REPUBLICILE URSS

La dezintegrarea fostei URSS, în finalul anului 1991, existau 15 Republici Sovietice Socialiste, care au optat a deveni state independente.

Republici sovietice                              Țări independente rezultate

1-RSS Armenească                                Armenia

2-RSS Azerbaidjană                               Azerbaidjan

3-RSS Bielorusă                                     Belarus

4-RSS Estonă                                         Estonia

5-RSS Georgiană                                   Georgia

6-RSS Kazahă                                        Kazahstan

7-RSS Kirghiză                                      Kîrgîstan        

8-RSS Letonă                                         Letonia

9-RSS Lituaniană                                   Litoania                                  

10-RSS Moldovenească                         Republica Moldova

11-RSFS Rusă                                        Rusia                                      

12-RSS Tadjikă                                      Tadjikistan     

13-RSS Turkmenă                                  Turkmenistan

14-RSS Ucrainiană                                 Ucraina

15-RSS Uzbekă                                      Uzbekistan

Republicile sovietice aranjate după regiuni

          

RSFS Rusă

Republicile baltice

RSS Estonă

RSS Letonă

RSS Lituaniană

Caucaz (Republicile transcaucaziene)

RSS Armenească

RSS Azerbaidjană

RSS Georgiană

Republicile central–asiatice

RSS Kazahă

RSS Kirkiză

RSS Tajikă

RSS Turkmenă

RSS Uzbekă

Republicile vestice

RSS Bielorusă

RSS Moldovenească

RSS Ucrainiană

Alte republici de început

- Armenia, Azerbaidjanul și Georgia au format între 1922 – 1936 RSFS Transcaucaziană.

- R.S.S. Karelo-Finică a existat între 31 martie 1940 – 16 iulie 1956.

- In timpul amenințării intervenției străine, teritoriul Republicii Orientului Indepărtat a fost scoasă formal din componența Rusiei pentru a deveni un stat tampon pe 6 aprilie 1920, pentru ca numai doi ani mai târziu, pe 15 noiembrie 1922, să redevină parte a RSFS Ruse. Capitala acestei republici efemere a fost Verhneudinsk (azi Ulan-Ude) până în octombrie 1920, iar, după această, dată, Cita.

- In timpul războiului polono–sovietic din 1919–1922 a existat o tentativă de proclamare a RSS Poloneze, încercare făcută de Comitetul Revoluționar Provizoriu Polonez din Bialystok, comitet condus de Julian Marchlewski.

Un scurt istoric al republicilor sovietice socialiste

1922 – Formarea Uniunii Sovietice de patru republici: RSFS Rusă, RSFS Transcaucaziană, RSS Ucrainiană și RSS Bielorusă.

1924 – RSS Turkmenă și RSS Uzbekă se separă din RSSA Turkestan. Este formată RSSA Moldovenească în cadrul RSS Ucrainiană.

1929 – RSS Tajikă se desprinde din RSS Uzbekă.

1936 – în conformitate cu Constituția sovietică din 1936, RSSA Kazahă și RSSA Kirkiză de desprind din RSFS Rusă, fiind proclamate RSS Kazahă și RSS Kirkiză.

1936 – RSFS Transcaucaziană se împarte în RSS Georgiană, RSS Armenească și RSS Azerbaidjană.

1939 – Partea răsăriteană a Poloniei (cunoscută și cu numele de Kresy) este anexată de URSS, fiind împărțită între RSS Bielorusă și RSS Ucrainiană.

1940 – Estonia, Letonia și Lituania sunt ocupate și transformate în RSS Estonă, RSS Letonă și RSS Lituaniană.

1940 – Este creată RSS Karelo-Finică prin transformarea RSSA Kareliană din cadrul RSFS Rusă.

1940 – Partea apuseană a RSSA Moldovești (Transnistria), împreună cu o parte a teritoriului cedat de România (Basarabia), formează RSS Moldovenească. Partea răsăriteană a RSSA Moldovenești, la fel ca și partea nordică a Bucovinei cedată odată cu Basarabia, devin parte a RSS Ucrainiană.

1941 – Lituania se răscoală și își proclamă independența în 1941, dar este imediat ocupată de Germania Nazistă.

1944 – RSFS Rusă anexează Republica Populară Tuviniană.

1944 – Țările baltice și Basarabia sunt reocupate de Uniunea Sovietică.

1944 – Încep deportările popoarelor caucaziene și crimeene, pedepsite în mod colectiv pentru colaboraționism. Toate regiunile și republicile autonome sunt reorganizate.

1945 – O parte a Prusiei Răsăritene este luată Germaniei și anexată de RSFS Rusă ca exclava Regiunea Kaliningrad.

1945 – RSSA Crimeea se transformă în Regiunea Crimeea, rămânând în cadrul RSFS Rusă.

1945 – Insulele Kurile și sudul Sahalinui sunt anexate de RSFS Rusă

1945 – Ucraina Subcarpatică cedată de Cehoslovacia este integrată în RSS Ucraniană.

1954 – Crimeea este transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucrainiană.

1956 – RSS Karelo-Finică redevine RSSA Kareliană în componență RSFS Rusă.

Cronologia declarațiilor de independență

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a încetat să mai existe pe 26 decembrie 1991 prin declarația nr. 142-H a Sovietului Suprem al Republicilor Uniunii Sovietice,[1] recunoscând independența a douăsprezece republici ale Uniunii Sovietice, și crearea Comunității Statelor Independente (CSI). În ziua precedentă, 25 decembrie 1991, Președintele Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov a demisionat, declarând funcția sa desființată. În aceeași zi, seara la 19:32 drapelul Uniunii Sovietice a fost coborât de pe Cremlin și înlocuit cu tricolorul rus. În săptămânile anterioare, 11 din republicile sovietice au semnat Protocolul de la Almatî, înființând oficial CSI și declând încetarea existenței Uniunii Sovietice.[2][3] Desființarea Uniunii de asemenea a marcat și sfârșitul Războiului Rece. Revoluțiile de la 1989 și dezmembrarea Uniunii Sovietice a condus la încheierea unei ostilități de multe decenii dintre Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia, care a fost o caracteristică definitorie a Războiului Rece.

Multe dintre fostele republici sovietice au menținut relații strânse cu Rusia și au format organizații multilaterale cum ar fi Comunitatea Economică Euroasiatică, Uniunea Statală Rusia-Belarus, Uniunea Vamală Euroasiatică, Uniunea Euroasiatică pentru a consolida cooperarea economică și de securitate a acestor state.

 Lituania -11 martie 1990

 Letonia (tranzițională) – 4 mai 1990

(efectivă) – 21 august 1991

 Abhazia (care apartine Georgiei) – 25 august 1990

 Transnistria (față de Republica Moldova) – 2 septembrie 1990

 Georgia – 9 aprilie 1991

 Găgăuzia (față de Republica Moldova) - 19 august 1991

 Ucraina – 24 august 1991

 Belarus – 25 august 1991

 Republica Moldova – 27 august 1991

 Kirghiztan – 31 august 1991

 Uzbekistan – 1 septembrie 1991

 Nagorno-Karabah (față de Azerbaidjan) – 2 septembrie 1991

 Tadjikistan – 9 septembrie 1991

 Armenia – 21 septembrie 1991

 Azerbaidjan – 18 octombrie 1991

 Turkmenistan – 27 octombrie 1991

 Republica Cecenă Icikeria (față de Federația Ruse) - 1 noiembrie 1991

 Osetia de Sud (față de Georgia) – 28 noiembrie 1991

 Rusia – 12 decembrie 1991 (în această zi Sovietul Suprem al RSFS Ruse a ratificat oficial Acordurile de la Belaveja, denunțând Tratatul Uniunii din 1922, și a convocat deputații ruși din Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice).

Kazahstan – 16 decembrie 1991

KALININGRAD - KONISBERG

Kaliningrad este denumirea dată de Rusia sovietică orașului  de origine germană Königsberg, oraș întemeiat de germani în 1255. Același nume îl poartă atât orașul, care este capitală, cât regiunea care îi aparține, regiune care este o exclavă rusă de la Marea Baltică.

Königsberg a fost capitala Ordinului Teutonic, apoi a Principatului Prusiei (din 1701, regat). A devenit capitala provinciei Prusia Orientală din cadrul Regatului Prusiei, în 1772. Cu toate că, din 1648, capitala Prusiei a fost, de facto, la Berlin, Königsberg-ul a rămas locul de încoronare al regilor Prusiei până în 1918. A fost cel mai important centru economic și cultural al estului locuirii germane până în 1945. Are în present circa 440 de mii de locuitori.

Königsberg, tradus în română înseamnă "Dealul Regelui", (cunoscut în poloneză sub denumirea Królewiec, în lituaniană Karaliaučius). Până după cel de al Doilea Război Mondial a fost centrul cultural, economic și administrativ al provinciei germane Prusia Orientală.

La faimoasa Universitate Albertina din acest oraș (fondată în 1544, închisă în 1945 de către sovietici și redeschisă în 1948 cu predare în limba rusă, azi numită Universitatea Immanuel Kant) au activat filozofii Johann Gottfried von Herder și Immanuel Kant, astronomul Friedrich Wilhelm Bessel, fizicianul Hermann von Helmholtz și  scriitorul Ernst Theodor Amadeus Hoffmann.
Printre monumentele de arhitectură celebre ale orașului dinainte de ocupația rusă se numărau Pavilionul central al Universității Albertina, Domul, Castelul regal (aruncat în aer de sovietici în 1967), orașul vechi Knaiphof, cu clădiri din secolele 15 - 18 (a suferit mult în momentul asedierii orașului, în primăvara anului 1945, de către sovietici și a fost demolat în totalitate între anii 1946 - 1950).

La 2 august 1945 orașul și partea de nord a Prusiei Orientale au fost atribuite URSS, de către aliații învingători. Inițial, s-a preconizat transferul acestui teritoriu Lituaniei, care în acel moment era deja o republică unională în URSS, dar în 1946 s-a decis crearea unei regiuni în componența Federației Ruse. Populația germană din oraș a fost expatriată în Germania, între 1945 și 1947, iar orașul a fost populat cu etnici ruși. Tot în 1946, la 4 iulie, orașul a fost denumit "Kaliningrad", în amintirea lui Mihail Kalinin, un apropiat al lui Stalin.
In perioada sovietică orașul a devenit o importantă bază militară. Dintre vechile monumente de arhitectură se mai păstrează cîteva porți ale orașului, inclusiv Porțile Brandenburgice (sec.al 18-lea), palatul Holstein (sec.al 17-lea, puternic avariat), câteva biserici din secolele 16 - 19, fostul cartier rezidențial Amalienau (cu vile din sec.al 19-lea - prima jumătate a sec. 20), Teatrul (sec.al 19-lea) și alte clădiri istorice . Recent a fost reconstruit Domul, unde se află și mormântul marelui filozof Immanuel Kant. Există ideea reconstrucției celebrului Ordenschloss - castelul regal din Königsberg, rămășițele căruia sunt, în prezent, restabilite și conservate de o echipă de arheologi ruși și germani.

Kaliningrad se află la gura navigabilă a râului Pregolya , care se varsă în Laguna Vistula, o zonă de admisie a Mării Baltice .

Navele maritime pot avea acces la golful Gdańsk, fostul Golf Danzig și Marea Baltică prin intermediul Lagunei Vistula și a strâmtorii Baltiysk .
Până în jurul anului 1900, navele cu pescaj mai mare de 2 metri nu a puteau trece spre oraș. Navele mai mari erau nevoite să ancoreze la Pillau (acum Baltiysk ), de unde marfa trebuia mutată pe nave mai mici. In 1901, s-a realizat un canal navigabil între Königsberg și Pillau, canal care a costat 13 milioane de mărci germane. Navele cu pescaj de până la 6,5 metri, au putut acosta lângă oraș.

Repere istorice

In zonă au fost descoperite urme istorice ale așezărilor omenești încă din neolitic. Astfel de urme arheologice s-au găsit în satele prusace: Juditten (în limba prusacă = negru), Kosse (prusacă: pomi mici), Tragheim (prusacă: poiană), Sackheim (pusacă: rășină de pin), Laak (prusacă: tufișul iepurelui) ș.a.m.d. Insula Dom a fost consolidată din cauza inundațiilor dese, în anul 1327,  ulterior putând fi locuită permanent.
Ținutul din sudul Mării Baltice, în jurul anului 1000 e.N., era locuit de popoarele baltice numite "pruți". In anul 1225 a fost întemeiat primul ordin de călugări germani (al teutonilor), prin ordinul regelui Boemiei Ottokar al II-lea, care a cucerit cetatea existentă din lemn, înlocuind-o cu o cetate construită din piatră ,"Königsberg", în 1255, Cetatea a folosit călugărilor împotriva necredincioșilor "pruți". In regiunea cetății au apărut trei orașe germane, Altsstadt, Löbenicht, Kneiphof, fiecare cu o administrație proprie. După distrugerea cetății de către pruți, în 1263, comunitatea germană din jurul cetății a fost refăcută. In anul 1286 comunitatea aparținea de comunitatea Hanseatică, cu drepturi depline de oraș al Hansei din 1340. Intre 1330 - 1380 a fost construit un Dom (catedrală). După înfrângerea de la Marienburg a cavalerilor teutoni, 1457, cetatea Königsberg a devenit centrul Ordinului cavalerilor călugări germani.

Pe timpul epocii prusace s-au petrecut o serie de evenimente care au vizat istoria orașului.

In 1525 marele magister al ordinului călugărilor (teutoni) Abrecht von Brandenburg-Ansbach schimbă statutul de "Țară a ordinului călugărilor" în "Principatul Prusiei", fapt ce duce la reorganizarea provinciei. După anul 1466 aparține de statul prusac Pommerellen și Ermland, denumit ducatul Prusiei.

In 1569 (Uniunea din Lublin), o parte din regiune este unită cu Polonia.

In 1544 a fost întemeiată Universitatea evanghelică din Königsberg, Albertina, de către ducele Albrecht, cu rectoratul în Elbing. Aici a ținut cursuri, ca rector al universității, Villem van de Voldersgraft, fiind și sfetnicul ducelui. Istoricul prusac Christoph Hartknoch descrie viața rectorului universității în "Vita Guilielmi" (Acta Borusica III).

Prințul Johann Sigismund von Brandenburg urmează pe tronul ducatului Prusiei în 1618 și, la fel ca precedesorii săi, a trebuit să recunoască suveranitatea Poloniei. Prin manevre politice iscusite, prințul Friedrich Wilhelm von Brandenburg a reușit să obțină suveranitatea deplină asupra ducatului Prusiei căruia i-au aparținut orașele Labiau (1656), Wehlau (1657). Friden von Oliva 1660 a înăbușit o revoltă cauzată de impozitele mari care erau necesare întreținerii armatei, sumă pretinsă de Polonia (al cărui vasal a rămas mai departe).
Abia în 1701 devine din "Ducatul Prusiei", "Regatul Prusiei" și prințul Friedrich III a putut să se încoroneze, la 18 ianuarie, în Königsberg ca regele Friedrich I-ul al Prusiei. Abia în anul 1772 a fost numit "Frederic cel Mare" rege al Prusiei (fiind regele Prusiei de Est și Prusiei de Vest). Trei orașe, Löbenicht, Altstadt și Kneiphof s-au alipit, în 1701, orașului Königsberg, care era capitala statului Prusia de Est.

Pierderi mari din numărul populației "Prusiei Răsăritene", în anii 1708-1710, au fost cauzate de izbucnirea pestei, care a bântuit în regiune. Această pierdere de locuitori a fost recuperată de "Regele soldat" Friedrich Wilhelm I-ul prin colonizări forțate în regiune, cum a fost, de exemplu, în 1732, cazul coloniștilor aduși din Salzburg (Exulanți), protestanți refugiați din cauza episcopului catolic Firmian.



Frederic cel Mare (1740 - 1763) a avut în Prusia de Est câteva ciocniri de trupe cu armata țarului Rusiei și, drept urmare, provincia a fost ocupată, în1758, de trupele rusești.

Marele filozof Immanuel Kant, născut în 1724, a fost una dintre personalitățile provenite din orașul Königsberg. Prin universitatea sa,,orașul Königsberg a devenit un centru al filozofiei din acea perioadă de timp.

În anul 1800 orașul avea 60.000 de locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe germane. Aici s-a născut, în 1730, filozoful și scriitorul Johann Georg Hamann, iar în 1776 scriitorul și compozitorul E.T.A. Hoffmann.

Friedrich II-lea a luat parte, în 1772, la prima împărțire a Poloniei, iar teritoriul primit la sud de fluviul Vistula va fi numit "Prusia de Vest", sub domnia regilor din dinastia Hohenzollern, capitala fiind Königsberg.

Prusia a devenit din nou teatru de război pe timpul lui Napoleon Bonaparte, trupele prusace fiind învinse (1807). După înfrângerea suferită de Napoleon în campania militară împotriva Rusiei, a început și în Prusia de Est reorganizarea unei lupte de eliberare, în 30 decembrie 1812 având loc Convenția militară de la Tauroggen între generalul prusac Yorck și comandantul armatei ruse Hans Karl von Diebitsch.

Intre anii 1829 și 1878 ambele provincii, "Prusia de Est" și "Prusia de Vest", au fost unite împreună ca Prusia, Königsberg fiind mai departe capitala provinciei.

Din data de 1867 Prusia devine parte a "Uniunii Germane de Nord", iar din anul 1871 a aparținut (Imperiului) Germaniei (Al II-lea Reich)

Se mai poate aminti și anul 1860, când a fost construită "calea ferată prusacă de est", făcând legătura dintre Königsberg și Berlin, ce a contribuit simțitor la dezvoltarea economică a regiunii.

După Primul Război Mondial dezvoltarea economică a orașului este frânată prin distrugerile materiale și pierderile de vieți omenești din timpul războiului. Prin Pacea de la Versailles, Prusia de Est a fost separată de restul Germaniei, ceea ce a dus la o situație economică dezastruoasă a ținutului.

Deoarece, la sfârșitul Primului Război Mondial, împăratul a fost obligat să abdice, în anul 1919 Friedrich Ebert a devenit președintele Germaniei .

In grădina zoologică din Königsberg s-a organizat primul târg internațional la Marea Baltică, ceea ce dus la o ameliorare a greutăților financiare ale provinciei. Acest târg s-a ținut regulat până în anul 1941.

In anul 1919 a fost proiectat primul aeroport civil din Germania de către Hans Hopp în Königsberg-Devau. Imbunătățiri economice s-au simțit prin inaugurarea gării de cale ferată în partea sudică a orașului și prin acțiunea de înlăturare a zidurilor de apărare, clădite în timpul războiului ca o centură în jurul orașului. In locul lor s-au amenajat parcuri (602 ha).

The Kaliningrad Cathedral

Please note that the schedule on the following websites, that appear via a Google search, are

In al Doilea Război Mondial, după atacarea Uniunii Sovietice de către trupele Wehrmachtului, în 22 iunie 1941, orașul Königsberg a suferit bombardamente sovietice. Aceste atacuri aeriene au încetat la pătrunderea trupelor germane mai adânc pe teritoriul sovietic, orașul fiind cruțat de distrugerile războiului până în noaptea de 26 spre 27 mai 1944, și 30 august 1944, când o mare parte a orașului, printre care centrul, catedrala și cetatea au fost distruse de bombardamentele britanice, orașul arzând mai multe zile. După aceste bombardamente s-au înregistrat 4.200 de morți, iar un număr de 200.000 de locuitori ai orașului au rămas fără adăpost.

Timp de trei luni locuitorii orașului s-au apărat încercuiți de armata sovietică, fiind complet izolați, fără ajutor din Germania. Numai cu câteva săptămâni înaintea sfârșitului războiului armata sovietică a reușit să pătrundă în oraș, soldații dând dovadă de-o cruzime deosebită (a intrat în istorie masacrul unei comunități masacrul din Metgethen din luna februarie 1945). Deoarece atacanții sovietici ajunseseră în Piața Universității, unde se afla buncărul lui Otto Lasch, conducătorul militar al orașului, la data de 9 aprilie 1945, după o luptă crâncenă, cu pierderi însemnate de ambele părți, acesta s-a predat.

Prin Conferința de la Potsdam, Puterile învingătoare au hotărât ca nordul "Prusiei de Est" să treacă sub administrație sovietică. La data de 17 octombrie 1945 Uniunea Sovietică a integrat partea anexată sub numele de "Kaliningradskaia Oblast" (Regiunea Kaliningrad,) cu capitala regiunii Kaliningrad (Königsberg). In anul 1946 a fost schimbat numele orașului în Kaliningrad. Din luna octombrie 1947 s-a început transportul în Germania a populației germane din oraș și din împrejurimi, iar in anul 1948 locuitorii germani au fost definitiv alungați din oraș (până în acel moment se aflau în oraș încă 150.000 de civili germani, majoritatea femei, copii și bătrâni). Acești locuitori au fost arestați și, ca deținuți politici, au fost maltratați și obligați să reconstruiască patria sovietică (din cauza condamnărilor la moarte, foametei și bolilor de subnutriție, abia circa 20.000 dintre ei au reușit să supraviețuiască).

• 
• 
• 
• 
• 
• 
• 

CONWY - Castele britanice

Castelul Conwy este o fortificație medievală în Conwy, pe coasta de nord a Țării Galilor A fost construit de regale Edward I-ul, pe timpul celei de a doua expediții pentru cucerirea Țării Galilor, între 1283 și 1289.

Inainte ca englezii să constriască orașul Conwy, locul era ocupat de o mănăstire cisterciană favorizată de prinții galezi mănăstirea Aberconwy. Amplasamentul a constituit, deasemenea, un punct important de trecere peste râul Conwy, între zona de coastă și interiorul părții de nord a Țării Galilor, punct apărat de mult timp de castelul Deganwy. Regii Angliei și prinții Țării Galilor au rivalizat pentru controlul regiunii din anii 1070, dar conflictul s-a revitalizat în sec.al 13-lea.

Castelul a făcut parte dintr-un proiect mai larg care viza a crearea orașului fortificat Conwy. Lucrările de apărare combinate au costat în jur de 15.000 £, o sumă uriașă pentru perioada respectivă. Lucrările s-au aflat în grija lui Sir John Bonvillars și supervizate maestrul constructor James de Saint- Georges.Eduard I-ul a reamplasat mănăstirea la opt mile depărtare de valea Conwy, unde s-a ridicat mănăstirea Maenan. Castelul Deganwy, în ruină, a fost abandonat și nu a mai fost reconstruit niciodată.

Câțiva ani mai târziu, castelul a constituit o reședință principală a unor personalități, printre care a adăpostit și pe fiul lui Eduard I-ul, viitorul Eduard al II-lea, în 1301, cănd acela a vizitat regiunea pentru a primi omagiul de vasalitate din partea conducătorilor galezi.

Castelul a rezistat asediului galezului Madog ap Llywelyn în iarna lui 1294-1295, a servit ca refugiu temporar pentru regale Richard al II-lea în 1399 și a fost ocupat timp de mai multe luni, în 1401, de forțele loiale lui Owain Glyndwr, conducător al Țării Galilor care a condus o revoltă aspră împotriva Angliei asupritoare.

La începutul sec.al 14-lea, castelul n-a fost bine întreținut. Problemele au persistat până a fost preluat de alt Eduard, supranumit Prințul Negru, în 1343. Reparațiile effectuate au vizat construcția de noi arcuri de piatră în marea sală și consolidări în alte părți ale castelului. După moartea prințului, Conwy a fost din nou neglijat.

Pe parcursul următoarelor două secole, castelul a jucat un rol important în mai multe războaie interne.


Planul castelului

La izbucnirea războiului civil englez, din 1642, castelul a fost menținut de către forțele loiale regelui Carol I-ul. Aceasta până în 1646, când s-a predat armatei parlamentare. Ulterior, castelul a fost parțial distrus de către Parlament pentru a împiedica utilizarea lui în orice revoltă a forțelor regaliste. In cele din urmă a fost complet ,distrus, în 1665, când tot materialul de fier rămase și plumb a fost recuperat și vândut.

Castelul Conwy, în ruină, a devenit o destinație atractivă pentru pictori la sfârșitul secolelor 18 și 19. Interesul și numărul vizitatorilor a crescut, fapt ce a determinat lucrări de restaurare în a doua jumătate a sec.al 19-lea. In prezent castelul ruinat este gestionat de Cadw (instituție cu rol de protejare a monumentelor istorice) ca atracție turistică.
UNESCO consideră Castelul Conwy ca fiind unul dintre "cele mai bune exemple de arhitectură militară din secolele al 13-lea și al 14 - lea în Europa", clasificat ca sit al patrimoniului mondial. Castelul dreptunghiular este construit din piatră și ocupă o creastă de coastă, fiind un punct de trecere importantă peste râul Conwy . Impărțit în interior și exterior cu spații robuste cu diverse destinații. castelul este apărat de opt turnuri mari și două fortificatii. La poarta principală era dotat co Barbacană, un pod ridicător, o poartă glisantă, sus-jos, cu zăbrele și un drum de acces abrupt, din piatră, spre oraș.

Mai avea și o poartă care duce în coborâre spre o ușă din spate, spre râu, poartă ce permitea castelului să fie realimentat de la mare. Castelul păstrează și cele mai timpurii deschideri de vărsare a lichidelor fierbinți peste atacatori, din Marea Britanie. Istoricul Jeremy Ashbee a descris că la acest castel se află "suita cea mai bine conservată de camere regale private medievale din Anglia și Țara Galilor". In comparație cu alte castele Eduardiane din Nordul Țării Galilor, arhitectura de la Conwy are legături strânse cu cea găsită în regatul de Savoia , în aceeași perioadă, o influență, probabil, derivată din originile din Savoia ale arhitectului principal, James Saint George .

SUPERCAMIONUL LUI CEAUȘESCU

Ceauşescu a vrut ca inginerii români să-i facă un „camion-gigant” care să poată duce în benă o încărcătură de 120 tone la un singur transport. După zece ani de proiectare, în ’88 era omologat monstrul „DAC 120 DE” cu diametrul roţilor de 3,2 metri, lat cât şoseaua, ce cântărea 90 tone cu bena goală şi a cărui înălţime de 5,4 metri ajungea până la demarcaţia dintre etajele unu şi doi ale unui bloc.

In ’88 s-au exportat cinci asemenea „monştri” în Australia, pentru 1.500.000 de dolari.

Propulsia electrică dezvoltată la Electroputere Craiova utiliza o tehnologie similară cu cea întâlnită azi la maşinile Toyota Prius, având amplasate în roţile de pe puntea spate două motoare electrice ce dezvoltau 520 de cai putere fiecare, care îi permiteau camionului „DAC 120 DE” să ruleze cu 70 km/oră gol şi cu 55 km/oră încărcat. Prin circuitele electrice ale supercamionului curgeau curenți de 1.200 volți debitați de un generator diesel-electric alimentat de la două rezervoare de 1.600 litri fiecare. Cu tancurile de motorină pline, camionul putea rula 24 de ore din 24 timp de o săptămână. Servodirecția, servofrâna hidraulică, aerul condiționat şi scaunul cu amortizor care echipau supercamionul erau importate din Occident.

Numai pneurile marca Michelin costau 10.000 dolari bucata, îşi aminteşte inginerul Adrian Novac, unul din proiectanții „monstrului”. „Erau pneuri speciale, fără cameră, care trebuiau să ţină cel puţin unul-doi ani de rulaj pe drumuri de carieră. Un astfel de cauciuc n-avea voie să se spargă decât dacă vreun buldo-excavator intra accidental cu cupa în el”. Umflatul unei singure roţi de 3,2 metri în diametru dura o jumătate de oră cu o instalaţie de debit mare, presiunea aerului din interiorul pneului era de aproape 10 atmosfere.

Sistemul de frânare al „camionului-mamut” seamănă cu cel folosit în zilele noastre de japonezi: „ Erau prevăzute cu două pedale de frână: una de securitate pentru blocarea completă a roților şi o frână dinamică bazată nu pe frecare, ci pe disiparea sub formă de căldură a energiei cinetice. Pe pante lungi, motoarele electrice din roţi deveneau generatoare de curent, însă spre deosebire de Toyota Prius, energia produsă nu se stoca în baterii, ci se disipa prin niște rezistențe electrice de frânare puse lateral pe platforma camionului, ca să se răcească de la aer”. Privit de aproape, camionul părea „un elefant stând lângă un copilaş. Erai mic, iar el era ca un monstru mare lângă tine.

Ca să poţi ajunge la cabină, amplasată la înălțimea de 2,5 metri, aveai o scară cu balustradă şi urcai treptele ca şi cum ai fi urcat la etajul întâi. Sus era o platformă ca un balcon de apartament pe care stăteam cu aparatura noi, inginerii, când făceam probe privind tensiunile din şasiu, viteza de deplasare, frânările, viteza de basculare. Acolo era răcoare, că eram bine protejaţi de soare sub cozorocul benei”. Scara de acces la cabină a stârnit un val de veselie la vremea ei: „La uzină la Roman, când a fost Ceaușescu prin ’84 şi a urcat să viziteze cabina unui camion de 120 de tone, a făcut o scenă din asta că toţi am râs. La coborâre, el nu s-a dat jos cu spatele pe scara aceea, cum se procedează pe utilaje, ci s-a dat cu fața, ca la el în vilă, şi era să cadă-n fund”.

Ca să se ajungă în bena cu un volum de 35 metri cubi, trebuia urcată o scară de cel puțin 6 metri. Era atât de mare încât câteodată, când ploua şi se strângea apa în benă, ziceai că-i bazin de înot”. Pe șosea, basculanta-gigant nu a circulat decât o singură dată, inginerii cerând aprobare specială de la autoritățile Brașovului ca să măsoare viteza maximă cu care camionul poate rula pe drum plan: „Am mișcat-o prin oraş în ’82. Era dimineaţă într-o zi de lucru, pe o șosea betonată uzinală între Rulmentul şi Tractorul, un fel de șosea de centură. Strada am golit-o de mașini şi singurele care mai aveau dreptul să circule şi cu care ne intersectam erau troleibuzele ce duceau muncitorii care urmau să intre în tură. Cândvedeau camionul, oamenii îşi făceau cruce şi coborau din troleie, ţinându-se după noi cu alai”.

Puțin spionaj industrial - mai bine zis documentare
Pentru ca proiectul „DAC 120 DE” să nu se transforme într-un alt eşec al industriei de maşini în care defecţiunile tehnice să apară la orice pas, românii au studiat reviste de specialitate de tipul „Truck and Diesel”, dar tot practica le-a elucidat nebuloasele, într-un final: „Când s-a făcut Canalul, s-a cumpărat o basculantă americană marca Lectra Haul, ce putea căra 100 tone la un transport. Maşina a fost dusă la Basarabi unde trebuia străpuns un deal de cretă şi basculanta trebuia să care dealul de cretă.De fapt, motivul principal pentru care statul român a cumpărat camionul american n-a fost să transporte pământ, pentru că în final maşina a ajuns la Roman Braşov unde a fost demontată şi analizată. Câteva idei bune s-au găsit în maşina respectivă şi inginerii români s-au folosit de ele. De pildă, amortizoarele folosite sunt de acelaşi tip cu cele care echipau basculanta americană. Suspensiile obişnuite ar fi cedat sub greutatea celor 120 tone cât cântăreşte camionul plin, Le-au realizat din nişte pastile de cauciuc vulcanizat puse straturi şi introduse într-un cilindru, amortizarea şocului făcându-se prin frecarea pastilelor de cauciuc între ele. Am fost necesari şase ani, din ’82 până în ’88, ca să se ajungă la o reţetă de pastilă de cauciuc fiabilă pentru un asemenea tip de amortizor.In prezent, fiindcă suportă greutăţi foarte mari, amortizoarele de cauciuc de tipul celor folosite acum 20 de ani de inginerii braşoveni la basculanta DAC 120 DE se montează sub terasamentul podurilor suspendate din beton. Inclusiv culoarea basculantelor „galbene cu nişte dungi albastre” a fost inspirată de la competitori: „Probabil ca o inspirație de la maşinile americane, care folosesc culori ce le fac mai vizibile în condiţii de șantier: orange, galben muştar.

Export la preț de dumping
Opt dintre camioanele uriaşe au ajuns la exploatația minieră de cupru de la Roșia Poieni, trei la cariera de calcar din Mahmudia, iar pentru o vreme s-a lucrat cu ele și la Canal, s-a transportat banatita din Moldova Nouă şi sulful din Călimani. La Mârşa (Sibiu) s-au fabricat cinci „camioane-gigant” care au luat calea unei exploatări deschise de minereu feros din vestul Australiei. Un camion uriaș a fost vândut cu 300.000 dolari, preț de dumping, în comparație cu basculantele americane de capacitatea asta care se vindeau acolo de trei ori mai scump.Un an i-a luat echipei de șapte muncitori români să asambleze camioanele la mina „Mc Caimy Monster Pilbara” pierdută în deşertul australian, undeva pe Tropicul Capricornului. Maşinile uriașe s-au dus demontate în bucăţi și au fost remontate la fața locului, în condiții de atelier de mină, nu de uzină. Reasamblarea celor cinci camioane a durat un an, între 1988 şi 1989. Până în 1992, o echipă formată din trei români a asigurat în permanență mentenența „DAC-urilor 120 DE”. Intreprinderea”Mârşa” Sibiu oferise garanţie pentru 1.200 de ore de exploatare, aşa că se de’ineau, în containere sigilate, subansamble pentru încă un rând de camioane, aduse special ca piese de schimb.In caz de defecţiune, dacă un agregat trebuia înlocuit, muncitorilor le lua o săptămână numai demontatul-montatul subansamblelor ca să poată avea acces complet la motor, încât, din cele cinci supercamioane româneşti, efectiv lucrau doar trei, prin rotaţie, iar două erau permanent în revizie, ca în cazul în care vreuna se defecta, să poată fi înlocuită imediat. Asta fiindcă, atunci când muţi munţii din loc, nu-i vreme de stat: „La mina Mc Caimy Monster Pilbara, în 24 de ore, cele trei basculante umpleau două garnituri de tren de câte 200 de vagoane, fiecare vagon având 100 tone”.
Dispariţia „dinozaurilor“
Rămăşiţele pământeşti ale ultimelor «DAC-uri 120 DE» ar mai fi şanse să poată fi zărite la mina de cupru Roşia Poieni. Specialiștii constructori presupun că cel puţin trei ar trebui să mai fie acolo, dacă cumva n-au fost date la topit. Ultima oară când au fost chemați acolo, în 2003, pentru o revizie, una lucra şi două erau în depou la reparat. Ultimul camion mamut a ieşit din fabrică în 1990. Fiindcă primele cinci basculante i-au surprins plăcut pe australieni, care ziceau că piesele sunt General Electric, în acel se produsese o variantă îmbunătăţită numită «Australia Alfa», preparată pentru condiţiile de climă de la ei. Iar în ‘92 s-a avut intenţia să se repornească producţia cu o variantă «Beta», pe care se intenționa să fie trimisă în Rusia, la Krivoi Rog. Maşina, ca idee, era deja creionată, însă fabricarea ei însemna prea mult pentru puterile României acelor ani de după Nicolae Ceaușescu.

Inginerul de probă avea o teamă de fiecare dată când conducea colosul. La cât era de mare, era totuşi foarte maleabil. Mașina fiind electrică, putea fi dată  ușor înainte şi înapoi şi, ca să  se ia curba, nu se depunea deloc efort, că mecanismul direcţiei era servoasistat. Adrian Novac, unul dintre cei 30 de specialiști care au creat colosul, îşi aminteşte de luptele de culise care se dădeau între şoferii de pe şantiere, ca să fie numiţi titulari pe supercamion: „Ca să scape de munca grea, mulţi vroiau s-o conducă pe această autobasculantă, că avea servodirecţie, servofrână şi la cerere chiar şi climă. Spre exemplu la cariera de la Mahmudia unde era mult praf, la basculante s-au pus deasupra cabinei instalaţii de aer condiţionat nemţeşti, ca să nu deschidă geamurile şi uşile. Plus că, fiind plătiţi la cantitatea de minereu transportat, la 120 tone capacitatea benei, e clar că aveau salariu mai consistent. Cei mai mulţi dintre şoferi erau angajați pe pile şi erau dintre cei care aveau trecere la şeful de coloană care conducea mina”. După revoluţie şoferii celor câteva „DAC-uri 120 DE” au rămas tot nişte răsfăţaţi: „Ultima dată am fost în 2002 în Roşia Poieni şi una din ele încă căra minereu, iar şoferul ei avea salariul de 250 dolari, mai mare decât mine ca inginer proiectant”.In Australia, şoferii lucrau doar câte şase luni pe an, prin rotaţie: „Cum minele erau în mijlocul deşertului la 1200 kilometri de orice oraş, ca şoferi veneau în general cei care făceau surfing pe la Sidney. Stăteau la mină jumate de an, câştigau bine şi se întorceau înapoi să se dea pe valuri restul de şase luni, iar mulţi şoferi aveau gândul să se întoarcă în Europa pe banii ăia, că li se aplecase de-atâta izolare”. In ce priveşte confortul în cabină, australienii duceau un trai de huzur: „Aveau scaune încălzite că se lucra în două ture şi noaptea era destul de rece pe tropic, în jur de 10 grade, iar amortizoarele de la scaune erau niţel mai bune”. 

WARWICK - Castele britanice

Bazele Castelului Warwick s-au în anul 914 d.Hr., pe timpul regelui saxon Alfred cel Mare, ca fortificație pentru a proteja întreaga zponă de invaziile vikingilor danezi, la inițiativa fiicei sale Ethelfleda. Acea fortificație era relizată din lemn. Mai târziu, a fost mărită, din piatră, de către William Cuceritorul și transformată, în anul 1068, într-o fortăreață impresionantă. Situat pe un cot al râului Avon, castelul aparține de orașul Warwick din ținutul Warwickshire și a fost reședința a unor puternice familii engleze. Se apreciază că reprezintă cel mai frumos castel medieval al Angliei.

In 1088, Henry de Beaumont a devenit primul conte de Warwick. El a fondat Biserica Tuturor Sfinților în interiorul castelului militar prin anul  1119. Episcopul de Worcester,s-a opus, considerând că un castel era o locație nepotrivită pentru o biserică, dar acesta a fost eliminat în 1127-1128.

In 1153, soția lui Roger de Beaumont, al doilea conte de Warwick, a fost păcălită că soțul ei a murit, și a cedat controlul castelului armatei invadatoare a lui Henry de Anjou, cel care, mai târziu, a devenit regele Henric al II–lea Plantagenet. Potrivit Gesta Regis Stephani , un text istoric din secolul 12, Roger de Beaumont a murit la aflarea veștii că soția lui a predat castelul. Henric al II-lea a redat castelul, mai târziu, conților de Warwick, pentru că au fost susținători al mamei sale, împărăteasa Matilda, pe timpul anarhiei dintre anii 1135-1154.

In timpul domniei regelui Henric al II-lea (1154-1189), în curtea interioară s-a construit un castel de piatră. In timpul revoltei baronilor dintre 1173-1174, contele de Warwick a rămas loial regelui Henric al II - lea, iar castelul a fost folosit pentru a depozitări. Castelul și terenurile asociate au fost transmise cu titlu de conte englez familiei Beaumont până în 1242. Când Thomas de Beaumont, al șaselea conte de Warwick a murit, castelul și terenurile au trecut în proprietatea sorei lui, Lady Margery, contesă de Warwick. In timp ce ea a căutat un soț potrivit, castelul a trecut în proprietatea regelui Henric al III -lea. Când s-a căsătorit cu John du Plessis, în decembrie 1242, castelul i-a fost returnat.

In timpul celui de al doilea război baronilor, din 1264-1267, William Maudit, al optulea conte de Warwick, a fost un susținător al regelui Henric al III-lea. Castelul a fost cucerit pintr-un atac surpriză de forțele lui Simon de Montfort, al șaselea conte de Leicester. Atunci partea de nord - est a castelului Warwick a fost distrusă. După moartea lui William Maudit, în 1267, titlul și castelul au trecut la nepotul lui William de Beauchamp, al noulea conte de Warwick . In urma morții lui William, castelul Warwick a trecut prin șapte generații ale familiei Beauchamp, care în următorii 180 de ani, au realizat cele mai multe dintre completările aduse castelului. In 1312, Piers Gaveston, primul conte de Cornwall , a fost capturat de Guy de Beauchamp, al zecelea conte de Warwick, și închis în castelul Warwick până la executarea lui, la 9 iunie 1312. Un grup de baroni condus de contele de Warwick și Thomas, al doilea conte de Lancaster, au fost acuzați de Gaveston că ar fi furat comoara regală.

Pe timpul lui Thomas de Beauchamp, al unsprezecelea conte, apărarea castelului s-a îmbunătățit în mod semnificativ, între 1330-1360 pe latura de nord-est, prin adăugarea, unui Barbacan (o formă de intrare fortificată), și un turn fiecare parte a peretelui reconstruit, numite Turnul lui Caesar si Turnul lui Guy. Turnul Watergate datează tot din această perioadă.

Turnurile lui Cezar și Guy sunt rezidențiale și este posibil să fi fost inspirate de modelele franceze (de exemplu, castelul Bricquebec). Ambele turnuri au găuri de vărsare a lichidelor încinse peste atacatori, iar Turnul Caesar are un dublu parapet. Cele două turnuri sunt, de asemenea, boltite în piatră, la fiecare etaj. Turnul lui Caesar conținea un "sumbru" subsol ca temniță. Conform legendei locale care datează cel puțin din 1644 a fost cunoscut și sub numele Turnul Poitiers. Aceasta pentru că aici au fost întemnițați prizonierii din bătălia de la Poitiers, din 1356, sau pentru că banii proveniți din răscumpărările prizonierilor au ajutat la plata construcția sale. Construcțiile de intrare au găuri pentru aruncarea lichidelor încinse, două poduri mobile, o poartă, si porți realizate din lemn sau metal.

Fațada cu vedere spre râu a fost concepută ca un simbol al bogăției și puterii conților Beauchamp și a avut " o valoare defensivă minimă. Acest lucru a urmat o tendință a castelelor din secolul 14, construcțiile fiind mai mult declarații de putere decât destinate exclusiv pentru utilizări militare.
Deci, în timpul războiului de o sută de ani, fațada opusă orașului Warwick a fost refortificată, rezultând unul dintre exemplele cele mai cunoscute ale arhitecturii militare din secolul al 14-lea. Situat pe un cot al râului Avon, castelul aparține de orașul Warwick din ținutul Warwickshire și a fost reședința a unor puternice familii engleze.

Linia conților Beauchamps s-a încheiat în 1449, când Anne de Beauchamp, a cincisprezecea contesă din Warwick , a murit. Richard Neville a devenit următorul conte de Warwick prin moștenirea titlului soției sale.

In timpul verii anului 1469, Neville s-a revoltat împotriva regelui Edward al IV-lea, și l-au închis în castelul Warwick. Neville a încercat să se pronunțe în numele regelui, dar protestele constante ale susținătorilor regelui l-au forțat pe conte să-l elibereze rege. Neville a fost ulterior ucis în bătălia de la Barnet, când a luptat împotriva regelui Edward al IV-lea,  în 1471, în timpul războaielor Rozelor. Castelul Warwick a trecut apoi de la Neville la ginerele lui, George Plantagenet, primul Duce de Clarence . George Plantagenet a fost executat în 1478 și pământurile lui au trecut la Edward Plantagenet, al șaptesprezecelea conte de Warwick. Dar după doi ani pământurile sale au fost luate în custodia Coroanei . El a fost dezonoarat, și astfel nu a putut moșteni tronul, care a fost luat de Henric al VII-lea. A fost deținut de Henric timp de paisprezece ani în Turnul din Londra până cand a fost executat pentru înaltă trădare în 1499. Edward a fost ultimul conte de Warwick din prima creație a acestui titlu în Anglia (au fost patru creații ale acestui titlu de conte în Anglia).

La începutul anilor 1480 regele Richard al III-lea a inițiat construirea a două turnuri de armă, Turnurile Bear și Clarence, care au fost lăsate neterminate la moartea sa în 1485. Turnurile au constituit un bastion independent de restul castelului, eventual , în caz de răzvrătire a garnizoanei . Odată cu apariția de praf de pușcă funcția de deținător al artileriei a fost creată în 1486.

In sec.al 17-lea spațiile exterioare s-au transformat într-o grădină. Zidurile de apărare ale castelului au fost consolidate în anii 1640 pentru a pregăti castelul în vederea Războiului civil. Castelul a fost în stăpânirea forțelor parlamentare. Forțele regaliste au asediat castelul, dar fără success. Mai târziu castelul a fost folosit pentru a ține prizonierii luați de forțele parlamentare.

Castelul a fost folosit ca cetate până în sec.al 17-lea, când a fost acordat lui Sir Fulke Greville de către regale James I,  în 1604. Greville a transformat monumentul într-o casă de țară grandioasă, care a fost deținută de familia lui Greville, care a devenit Conte de Warwick în 1759, până în anul 1978.
La 4 noiembrie 1695 castelul a fost în stare suficient de elegantă pentru a găzdui o vizită a regelui William al III-lea.  In anul 1978 castelul a fost cumpărat de Grupul Tussauds . In 2007, Grupul Tussauds a fuzionat cu Merlin Distracții, care este actualul proprietar al Castelului Warwick.

S-a păstrat deosebit de bine, astfel că se pot vizita turnurile, temnițele macabre, fortificațiile, încăperile de utilitate privată, Gradina Trandafirului si grădinile oficiale. Apartamentele private s-au amenajat ca încăperile obișnuite la sfârșitul sec.al 19-lea, în care se regăsesc figuri de ceară ale unor personalități istorice.

In 1982, Tussauds Group a amenajat monumentul într-o atracție turistică după o reconstrucție a unui festin regal din 1898. Grădina de trandafiri victoriană a castelului a fost renovată în conformitate cu planurile 1868 și redeschisă în 1986 , în prezența Prințesei de Wales, Diana.