şi fotocopiile, care pot fi adevărate sau false, fiindcă au apărut după revoluţia comunistă, ofiţerii Serviciului Secret Român au cules propriile lor informaţii chiar în Caucazia, în timpul celui de al doilea război mondial, informaţii care scot la lumină şi dezvăluie, cel puţin pentru noi, misterul vieţii şi carierei lui Stalin.
Ca religie, familia lui se pare că a fost într-adevăr creştin ortodoxă, dar ca rasă Stalin nu era un georgian pur. De multe ori evreii care trăiesc izolaţi într-o societate creştină preferă, din comoditate, să adopte în mod formal religia comunităţii, ca să nu fie priviţi de creştini ca indivizi periculoşi. Dar asta nu schimbă cu nimic caracterul acestor oameni şi, ori de câte ori se iveşte ocazia, ei se ridică împotriva religiei adoptive, de a cărei protecţie nu mai au nevoie şi, ca buni evrei ce sunt de fapt, încearcă să o distrugă.

Seminaristul răspopit, fost spărgător de bănci și turnător la Poliție, este…

                                   Iosif Djugașvili, zis Stalin

Stalin, dictatorul roşu, a fost evreu de origine şi în acest sens există multe probe. Adevăratul nume al lui Stalin era David Visarion Djugaşvili, căruia i se mai spunea şi Koşba. Numele Djugaşvili înseamnă în georgiană fiu de evreu. In această limbă, termenul de evreu este reprezentat literar drept uria, dar există de asemenea şi cuvântul djuga, sinonim cu uria, care indică originea evreilor caucazieni, veniţi aici dintr-o colonie portugheză. Cealaltă parte a numelui lui Stalin, şvili, înseamnă în georgiană fiu.
Numele de Iosif şi Visarion, pe care le-au purtat Stalin şi tatăl său, nu erau folosite de creştinii ortodocşi. Creştinii nu primeau nume de origine evreiască precum Iosif, Benjamin, Solomon, Miriam etc., ci nume de origine grecească, slavă şi latină, pe lângă cele locale. De aici, o primă concluzie: prenumele lui Stalin indică de la început că este evreu de origine. Numele de Koşba, sau Koba, sub care era cunoscut Stalin ca revoluţionar în Caucaz, nu era decât numele legendarului evreu Bar-Koşba, care în anul 135 e.N a condus o răscoală a evreilor împotriva romanilor, în timpul domniei lui Hadrianus (117-138 e.N). In acea răscoală Bar-Koşba a fost numit de către marii rabini Mesia, dar răscoala s-a terminat rău pentru evre. Au fost împrăştiați de romani în diferite provincii ale Imperiului.

Pentru că adevăratul său nume îi trăda originea evreiască, Stalin a preferat să-l schimbe cu cel rusesc de Iosif Vissarionovici Stalin.
Originea îi era trădată şi de trăsăturile feţei. Georgienii sunt în general oameni înalţi şi bine dezvoltaţi fizic, pe când Stalin avea doar un metru și şaizeci de cm. înălţime. Acest fapt i-a obligat pe urmaşi să-l urce pe un scaun invizibil în lăcaşul Mausoleului, ca să apară mai impozant pentru masele care defilau în şiruri nesfârşite prin Piaţa Roşie din Moscova.
Fizionomia lui Stalin era tipic evreiască şi probabil de aceea, ca să-i i se ascundă aceste trăsături, toate fotografiile care i s-au publicat erau în prealabil retuşate. Familia, sau mai bine zis familiile lui Stalin au fost de origine pur evreiască. Prima soţie a lui Stalin era o evreică din Caucaz, Kati Schwanitz, cunoscută sub numele de Katerina Şvanidze. Ea a fost mama lui Iacob Davidovici Djugaşvili (de ce Iacob şi nu un nume autentic rus sau caucazian?), fiul cel mare al lui Stalin, capturat în timpul războiului de germani, în ziua de 16 iulie 1941, şi dispărut, probabil executat, la sfârşitul războiului (pentru acest fiu, Stalin a refuzat să facă schimb de prizonieri). A doua nevastă a lui Stalin a fost Nadia Alleluiah, cunoscută sub pseudonimul de Aleluieva. Fosta secretară particulară a lui Stalin i-a devenit nevastă, mamă a lui Vasili şi a Svetlanei Stalin. Nadia Alleluiah a fost asasinată de propriul ei soţ, în 1932, din cauza relaţiei adultere cu evreul Gleizer, el însuşi executat în acelaşi an din ordinul lui Stalin, ca adept al lui Troţki. Sinuciderea Nadiei Aleluieva a fost o minciună scornită de comunişti pentru a-l apăra pe Stalin, care îşi ucisese propria nevastă.
A treia nevastă a dictatorului roşu, Rosa Kaganovici, era, după cum se ştie, sora faimoşilor Kaganovici, evrei care deţineau un adevărat control asupra U.R.S.S., fiindcă au fost singurii care, în ciuda schimbărilor specifice regimului roşu, s-au menţinut în posturi cheie şi controlau cea mai importantă ramură a vieţii economice comuniste, industria.

Cel de-al doilea fiu al lui Stalin, Vasili Iosipovici Djugaşvili, general în armata rusă, căruia i se spunea Vulturul pe vremea când trăia tatăl său, avea o faţă tipică de evreu: păr roşu, faţă plină de pistrui, nări de evreu, urechi mari şi buze groase. Cât timp a trăit Stalin, fiul lui a locuit la Moscova şi era considerat unul dintre cele mai respingătoare personaje de la Kremlin.
Fiica lui Stalin, Svetlana, s-a căsătorit în 1951 cu evreul Mihail Kaganovici, unul din stăpânii Rusiei sovietice. Se pune întrebarea: de ce nu s-a căsătorit Svetlana cu un rus oarecare, ci tocmai cu un evreu? Fireşte, pentru că şi ea era evreică şi respecta normele Talmudului, care interzice evreilor să se căsătorească cu ne-evrei, pentru a nu altera poporul ales de Dumnezeu.
Intre anii 1949-1950, Svetlana Stalin a fost în relaţii amoroase cu ziaristul evreu Alexei Keplen. Svetlana ar fi putut găsi uşor în paradisul creat de tatăl ei un iubit rus. Dar, cum ruşii de atunci şi de azi sunt intoxicați de evreii ascunși sub pseudonime, ei nu şi-ar fi putut permite să întreţină relaţii cu elita evreiască reprezentată de Svetlana Iosipovici Djugaşvili.
In 2003, un grup de istorici şi medici toxicologi de prestigiu (ruşi şi americani) au dezvăluit că Stalin murise otrăvit cu warfarină (o otravă pentru şobolani). Warfarina inhibă coagularea sângelui şi provoacă hemoragie cerebrală. După cum au subliniat Jonathan Brent şi Vladimir P. Naumov în cartea lor, Stalin’s Last Crime: The Plot Against the Jewish Doctors, 1948-1953, apărută la editura Harper&Collins, în 2004. In 2005, istoricul Nikolai Dobrina a publicat în ziarul Pravda (29 decembrie 2005) concluziile sale, după ce a studiat examinările medicale la care Stalin a fost supus timp de 30 de ani, examinări rămase însă, până atunci, strict secrete. Dincolo de aspectele medicale, eliminarea lui Stalin a avut consecinţe politice şi istorice considerabile. 

Stalin, un antisemit notoriu încă de tânăr 

Simon Sebag-Montefiore semnalează în cartea sa Young Stalin, afirma că dictatorul rus manifesta încă de tânăr sentimente antisemite. Mai ales antisioniste. Stalin făcea, într-o scrisoare, o diferenţă netă între fracţiunea evreiască şi fracţiunea ruşilor adevăraţi din mişcarea bolşevică. La rândul său, Boris Bazanov – secretarul personal al lui Stalin – a afirmat că acesta avea adeseori izbucniri de furie antisemită, cu mult înainte de moartea lui Lenin.
Pornirile antisemite ale lui Stalin s-au amplificat în anii 1920-1930 după conflictul cu Troţki (Bronstein). După provocarea demisiei ministrului de Externe al URSS, Maxim Litvinov (Meir Wallach), în 1939, Stalin a cerut eliminarea tuturor evreilor din minister, doar pentru a semnala Germaniei naziste că este gata de discuţii privind un tratat de non-agresiune cu Hitler (Pactul Molotov-Ribbentrop).
Potrivit istoricului Iakov Etinger, epurările din anii ‘30 au inclus, în mare măsură, un caracter antisemit, până la izbucnirea războiului. Mai exact, până la atacarea URSS de către Germania . Când Stalin a avut o stringentă nevoie de ajutor american, obţinut prin lobby-ul evreiesc din SUA. De îndată ce războiul s-a sfârşit, Stalin, pe fondul neînţelegerilor cu Congresul Mondial Evreiesc privind Crimeea, a declarat în 1946 că fiecare evreu este un potenţial spion. 

Stalin şi războiul său cu Comitetul Evreiesc Antifascist 

La începutul Războiului Rece, Stalin a susţinut recunoaşterea statului Israel, sperând că astfel da o lovitură Marii Britanii în Orientul Mijlociu. Când a constatat însă că Israelul preferă SUA, Stalin a lansat în URSS şi ţările socialiste o violenţă campanie antisionistă contra naţionalismului evreiesc. Astfel, în 1948, Stalin a anihilat Comitetul Evreiesc Antifascist. Exact cel care îi reprezentase interesele în SUA, în anii războiului. In URSS a început campania contra cosmopoliţilor, prin care se înţelegeau sioniştii (adepţii tezelor lui Theodor Herlz, cel care milita pentru existenţa unui stat al evreilor).
După procese înscenate Comitetului Evreiesc Antifascist, 13 membri ai acestui comitet au fost executaţi în secret, în ceea ce s-a numit Noaptea Poeţilor Asasinaţi. 

Stalin, suspicios faţă de medicii evrei 

In ultimii săi ani de viaţă, Stalin a început să manifeste o tot mai mare neîncredere în doctorii evrei de la Kremlin, adeseori recurgând pentru consult la medicii veterani. Anul 1952 marchează o acutizare a suspiciunilor lui Stalin faţă de medicii de la Kremlin.
La începutul lui 1952, decesul subit, inexplicabil, al Mareşalului mongol Horlugin Cioibalsan îl alertează pe Stalin, care îşi aduce aminte şi de moartea subită a lui Andrei Jdanov, Aleksandr Scerbakov sau a bulgarului Ghiorghi Dimitrov. La sfârşitul lui 1952, Mikhail Riumin îl avertizează pe şeful său – Viktor Semionovici Abakumov, ministrul Securităţii Statului – că profesorul Iakov Etinger comisese malpraxis în tratamentul aplicat lui Andrei Jdanov şi Aleksandr Scerbakov, cu intenţia de a-i ucide. Cum Abakumov nu-l crede, Riumin trece peste el şi merge direct la Stalin, tot mai anxios. 

Stalin: Fără mine, ţara aceasta ar fi distrusă… pentru că nu ştiţi să recunoaşteţi imediat inamicul.
 

Pe agenda consfătuirii prezidiului PCUS din 4 decembrie 1952 figurează şi punctul intitulat Situaţia în MGB şi sabotajul din rândul muncitorilor medicali. La consfătuire, Stalin a declarat: Fără mine, ţara aceasta ar fi distrusă. Pentru că nu ştiţi să recunoaşteţi imediat inamicul.
In acelaşi timp, pe 3 decembrie, la Praga, s-a dat verdictul în procesul Slansky, în cazul a 13 lideri ai Partidului Comunist Cehoslovac (dintre care 11 erau evrei). Pe 16 decembrie, la Conferinţa Naţională a PCC, Preşedintele Cehoslovaciei, Antonin Novotni, a anunţat: In cursul anchetelor şi al procesului centrului conspirativ antistatal a fost descoperită o nouă reţea a trădării şi spionajului care a penetrat Partidul Comunist. Este reţeaua Sionismului. Procesul de la Praga i-a întărit suspiciunile lui Stalin privind presupusul complot al medicilor de la Kremlin. 

Campania antisemită din 1953 şi începutul complotului medicilor evrei 

Tot la sfârşitul anului 1952, se face publică o scrisoare pe care o doctoriţă de la Kremlin, Lidia Timasuk – i-a trimis-o lui Stalin, acuzându-şi superiorii ierarhici de atentat împotriva stării de sănătate a liderilor sovietici, prin sabotarea tratamentului medical. Timasuk va fi răsplătită imediat cu Ordinul Lenin, la 20 ianuarie 1953. Pe 13 ianuarie 1953, TASS şi Pravda a anunţat descoperirea unei conspiraţii în cadrul elitei medicale sovietice. Este debutul “Complotului medicilor” sau, aşa cum i s-a mai spus, Complotul halatelor albe.
Medicii de la Kremlin, în majoritate evrei, erau acuzaţi de Pravda şi TASS că urmăreau să-i otrăvească pe unii dintre liderii sovietici. Articolul din Pravda purta titlul incitator Spioni şi asasini, sub masca de medici titraţi. La rândul ei, TASS anunţa arestarea medicilor-sabotori.

Stalin devine suspicios după moartea liderului mongol 

În realitate, afacerea începuse odată cu decesul liderului comunist mongol, Mareşalul Horlugin Cioibalsan, aflat la începutul lui 1952 în tratament la Moscova. Stalin a comentat atunci: Ne omoară unul câte unul! Scerbakov Dimitrov, Cioibalsan au murit suspect de repede! Cred că trebuie să-i schimbăm pe medicii vechi cu unii noi.
Lista era însă ceva mai lungă şi îi cuprindea şi pe Mareşalul URSS Ivan Konev (cel care condusese bătălia de la Stalingrad), pe Alexandr Vasilevsky şi Leonid Govorov, pe Generalul Stemenko, Amiralul Levcenko şi pe alţii. Complotul medicilor a rămas însă un mister mult timp, din cauza faptului că toate documentele relevante de arhivă au rămas clasificate. 

Scrisoarea evreilor împotriva medicilor evrei 

Există cel puţin trei scenarii de interceptare a complotului medicilor. Un document esenţial a fost descoperit în arhive: scrisoarea colectivă către Pravda, semnată de 60 de proeminenţi evrei sovietici, care îi condamna pe medicii sabotori şi cere pedepsirea lor exemplară. Scrisoarea, concepută la jumătatea lui ianuarie 1953 de Nikita A. Mihailov (tatăl regizorilor Nikita Mikhalkov şi Andrei Mikhalkov-Konchalovsky) declară că unii evrei sovietici s-ar fi aflat sub influenţa unor forţe străine ostile URSS. I.I. Mints şi I.S. Khavinson au făcut să circule scrisoarea în mediul elitei evreilor sovietici, iar unii dintre aceştia – că Vasili S. Grossman sau S.I. Marsak – au fost siliţi să o semneze.
Articolul din Pravda, citat mai sus, i-a acuzat pe următorii medici pentru aplicarea unor tratamente incorecte liderilor sovietici: Miron Vovsi (medicul personal al lui Stalin), Iakov Etinger (un cardiolog de renume mondial), A. Feldman (otorinolaringolog), A. Grinstein (neuropatolog), Boris Kogan (terapeut), Mihail Kogan, I. Iegorov şi V. Vinogradov. Cu toţii au recunoscut acuzaţiile după interogatorii şi, probabil, torturi. O campanie antisemită, fără precedent, a fost pornită în URSS.

In primăvara lui 1953, toţi evreii din MGB (fostul NKVD) au fost îndepărtaţi. Cu excepţia unui mic grup de aşa-zişi evrei ascunşi. Adică cu o origine evreiască parţială, fiind din acest motiv înregistraţi la alte grupuri etnice. Interogatoriul medicilor acuzaţi a fost încredinţat – după cum îşi aminteşte Hruşciov – unuia dintre cei mai duri anchetatori: M.D. Riumin. Nu a constituit nicio surpriză că majoritatea medicilor şi-au recunoscut crimele, a notat Hruşciov.
La Congresul al XIX-lea al PCUS, din octombrie 1952, Stalin părea hotărât să facă o nouă şi amplă epurare la vârf. El a înlocuit vechiul Birou Politic, format din 10 persoane, printr-un Prezidiu alcătuit din 36 de membri. Lui Hruşciov, Stalin i-a mărturisit: Sunt terminat! Nu mai am încredere în nimeni! Nici măcar în mine! 

Nikita Hrusciov - cel care l-a demascat pe Stalin

Inceperea vânătoarii de medici evrei

Pe 9 februarie 1953, la Ambasada URSS din Israel a avut loc o puternică explozie. Două zile mai târziu, URSS anunţa ruperea legăturilor diplomatice cu Israelul. (Vor fi reluate în iulie, după moarte lui Stalin). Pe 12 februarie 1953, autorităţile sovietice o arestează pe Maria Weizmann, medic din Moscova, sora primului Preşedinte al Israelului, Chaim Weiszmann (care murise în 1952). Treizeci şi şase de doctori sunt arestaţi, dar numărul lor creşte vertiginos, ajungând la câteva sute, de pe întreg teritoriul URSS.
In Ucraina, de exemplu, MGB-ul anunţa descoperirea unui complot al medicilor local, în fruntea căruia s-ar fi găsit faimosul endocrinolog Viktor Kogan-Iasni. Primul doctor care a aplicat în URSS tratamentul cu insulină diabeticilor, salvând astfel de la moarte mii de pacienţi. Între timp, Occidentul – Albert Einstein, Winston Churchill şi multe alte personalităţi – trimit scrisori ministrului de Externe sovietic, solicitând demararea unei investigaţii. 

Documente secrete privind starea de sănătate a lui Stalin 

Istoricul Nikolai Dobriuha a publicat, la 29 decembrie 2005, în Pravda, concluziile desprinse din documente rămase până acum necunoscute din arhivele Kremlinului. Documentele spulbera comunicatele oficiale în care se afirmă că Stalin ar fi murit în urma unei comoţii cerebrale, pe fondul unei sănătăţi slăbite de anii războiului. Documentele cercetate de Nikolai Dobiuha sunt rapoarte ale examinărilor medicale la care Stalin a fost supus, timp de 30 de ani, şi care au rămas până acum secrete.
Rapoartele medicale demonstrează că Stalin nu era câtuşi de puţin refractar la examinările medicale şi nu manifesta reticenţă faţă de tratamentul prescris de medici. În realitate, cei mai calificaţi medici erau chemaţi imediat ce Stalin manifesta fie şi cea mai mică indispoziţie. 

Stalin n-a fost niciodată grav bolnav 

Pe 4 martie 1953, în comunicatul dat de Kremlin se specifică: Stalin a fost grav bolnav, mai ales după anii dramatici ai celui de-al Doilea Război Mondial. Stalin nu fusese însă niciodată grav bolnav. Un raport medical din septembrie 1947 – descoperit de Nikolai Dobriuha – arată că Stalin, consultat de medicul Kirilov, avea o tensiune arterială de 14,5 cu 8,5, normală pentru un om (şef de stat), în vârstă de 67 de ani. Un alt raport medical consemna că Stalin (70 de ani) avea o tensiune de 14,0 cu 8,0 şi un puls de 74 de bătăi pe minut. După efectuarea unei băi, s-a constatat că lui Stalin îi scăzuse tensiunea la 13,8 cu 7,5, iar pulsul scăzuse la 68.
Stalin nu avea coşmaruri şi efectua cu regularitate uşoare mişcări de gimnastică, potrivite vârstei sale. La 72 de ani, raportul medical consemna că Stalin avea tensiunea 14,0 cu 8,0, iar pulsul 70. Buletinul medical – emis de urmaşii lui Stalin de la Kremlin – preciza însă că, în noaptea de 2 martie 1953, Stalin suferise o hemoragie cerebrală, provocată de hipertensiune, precum şi o arteroscleroză. 

Stalin, otrăvit cu otravă pentru şobolani pusă într-o sticlă de apă minerală 

Buletinele medicale privind moartea lui Stalin au fost contrasemnate de Malenkov, Beria, Hruşciov, Voroşilov şi de ceilalţi membri din biroul prezidului. In realitate, Stalin fusese otrăvit cu warfarina, o otravă pentru şobolani, după ce consumase apă minerală, în perioada 28 februarie – 1 martie 1953. Adică exact în intervalul vineri seara – luni dimineaţa. O perioadă, la sfârşit de săptămână, când doctorii sunt mai greu de găsit. Această perioadă de 72 de ore oferea însă otrăvii administrate lui Stalin timpul necesar pentru a-şi face efectul.
Pe 4 martie, toate cotidianele sovietice consemnau comunicatul oficial al Kremlinului: Stalin a suferit o comoţie cerebrală, în apartamentul său din Moscova, în noaptea de 2 martie. Altă eroare. Stalin nu era, în perioada respectivă, în apartamentul său în Moscova, ci la vila sa din afara Moscovei. Bodyguardul lui Stalin a declarat, la interogatoriu, că Stalin s-a simţit foarte rău, după ce băuse un pahar dintr-o sticlă de apă minerală, la vila sa din afară Moscovei.
Intr-un raport din 8 noiembrie 1953 – la 8 luni după moartea lui Stalin – Departamentul Sanitar de la Kremlin consemnează că a trimis Muzeului Stalin medicamentele luate de Iosif Vissarionovici, precum şi trei sticle de apă minerală. In mod straniu, la Muzeul Stalin nu au ajuns însă decât două sticle de apă minerală. Bodyguardul l-a găsit pe Stalin căzut lângă un birou pe care se găsea o sticlă de apă minerală, cerută şi adusă în ajun, împreună cu un pahar. Care este secretul celei de-a treia sticle de apă minerală?, se întreabă istoricul Nikolai Dobriuha.
Rapoartele medicale, recent descoperite în arhiva Kremlinului, dovedesc că lui Stalin i s-a aplicat tratamentul tipic pentru o persoană otrăvită. Stalin a intrat în comă profundă pe 4 martie, cu pielea prezentând un colorit albastru, specific celor otrăviţi. Când un organism este invadat de otravă, hemoglobina se transformă în metemoglobina, prezentând o culoare închisă. În noaptea de 5 martie, testele se sânge şi urină- consemnate în rapoartele medicale recent descoperite de Nikoali Dobriuha – dovedesc, fără dubii, că Stalin fusese otrăvit.
In 2003, istorici şi toxicologi (ruşi şi americani) au stabilit că Stalin a fost otrăvit cu warfarina (otrava pentru şobolani). Toată ziua de 5 martie, Stalin a vomat sânge. Pulsul i s-a intensificat brusc şi a apărut cianoza. Medicii – potrivit rapoartelor – au aplicat imediat carbogen, dar condiţia pacientului nu s-a îmbunătăţit. La ora 21.40, lui Stalin i s-a făcut respiraţie artificială. Conform rapoartelor, la ora 21.50, Stalin a decedat. 

Sora medicala Moiseieva, dispăruta ulterior, i-a făcut lui Stalin injecţia fatală 

Unele rapoarte consemnează faptul că o soră medicală – care s-a iscălit în rapoarte drept Moiseieva – i-a administrat lui Stalin – la ora 20.45 – calciu gluconat. Niciodată, însă, înainte lui Stalin nu i se prescrisese şi administrase calciu gluconat. La 21.48, aceeaşi Moiseieva consemna că îi administrase lui Stalin camfor şi adrenalina. Imediat după aceea, Stalin a decedat. Când rapoartele medicale au fost verificate de medici contemporani, aceştia au precizat că injecţiile cu adrenalină erau complet interzise unui pacient care prezenta simptomele lui Stalin. 

Implicarea lui Beria, şeful securităţii sovietice, în uciderea lui Stalin 

Levrenti Beria - cel care s-a lăudat că l-a lichidat pe Stalin.

conform Memoriilor lui Viaceslav Molotov publicate în 1993

Beria - șef al NKDV între 1938-1953

La vremea aceea, circulaseră zvonuri potrivit cărora Lavrentie Beria ar fi instruit o femeie să-i aplice lui Stalin o injecţie specială. Numită Moiseieva nu a mai putut fi găsită ulterior. Dispăruse, pur şi simplu. In acelaşi timp, directorul Laboratorului de Toxicologie din Moscova – profesorul Grigori Moiseievici Maironovski – laborator care din 1937 trecuse în subordinea şefului Secţiei Războiul Tehnic, din cadrul NKVD, a fost arestat. Ulterior, şi el a dispărut fără urme.
O sesiune secretă a fost ţinută, în mare grabă la Kremlin, desemnând drept urmaşi ai lui Stalin o troikă formată din Malenkov, Beria şi Molotov. Apoi întreg grupul de complotişti s-a deplasat la căpătâiul lui Stalin. Când medicii au anunţat moartea lui Stalin, Beria a jubilat, iar ceilalţi au răsuflat uşuraţi. In sfârşit, tătucul popoarelor a murit.

Articol prelucrat din desecretizari

ROMA - SAEPTA JULIA XXXX

             

In epoca de început a existenței Romei, atunci când locuirea de pe colina Palatin s-a extins și pe colina Capitoliu, adunările populare, pentru exprimarea dorințelor în diverse domenii ale vieții, se desfășurau între cele două coline. Pentru că acea suprafață era de foarte multe ori inundată de apele Tibrului, locul de adunare civică a celor ce erau chemați să-și exprime un vot s-a mutat în Câmpul lui Marte (Campus Marțius). Acolo, pe timpul Republicii s-a amenajat o incintă din lemn pentru vot. Locul a căpătat numele de Ovile ceeace însemna Stână. In spațiul respectiv, romanii care se adunau la vot erau despărțiți de odgoane și avansau spre platforma unde își depuneau votul cu opțiunile electorale. In bătaie de joc mulțimile care mergeau la vot au fost comparate cu niște oi împinse de păstor spre stână. Amenajarea aceea rudimentară pentru votul populației a fost numită uneori drept Saepta (cu înțelesul de incintă).

După războaiele civile dintre 49-30 e.A, vechea structură de lemn a fost înlocuită cu una mult mărită, realizată din cărămidă și placată cu travertin. Ea a purtat numle official de Septa Juila, urmând a servi ca secție de vot gigantică pentru comitii.

Clădirea a fost gândită de Caius Julius Caesar (asasinat în anul 44 e.A), dornic să shimbe fața Romei, pe măsura noii sale puteri și bogății. Noua clădire urma a avea tot rolul de secție de votare centrală, dar cu o capacitate de serviciu mult mai mare decât cea din timpul Republicii. Nu se știe dacă lucrările au început chiar în timpul vieții marelui om de stat, dar se știe că ele au fost urmărite de triumvirul Marcus Aemilius Lepidus și terminate de Marcus Vipsanius Agrippa, prietenul și consilierul cel mai apropiat al lui Augustus, urmașul desemnat al lui Caesar. Agrippa a dat în folosință noul edificiu în anul 26 e.A și a dat complexului numele de Iulia (Julia), adică de Saepta Julia, în onoarea familiei lui Caesar și Augustus (Julia gens), La construție a folosit banii produși de campanile militare din Iliria. In ciuda faptului că Agrippa i-a dat edificiului numele de Septa Iulia, în exprimarea cotidiană construcția a intrat cu numele simplu de Septa, de Porticus saeptorum, sau Saepta Agrippiniana (în sec.al 3-lea e.N.). Pentru lucrare, Agrippa a trebuit să sporte mari cheltuieli pentru desecări și canalizri, deoarece terenul era mlăștinos. Saepta s-a edificat lângă Pantheon, la răsărit.

Saepta - vestigii pe Via della Minerva

la răsărit de Pantheon

Saepta înconjura, cu un portic elegant, o suprafață imensă de teren, apreciată de mărturiile vremii drept un dreptunghi cu lungimea de 300 sau 320 de metri și lățimea cuprinsă între 95 și 120 de metri (quadriporticus-adică portic cu patru laturi), plasat lângă Pantheon. De-a lungul porticului erau se îmșiruiau spațiile destinate votului individual.

Agrippa a decorat măreața clădire cu plăci de marmură, cu picturi grecești și alte opere de artă, toate lăudate de Plinius cel Bătrân. Saepta a putut fi localizată pe harta de marmură numită Forma Urbis Romae, realizată la începutul sec.al 3-lea e.N, pe timpul domniei lui Septimius Severus. O parte din vestigiile complexului se mai pot observa pe partea stângă a Pantheonlui, pe Via della Minerva, dar au fost descoperite rămășițe și în subteran în șapte locuri, sub diverse palate și biserici (palatele Simonetti, Doria, Bonaparte, Venezia, Cavazzi și bisericile San Marco și Santa Maria în Via Lata).

Două din cele patru laturi ale construcției au primit nume diferite, unul a fost numit Porticus argonautarum, iar celălalt Porticus Meleagri.In anul următor, 25 e.A. Agrippa a adugat pridvorului de sud o nouă structură, numită Diribitorium, cu rol de spațiu pentru numărarea voturilor exprimate în Saepta.

Cu timpul, Saepta și-a pierdut utilitățile sociale și politice în perioada imperială, în favoarea unor utilizări  de relaxare, culturale și comerciale. A devenit loc de întâlnire și de plimbare a protipendadei romane stilate și elegante, a adăpostit colecții de sculpturi grecești, biblioteci și săli de întâlnire. Și femeile la modă au apreciat locul deoarece cuprindea numeroase magazine cu parfumuri.

Incă de pe timpul lui Augustus, adică foarte curând după inaugurare, Saepta a adpostit lupte de gladiatori și alte spectacole, dar și o naumachie, adică o luptă navală simulată, prin preluarea apei din Tibru, într-un bazin special. Este de amintit lupta de gladiatori finanțată de Augustus, în anul 7 e.A, pentru comemorarea lui 
             Agrippa. In Septa, împăratul Augustus a arătat oamenilor un rinocer fioros, animal pe care romanii nu-l mai văzuseră, dar și hipopotami. Anterior, în anul 2 e.N, a organizat (venationes) lupte cu animale. Caligula și Claudius au urmat, în diverse variante, exemplul lui Augustus. Nero a prezentat aici demonstrații de gimnastică. In anul 17 e.A, convocat de Senat, generalul Tiberius, viitorul împărat, s-a adresat poporului de pe o platformă special amenajată, privind o campanie militară în Iliria. Cu acea ocazie generalul și Augustus au stat între consuli, iar senatorii în picioare.

Construcția a fost afectată de marele incendiu de pe timpul împăratului Titus, din anul 80 e.N, dar a fost imediat reamenajată de Domitianus, cu rol principal de mare piață (bazar), chiar dacă numai cu caracter temporar, pentru cadouri pe timpul sărbătorilor. Și astăzi cea mai mare piață temporară pentru sărbătorile de Crăciun (continuare a Saturnaliilor romane) se întinde la foarte mică distanță, în piața Navona. Ultima renovare a construcției s-a făcut pe timpul domniei lui Hadrianus (117-138 e.N).