HASTINGS și HUSCARLI

 Pe 6 ianuarie 1066, Harold Godwinsdon A devenit regele Angliei, sub numele de Harold al II-lea, după moartea cumnatului său, Eduard Confesorul. Spre sfărșitul verii aceluiași an, suveranul anglo-saxon a avut de înfruntat două invazii străine. Prima a venit din nord-est, din partea fratelui trădător al lui Harold, Tostig, și a regelui norvegian Harald Hardraada. După ce i-a învins, la banchetul prin care celebra victoria, Harold a primit vestea că ducele normand William Bastardul a debarcat la Pevensey, în sudul Angliei, cu o armată de 7000 de oameni. Harold și-a adunat în grabă forțele și a mărșăluit spre Londra, iar în seara zilei de 13 octombrie a ajuns la Senlac, langă Hastings. Batalia a început, în dimineața de 14 octombrie 1066, printr-o ciocnire între infanteria saxonilor și cavaleria și arcașii normanzi. Inițial, săgețile acestora din urmă au fost blocate de scuturile saxonilor, iar topoarele grele și sulițele saxonilor au stopat prima sarjă de cavalerie normandă. Prinzând curaj, infanteria lui Harold a ieșit din dispozitiv și s-a lansat în urmărirea normanzilor, fiind însă surprinsă de rezervele ascunse cu grijă, paână atunci de William. Harold și-a regrupat forțele și normanzii au reluat asaltul, tot fără izbandă. Spre seară, după un alt atac eșuat, saxonii au pornit în urmărirea dușmanului, hotărâți să-i dea lovitura de grație, dar cavalerii inzăuați ai Bastardului normand i-au masacrat, în câmp deschis. Harold și huscarlii lui (războinici privași, un fel de gaedă de corp) au ramas pe o coasta de deal, în formație de luptă, când William a ordonat asaltul final, cerând arcașilor să lanseze voleuri de săgeți, astfel încât ele să nu mai poată fi deviate de scuturile saxonilor, ci să-i loveasca din spate sau de sus pe aceștia. Tactica a dat roade și însuși Harold a fost lovit de o sageată în ochi. Imediat, cavalerii normanzi s-au năpustit asupra lui, ucigându-l. Panica s-a răspândit între saxoni, care au fugit, cu excepția huscarlilor, care au luptat până la moarte, în jurul trupului suveranului lor. Acei huscarli au dat dovadă nu numai de vitejie, dar și de o nestrămutată credință față de suveran.

ASEDIUL ROMEI (1527)

Roma a fost jefuită cumplit de trupele Sfântului Imperiu German, în 1527. Când acestea, compuse mai ales din mercenari și soldați de strânsură, au reușit să pătrundă în oraș, au ignorat ordinele împăratului Carol Quintul și ale comandanților și s-au îndreptat direct spre colina Vaticanului, dornici să prade imensele comori ale papalității și să-l ucidă pe papa Clement al VII-lea, pe care-l considerau Antichristul însuși. Faimoasa Gardă Elvețiană a refuzat însă să le permită accesul în Vatican și a luat poziție de luptă, pe treptele basilicii San Pietro, opunându-se unei forțe de câteva ori mai mare, compusă din circa 20.000 de soldați însetați de sânge și prăzi. După luptele date anterior la asediul orasului, rămăseseră mai puțin de 200 de membri ai Gărzii, dar ei au luptat cu un curaj remarcabil, încercând să câștige timp, pentru ca papa Clement să poată fugi, prin pasajul Borgo în castelul Sant Angelo. Suveranul Pontif a reușit să scape, dar dintre credincioșii săi elvețieni doar 42 au rămas în viață, toti răniti mai mult sau mai puțin grav.

Acest sacrificiu a rămas un exemplu istoric de vitejie și credință. Vaticanul are și astăzi, în secolul 21 tot o Gardă de elvețieni catolici.

 Pasajul Borgo  ce unește Vaticanul de Castelul Sant Angelo. Se află prin partea de sus a zidurilor

Castelul Sant Angelo

TERMOPILE

In anul 480 e.A o mică armată de spartani s-au opus puhoiului persan invadator, în trecătoarea Termopile (Porțile Fierbinți) din Grecia. Cei 300 de soldati ai lui Leonidas nu au fost însă singuri la început, pentru că alături de ei au mai luptat și ostași din alte orase grecesti, astfel că în total vreo 6000 de greci s-au opus într-adevar, armatei uriașe a regelui persan Xerxes. In cele din urmă, însă, ceilalți greci, înțelegand că orice încercare de a opri tăvălugul persan este sortită eșecului, s-au retras. Spartanii, însă, credincioși convingerilor lor, au rămas și timp de trei zile s-au bătut ca nite lei, ținându-i în loc pe persani. Ei n-au putut fi înfrânți decât prin trădare, în momentul când trădătorul Efialtes a arătat lui Xerxes o potecă, prin munți, ce ducea în spatele armatei lui Leonidas. Una dintre cele mai frumoase legende referitoare la aceasta batalie epică, este cea în care un trimis persan le-a spus spartanilor, încercand să-i intimideze: „Predați-vă, suntem atât de mulți încât săgețile noastre ar putea întuneca Soarele!” „Perfect, i-a raspuns Leonidas, ne vom bate la umbră”.
Spartanii au dat dovadă de o jertfire până la moarte, exemplară pentru istorie.