joi, 30 iunie 2016

INCEPUTUL COMUNISMULUI IN ROMÂNIA


Data de 6 martie reprezintă un moment de cotitură în istoria României. În urmă cu 70 de ani era învestit Guvernul Petru Groza, care a însemnat venirea la putere a comuniştilor, regim care a schimbat dramatic România timp de 45 de ani.
Instaurarea regimului comunist s-a făcut cu spijinul Rusiei, a cărei Armată Roşie ocupase România în toamna anului 1944 şi care îşi asigurase 90% influenţă în ţara noastră în urma acordului de procentaj încheiat pe 9 octombrie 1944 între Stalin şi premierul britanic Winston Churchill chiar în biroul liderului sovietic. De altfel, într-una dintre întâlnirile sale cu liderul comunist iugoslav Iosip Broz Tito, Stalin şi-a făcut cunoscute planurile în sud-estul Europei, afirmând că Al Doilea Război Mondial „nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social”.
După „întoarcerea armelor” împotriva naziştilor, la 23 august 1944 şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu, în ţară a început instabilitatea politică generată şi de lupta pentru întâietate între comunişti şi partidele istorice. Cele două guverne de după Ion Antonescu, conduse de Constantin Sănătescu, nu au avut viaţă lungă. La presiunea Moscovei, al doilea cabinet Sănătescu a fost dizolvat la 2 decembrie 1944. A fost creat un nou guvern „de largă colaborare politică” condus de generalul Nicolae Rădescu în care şi-au făcut apariţia şi primii miniştri comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu ocupa portofoliul Justiţiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej pe cel al Transporturilor, în timp ce Petru Groza îşi păstrează mandatul de vice-prim ministru deţinut şi în al doilea cabinet Sănătescu.

Manifestaţiile de stradă, supervizate de sovietici
Nici acest Guvern nu a fost pe placul Mosovei şi al comuniştilor care voiau întreaga putere. Astfel, încep manifestaţiile de stradă, orchestrate de comunişti cu acordul sovieticilor. Tancurile Armatei Roşii erau scoase pe străzile Capitalei ori de câte ori o acţiune a comuniştilor se încerca a fi blocată de autorităţile române. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită la Moscova unde s-a decis preluarea totală a puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu liderul ţărănist Iuliu Maniu.
Totodată, la Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie 1945, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Astfel, mişcările de stradă organizate de Frontul Naţional Democrat (FND) – coaliţia alcătuită în octombrie 1944 de PCR şi PSD – au luat amploare, au fost ocupte prefecturile şi primăriile. Cu promisiunea înfăptuirii reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi împroprietărirea ţăranilor, FND a reuşit să atragă de partea lor ţărănimea.
În ciuda acestor acţiuni care au culminat cu mitingul FND ţinut în faţa Palatului Regal în 24 februarie 1945, Guvernul generalului Rădescu s-a menţinut.
Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi, în realitate fiind vorba de o provocare regizată de sovietici şi comunişti, la 26 februarie 1945 la Bucureşti a sosit Andrei Ianuarevici Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov, având misiunea clară de înlocuire din funcţie a generalului.

Cum l-a ameninţat emisarul lui Stalin pe Regele Mihai
Emisarul lui Molotov a venit direct la Palatul Elisabeta şi i-a cerut regelui ultimativ demiterea premierului Rădescu şi înlocuirea lui cu Petru Groza, un moşier, doctor în drept la Budapesta şi înfocat susţinător al comuniştilor cu apucături burgheze pentru care era poreclit „burghezul roşu”.
Rădescu era acuzat că era incapabil să menţină ordinea, că este „reacţionar” şi „fascist”. Regele Mihai a cerut răgaz de gândire în speranţa că va primi ajutor din partea SUA şi a Marii Britanii. După alte două întâlniri, la ultima Regele Mihai fiind ameninţat de  Vâşinki, care a bătut cu pumnul în masă şi a trântit uşa, strigând „Ialta sunt eu!, şi în lipsa sprijinului anglo-american, monarhul român a decis să-l accepte pe Petru Groza în funcţia de prim-ministru. De precizat că  Regele Mihai a vrut să abdice în acele momente tensionate, însă, în urma consultărilor cu liderii partidelor politice şi a cerinţei exprese din partea lui Constantin I.C. Brătianu, liderul naţional liberalilor şi cel mai bătrân om politic al ţării de a nu renunţa la tron, şeful statului român a abandonat ideea.

De ce nu au intervenit SUA şi Marea Britanie
Astfel, la 6 martie 1945, ora 19:30, Petru Groza a depus jurământul de credinţă în faţa regelui Mihai I. În noul Guvern nu intra niciun reprezentant al partidelor istorice PNL şi PNŢ, intrau comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, precum şi disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice. Din cele 18 portofolii ministeriale, PCR deţiunea numai cinci. in realitate, comuniştii erau cei care conduceau Guvernul, deoarece fusese dictat de la Moscova.
În aceste condiţii se instaura la putere regimul comunist în România, sub atenta supraveghere a Moscovei şi consimţământul tacit al SUA şi Marii Britanii.
La Bucureşti,  A. I. Vâşinki a avut întâlniri succesive atât cu reprezentantul britanic, cât şi cu cel american. În 5 martie, după ce Regele acceptase formarea unui nou guvern condus de Petru Groza,  A. I. Vâşinki îi transmitea şefului său, V.M. Molotov, o telefonogramă cu poiectul de răspuns la scrisorile reprezentantului politic englez la Bucureşti, D. Marjoribanks:

Stimate domnule Marjoribanks,
După cum vă amintiţi, problemele abordate în scrisorile Dvs. din 28 februarie şi 1 martie referitoare la situaţia din România au fost analizate de noi în convorbirea avută cu Dvs. la 1 martie. În această convorbire v-am atras atenţia asupra împrejurării că, aşa cum au demonstrat ultimele evenimente din România, guvernul Rădescu, acum demisionat, s-a arătat incapabil să asigure ordinea în România, care constituie spatele frontului Armatei Roşii, şi că Rădescu a încurajat violenţele şi împuşcarea cetăţenilor paşnici care cereau dizolvarea organizaţiilor fasciste şi îndeplinirea conştiincioasă a condiţiilor Convenţiei de armistiţiu. O astfel de situaţie nu poate fi tolerată în spatele frontului Armatei Roşii şi trebuie să fie înlăturată prin crearea unui guvern capabil să asigure ordinea şi îndeplinirea corectă a condiţiilor Convenţiei.
În ceea ce priveşte problema aplicării Declaraţiei din Crimeea la situaţia din România şi necesitatea de a asigura constituirea guvernului din reprezentanţi ai tuturor partidelor din România, guvernul sovietic, care poartă responsabilitatea pentru problemele româneşti, consideră corect că noul guvern român a fost format din reprezentanţii partidelor cu adevărat democrate. Un astfel de guvern va fi capabil să asigure lichidarea ultimelor rămăşiţe ale nazismului şi fascismului în România, să creeze instituţii democratice conform voinţei proprii a poporului, aşa cum aceasta se precizează în declaraţia şefilor celor trei guverne aliate şi să consolideze în ţară, aflată în spatele Armatei Roşii, ordinea şi liniştea în interesul luptei noastre comune contra Germaniei hitleriste”.

Atât britanicii, cât şi americanii cunoşteau bine situaţia din România, însă acordul de procentaj era cât de poate de real. La două zile de la instalarea Guvernului Groza, premierul britanic W. Churchill i-a telegrafiat preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt: „Sunt sigur că D-ta ca şi mine eşti tot atât de contrariat de evenimentele din România. Ruşii au reuşit să instaleze prin forţă şi înşelătorie un guvern comunist minoritar. În ce ne priveşte, noi am fost împiedicaţi să protestăm contra acestor evenimente de faptul că, pentru a avea libertatea de a salva Grecia, Eden şi cu mine, în octombrie la Moscova, am recunoscut că Rusia trebuie să aibă o voce preponderentă în România şi Bulgaria, pe când noi să o avem în Grecia.

Planul pe trei ani al sovieticilor de comunizare a României
La 9 martie 1945, drept recompensă pentru instaurarea regimului Petru Groza, Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat în stăpânirea României.
Cu două zile înainte, însă, la 7 martie 1945, o echipă de emisari sovietici s-a întâlnit cu activiştii comunişti Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea cărora li  s-a transmis planul de comunizare al României în următorii trei ani: desăvârşirea reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi ruinarea moşierilor, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, dezvoltarea industriei, lichidarea băncilor, suprimarea relaţiilor economice cu Statele Unite şi Marea Britanie şi canalizarea lor către U.R.S.S., suprimarea partidelor „istorice”, abdicarea Regelui şi abolirea monarhiei, desfiinţarea armatei şi înlocuirea ei cu una după model sovietic, precum şi interzicerea intrării străinilor în România.
Pentru a câştiga simpatia poporului, prima decizie a guvernului Petru Groza a fost realizarea reformei agrare prin intermediul căreia au fost expropiate peste 1.400.000 ha de pământ, din care 1,1 milioane de hectare au fost date în proprietate la 900.000 de familii de ţărani. Patru ani mai târziu, aceşti ţărani vor intra în programul de colectivizare şi vor rămâne fără pământ.
Guvernul Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945, a implementat în totalitate planurile Moscovei ajungând ca la 30 decembrie 1947 să fie proclamată Republica Populară Română după ce comuniştii au falsificat alegerile parlamentare din 1946, i-au arestat pe liderii Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc, au interzis orice partid de opoziţie şi, în final, l-au obligat pe Regele Mihai să abdice şi să plece din ţară.
Groza va conduce România până în 1952, fiind succedat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

SHIROYAMA și ULTIMII SAMURAI




După înfrângerea revoltei samurailor, din 1877, nobilii rebeli încă fideli lui Saigo Takamori s-au retras pe muntele Satsuma, urmariți îndeaproape de trupele imperiale. Avand doar 400 de samurai, Saigo n-a precedat însă s i se opună generalului Yamagata Aritomo, care avea aproape 30.000 soldați. Trupele imperiale au construit, timp de câteva zile, un elaborat sistem de tranșee și ziduri, pentru a împiedica orice posibilă rupere a asediului. In plus, cinci nave de război guvernamentale au acostat în portul Kagoshima, adăugandu-și puterea de foc artileriei lui Yamagata și tocând sistematic pozițiile rebelilor, cu obuze de mare calibru. Ramași fără muniție, samuraii au topit statuile din bronz ale lui Buddha, aflate in templele de pe muntele Satsuma.
Yamagata i-a trimis lui Saigo o scrisoare politicoasă, cerându-i să se predea, cu promisiunea că nu va fi executat. Saigo i-a răspuns, la fel de politicos, că respectă codul de onoare, Bushido, și nu poate capitula. După un intens bombardament de artilerie, în noaptea de 24 spre 25 septembrie, forțele imperiale au luat cu asalt muntele. Șarjele de infanterie au eșuat, întrucât soldații de rând nu se puteau opune priceperii samurailor în mânuirea sabiei. Dar presiunea valurilor de soldați imperiali s-a dovedit în cele din urmă prea mare. La 6 dimineața doar 40 de rebeli se mai aflau în viață. Saigo a fost rănit la picior, fiindu-i atinsă artera femurală și, pierzând masiv sânge, i-a cerut credinciosului lui slujitor, Beppu Shinsuke, să-i găsească un loc potrivit unde să moară. Respectând tradiția samurailor, Saigo și-a făcut seppuku, iar Beppu l-a decapitat, salvându-i astfel onoarea. In final, Beppu și ultimii samurai rămași s-au aruncat cu sabiile spre pozițiile imperiale, fiind răpuși imediat de puștile Gatling ale soldaților. Rămâne de admirat vitejia și sacrificiul samurailor, precum și respectarea coduluiBushido, cu toate că au luptat pentru o cauză reacționară.



ASEDIUL DE LA ALAMO (1836)




Un asediu dramatic s-a desfășurat între 23 februarie și 6 martie 1836, la Alamo, în Texas. Bătălia este considerată una dintre cele mai glorioase pagini din istoria Statelor Unite și un motiv deosebit de mândrie pentru cetățenii din Texas, stat care a devenit inițial independent, înainte de a se alătura Uniunii, în urma acestei lupte. Revoltați împotriva Mexicului, țara în care pe atunci Texasul era inclus, 182 de patrioți texani (de origine anglo-saxonă infiltrați în Texas) au decis să reziste trupelor trimise împotriva lor: 2000 de soldați profesioniști, conduși de temutul general Antonio Lopez de Santa Anna. Mexicanii dispuneau de cavalerie și de tunuri, texanii nu aveau decât arme ușoare și multă hotărâre de a rezista. Timp de 12 zile, baricadați în fortul lor rudimentar, ei au rezistat bombardamentelor devastatoare lansate de mexicani. In final, Santa Anna a decis lansarea unui atac general, înainte de ivirea zorilor, reușind să învingă rezistența puținilor apărători rămași în viață. Toți patrioții texani au fost uciși, însă Santa Anna a cruțat femeile și copiii aflați în fort, precum și doi sclavi negri, pe care i-a eliberat.


HASTINGS și HUSCARLI




 Pe 6 ianuarie 1066, Harold Godwinsdon A devenit regele Angliei, sub numele de Harold al II-lea, după moartea cumnatului său, Eduard Confesorul. Spre sfărșitul verii aceluiași an, suveranul anglo-saxon a avut de înfruntat două invazii străine. Prima a venit din nord-est, din partea fratelui trădător al lui Harold, Tostig, și a regelui norvegian Harald Hardraada. După ce i-a învins, la banchetul prin care celebra victoria, Harold a primit vestea că ducele normand William Bastardul a debarcat la Pevensey, în sudul Angliei, cu o armată de 7000 de oameni. Harold și-a adunat în grabă forțele și a mărșăluit spre Londra, iar în seara zilei de 13 octombrie a ajuns la Senlac, langă Hastings. Batalia a început, în dimineața de 14 octombrie 1066, printr-o ciocnire între infanteria saxonilor și cavaleria și arcașii normanzi. Inițial, săgețile acestora din urmă au fost blocate de scuturile saxonilor, iar topoarele grele și sulițele saxonilor au stopat prima sarjă de cavalerie normandă. Prinzând curaj, infanteria lui Harold a ieșit din dispozitiv și s-a lansat în urmărirea normanzilor, fiind însă surprinsă de rezervele ascunse cu grijă, paână atunci de William. Harold și-a regrupat forțele și normanzii au reluat asaltul, tot fără izbandă. Spre seară, după un alt atac eșuat, saxonii au pornit în urmărirea dușmanului, hotărâți să-i dea lovitura de grație, dar cavalerii inzăuați ai Bastardului normand i-au masacrat, în câmp deschis. Harold și huscarlii lui (războinici privași, un fel de gaedă de corp) au ramas pe o coasta de deal, în formație de luptă, când William a ordonat asaltul final, cerând arcașilor să lanseze voleuri de săgeți, astfel încât ele să nu mai poată fi deviate de scuturile saxonilor, ci să-i loveasca din spate sau de sus pe aceștia. Tactica a dat roade și însuși Harold a fost lovit de o sageată în ochi. Imediat, cavalerii normanzi s-au năpustit asupra lui, ucigându-l. Panica s-a răspândit între saxoni, care au fugit, cu excepția huscarlilor, care au luptat până la moarte, în jurul trupului suveranului lor. Acei huscarli au dat dovadă nu numai de vitejie, dar și de o nestrămutată credință față de suveran.

ASEDIUL ROMEI (1527)


Roma a fost jefuită cumplit de trupele Sfântului Imperiu German, în 1527. Când acestea, compuse mai ales din mercenari și soldați de strânsură, au reușit să pătrundă în oraș, au ignorat ordinele împăratului Carol Quintul și ale comandanților și s-au îndreptat direct spre colina Vaticanului, dornici să prade imensele comori ale papalității și să-l ucidă pe papa Clement al VII-lea, pe care-l considerau Antichristul însuși. Faimoasa Gardă Elvețiană a refuzat însă să le permită accesul în Vatican și a luat poziție de luptă, pe treptele basilicii San Pietro, opunându-se unei forțe de câteva ori mai mare, compusă din circa 20.000 de soldați însetați de sânge și prăzi. După luptele date anterior la asediul orasului, rămăseseră mai puțin de 200 de membri ai Gărzii, dar ei au luptat cu un curaj remarcabil, încercând să câștige timp, pentru ca papa Clement să poată fugi, prin pasajul Borgo în castelul Sant Angelo. Suveranul Pontif a reușit să scape, dar dintre credincioșii săi elvețieni doar 42 au rămas în viață, toti răniti mai mult sau mai puțin grav.
Acest sacrificiu a rămas un exemplu istoric de vitejie și credință. Vaticanul are și astăzi, în secolul 21 tot o Gardă de elvețieni catolici.
 Pasajul Borgo  ce unește Vaticanul de Castelul Sant Angelo. Se află prin partea de sus a zidurilor



TERMOPILE




In anul 480 e.A o mică armată de spartani s-au opus puhoiului persan invadator, în trecătoarea Termopile (Porțile Fierbinți) din Grecia. Cei 300 de soldati ai lui Leonidas nu au fost însă singuri la început, pentru că alături de ei au mai luptat și ostași din alte orase grecesti, astfel că în total vreo 6000 de greci s-au opus într-adevar, armatei uriașe a regelui persan Xerxes. In cele din urmă, însă, ceilalți greci, înțelegand că orice încercare de a opri tăvălugul persan este sortită eșecului, s-au retras. Spartanii, însă, credincioși convingerilor lor, au rămas și timp de trei zile s-au bătut ca nite lei, ținându-i în loc pe persani. Ei n-au putut fi înfrânți decât prin trădare, în momentul când trădătorul Efialtes a arătat lui Xerxes o potecă, prin munți, ce ducea în spatele armatei lui Leonidas. Una dintre cele mai frumoase legende referitoare la aceasta batalie epică, este cea în care un trimis persan le-a spus spartanilor, încercand să-i intimideze: „Predați-vă, suntem atât de mulți încât săgețile noastre ar putea întuneca Soarele!” „Perfect, i-a raspuns Leonidas, ne vom bate la umbră”.
Spartanii au dat dovadă de o jertfire până la moarte, exemplară pentru istorie.
 

GARDA MOARE DAR NU SE PREDĂ




Aceste cuvinte memorabile ar fi aparținut, potrivit tradiției, generalului Cambronne, șeful Gărzii lui Napoleon Bonaparte, și ar fi fost rostite în timpul bătăliei de la Waterloo, când francezilor, înconjurați, li s-a cerut să capituleze. Dar expresia a rămas, ca simbol al luptei eroice, până la moarte a francezilor din Gardă, care au reușit să-l salveze pe împărat scoțându-l din încercuire. 

miercuri, 29 iunie 2016

KREMLINUL DIN MOSCOVA




Kremlinul din Moscova este cel mai cunoscut kremlin („citadelă rusească”). Este un complex fortificat care include palatele Kremlinului și catedralele Kremlinului și care domină Piața Roșie din Moscova. Complexul servește astăzi ca reședință oficială și ca principal loc de muncă al președintelui Federației Ruse.  

Locul kremlinului moscovit a fost populat încă din al doilea mileniu înante al erei antice. Originile lui au fost o structură fortificată Viatici pe Dealul Borovițki unde râul Neglinnaia se revarsă în râul Moscova. Slavii au ocupat în secolul al XI-lea partea de sud-vest a dealului, fapt atestat de urmele ce datează din 1090 descoperite de arheologii sovietici. Până in secolul al XIV-lea locul era denumit grad (sau gorod „oraș”) al Moscovei. Orașul Kremlin a fost descoperit în 1331 și etimologia sa este disputată. Grad-ul a fost extins semnificativ de prințul Dolgoruki în 1156, distrus de mongoli în 1237 și refăcut din temelii in 1339.
Prima piatră de temelie a Kremlinului a fost pusă în numele lui Ivan Kalita la sfârșitul anilor 1320 -1330, după ce Petru, mitropolitul Rusiei a fost forțat să-și mute scaunul de la Kiev la Moscova. Noul sediu al mitropoliei avea nevoie de biserici. Printre bisericile construite se numără Catedrala Adormirii (1327), cu Capela Sf. Petru (1329), Biserica Sf. Ioan Climacus (1329), Biserica Mănăstirii Schimbării la față a Mântuitorului (1330) și Catedrala Arhanghelului (1333). Dintre aceste biserici, doar Catedrala Mântuitorului, reconstruită, a rămas până în secolul al XX-lea. Ea a fost demolată în 1933 din ordinul lui Stalin.



Kremlinul din Moscova este cel mai cunoscut kremlin („citadelă rusească”). Este un complex fortificat care include palatele Kremlinului și catedralele Kremlinului și care domină Piața Roșie din Moscova. Complexul servește astăzi ca reședință oficială și ca principal loc de muncă al președintelui Federației Ruse.  
Locul kremlinului moscovit a fost populat încă din al doilea mileniu înante al erei antice. Originile lui au fost o structură fortificată Viatici pe Dealul Borrovițki unde râul Neglinnaia se revarsă în râul Moscova. Slavii au ocupat în secolul al XI-lea partea de sud-vest a dealului, fapt atestat de urmele ce datează din 1090 descoperite de arheologii sovietici. Până in secolul al XIV-lea locul era denumit grad (sau gorod „oraș”) al Moscovei. Orașul Kremlin a fost descoperit în 1331 și etimologia sa este disputată. Grad-ul a fost extins semnificativ de prințul Dolgoruki în 1156, distrus de mongoli în 1237 și refăcut din temelii in 1339. 
Prima piatră de temelie a Kremlinului a fost pusă în numele lui Ivan Kalita la sfârșitul anilor 1320 -1330, după ce Petru, mitropolitul Rusiei a fost forțat să-și mute scaunul de la Kiev la Moscova. Noul sediu al mitropoliei avea nevoie de biserici. Printre bisericile construite se numără Catedrala Adormirii (1327), cu Capela Sf. Petru (1329), Biserica Sf. Ioan Climacus (1329), Biserica Mănăstirii Schimbării la față a Mântuitorului (1330) și Catedrala Arhanghelului (1333). Dintre aceste biserici, doar Catedrala Mântuitorului, reconstruită, a rămas până în secolul al XX-lea. Ea a fost demolată în 1933 din ordinul lui Stalin
.
Reconstrucția Kremlinului s-a realizet la inițiativa marelui prinț Ivan al III-lea, din dinastia Rurik care a invitat din Italia renascentistă un numar de arhitecți versați, între care Pietro Antonio Solari și Marco Ruffo. In timpul domniei lui Ivan al III-lea au fost construite cele trei catedrale ale Kremlinului. Zidurile Kremlinului au fost construite între anii 1485 și 1495.
După terminarea noilor ziduri ale Kremlinului și a bisericilor, prințul a decretat ca nici o structură să nu fie construită în vecinătatea imediată a citadelei. Kremlinul era separat de orașul comercial (Kitai-gorod) de un șant cu fortificații de 30 metri lățime, peste care a fost construită Catedrala Fațetei în timpul lui Ivan cel Groaznic. Același țar a renovat câteva din palatele bunicului său, a adăugat un palat nou și o catedrală nouă pentru fiii lui și a pus temelia Bisericii Sf. Treimi din incinta Kremlinului.
În perioada crizei dinastice rusești, Kremlinul a stat timp de doi ani sub ocupație lituaniano-polonă (21 Septembrie 1610 - 26 Octombrie 1612) și a fost eliberat de o oaste de voluntari condusă de Kuzma Minin și Dmitri Pojarski. Această forță a susținut alegerea lui Mihail Romanov ca nou țar al Rusiei. In timpul domniei fiului său, Alexei, au fost construite Catedrala Mântuitorului, Poarta armurilor, Palatul Terem, Parcul de amuzament și Palatul patriarhului Nifon. Dupa moartea lui Alexei, Kremlinul a fost martorul revoltei din Moscova din 1682, după care țarul Petru, care abia a scăpat, a detestat Kremlinul. După trei decenii a abandonat reședința țarilor, hotărând ca noua capitală să fie la Sankt Petersburg.

Deși încă folosit pentru încoronări, Kremlinul a fost abandonat și neglijat până în 1773, când Ecaterina cea Mare l-a angajat pe Vasili Bajenov pentru a-i construi o nouă reședință. Arhitectura lui Bajenov era neoclasică, bombastică, la scară eroică, și a necesitat demolarea unor biserici și palate, precum și a unei părți din zidul Kremlinului. După încheierea fazei pregătitoare, lucrările de construcție au fost amânate din cauza lipsei de fonduri. Câțiva ani mai târziu, arhitectul Matvei Kazakov a condus reconstrucția secțiunilor demolate din zid și a unor părți ale Mănăstirii Ciudov și a construit spațiosul și luxosul birou al Senatului, care a devenit sediul principal al președinților Rusiei.În timpul invaziei lui Napoleon, armata franceză a ținut Kremlinul sub ocupație între 2 Septembrie și 11 Octombrie 1812. Când a ajuns în Rusia, Rusia a ordonat distrugerea Kremlinului. Clădirea Arsenalului și alte câteva porțiuni din zid au fost distruse de explozii, iar focul a avariat Palatul Fațetei și câteva biserici. Exploziile au continuat încă trei zile. Din fericire, ploaia a deteriorat explozibilul și astfel distrugerile au fost de amploare redusă. Lucrările de restaurare au durat trei ani (1816-1819) și au fost coordonate de Osip Bove. In timpul domniei lui Alexandru I, câteva construcții vechi au fost renovate în stil neogotic.
Guvernul sovietic s-a mutat la 12 martie 1918 de la Petrograd (cum se numea atunci St. Petersburg) la Moscova. Lenin a ales drept reședință clădirea Senatului din Kremlin, iar camera sa continuă să fie menținută în stare muzeală. Și Stalin a avut în clădire camere pentru uz personal. Șoimii argintii de pe turnuri au fost inlocuiți cu steaua roșie, în timp ce zidul din apropierea mausoleului lui Lenin a fost transformat în zidul necropolei Kremlinului.
Mănăstirea Ciudov și Mănăstirea Înălțării Domnului, cu minunatele catedrale ale sec.al 16-lea au fost dezafectate pentru a face loc Școlii Militare și Palatului Congresului. Palatul Micului Nicolae și Catedrala Mântuitorului au fost demolate. Accesul publicului în reședința guvernului sovietic a fost barat până în 1955. Muzeele Kremlinului au fost înființate în 1961, iar complexul a fost printre primele părți de patrimoniu sovietic incluse în patrimoniul mondial (1990).
Directoarea Muzeelor Kremlinului, Elena Gagarina (fiica lui Iuri Gagarin) coordonează lucrări de restaurare de mare amploare, între care interioarele originale ale Marelui Palat Kremlin, distruse în timpul regimului lui Stalin, însă, din cauza mijloacelor precare de finanțare, progresul este lent.
Triunghiul neregulat al zidurilor Kremlinului cuprinde o suprafață de 27,5 hectare, iar piața catedralelor ocupă poziția centrală a Kremlinului. Este înconjurată de șase clădiri, dintre care trei catedrale. Catedrala Adormirii este cea mai veche, terminată în 1479, fiind cea mai mare catedrală din acele timpuri și totodată biserica de încoronare a țarilor Rusiei. Construcția cu fațadă masivă din calcar, cu cinci turle cu cupole aurite a fost proiectată de Fioravanti. Catedrala Bunei Vestiri, cu nouă cupole aurite, a fost terminată în 1489. Catedrala Arhanghelului Mihail (1508) se află în partea de sud-est al pieței și este necropola a peste cincizeci de membri ai familiilor imperiale rusești. O altă construcție importantă este Turnul cu clopot al lui Ivan cel Mare, aflat în partea de nord-est al pieței. Are 81 de metri înălțime și se spune că marchează centrul Moscovei. Cele 21 de clopote sunau alarma în caz de primejdie.
Cea mai veche construcție civilă este Palatul Fațetelor (1491), unde se află tronurile imperiale, și a fost ctitorită de Ivan cel Groaznic. Următoarea clădire ca vechime este casa familiei țariste, palatul Terem. Primul palat Terem a fost construit de Ivan al III-lea al Rusiei, dar cea mai mare parte a construcției de astăzi a fost finalizată ulterior, în sec.al 17-lea. Primele două palate sunt unite de Marele Palat al Kremlinului. Acesta a fost inaugurat de Nicolae I în 1838. A fost cea mai mare construcție din Kremlin și a costat 11 milioane de ruble. Are săli de recepție, trepte monumentale de culoare roșie și apartamente private.
Partea de nord a Kremlinului este ocupată de Arsenal. Primul Arsenal a fost construit de Petru cel Mare în 1701. Arsenalul existent în prezent a fost construit în 1817, după ce trupele lui Napoleon au distrus vechea clădire în timpul invaziei franceze din 1812.
Zona de nord-vest a Kremlinului este ocupată de clădirea Armureriei. A fost construită în 1851 și în prezent este muzeu.
Numele Kremlin a devenit o metonimie folosită pentru a denumi conducerea de partid și stat a Uniunii Sovietice, regimul sovietic (1922 – 1991), fiind subînțeleși membrii săi de frunte: secretarul general al PCUS, prim-ministrul, președintele, miniștrii și comisarii poporului. Mai este folosit, dar nu tot atât de intens ca în epoca regimului sovietic, pentru a desemna guvernul Federației Ruse.
Kremlinul din Moscova este cel mai cunoscut kremlin („citadelă rusească”). Este un complex fortificat care include palatele Kremlinului și catedralele Kremlinului și care domină Piața Roșie din Moscova. Complexul servește astăzi ca reședință oficială și ca principal loc de muncă al președintelui Federației Ruse.

Locul kremlinului moscovit a fost populat încă din al doilea mileniu înante al erei antice. Originile lui au fost o structură fortificată Viatici pe Dealul Borrovițki unde râul Neglinnaia se revarsă în râul Moscova. Slavii au ocupat în secolul al XI-lea partea de sud-vest a dealului, fapt atestat de urmele ce datează din 1090 descoperite de arheologii sovietici. Până in secolul al XIV-lea locul era denumit grad (sau gorod „oraș”) al Moscovei. Orașul Kremlin a fost descoperit în 1331 și etimologia sa este disputată. Grad-ul a fost extins semnificativ de prințul Dolgoruki în 1156, distrus de mongoli în 1237 și refăcut din temelii in 1339. 
Prima piatră de temelie a Kremlinului a fost pusă în numele lui Ivan Kalita la sfârșitul anilor 1320 -1330, după ce Petru, mitropolitul Rusiei a fost forțat să-și mute scaunul de la Kiev la Moscova. Noul sediu al mitropoliei avea nevoie de biserici. Printre bisericile construite se numără Catedrala Adormirii (1327), cu Capela Sf. Petru (1329), Biserica Sf. Ioan Climacus (1329), Biserica Mănăstirii Schimbării la față a Mântuitorului (1330) și Catedrala Arhanghelului (1333). Dintre aceste biserici, doar Catedrala Mântuitorului, reconstruită, a rămas până în secolul al XX-lea. Ea a fost demolată în 1933 din ordinul lui Stalin.
Reconstrucția Kremlinului s-a realizet la inițiativa marelui prinț Ivan al III-lea, din dinastia Rurik care a invitat din Italia renascentistă un numar de arhitecți versați, între care Pietro Antonio Solari și Marco Ruffo. In timpul domniei lui Ivan al III-lea au fost construite cele trei catedrale ale Kremlinului. Zidurile Kremlinului au fost construite între anii 1485 și 1495.
După terminarea noilor ziduri ale Kremlinului și a bisericilor, prințul a decretat ca nici o structură să nu fie construită în vecinătatea imediată a citadelei. Kremlinul era separat de orașul comercial (Kitai-gorod) de un șant cu fortificații de 30 metri lățime, peste care a fost construită Catedrala Fațetei în timpul lui Ivan cel Groaznic. Același țar a renovat câteva din palatele bunicului său, a adăugat un palat nou și o catedrală nouă pentru fiii lui și a pus temelia Bisericii Sf. Treimi din incinta Kremlinului.
În perioada crizei dinastice rusești, Kremlinul a stat timp de doi ani sub ocupație lituaniano-polonă (21 Septembrie 1610 - 26 Octombrie 1612) și a fost eliberat de o oaste de voluntari condusă de Kuzma Minin și Dmitri Pojarski. Această forță a susținut alegerea lui Mihail Romanov ca nou țar al Rusiei. In timpul domniei fiului său, Alexei, au fost construite Catedrala Mântuitorului, Poarta armurilor, Palatul Terem, Parcul de amuzament și Palatul patriarhului Nifon. Dupa moartea lui Alexei, Kremlinul a fost martorul revoltei din Moscova din 1682, după care țarul Petru, care abia a scăpat, a detestat Kremlinul. După trei decenii a abandonat reședința țarilor, hotărând ca noua capitală să fie la Sankt Petersburg.

Deși încă folosit pentru încoronări, Kremlinul a fost abandonat și neglijat până în 1773, când Ecaterina cea Mare l-a angajat pe Vasili Bajenov pentru a-i construi o nouă reședință. Arhitectura lui Bajenov era neoclasică, bombastică, la scară eroică, și a necesitat demolarea unor biserici și palate, precum și a unei părți din zidul Kremlinului. După încheierea fazei pregătitoare, lucrările de construcție au fost amânate din cauza lipsei de fonduri. Câțiva ani mai târziu, arhitectul Matvei Kazakov a condus reconstrucția secțiunilor demolate din zid și a unor părți ale Mănăstirii Ciudov și a construit spațiosul și luxosul birou al Senatului, care a devenit sediul principal al președinților Rusiei.În timpul invaziei lui Napoleon, armata franceză a ținut Kremlinul sub ocupație între 2 Septembrie și 11 Octombrie 1812. Când a ajuns în Rusia, Rusia a ordonat distrugerea Kremlinului. Clădirea Arsenalului și alte câteva porțiuni din zid au fost distruse de explozii, iar focul a avariat Palatul Fațetei și câteva biserici. Exploziile au continuat încă trei zile. Din fericire, ploaia a deteriorat explozibilul și astfel distrugerile au fost de amploare redusă. Lucrările de restaurare au durat trei ani (1816-1819) și au fost coordonate de Osip Bove. In timpul domniei lui Alexandru I, câteva construcții vechi au fost renovate în stil neogotic.
Guvernul sovietic s-a mutat la 12 martie 1918 de la Petrograd (cum se numea atunci St. Petersburg) la Moscova. Lenin a ales drept reședință clădirea Senatului din Kremlin, iar camera sa continuă să fie menținută în stare muzeală. Și Stalin a avut în clădire camere pentru uz personal. Șoimii argintii de pe turnuri au fost inlocuiți cu steaua roșie, în timp ce zidul din apropierea mausoleului lui Lenin a fost transformat în zidul necropolei Kremlinului.
Mănăstirea Ciudov și Mănăstirea Înălțării Domnului, cu minunatele catedrale ale sec.al 16-lea au fost dezafectate pentru a face loc Școlii Militare și Palatului Congresului. Palatul Micului Nicolae și Catedrala Mântuitorului au fost demolate. Accesul publicului în reședința guvernului sovietic a fost barat până în 1955. Muzeele Kremlinului au fost înființate în 1961, iar complexul a fost printre primele părți de patrimoniu sovietic incluse în patrimoniul mondial (1990).
Directoarea Muzeelor Kremlinului, Elena Gagarina (fiica lui Iuri Gagarin) coordonează lucrări de restaurare de mare amploare, între care interioarele originale ale Marelui Palat Kremlin, distruse în timpul regimului lui Stalin, însă, din cauza mijloacelor precare de finanțare, progresul este lent.
Triunghiul neregulat al zidurilor Kremlinului cuprinde o suprafață de 27,5 hectare, iar piața catedralelor ocupă poziția centrală a Kremlinului. Este înconjurată de șase clădiri, dintre care trei catedrale. Catedrala Adormirii este cea mai veche, terminată în 1479, fiind cea mai mare catedrală din acele timpuri și totodată biserica de încoronare a țarilor Rusiei. Construcția cu fațadă masivă din calcar, cu cinci turle cu cupole aurite a fost proiectată de Fioravanti. Catedrala Bunei Vestiri, cu nouă cupole aurite, a fost terminată în 1489. Catedrala Arhanghelului Mihail (1508) se află în partea de sud-est al pieței și este necropola a peste cincizeci de membri ai familiilor imperiale rusești. O altă construcție importantă este Turnul cu clopot al lui Ivan cel Mare, aflat în partea de nord-est al pieței. Are 81 de metri înălțime și se spune că marchează centrul Moscovei. Cele 21 de clopote sunau alarma în caz de primejdie.

Cea mai veche construcție civilă este Palatul Fațetelor (1491), unde se află tronurile imperiale, și a fost ctitorită de Ivan cel Groaznic. Următoarea clădire ca vechime este casa familiei țariste, palatul Terem. Primul palat Terem a fost construit de Ivan al III-lea al Rusiei, dar cea mai mare parte a construcției de astăzi a fost finalizată ulterior, în sec.al 17-lea. Primele două palate sunt unite de Marele Palat al Kremlinului. Acesta a fost inaugurat de Nicolae I în 1838. A fost cea mai mare construcție din Kremlin și a costat 11 milioane de ruble. Are săli de recepție, trepte monumentale de culoare roșie și apartamente private.
Partea de nord a Kremlinului este ocupată de Arsenal. Primul Arsenal a fost construit de Petru cel Mare în 1701. Arsenalul existent în prezent a fost construit în 1817, după ce trupele lui Napoleon au distrus vechea clădire în timpul invaziei franceze din 1812.
Zona de nord-vest a Kremlinului este ocupată de clădirea Armureriei. A fost construită în 1851 și în prezent este muzeu.

Numele Kremlin a devenit o metonimie folosită pentru a denumi conducerea de partid și stat a Uniunii Sovietice, regimul sovietic (1922 – 1991), fiind subînțeleși membrii săi de frunte: secretarul general al PCUS, prim-ministrul, președintele, miniștrii și comisarii poporului. Mai este folosit, dar nu tot atât de intens ca în epoca regimului sovietic, pentru a desemna guvernul Federației Ruse.
Reconstrucția Kremlinului s-a realizet la inițiativa marelui prinț Ivan al III-lea, din dinastia Rurik care a invitat din Italia renascentistă un numar de arhitecți versați, între care Pietro Antonio Solari și Marco Ruffo. In timpul domniei lui Ivan al III-lea au fost construite cele trei catedrale ale Kremlinului. Zidurile Kremlinului au fost construite între anii 1485 și 1495.
După terminarea noilor ziduri ale Kremlinului și a bisericilor, prințul a decretat ca nici o structură să nu fie construită în vecinătatea imediată a citadelei. Kremlinul era separat de orașul comercial (Kitai-gorod) de un șant cu fortificații de 30 metri lățime, peste care a fost construită Catedrala Fațetei în timpul lui Ivan cel Groaznic. Același țar a renovat câteva din palatele bunicului său, a adăugat un palat nou și o catedrală nouă pentru fiii lui și a pus temelia Bisericii Sf. Treimi din incinta Kremlinului.
În perioada crizei dinastice rusești, Kremlinul a stat timp de doi ani sub ocupație lituaniano-polonă (21 Septembrie 1610 - 26 Octombrie 1612) și a fost eliberat de o oaste de voluntari condusă de Kuzma Minin și Dmitri Pojarski. Această forță a susținut alegerea lui Mihail Romanov ca nou țar al Rusiei. In timpul domniei fiului său, Alexei, au fost construite Catedrala Mântuitorului, Poarta armurilor, Palatul Terem, Parcul de amuzament și Palatul patriarhului Nifon. Dupa moartea lui Alexei, Kremlinul a fost martorul revoltei din Moscova din 1682, după care țarul Petru, care abia a scăpat, a detestat Kremlinul. După trei decenii a abandonat reședința țarilor, hotărând ca noua capitală să fie la Sankt Petersburg.

Deși încă folosit pentru încoronări, Kremlinul a fost abandonat și neglijat până în 1773, când Ecaterina cea Mare l-a angajat pe Vasili Bajenov pentru a-i construi o nouă reședință. Arhitectura lui Bajenov era neoclasică, bombastică, la scară eroică, și a necesitat demolarea unor biserici și palate, precum și a unei părți din zidul Kremlinului. După încheierea fazei pregătitoare, lucrările de construcție au fost amânate din cauza lipsei de fonduri. Câțiva ani mai târziu, arhitectul Matvei Kazakov a condus reconstrucția secțiunilor demolate din zid și a unor părți ale Mănăstirii Ciudov și a construit spațiosul și luxosul birou al Senatului, care a devenit sediul principal al președinților Rusiei.În timpul invaziei lui Napoleon, armata franceză a ținut Kremlinul sub ocupație între 2 Septembrie și 11 Octombrie 1812. Când a ajuns în Rusia, Rusia a ordonat distrugerea Kremlinului. Clădirea Arsenalului și alte câteva porțiuni din zid au fost distruse de explozii, iar focul a avariat Palatul Fațetei și câteva biserici. Exploziile au continuat încă trei zile. Din fericire, ploaia a deteriorat explozibilul și astfel distrugerile au fost de amploare redusă. Lucrările de restaurare au durat trei ani (1816-1819) și au fost coordonate de Osip Bove. In timpul domniei lui Alexandru I, câteva construcții vechi au fost renovate în stil neogotic.
Guvernul sovietic s-a mutat la 12 martie 1918 de la Petrograd (cum se numea atunci St. Petersburg) la Moscova. Lenin a ales drept reședință clădirea Senatului din Kremlin, iar camera sa continuă să fie menținută în stare muzeală. Și Stalin a avut în clădire camere pentru uz personal. Șoimii argintii de pe turnuri au fost inlocuiți cu steaua roșie, în timp ce zidul din apropierea mausoleului lui Lenin a fost transformat în zidul necropolei Kremlinului.
Mănăstirea Ciudov și Mănăstirea Înălțării Domnului, cu minunatele catedrale ale sec.al 16-lea au fost dezafectate pentru a face loc Școlii Militare și Palatului Congresului. Palatul Micului Nicolae și Catedrala Mântuitorului au fost demolate. Accesul publicului în reședința guvernului sovietic a fost barat până în 1955. Muzeele Kremlinului au fost înființate în 1961, iar complexul a fost printre primele părți de patrimoniu sovietic incluse în patrimoniul mondial (1990).
Directoarea Muzeelor Kremlinului, Elena Gagarina (fiica lui Iuri Gagarin) coordonează lucrări de restaurare de mare amploare, între care interioarele originale ale Marelui Palat Kremlin, distruse în timpul regimului lui Stalin, însă, din cauza mijloacelor precare de finanțare, progresul este lent.
Triunghiul neregulat al zidurilor Kremlinului cuprinde o suprafață de 27,5 hectare, iar piața catedralelor ocupă poziția centrală a Kremlinului. Este înconjurată de șase clădiri, dintre care trei catedrale. Catedrala Adormirii este cea mai veche, terminată în 1479, fiind cea mai mare catedrală din acele timpuri și totodată biserica de încoronare a țarilor Rusiei. Construcția cu fațadă masivă din calcar, cu cinci turle cu cupole aurite a fost proiectată de Fioravanti. Catedrala Bunei Vestiri, cu nouă cupole aurite, a fost terminată în 1489. Catedrala Arhanghelului Mihail (1508) se află în partea de sud-est al pieței și este necropola a peste cincizeci de membri ai familiilor imperiale rusești. O altă construcție importantă este Turnul cu clopot al lui Ivan cel Mare, aflat în partea de nord-est al pieței. Are 81 de metri înălțime și se spune că marchează centrul Moscovei. Cele 21 de clopote sunau alarma în caz de primejdie.
Cea mai veche construcție civilă este Palatul Fațetelor (1491), unde se află tronurile imperiale, și a fost ctitorită de Ivan cel Groaznic. Următoarea clădire ca vechime este casa familiei țariste, palatul Terem. Primul palat Terem a fost construit de Ivan al III-lea al Rusiei, dar cea mai mare parte a construcției de astăzi a fost finalizată ulterior, în sec.al 17-lea. Primele două palate sunt unite de Marele Palat al Kremlinului. Acesta a fost inaugurat de Nicolae I în 1838. A fost cea mai mare construcție din Kremlin și a costat 11 milioane de ruble. Are săli de recepție, trepte monumentale de culoare roșie și apartamente private.
Partea de nord a Kremlinului este ocupată de Arsenal. Primul Arsenal a fost construit de Petru cel Mare în 1701. Arsenalul existent în prezent a fost construit în 1817, după ce trupele lui Napoleon au distrus vechea clădire în timpul invaziei franceze din 1812.
Zona de nord-vest a Kremlinului este ocupată de clădirea Armurăriei. A fost construită în 1851 și în prezent este muzeu.
Numele Kremlin a devenit o metonimie folosită pentru a denumi conducerea de partid și stat a Uniunii Sovietice, regimul sovietic (1922 – 1991), fiind subînțeleși membrii săi de frunte: secretarul general al PCUS, prim-ministrul, președintele, miniștrii și comisarii poporului. Mai este folosit, dar nu tot atât de intens ca în epoca regimului sovietic, pentru a desemna guvernul Federației Ruse.


Cea mai veche parte a Moscovei datând de la formarea orasului in 1147, si localizata in centrul orasului, pe varful unui deal, Kremlin este o fortareata inconjurata de un zid gors si rosu, presarat cu 20 de turnuri. Complexul consta in palate si biserici stralucitoare, cu domuri aurite, muzee, rezidente, birouri, locuri de adunare si monumente. A fost resedinta regala in timpul domniei tariste si din 1918, tronul guvernului comunist. Piata Catedralei este nu numai centrul religios al Moscovei ci si centrul istoric al Kremlin-ului, si gazduieste numeroase biserici. Atractiva Catedrala a Bunei Vestiri a fost pusa de o parte pentru a fi folosita numai de regalitati si detinte picturi murale deosebite cat si icoane pe peretii interiori. Tronul lui Ivan Cel Teribil poate fi gasit in Catedrala Bunei Vestiri, si era folosit pentru incoronarea tarilor; majoritatea conducatorilor Bisericii Ortodoxe Rusesti erau inmormantati aici, iar mormintele lor se aliniaza cu peretii din interiorul spatios si somptuos al Catedralei. 
Clopotnita lui Ivan Cel Mare este ce mai inalta structura cuprinse intre ziduri si un punct de reper vizibil al orasului. La baza se afla cel mai mare clopot din lume, sfaramat ca urmare a caderii suferite din turn in anul 1701, iar in apropiere se afla cel mai mare tun din lume, Tunul Tarului. De asemenea in interiorul Kremlin-ului se afla Palatul Armurii, cel mai bogat si mai vechi muzeu ce adaposteste o colectie impresionanta de comori adunate de-a lungul anilor de catre Biserica si statul rus, care include pelerinele de incoronare decorate cu bijuterii, tronuri incrustate cu diamante, trasuri regale si sanii, si renumitele oua Faberge, fiecare continand un obiect din metale pretioase, realizat in miniatura. Expozitia Fondului de Diamante se afla in aceeasi cladire, si contine diamantul de 180 de karate dat de catre Contele Orlov Ecaterinei Cea Mare.

Precizări istorice

Intre zidurile Kremlinului moscovit s-au petrecut de toate: de la crime până la pregătirea războaielor, negocieri şi decizii care au modificat harta lumii. Dintr-o cetate fortificată, ridicată pe un deal, Kremlinul moscovit a devenit unul dintre simbolurile cele mai percutante ale conceptului de putere. Ţarii ruşi, indiferent de regim politic, îşi au sediul numai acolo.
De la timpurile înnegurate ale Marilor Cneji de Moscova până la grandoarea imperială a sec.al 19-lea şi la realismul socialist, inaugurat cu fast de Revoluţia Roşie, povestea Kremlinului este însăşi povestea puterii în Rusia. Sălile palatelor din incinta lui au văzut trădări, negocieri secrete, asasinate, vizite oficiale, ceremonii grandioase, încoronări şi funeralii naţionale. Imaginea Kremlinului, care îmbină arhitectura tradiţională rusească cu cea a barocului sau eclectismului de inspiraţie franceză, constituie simbolul Moscovei.

Aflat în apropierea confluenţei dintre râurile Neglinnaia şi Moscova, Kremlinul a apărut în urma fortificărilor construcţiilor de pe dealul Boroviţki. În secolul al XIV-lea apare prima menţionare a termenului Kremlin în documentele de epocă. De atunci, cuvântul a desemnat cetăţile fortificate din inima oraşelor ruseşti. Kremlinul din Moscova nu este singurul, însă este cel mai cu­noscut. Oraşul Novgorod are şi el un centru istoric fortificat, care poartă denumirea de Kremlin. Cel din Moscova însă a cunoscut etape de mare efervescenţă. Începuturile construcţiilor din incinta actuală sunt fixa­te pe vremea domniei Marelul Cneaz moscovit Ivan I Kalita, la începutul sec.al 14-lea. Acesta a ridicat la Kremlin primele structuri de piatră, care să le consolideze pe cele de stejar, după distrugerea provocată aşezării de hoardele mongole în 1237. Luptele între Cnejii Moscovei şi ceilalţi cneji importanţi, precum cei din Tver, creşterea influenţei familiei nobiliare Rurik au dus la consolidarea unei noi dinastii la Moscova şi, implicit, la dezvoltarea Kremlinului. Mutarea sediului mitropolitan de la Kiev la Moscova a presupus construirea de catedrale la Kremlin. Astfel, prima dintre ele a fost cea cu hramul Adormirii Maicii Domnului, urmată de Catedrala Mântuitorului, construite în sec.al 14-lea.  


Dinastia Rurik, de origine varegă, fixându-şi capitala la Moscova, a fost cea care a refăcut şi consolidat Kremlinul, după agitatele veacuri 13 şi 14. Ivan al III-lea cel Mare, care s-a autointitulat “Cneazul tuturor Rusiilor”, a încredinţat proiectul reconstrucţiei şi  extinderii Kremlinului unei echipe de arhitecţi italieni în secolul al 15-lea. Palatul Faţadelor datează din această perioadă şi era folosit pentru recepţiile organizate de cnejii Moscovei, ulterior de ţari. In prezent, numai o parte a acestui palat mai există, împreună cu faimoasa Scară Roşie, intrarea în clădire, reconstruită şi ea în 1994, după ce a fost distrusă în 1930. Clopotniţa lui Ivan cel Mare se păstrează în continuare în actuala arhitectură a Kremlinului, lângă Catedrala Înălţării. Este cea mai înaltă dintre cele 21 de construcţii de acest fel din interiorul complexului, măsurând 81 de metri. Tot Ivan al III-lea a hotărât că nu se vor mai construi clădiri în apropiere de zidurile Kremlinului. În secolul al 15-lea, silueta impunătoare a centrului puterii moscovite începea să se profileze deja pe liniile atât de cunoscute azi.


Printre cei mai spectaculoşi monarhi ai Rusiei, Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, a fost primul care şi-a luat titlul de “Ţar al Rusiei”. Începând din sec.al 16-lea până în 1917, conducătorii ruşi vor adopta acest titlu, indiferent de dinastie. În timpul domniei sale, Kremlinul a fost înconjurat prima dată de un canal lat de 30 de metri, fiind separat de restul oraşului. Tot în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic, Biserica Ortodoxă Rusă îşi declară independenţa faţă de Patriarhia de la Constantinopol, proclamându-se Patriarhia Rusă, cu sediul la Moscova.
A urmat  perioada Timpurilor Intunecate, numită astfel din cauza luptelor pentru stabilirea succesiunii la tron, în condiţiile în care ultimul descendent direct al dinastiei Rurik, Feodor I, fiul lui Ivan Cel Groaznic, se stinsese fără să lase urmaşi. Din 1598 până în 1613, Kremlinul vede înfruntările crâncene între boierii care îşi disputau tronul, şirul impostorilor cu numele de Dimitri, care s-au declarat ţari, ocupaţia trupelor poloneze şi lituaniene. După urcarea pe tron a boierului Muhail Romanov, primul ţar al celei mai celebre dinastii ruse, Rusia se apropie cu paşi repezi de perioada imperială. Insă pentru Kremlin, zilele grandorii sunt numărate.

Supravieţuind cu greu unei ambuscade generate de un complot între zidurile fortăreţei moscovite, Petru cel Mare, ţarul emblematic al modernizării Rusiei, decide să mute capitala la Sankt Petersburg. La Kremlin vor avea loc în continuare încoronările ţarilor în Catedrala Adormirii. Cetatea fortificată a ţarilor dinastiei Rurik, de la Moscova, rămâne doar un loc de pe domeniile imperiale, până spre sfârşitul secolului al 18-lea. Romanovii au propriile orgolii de satisfăcut şi propria imagine de consolidat. După ce fastul cel mai elaborat al marilor curţi europene a fost strămutat la Sankt Petersburg, oraşul devenind o oglindă fidelă a ideilor iluministe în arhitectură şi artă, împărăteasa Ecaterina cea Mare decide modernizarea clădirilor Kremlinului în 1773. Proiectul construcţiei unui palat opulent la Moscova între zidurile fortificate implica demolarea unor biserici şi mănăstiri istorice, precum şi a unor porţiuni din zidurile Kremlinului. Din fericire, proiectul nu a fost dus până la capăt, din lipsă de fonduri. Ulterior, s-a reconstruit porţiunea de zid dărâmată, dar şi bisericile care fu­seseră demolate pentru a face loc grandiosului proiect. Ultimul ţar Romanov, care a dorit modificări în arhitectura Kremlinului, a fost Nicolae I, în anii 30 ai secolului al 19-lea, care, nemulţumit de felul în care arăta Marele Palat de Iarnă de la Moscova, a dorit modificarea lui ca să poată concura superbul Ermitaj de la Sankt Petersburg. Timpuri sumbre pentru Kremlin au fost şi cele ale intrării Marii Armate a lui Napoleon Bonaparte în Moscova. Înainte de retragere, Napoleon a ordonat aruncarea în aer a Arsenalului de la Kremlin, ulterior reconstruit şi flancat de peste 800 de tunuri capturate de la francezi de armata ţaristă.



Conducătorii proaspăt createi URSS, imperiul comunist edificat pe teritoriul fostului Imperiu Ţarist, au preferat întoarcerea la Moscova, mutând capitala iarăşi de la Sankt Petersburg, devenit Leningrad. De altfel, Vladimir Ilici Lenin s-a stabilit chiar la Kremlin, în sediul Senatului. Mausoleul său este localizat în Piaţa Roşie, lângă zidurile Kremlinului. Stalin a locuit şi el la Kremlin, iar după era sa, complexul a fost pentru prima dată deschis turiştilor, pe anumite zone. Şi tot în perioada comunistă, Kremlinul avea să sufere modificări. Mănăstirea Inălţării şi Mănăstirea Ciudov au fost dărâmate pentru a face loc Palatului Congreselor, iar Stalin a ordonat înlăturarea vulturilor imperiali de pe turnurile complexului, stemele fiind înlocuite cu stelele roşii comuniste. Mai multe palate din interiorul Kremlinului au fost demolate, pe locul lor fiind construite edificii în care au funcţionat instituţii ale Partidului Comunist. După 1990, preşedinţii Federaţiei Ruse au sediul în continuare între zidurile construite de arhitecţii italieni în secolul al XV-lea. Marele Palat de la Kremlin este reşedinţa oficială unde au loc primirile şi recepţiile oferite de preşedintele Rusiei, iar clădirea Senatului este reşedinţa de lucru a liderului de la Kremlin. În toată istoria sa de peste 500 de ani, Kremlinul a fost şi este sediul deciziilor legate de destinul Rusiei, cu excepţia perioadei Romanovilor. Pe Poarta turnului Spasskaia, dinspre Piaţa Roşie, intrarea în inima capitalei ruse este atât o plimbare înapoi în timp, cât şi o lecţie despre viitorul puterii în umbra Ruricilor, a Romanovilor, a bolşevicilor şi a comuniştilor care s-au perindat rând pe rând prin palatele Kremlinului.


De câteva sute de ani, Kremlinul este simbolul plin de or­goliu al puterii ruseşti. Dar şi a unei istorii zbuciumate, de­rulate adeseori pe muchie de cuţit. Fostă reşedinţă a tuturor conducătorilor, de la  Ţarii de stirpe nobilă până la “Ţarii roşii”, aduşi la putere de Revoluţia bolşevică, palatul fortificat şi vechile biserici din jurul său au fost nucleul dur în jurul căruia a evoluat Moscova timp de peste o ju­mătate de mileniu. Acolo s-a aflat Petru cel Mare cînd a conceput şi a pus în practică planurile de modernizare şi deschidere către Europa. Şi tot acolo s-a aflat Stalin când a ordonat uciderea câtorva milioane de oameni. Kremlinul înseamnă mai ales putere. Putere discreţionară exercita­tă asupra propriului popor. Dar şi dorinţă de a întinde această putere cât mai departe, în restul lumii. Iar pentru că semnul puterii absolute este afişarea bogăţiei, Kremlinul mai înseamnă, în interiorul său, opulenţă etalată os­tentativ şi lux extravagant, cu nimic mai prejos decât cel afişat, cândva, de Cezarii Romei. Lux care îmbracă forma unor adevărate bijuterii ale artei arhitectonice, palate su­per­be izvorâte din mâinile dăruite cu har ale unor artişti celebri, aduşi special din vestul Europei. Şi mai înseamnă câteva sute de vechi biserici şi catedrale, dintre care multe au şi acum cupolele poleite cu zeci de kilograme de aur tras în foiţă subţire. De câteva secole bune, Kremlinul este însăşi Rusia, aşa cum a croit-o istoria, cu toate cele bune ale ei. Dar şi cu toate cele rele.