ASEDIUL DE LA ALAMO (1836)

Un asediu dramatic s-a desfășurat între 23 februarie și 6 martie 1836, la Alamo, în Texas. Bătălia este considerată una dintre cele mai glorioase pagini din istoria Statelor Unite și un motiv deosebit de mândrie pentru cetățenii din Texas, stat care a devenit inițial independent, înainte de a se alătura Uniunii, în urma acestei lupte. Revoltați împotriva Mexicului, țara în care pe atunci Texasul era inclus, 182 de patrioți texani (de origine anglo-saxonă infiltrați în Texas) au decis să reziste trupelor trimise împotriva lor: 2000 de soldați profesioniști, conduși de temutul general Antonio Lopez de Santa Anna. Mexicanii dispuneau de cavalerie și de tunuri, texanii nu aveau decât arme ușoare și multă hotărâre de a rezista. Timp de 12 zile, baricadați în fortul lor rudimentar, ei au rezistat bombardamentelor devastatoare lansate de mexicani. In final, Santa Anna a decis lansarea unui atac general, înainte de ivirea zorilor, reușind să învingă rezistența puținilor apărători rămași în viață. Toți patrioții texani au fost uciși, însă Santa Anna a cruțat femeile și copiii aflați în fort, precum și doi sclavi negri, pe care i-a eliberat.

HASTINGS și HUSCARLI

 Pe 6 ianuarie 1066, Harold Godwinsdon A devenit regele Angliei, sub numele de Harold al II-lea, după moartea cumnatului său, Eduard Confesorul. Spre sfărșitul verii aceluiași an, suveranul anglo-saxon a avut de înfruntat două invazii străine. Prima a venit din nord-est, din partea fratelui trădător al lui Harold, Tostig, și a regelui norvegian Harald Hardraada. După ce i-a învins, la banchetul prin care celebra victoria, Harold a primit vestea că ducele normand William Bastardul a debarcat la Pevensey, în sudul Angliei, cu o armată de 7000 de oameni. Harold și-a adunat în grabă forțele și a mărșăluit spre Londra, iar în seara zilei de 13 octombrie a ajuns la Senlac, langă Hastings. Batalia a început, în dimineața de 14 octombrie 1066, printr-o ciocnire între infanteria saxonilor și cavaleria și arcașii normanzi. Inițial, săgețile acestora din urmă au fost blocate de scuturile saxonilor, iar topoarele grele și sulițele saxonilor au stopat prima sarjă de cavalerie normandă. Prinzând curaj, infanteria lui Harold a ieșit din dispozitiv și s-a lansat în urmărirea normanzilor, fiind însă surprinsă de rezervele ascunse cu grijă, paână atunci de William. Harold și-a regrupat forțele și normanzii au reluat asaltul, tot fără izbandă. Spre seară, după un alt atac eșuat, saxonii au pornit în urmărirea dușmanului, hotărâți să-i dea lovitura de grație, dar cavalerii inzăuați ai Bastardului normand i-au masacrat, în câmp deschis. Harold și huscarlii lui (războinici privași, un fel de gaedă de corp) au ramas pe o coasta de deal, în formație de luptă, când William a ordonat asaltul final, cerând arcașilor să lanseze voleuri de săgeți, astfel încât ele să nu mai poată fi deviate de scuturile saxonilor, ci să-i loveasca din spate sau de sus pe aceștia. Tactica a dat roade și însuși Harold a fost lovit de o sageată în ochi. Imediat, cavalerii normanzi s-au năpustit asupra lui, ucigându-l. Panica s-a răspândit între saxoni, care au fugit, cu excepția huscarlilor, care au luptat până la moarte, în jurul trupului suveranului lor. Acei huscarli au dat dovadă nu numai de vitejie, dar și de o nestrămutată credință față de suveran.

ASEDIUL ROMEI (1527)

Roma a fost jefuită cumplit de trupele Sfântului Imperiu German, în 1527. Când acestea, compuse mai ales din mercenari și soldați de strânsură, au reușit să pătrundă în oraș, au ignorat ordinele împăratului Carol Quintul și ale comandanților și s-au îndreptat direct spre colina Vaticanului, dornici să prade imensele comori ale papalității și să-l ucidă pe papa Clement al VII-lea, pe care-l considerau Antichristul însuși. Faimoasa Gardă Elvețiană a refuzat însă să le permită accesul în Vatican și a luat poziție de luptă, pe treptele basilicii San Pietro, opunându-se unei forțe de câteva ori mai mare, compusă din circa 20.000 de soldați însetați de sânge și prăzi. După luptele date anterior la asediul orasului, rămăseseră mai puțin de 200 de membri ai Gărzii, dar ei au luptat cu un curaj remarcabil, încercând să câștige timp, pentru ca papa Clement să poată fugi, prin pasajul Borgo în castelul Sant Angelo. Suveranul Pontif a reușit să scape, dar dintre credincioșii săi elvețieni doar 42 au rămas în viață, toti răniti mai mult sau mai puțin grav.

Acest sacrificiu a rămas un exemplu istoric de vitejie și credință. Vaticanul are și astăzi, în secolul 21 tot o Gardă de elvețieni catolici.

 Pasajul Borgo  ce unește Vaticanul de Castelul Sant Angelo. Se află prin partea de sus a zidurilor

Castelul Sant Angelo