SHIROYAMA și ULTIMII SAMURAI

După înfrângerea revoltei samurailor, din 1877, nobilii rebeli încă fideli lui Saigo Takamori s-au retras pe muntele Satsuma, urmariți îndeaproape de trupele imperiale. Avand doar 400 de samurai, Saigo n-a precedat însă s i se opună generalului Yamagata Aritomo, care avea aproape 30.000 soldați. Trupele imperiale au construit, timp de câteva zile, un elaborat sistem de tranșee și ziduri, pentru a împiedica orice posibilă rupere a asediului. In plus, cinci nave de război guvernamentale au acostat în portul Kagoshima, adăugandu-și puterea de foc artileriei lui Yamagata și tocând sistematic pozițiile rebelilor, cu obuze de mare calibru. Ramași fără muniție, samuraii au topit statuile din bronz ale lui Buddha, aflate in templele de pe muntele Satsuma.

Yamagata i-a trimis lui Saigo o scrisoare politicoasă, cerându-i să se predea, cu promisiunea că nu va fi executat. Saigo i-a răspuns, la fel de politicos, că respectă codul de onoare, Bushido, și nu poate capitula. După un intens bombardament de artilerie, în noaptea de 24 spre 25 septembrie, forțele imperiale au luat cu asalt muntele. Șarjele de infanterie au eșuat, întrucât soldații de rând nu se puteau opune priceperii samurailor în mânuirea sabiei. Dar presiunea valurilor de soldați imperiali s-a dovedit în cele din urmă prea mare. La 6 dimineața doar 40 de rebeli se mai aflau în viață. Saigo a fost rănit la picior, fiindu-i atinsă artera femurală și, pierzând masiv sânge, i-a cerut credinciosului lui slujitor, Beppu Shinsuke, să-i găsească un loc potrivit unde să moară. Respectând tradiția samurailor, Saigo și-a făcut seppuku, iar Beppu l-a decapitat, salvându-i astfel onoarea. In final, Beppu și ultimii samurai rămași s-au aruncat cu sabiile spre pozițiile imperiale, fiind răpuși imediat de puștile Gatling ale soldaților. Rămâne de admirat vitejia și sacrificiul samurailor, precum și respectarea coduluiBushido, cu toate că au luptat pentru o cauză reacționară.

ASEDIUL DE LA ALAMO (1836)

Un asediu dramatic s-a desfășurat între 23 februarie și 6 martie 1836, la Alamo, în Texas. Bătălia este considerată una dintre cele mai glorioase pagini din istoria Statelor Unite și un motiv deosebit de mândrie pentru cetățenii din Texas, stat care a devenit inițial independent, înainte de a se alătura Uniunii, în urma acestei lupte. Revoltați împotriva Mexicului, țara în care pe atunci Texasul era inclus, 182 de patrioți texani (de origine anglo-saxonă infiltrați în Texas) au decis să reziste trupelor trimise împotriva lor: 2000 de soldați profesioniști, conduși de temutul general Antonio Lopez de Santa Anna. Mexicanii dispuneau de cavalerie și de tunuri, texanii nu aveau decât arme ușoare și multă hotărâre de a rezista. Timp de 12 zile, baricadați în fortul lor rudimentar, ei au rezistat bombardamentelor devastatoare lansate de mexicani. In final, Santa Anna a decis lansarea unui atac general, înainte de ivirea zorilor, reușind să învingă rezistența puținilor apărători rămași în viață. Toți patrioții texani au fost uciși, însă Santa Anna a cruțat femeile și copiii aflați în fort, precum și doi sclavi negri, pe care i-a eliberat.

HASTINGS și HUSCARLI

 Pe 6 ianuarie 1066, Harold Godwinsdon A devenit regele Angliei, sub numele de Harold al II-lea, după moartea cumnatului său, Eduard Confesorul. Spre sfărșitul verii aceluiași an, suveranul anglo-saxon a avut de înfruntat două invazii străine. Prima a venit din nord-est, din partea fratelui trădător al lui Harold, Tostig, și a regelui norvegian Harald Hardraada. După ce i-a învins, la banchetul prin care celebra victoria, Harold a primit vestea că ducele normand William Bastardul a debarcat la Pevensey, în sudul Angliei, cu o armată de 7000 de oameni. Harold și-a adunat în grabă forțele și a mărșăluit spre Londra, iar în seara zilei de 13 octombrie a ajuns la Senlac, langă Hastings. Batalia a început, în dimineața de 14 octombrie 1066, printr-o ciocnire între infanteria saxonilor și cavaleria și arcașii normanzi. Inițial, săgețile acestora din urmă au fost blocate de scuturile saxonilor, iar topoarele grele și sulițele saxonilor au stopat prima sarjă de cavalerie normandă. Prinzând curaj, infanteria lui Harold a ieșit din dispozitiv și s-a lansat în urmărirea normanzilor, fiind însă surprinsă de rezervele ascunse cu grijă, paână atunci de William. Harold și-a regrupat forțele și normanzii au reluat asaltul, tot fără izbandă. Spre seară, după un alt atac eșuat, saxonii au pornit în urmărirea dușmanului, hotărâți să-i dea lovitura de grație, dar cavalerii inzăuați ai Bastardului normand i-au masacrat, în câmp deschis. Harold și huscarlii lui (războinici privași, un fel de gaedă de corp) au ramas pe o coasta de deal, în formație de luptă, când William a ordonat asaltul final, cerând arcașilor să lanseze voleuri de săgeți, astfel încât ele să nu mai poată fi deviate de scuturile saxonilor, ci să-i loveasca din spate sau de sus pe aceștia. Tactica a dat roade și însuși Harold a fost lovit de o sageată în ochi. Imediat, cavalerii normanzi s-au năpustit asupra lui, ucigându-l. Panica s-a răspândit între saxoni, care au fugit, cu excepția huscarlilor, care au luptat până la moarte, în jurul trupului suveranului lor. Acei huscarli au dat dovadă nu numai de vitejie, dar și de o nestrămutată credință față de suveran.