RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI PLANURILE EXPANSIONISTE ALE RUSIEI

     

Rusia niciodată nu s-a împăcat cu gîndul că a fost redusă la rangul unei puteri europene de mîna a doua. Promotorul revanşei a devenit cneazul Gorceakov, unul dintre cei mai iscusiţi diplomaţi ai timpului. El a fost numit de către noul ţar Alexandru II în calitate de cancelar (ministru de externe) al Imperiului Rus. Sarcina principală pe care şi-a pus-o în faţă Gorceakov a fost abrogarea condiţiilor înjositoare ale tratatului de la Paris fără a se implica într-un nou război cu o coaliţie europeană.

Tactica aplicată de cancelarul rus nu a fost deloc nouă: „Divide et impera!” („Dezbină şi domină!”). E drept, că „impera” nu mai stătea la ordinea de zi, fiindcă Rusia se afla în plin proces de reforme şi forţele ei erau prea slabe pentru a realiza planurile lui Petru I de hegemonie mondială. În schimb, Sankt-Petersburgul era pe deplin în stare să stîrnească zîzanie printre foştii săi adversari din timpul Războiului Crimeei. Or, Cvadrupla Alianţă a fost cu adevărat o „alianţă monstruoasă” care apriori nu avea nici o şansă de a supravieţui pe timp de pace.

Marele maestru în ale vendetei (răzbunării), Iosif Stalin, ar fi spus odată: „Răzbunarea este un aşa fel de mîncare care este gustoasă numai după ce s-a ostoit o habă de vreme”. Gorceakov a obţinut revanşa, asmuţînd metodic unul împotriva altuia pe foştii săi inamici. Numai simpla ameninţare sau chiar neamestecul Rusiei au devenit în mîinile cancelarului rus o puternică armă care a dus la eliminarea din cursă a principalilor săi adversari. Meritul lui Gorceakov a fost că el a obţinut în anul 1871 anularea umilitoarelor condiţii ale tratatului de pace de la Paris din anul 1856 fără ca să se verse nici o picătură de sînge rusesc.

Ingrata Austria a fost pedepsită într-un mod deosebit de exemplar. În anul 1866 are loc războiul austro-prusac. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, la hotarele Galiţiei austriece au loc manevre de mare anvergură ale armatei ruse. La interpelarea Vienei privitor la intenţiile Rusiei, Gorceakov a răspuns maliţios că ţara sa este un stat suveran şi pe teritoriul său este liberă să facă ce vrea. De fapt, Imperiul Rus a participat la conflictul în cauză în calitatea unui beligerant pasiv, precum Austria în timpul Războiului Crimeei. Comandamentul austriac a fost nevoit să ţină în Galiţia un corp de armată pentru a respinge o eventuală intervenţie rusească. Or, la Sadova, aceste unităţi ar fi putut schimba soarta războiului şi a hegemoniei în spaţiul german. Sadova este un orăşel ceh lîngă care în anul 1866 a avut loc bătălia hotărîtoare dintre trupele austriece conduse de feldmareşalul von Benedek şi cele prusace aflate sub comanda legendarului von Moltke (seniorul). Bătălia a fost cîştigată de către prusaci într-o manieră deosebit de categorică. După Sadova, Austria a fost nevoită să renunţe la intenţia de a înfăptui unificarea Germaniei sub egida sa („Das Gross Deutschland” – „Marea Germanie” care ar fi cuprins şi Imperiul Habsburgic).

La fel s-a procedat şi în timpul războiului franco-prusac, cînd Rusia a asistat impasibilă la prăbuşirea celui de-al II Imperiu al lui Louis-Napoleon III Bonaparte. Mai mult decît atît: armata rusă a rămas la hotarele Galiţiei pentru a sili Austria să se abţină de la un amestec în conflict de partea Franţei. După abdicarea lui Louis-Napoleon (vinovatul nemijlocit al participării Franţei la Războiul Crimeei), Gorceakov l-a împiedicat, totuşi, pe Bismarck să distrugă definitiv Franţa. Rusia avea nevoie de sprijinul acesteia în planificata revanşă asupra Turciei.

O Austrie slăbită, o Franţă dependentă de bunăvoinţa Rusiei, o Germanie care să stea la o parte şi o Anglie neutralizată – iată ce a dorit şi pînă la urmă a obţinut Gorceakov. Scopul final urmărit de Rusia în regiune a rămas acelaşi - Constantinopolul. De ieşirea la Mediterană trebuia însă să uite. Grecia, care îi stăpînea porţile, a fost iremediabil pierdută pentru Rusia încă atunci, cînd Sankt-Petersburgul a asistat impasibil la înăbuşirea Eteriei. La mijloc a mai fost, probabil şi concurenţa dintre aceste două naţiuni pentru moştenirea bizantină şi supremaţie în lumea ortodoxă. Visînd la Constantinopol (pe care grecii şi-l doreau ca capitală) şi avînd aliată Serbia care îşi vedea fruntariile sudice la Thessalonic, Rusia trebuia să renunţe la Grecia. Ecaterina II în proiectele sale romantice visa la o renaştere a unui „Imperiu Bizantin” cu centrul la Constantinopol, dar avînd în frunte un principe rus. Aşa ceva i-ar fi aranjat pe greci, deoarece ei ar fi rămas naţiunea dominantă în noul stat, iar Constantinopolul – noua veche capitală.

Un alt factor care a influenţat mult atitudinea Rusiei faţă de popoarele creştine ortodoxe de pe peninsula Balcanică a fost nu cel confesional, precum era de aşteptat (dacă s-ar fi dat crezare lozincilor înaintate de ţarism), ci acel etnic. După cum se ştie, după întronarea lui Petru cel Mare în Rusia a avut loc o subordonare a Bisericii de către stat, încălcîndu-se porunca: „Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului şi Domnului – ce-i a Domnului!” Din acest moment începe părtăşia Bisericii Ortodoxe Ruse la păcatul filetismului. Reliefarea componentei etnice a Rusiei nu a întîrziat să se facă observată şi în politica sa externă (o asemenea tendinţă s-a păstrat şi în perioada sovietică a imperialismului sovietic).

De exemplu, în cele două războaie mondiale bulgarii au luptat de cealaltă parte a baricadelor, însă aşa şi au rămas „preferaţii” ruşilor. Prin contradictoriu: grecii care au adus jertfe grele pe altarul victoriei comune nu s-au bucurat niciodată de „graţiile” Rusiei.

Serbia, după obţinerea independenţei de stat în anul 1878, a procedat la fel ca şi România, încheind tratate de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania. Sîrbii, însă, spre deosebire de români, niciodată nu au fost acuzaţi de trădare şi laşitate. Mai mult decît atît, Rusia s-a implicat în Primul Război Mondial, fiind absolut nepregătită de luptă (ceea ce a condus în final la dezastrul din octombrie 1917), anume pentru a-i salva pe sîrbi de pedeapsa binemeritată pentru asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo (de altfel, cercetătorii afirmă că această asasinare, înfăptuită de masonii sîrbi, s-a produs cu participarea masonilor austrieci care visau şla desfiinţarea monarhiei austro-ungare). Să nu uităm că nici politica Iugoslaviei socialiste nu prea s-a remarcat prin loialitate faţă de Moscova.

În anul 1871, după catastrofa de la Sedan şi capitularea Franţei, Gorceakov declară nule şi neavenite condiţiile Tratatului de la Paris din anul 1856, cu excepţia punctelor care prevedeau cesiunile teritoriale şi demilitarizarea perpetuă a insulelor Aland din Marea Baltică. Din acest moment, soarta Imperiului Otoman era pecetluită. Instigaţi de Rusia, slavii din Balcani iniţiază un şir de răscoale împotriva Porţii la care aceasta a răspuns prin obişnuita sa manieră: masacrarea populaţiei civile de către miliţiile cerkeşilor şi başibuzucilor. In urma retragerii Turciei din bazinul de nord al Mării Negre şi din Caucaz, regiunile în cauză au fost părăsite şi de către o mare parte din populaţia musulmană locală (cerkeşi şi tătari). Bejenarii erau aşezaţi cu traiul în regiunile de graniţă în Balcani în calitate de colonişti militari care pe timp de război alcătuiau unităţi de trupe neregulate (başibuzuci). Anume aceste trupe se deosebeau printr-o cruzime excesivă faţă de populaţia creştină locală, răzbunîndu-se pe ei pentru patria pierdută.

Scînteia care a detonat Balcanii a fost răscoala din Herţegovina, o mică regiune limitrofă cu Muntenegru populată de către croaţi pe care Cetinie, capitala Muntenegrului pînă în anul 1914, dorea să şi-o alipească. Mai apoi este cuprinsă de focul revoltei Bosnia şi nordul Albaniei populat de creştini. In anul 1876, Muntenegru şi Serbia au declarat război Turciei. In ciuda concursului din partea miilor de voluntari trimişi pe front de către Alexandru II şi a masivului ajutor financiar şi cu armament din partea Rusiei, Serbia este înfrîntă şi cere pace. Comportamentul „voluntarilor” ruşi în Serbia care pînă atunci nu s-a ciocnit nemijlocit cu unele trăsături „specifice” ale caracterului naţional rusesc a făcut ca sîrbii să se lecuiască definitiv de dragostea pentru „fraţii” mai mari. Abuzurile săvîrşite de „voluntari” au fost condamnate pînă şi de către presa rusească.

Dar, în ciuda înfrîngerii Serbiei, escaladarea conflictului a continuat. În anul următor, instigaţi de Rusia, se răscoală bulgarii din Rumelia (paşalîc turcesc de pe teritoriul Bulgariei de astăzi) care pînă atunci au dat dovadă de loialitate faţă de Poartă. Reacţia turcilor a fost promptă şi deosebit de violentă: peste treizeci de mii de omorîţi numai în regiunea Sofiei! Mult-căutatul motiv a fost în sfîrşit găsit şi Rusia a declarat război Porţii Otomane cu acordul tacit al celorlalte mari puteri europene.

Teritoriul românesc a fost nu o dată tranzitat de către transporturile de armament rusesc cu destinaţia Serbia, de unde acestea erau distribuite insurgenţilor anti-otomani pe întreaga peninsulă Balcanică. Astfel, A. I. Cuza a permis în anul 1862 trecerea prin teritoriul ţării a unei caravane de şase sute de care cu arme spre Serbia şi a încheiat o alianţă cu aceasta , ceea ce i-a permis opoziţiei să-l învinuiască pe domnitor de filorusism. De altfel, o asemenea acuzaţie era absolut nefondată, deoarece A. I Cuza (şi el mason pînă în măduva oaselor) prin definiţie nu putea fi rusofil. Pur şi simplu, domnitorul Unirii dorea să fie şi cel al Independenţei şi pentru a-şi atinge scopul, trebuia să cîştige de partea sa Rusia.

RĂZBOIUL INDEPENDENŢEI - CADRUL INTERNAŢIONAL

             

In anul 1856 Rusia a suferit o înfrîngere umilitoare în confruntarea militară cu cvadrupla alianţă anglo-franco-turco-sardiniană. Ea a intrat în istorie cu denumirea de Războiul Crimeei (după locul teatrului principal al operaţiunilor militare). Singura victorie rusească repurtată în trei ani de război a fost cea navală de la Sinop împotriva flotei otomane. Celelalte bătălii (Balaklava, Alma, Inkerman, Malahov ş. a.) au fost pierdute într-un mod zdrobitor. Şi-au spus cuvîntul înapoierea economică, lipsa unei infrastructuri moderne, corupţia elitei politice şi incompetenţa corpului superior de comandă al armatei ruseşti. Războiul Crimeei a fost un adevărat prim război mondial, deoarece a antrenat într-un mod sau altul principalele puteri de pe glob.

Imperiul Habsburgic a participat (deşi pasiv) la coaliţia antirusească, deoarece prin poziţia sa ostilă a distras de pe teatrul principal al operaţiunilor militare importante efective militare ale Rusiei. Comandamentul rusesc a fost nevoit să le amplaseze la graniţa comună pentru a preîntîmpina o posibilă intervenţie austriacă. În urma ultimatumului venit din partea Vienei în anul 1853, armatele ruseşti au fost nevoite să evacueze Principatele Dunărene (imediat ocupate de către austrieci). Al doilea ultimatum înaintat de către austrieci în anul 1856 a forţat Rusia să capituleze în faţa adversarilor săi. În anul 1849 trupele ruseşti de sub comanda general-feldmareşalului Paskevici au salvat Imperiul Austriac de la o dezintegrare totală în urma revoluţiei „paşoptiste”. Ţarul Rusiei Nicolai I şi-a salvat „fratele încoronat” într-un mod absolut altruist fără ca să-i ceară acestuia nici un fel de concesii teritoriale sau de alt ordin. În timpul războiului Crimeei – 1853-1856 (doar peste 4 ani!), austriecii au adoptat o poziţie antirusească, cerîndu-le în mod ultimativ binefăcătorilor să evacueze Principatelor Dunărene, iar mai apoi, să înceteze împotrivirea în faţa coaliţiei cvadruple anglo-franco-turco-sardiniene.

Unica mare putere europeană care a păstrat faţă de Rusia o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare a fost Prusia. Ea era condusă de către un om politic genial : Otto von Bismarck. Cancelarul prusac, asemeni unui şahist de geniu, gîndea cu mai multe mişcări înainte. Păstrînd neutralitatea ţării sale în conflictul european, el şi-a asigurat sprijinul Rusiei în lupta pentru unificarea Germaniei. După ce şi-a atins scopul, Bismarck a schimbat radical vectorul politicii externe al celui de-al Doilea Reich, prin poziţia sa de „samsar cinstit” al Congresului de la Berlin din anul 1878 care a determinat înfrîngerea diplomatică a Rusiei. Ponderea celorlalte ţări de pe glob în relaţiile internaţionale era prea mică pentru a fi analizată în parte. Conform terminologiei istorice germane, Primul Reich a fost cel medieval fondat de către Otton cel Mare în secolul X; Cel de-al Doilea – a fost cel înfiinţat datorită geniului lui Bismarck (anii 1871-1918), iar al Treilea (aşa zisul “Reich Milenar”) a fost creat de către Hitler şi a durat doar 22 de ani.

Congresul de la Paris din anul 1856 a marcat sfîrşitul creşterii Imperiului Rus şi începutul implacabilului său declin (încheiat prin dispariţia lui (în forma sa veche) odată cu puciurile masonice şi sionist-bolşevice din februarie şi octombrie 1917). Condiţiile păcii impuse Rusiei de către aliaţi în anul 1856 au purtat un caracter mai mult de umilire, căci pierderile teritoriale suportate de ea au fost minimale. Trei judeţe sud-basarabene (Bolgrad, Izmail şi Chilia) au fost retrocedate Moldovei. Gurile Dunării şi insula Şerpilor urmau şi ele să treacă la Moldova. În anul 1857, însă, aceste teritorii au trecut din nou sub suveranitatea Imperiului Otoman , deoarece moldovenii nu s-au prea grăbit să preia controlul asupra lor.

Rusiei i-a fost interzis să întreţină flotă militară pe Marea Neagră, iar fortificaţiile ei de pe litoralul pontic urmau să fie distruse. Paradoxul situaţiei este că aceste condiţii se refereau şi la unul dintre învingători: Imperiul Otoman. Marile puteri europene îşi rezervau dreptul de a interveni în forţă pentru a păstra „status-quo”-ul stabilit în regiune după terminarea războiului Crimeei. Din acest moment, „omul bolnav al Europei” a trecut sub îngrijirea „infirmierilor” occidentali. Această calificare se referea la Imperiul Otoman aflat, de la sfîrşitul secolului XVII, într-o stare de criză permanentă.

Calea Rusiei spre ţinta sa seculară (Constantinopol) a fost stăvilită pentru un timp îndelungat. Ea a fost coborîtă la rangul unei puteri europene de mărime mijlocie. Au fost necesari mai mult de douăzeci de ani pentru ca Sankt-Petersburgul să redevină una dintre principalele viori în „concertul european”. Dar, niciodată Imperiul Rus (pînă la ipostaza sa sovietică) nu va mai putea pretinde la rolul de hegemon al Europei continentale.

Tratatul de la Paris a fost oarecum benefic pentru români, deoarece prevederile care se refereau la Moldova şi Muntenia le-au oferit (fără voia autorilor) românilor nesperata, dar mult-visata şansă de a se uni într-un singur stat. Asupra Principatelor a fost instituită o tutelă colectivă compusă din şapte puteri europene: Turcia, Anglia, Franţa, Sardinia, Prusia, Austria şi Rusia. Ţările Româneşti au căpătat dreptul de a se numi „Principatele Unite”, deşi o unire reală era interzisă, permiţîndu-se doar formarea unor comisii, comitete şi servicii comune de o importanţă minoră.

Condiţiile Tratatului de la Paris stipulau posibilitatea unei intervenţii armate în Ţările Româneşti numai cu condiţia existenţei unui consens între puterile-garant, ceea ce apriori era imposibil, avînd în vedere componenţa „comitetului de tutelă”. Franţa, Anglia, Turcia şi Sardinia au luptat împotriva Rusiei; Austria a fost o parte beligerantă pasivă, iar Prusia a păstrat o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Franţa era dispusă să accepte unirea Principatelor, pe cînd Austria, care anexase anterior mai mult de o jumătate din pămînturile ancestrale româneşti, era categoric împotrivă. Enumerarea contradicţiilor care făceau ca comitetul de tutelă să fie absolut nefuncţional poate fi continuată la nesfîrşit.

. O altă „omisiune” din partea tutelarilor a fost faptul că, deşi unirea nu era permisă, nu se stipula că una şi aceeaşi persoană nu ar putea să ocupe tronul în ambele principate (care, formal, ar rămîne subiecte independente ale dreptului internaţional). Or, cu alte cuvinte, se întrevedea posibilitatea unei uniri preliminare (deocamdată) sub formă de uniune personală. Drept exemplu ne poate servi unirea dintre Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905, cînd regele Suediei era în acelaşi timp şi rege al Norvegiei.

Infrîngerea Rusiei a marcat sfîrşitul protectoratului rusesc asupra Principatelor Dunărene şi abrogarea „Regulamentului Organic”. Învingătorii au impus românilor un nou act constituţional prin documentul adoptat la Convenţia de la Paris din anul 1858 care stipula alegerea domnitorilor de către adunările reprezentative în ambele ţări româneşti. Nu exista nici un impediment de ordin constituţional care le-ar fi interzis deputaţilor să aleagă una şi aceeaşi persoană în calitate de domnitor în ambele ţări.

După cum ştim, actul Unirii s-a produs în anul 1859 prin alegerea lui A. I. Cuza în calitate de domnitor de către Divanurile ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească. Dacă ţinem cont de faptul că ambele principate pe lîngă un domnitor comun mai aveau şi aceeaşi limbă, religie, cultură şi tradiţii, atunci este clar că unirea definitivă era, practic, inevitabilă (ceea ce s-a şi produs la numai trei ani după prima - în 1862). În anul 1859 a avut loc „Mica Unire”, deoarece într-un singur stat s-au unit doar o jumătate dintre pământurile româneşti. O mai numim şi preliminară, pentru că ea a purtat caracterul unei uniuni personale. În anul 1862, folosindu-se de conjunctura internaţională favorabilă, A. I. Cuza procedează la unirea definitivă prin formarea unor structuri statale unice.

Astfel, folosind cu iscusinţă tactica punerii puterilor-garant în faţa unui mimat fapt împlinit („fait-accomplis”). Fiecare „fapt împlinit” era minuţios coordonat de fraţii masoni din Principate cu fraţii masoni din Franţa care erau, de fapt, conducătorii reali ai noului principat unit.  A. I. Cuza şi tînăra diplomaţie românească au reuşit să producă apariţia pe harta bătrînului continent a unui nou stat naţional unit şi centralizat. Incepînd cu anul 1862, el va purta denumirea sa actuală: România (folosindu-se ca rădăcină stravechiul cuvînt moştenit din perioada Daciei romane – „român” ca autodenumire a tuturor ortodocşilor de limbă maternă românească – definiţia aparţine mitropolitului Varlaam din sec. XVII). La ordinea de zi mai rămînea încă o problemă: cea a independenţei de stat.

PIERDEREA SUDULUI BASARABIEI ŞI OBŢINEREA DOBROGEI CU DELTA DUNĂRII ŞI INSULA ŞERPILOR

           

Congresul de la Berlin ( 13 iunie – 13 iulie 1878) a fost o întâlnire a principalelor puteri europene ale vremii și reprezentanți ai Imperiului Otoman. Congresul s-a desfășurat în urma conflictului dintre Imperiul Țarist şi cel Otoman (1877-1878) și a avut drept scop principal reorganizarea Țărilor Balcanice. Cancelarul Otto von Bismarck a fost cel care a încercat să echilibreze balanța între interesele divergente avute în zonă de Imperiul Britanic, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Rus. El s-a încheiat la 13 iulie 1878 prin Tratatul de la Berlin, rotal nemulţumitor pentru Principatele Române.

Congresul de la Berlin, din 1878, a fost organizat la inițiativa lui Bismarck, cancelarul noului imperiu german, deoarece puterile occidentale erau nemulțumite că prin prevederile tratatului de la San Stefano, Rusia căpătase o influență prea mare în Europa de Est. Prin tratatul ruso-turc se prevedea crearea unei Bulgarii autonome, ce era de fapt un avanpost al intereselor rusești în zona Strâmtorilor, precum și dreptul rușilor de a interveni în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman. Puterile europene participante: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia. România a fost invitată și ea, însă reprezentanții ei au avut doar dreptul să facă o declarație în timpul lucrărilor. Principatul autonom Bulgaria era micșorat față de varianta prevăzută în pacea de la San Stefano, prin înființarea provinciei autonome Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de Poartă. Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina, iar Anglia lua Insula Cipru, ca urmare a unei înțelegeri cu Turcia.

In ceea ce privește România, au fost păstrate prevederile tratatului de la San Stefano: recunoașterea independenței României, acordarea Rusiei a sudului Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad) și retrocedarea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor pentru România. Totuși la Berlin au fost făcute și presiuni asupra reprezentanților români, Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu, ajungându-se să se condiționeze recunoașterea independenței României de acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară, la grămadă. Aceste presiuni au fost făcute, în special, de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relații strânse cu un mare bancher evreu din Germania. Reprezentanții români nu au cedat presiunilor, argumentând că marea masă a evreilor recent sosiți în țară nu erau integrabili în societatea românească și că naturalizarea se va face în mod individual. Congresul de la Berlin a consacrat recunoașterea internațională diplomatică a independenței de stat, pe care România și-o proclamase cu un an mai înainte. O enormă importanță a avut-o faptul că, prin înlăturarea atât a suzeranității otomane, cât și a tutelei marilor puteri garante, România și-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane. Totuşi problema sudului Basarabiei a cunoscut momentul culminant la finalul razboiului împotriva Imperiului otoman (1877-1878), atunci când intentia diplomatiei tariste de a reanexa cele trei judete: Cahul, Bolgrad si Ismail devenea o cruda realitate. O astfel de pretentie, formulata acum oficial, nu numai ca stirbea integritatea teritoriala a României, pe care Rusia se angajase sa o respecte prin articolul 2 al Conventiei din 4/16 aprilie 1877 , dar constituia o mare nedreptate istorica.

Raspunzând unei interpelari în Adunarea Deputatilor privind atitudinea României la Congresul de la Berlin, primul ministru I.C. Bratianu avea sa sublinieze cu fermitate ca Guvernul nu este dispus la nici un fel de concesii fata de sudul Basarabiei si ca „oricine va fi acela care va reprezenta tara noastra la Congres, nu va putea sa se puna pe un alt tarâm si sa primeasca alte conditiuni, decât acele pe care le voieste tara întreaga”. Bratianu, departe de a fi convins ca justitia divina sau justitia umana „vor domni totdeauna în areopagul european”, promitea ca „cel putin vom veni cu drepturile noastre intacte…”, întrucât „acela care stie sa-si pastreze viitorul liber, numai pentru acela va fi viitor” . Cu toata opozitia Cabinetelor europene, Domnitorul decide, totusi, sa-i trimita la Berlin pe M. Kogalniceanu si Ion Bratianu, desi îsi exprima convingerea ca nici una dintre Marile Puteri nu va sustine România; cu toate acestea, cei doi delegati aveau instructiuni precise sa persevereze si sa reziste la toate sugestiile privind orice tranzactie în problema Basarabiei, iar daca se va decide la Congres „spolierea României”, reprezentantii nostri trebuiau sa protesteze energic, aceasta fiind singura cale de urmat, în deplin acord cu voturile Camerelor române.

Deşi îşi pierduse încrederea într-o atitudine pozitivă a Cabinetelor europene în ce priveste statutul de neutralitate şi problema sudului Basarabiei, ministrul român de Externe, M. Kogalniceanu, dorea sa afirme cu claritate ca România nu accepta de bunăvoie să cedeze o porţiune din teritoriul sau, ci doar „se supune forţei” . Pe de altă parte, Bratianu îi scria, la 3 iunie 1878, reprezentantului român la Viena, Ion Balaceanu, ca Guvernul princiar „nu va ceda nici o particica din Basarabia, nici chiar pentru cele mai stralucite compensatii”. România dispunea de 60.000 de oameni înarmati, tara fiind pregatita a se ridica pentru a-si apara dreptul său . Statul românilor nu s-a putut opune, în final, deciziilor marilor puteri.

La 1/13 iunie 1878 aveau sa se deschida lucrarile Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – marturisit de Printul Bismarck, în calitate de presedinte – de a supune discutiei Tratatul de la San-Stefano, precum si de a asigura pacea „printr-o întelegere comuna si pe baza unor noi garantii” . Se întelege de la sine ca totul era spre beneficiul Marilor Puteri si în dauna statelor mici, ce nu îsi puteau proteja interesele. În conditiile amintite mai sus, reiese cu claritate ca forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât „o solemna reprezentatie”, dupa ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise” .

La 19 iunie/1 iulie 1878, plecând de la premisa, ca drepturile României trebuie aparate cu fermitate chiar şi atunci când sorţii sunt împotrivă, emisarii Principelui Carol I aveau să expună şi să argumenteze în faţa reprezentantilor Congresului „opiniunile si aprecierile Guvernului lor asupra punctelor Tratatului de la San-Stefano privitoare la dânşii”. Cu acest prilej, Mihail Kogalniceanu a făcut un scurt expozeu asupra drepturilor si cerinţelor României. Incă de la început, el a ţinut să sublinieze ca nici o parte din teritoriul naţional nu putea fi înstrăinată, invocând argumente de ordin istoric în ceea ce privea Basarabia, amintind despre angajamentele asumate prin Convenţia din 4/16 aprilie 1877 de către Rusia, precum şi despre solicitarea venită din partea acestuia de a participa armata română, alături de cea rusă, la operaţiunile militare de dincolo de Dunăre. In egală masură, a insistat asupra rolului important jucat de trupele române şi de enormele sacrificii umane şi materiale. Toate acestea îndreptăţeau România să solicite:

- interzicerea dreptului de trecere pe teritoriul românesc a trupelor ruse ce se retrageau din Bulgaria, urmând sa utilizeze în acest scop doar calea maritima;

- posesiunea deplina asupra insulelor si a gurilor Dunarii, inclusiv Insula Serpilor, asa cum fusese prevazut, initial, în 1856;

- despagubire de razboi proportională cu efectivul militar angajat în conflict şi pagubele suferite de pe urma acestuia;

- recunoaşterea definitivă a independenţei şi garantarea neutralitaţii.

Ion C. Bratianu avea să adauge la cele spuse de colegul său că deposedarea de o porţiune din teritoriul românesc „nu ar fi numai o durere adânca pentru natiunea româna, ci ea ar darâma în sânul ei orice încredere în taria tractatelor si în sfânta paza, atât a principiilor de dreptate absoluta, cât si a drepturilor scrise” .

Imediat dupa retragerea reprezentantilor români, la propunerea lui Bismarck, este reluata discutia privind recunoasterea independentei României. Primul plenipotentiar al Frantei, Waddington, încercând sa salveze aparentele si sa ofere o palida compensatie fata de tratamentul „putin cam aspru” la care au fost supusi românii, avansa ideea acordarii unei extensiuni teritoriale la sud de Dobrogea, care sa cuprinda Silistra si Mangalia. Parerea exprimata întrunea aprobarea reprezentantilor Italiei si Austro-Ungariei, nu însa si cea a rusilor, care considerau ca Guvernul Imperial s-a aratat destul de „generos”, Dobrogea si Delta Dunarii compensând „cu prisos” cesiunea sudului Basarabiei. Totusi, ca urmare a insistentelor celorlalti colegi, reprezentantii Rusiei consimt a prelungi frontiera statului român de la Rahova pâna în preajma Silistrei si de aici pâna la Mangalia inclusiv, Insula Şerpilor fiind si ea concedată României. Cerea română ca hotarul dobrogean să cuprindă Silistra nu a găsit aprobare, ci a fost trasat de la răsătit de localitate. Românii au cerut teren la vest de Silistra pentru că acolo terenul permitea construirea unui pod peste Dunăre, iar cel de la est de localitate nu permitea.

De asemenea „lucrările Congresului Internațional de Pace de la Berlin, din 1/13 iulie 1878, au reglementat regimul Dunării, în sensul dorit de Austro-Ungaria - constant preocupată, din interese economico-politice, de a monopoliza fluviul și, în plus, îngrijorată de noua situație de stat riveran, creată Rusiei țariste. Se menține regimul de liberă navigație în virtutea căruia se impun dărâmarea tuturor forturilor de pe malurile fluviului în aval de Porțile de Fier și interzicerea navigației bastimentelor de război pe aceeași porțiune. Austro-Ungaria obține dreptul de a efectua lucrările de la Porțile de Fier și de a percepe taxele necesare pentru acoperirea cheltuielilor. Comisia Europeană, din care urma să facă parte și România, este menținută, extinzându-și competența până la Galați, în completă independență față de autoritatea de stat. Brațul Chilia intra sub controlul absolut al Rusiei. Membrilor Comisiei Europene, asistaţi de reprezentanți ai statelor riverane, le revenea sarcina de a elabora un regulament de navigație și  de poliție fluvială, aplicabil numai pe porțiunea Porțile de Fier – Galați, asemănător celui deja existent pentru Dunărea maritimă”. Totodată, însă, pentru redarea unei imagini cât mai exacte a efectelor pe care această reuniune internațională le-a avut asupra țării noastre, nu putem face abstracție nici de limita sa principală, anume: nealăturarea recunoașterii independenței, de garantarea neutralității. Referindu-se la acest aspect, Mihai Eminescu nota: „Negreșit că independența în condițiunile în care ne este acordată, fără garanție de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde așteptărilor țării, și poziția noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire, cu cât nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea. Căci atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă și consecințele lor, încâtchiar și numai perspectiva unei noi conflagrații nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a ne pune chiar cestiunea: în ce parte a balanței am arunca și noi forțele noastre în cazul vreunui conflict ”

ISTORIA DACIEI TREBUIE SCRISĂ CU PATRIOTISM ŞI RECONSIDERATĂ DUPĂ NOI REDESCOPERIRI

          

In Europa de Vest nu se cunoaste istoria României şi cei care o vizitează acum (2000-2012) văd sărăcia materialã şi mizeria comportomentală de astãzi, şi nicidecum milenara ei bogăţie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda iridentistă maghiară, din SUA, se bazeazã pe milioanele de dolari implicate de Soroş  (bogăzaş american de origine ungară). Soroş care finanteazã edituri şi opinii antiromânrşti a Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apãrut în secolul al XIII-lea şi de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul al XIV-lea !
Cu toate acestea, nimeni nu mentioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic in 1961, tot în Transilvania, în satul Tãrtãria, pe râul Someş, în judetul Alba, de către Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. In afarã de România, Tãblitele de la Tãrtãria, datate 4.700 e.A., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi românii ştiau să scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esential nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialiştii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucuresti) de către un colectiv academic sub conducerea unei « autoritãti în materie », Prof. dr. Mihai Bărbulescu, culmea culmilor, de la aceeasi Universitate (din Cluj), care nu spune ca Profesorul Vlassa a descoperit Tăblitâţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãblitele de la Tãrtãria sunt mentionate cu semnul întrebării, într-o foarte scurtã frază, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»
Dar Dl. Bãrbulescu nu-şi aduce aminte oare cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu şi că cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3500 e.A. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care domină în Europa, tot în jurul anului 3500 e.A., cu mai mult de două milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei ? Si că tracii ocupau tot teritoriul între Munţii Ural şi Tatra, de la est la vest, si ,de la Marea Balticã la Dunăre şi Marea Neagră, de la nord la sud ?
De asemenea, şi în acelasi context, nici un specialist în istoria României nu atrage atenţia asupra altui “detaliu” primordial, şi anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioarã latinei (care apare abia în secolul VI e.A.) şi cã, în consecinţă, limba română nu se trage din latină, pentru că, deşi din aceeaşi familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latina s-a format din limba triburilor italice, din etruscă si greacă, care, deşi amîndouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspîndit în lumea mediterană a epocii. In plus, estruscii ei înşisşi erau o braşă a celţilor, coborâţi în sudul Alpilor în jurul anului 1200 e.A. La rîndul lor, celţii erau o branşă a tracilor care migrau spre vestul Europei, şi erau numiţi ca atare, adică traco-iliri pânã în secolul VI e.A., când se deplaseazã din Noricum (Austria) spre Alpii elvetieni, unde se numesc helveţi.
Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea, si însăşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbã şi interpreteazã istoria României?
In mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani pe acelaşi teritoriu, şi o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã şi nici nu putea fi când strãmoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care au năvălit pe teritoriul viitoarei Românii şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii, în secolul al VI-lea), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii au pătrus în Europa pânã la Paris, spre Roma si Constantinopol sub Atila, în secolul al V-lea, dar s-au retras spre Urali pânã în secolul a IX-lea, când au năvălit din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecati cu slavi (20%).
Poporul si limba dacă sunt deci cu mult mai vechi decât poporul roman si limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, şi de aceea asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãtat daca imediat, dar în şase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis ! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Muntii Apuseni, a avut ca scop precis cele 14 care cu aur pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. Peste mai mult de 1000 de ani, dupã cãderea Constantinopolului sub turci, în 1453, tributul plãtit sultanilor otomani va fi tot în aur, în formã de “ţechini”. Şi tot în aur s-au plãtit tributurile sître otomani, iar, în ziua de astãzi, anumite interese ale României, care nu se por plăti în mărfuri.
Milioane de români din afara României înteleg şi simt acum, mai bine ca niciodatã, sensul versurilor transilvane “Muntii nostri aur poartã, Noi cersim din poartã-n poartã!”
In aceeasi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane si a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura si civilizatia europeanã şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopol, în anul 330 e.N, când Bizantul a devenit capitala Imperiului Roman de Răsărit. Deşi se studiază istoria si limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat “barbar” si “incult”. Nici un istoric elveţian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, nici măcar pe Ana Comnena !
Nimeni nu cunoaste Apus cultura si civilizaţia Bizantinã, religia ortodoxã (“ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), si cu atât mai putţn istoria si tradiţia românã. Faptul, esenţial, că analfabetismul nu exista în Bizant, dar exista în Europa de Vest în aceeasi perioadã, este si mai necunoscut. Academiile “păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice, etc.) au fost toate închise în secolul al VI-lea, iar când în cele din urmă universităţile au început sã aparã în Occident, în secolul al XIII-lea (Salamanca, Padova, Bologna, Oxford, Cambridge, etc) ele erau controlate de Biserica Romanã si studiau teologia. Numai călugăii şi clericii
ştiau carte, se îmbogăţeau  prin exproprierea de pământuri în favoarea mănăstirilor şi luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism si prozelitism la început (prin teroare si Inchizitie mai târziu), pânã în secolul al XI-lea când ultimul tinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
Renasterea italianã apare ca o consecintã clarã si directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savantilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeste 5000 de savanti exilati din Bizant într-un singur an la Florenta, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante si Boccacio, si unde vor picta Michelangelo si Leonardo da Vinci.
Intre timp, cultura Bizantinã este pãstratã si cultivatã în tãrile Române (în toare mănăstirile), păsrează   aunomia fatã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -,iar   voevozii români trimit anual aur în Grecia pentru a sustine mânãstirile ortodoxe (de exemplupr cele de la Muntele Athos)
, O scurtă istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã,la Lisabona,si publicatã la Madrid (“The Romanians, a Concise History”, Stylos, Madrid, 1943), si republicatã peste alti 50 de ani în România (“The Romanians, a Concise History”, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizantului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, “A Short History of Byzantium”, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvointa lui de a reabilita “misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu stie greaca, nici veche nici nouã.
În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizatie neîntreruptã pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar si în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Si reprezentantii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României ? Dacã dentistii, si nu profesorii de românã, vor sã facã scoli în românã la Geneva, sã nu ne mirãm dacã profesorii vor deschide în curând cabinete dentare în acelasi oras.*
 In 1996 când am fost la Bucuresti pentru a face cercetãri în mitologia tracicã la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea de ce mã intereseazã tracii si dacii, când acesta era subiectul de predilectie a lui Ceausescu**, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mã întreb ce conteazã 50 de ani de comunism în comparatie cu cele 9 milenii de istorie româneascã ?

Prof. dr. Maria-Luminita Rollé, Universitatea din Edinburgh, Academic Consultant in European Mytholgy

DACII - cercetări adânci

- Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:
- Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164
ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:
- Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu ! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Se găseau Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitani din peninsula Iberică, Bosporani din nordul Mării Negre, Antiochieni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130)
Şi ultima întrebare:
- Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să
înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor,

soldatul "roman"...
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi

transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă....

De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!
Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian? Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau " latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
"Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!" Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei
umane în funcţie de vechimea cromozomială, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul
Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris "Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În
căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , "The History of Civilization" , "The Aryans". El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa
preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe

acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara
noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul

profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, " latina vulgara", cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. In text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus.
Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba " latina vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi

înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie

Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul...
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare....

Cu deosebită stimă,

Dr. Napoleon Săvescu,
Fondator & Preşedinte al "Dacia Revival International Society" of New York

Codexul Rohonczi

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura
strămoşilor noştri. Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică.
Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

Dăruită de un grof
In 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie.
Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.

"Scriere secretă"

După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: "Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară,
Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care
nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe
baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc".
După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. "Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului", spune aceasta.

Solii şi cântece ale vlahilor
Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi
religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea
domnitorului Vlad,între anii 1064 si 1101. "Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre
spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare", a descoperitViorica Enachiuc.

"Jurământul tinerilor blaki"
Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit "Jurământul tinerilor blaki", care a fost tradus în felul următor: "O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor, înşelator, să nu primeşti a te uni cu prorocirile
Şarpelui, anuale, pentru că lovit vei fi. Cântecul cetăţii aud îndelung. Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe
puternica caciulă!
Să juri cu maturitate şi cu convingere! Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu! Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!"

Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un
document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.
Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.

Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în
arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova.
A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel.
Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea
runică.
Aceste fapte nu sunt secrete. Dar mă întreb
şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media.
Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se "vând" mai
bine?
Incompetenţi nu sunt.
Sau au primit ordin să tacă?

PRINCIPATELE ROMÂNE PE DRUMUL INDEPENDENȚEI

                

Țările mici au avut, de foarte multe ori, un cuvânt greu de spus în coflagrațiile Europei și de foarte multe ori au protejat bunăstarea celor mari, așa cum țările române au stat pavăză pentru cele apusene în fața valului otoman, între secolele XIV și XVIII. Luptele curajoase ale românilor au salvat civilizația occidentală, i-au dat răgaz să se dezvolte, dar au sacrificat mult din propria ființă națională, prin generațiile sacrificate în lupte și au expus propria civilizație unei devstări aproape continue, cu efectede rămânere în urmă.  Cu toate acestea, țările mici nu pot avea privilegiul de a înfăptui o politică externă absolut independentă față de imperativele vecinilor mai puternici. Cu atît mai mult cu cât aceasta se referă la acele ţări care se află la interferenţa marilor imperii. Or, tînărul stat al "Principatelor Unite" făcea parte dintr-o asemenea categorie, la mijlocul sec.al XIX-lea. La est, imperiul ţarist, la vest și nord, cel austriac (din anul 1867 – austro-ungar), iar la sud de Dunăre, Imperiul Otoman care, deşi se afla în declin, dispunea încă de destule forţe pentru a-şi aduce la ascultare vasalii nesupuşi. Calitatea seculară de vasalitate față de Imperiul Otoman, era de natură să-i micșoreze importanța și aspirațiile în fața altor mari puteri europene.

Intr-o asemenea situaţie, primul domnitor al Principatelor Unite, A. I. Cuza a pornit pe unica cale posibilă: cea a coalizării cu marile puteri. Românii trebuiau să bată la mai multe uşi europene pentru a putea alege cea mai bună soluţie politică. A acuza politica externă românească de lipsă de continuitate, ingratitudine şi „infidelitate” este o eroare. Marile puteri, atunci cînd le-au cerut-o circumstanţele, nu au ezitat nici ele să dea dovadă de asemenea „calităţi”. Este destul să ne amintim de „recunoştinţa” Austriei manifestată faţă de ruşi în timpul războiului Crimeei pentru ajutorul acordat la înăbuşirea revoluţiei ungare. Dar, de ce să evocăm nişte cazuri şi evenimente demult uitate, dacă avem în faţă altele mai recente, precum ar fi trădarea săvîrşită de către Rusia contemporană a Serbiei (sora ei de credinţă şi limbă), în numele unor interese meschine de moment?

Ţările Româneşti încă de la finele secolului XV au devenit state-vasal ale Imperiului Otoman. După anul 1774 această dependenţă a slăbit, iar după tratatul de la Adrianopol, din anul 1829, a devenit o simplă formalitate. Ea s-a redus la plata unui tribut simbolic şi respectarea unor convenienţe care îi permiteau sultanului să nu-şi „piardă faţa”. Respectarea formalităţilor legate de păstrarea prestigiului a fost întotdeauna o condiţie de importanţă vitală pentru regimurile despotice orientale (din tagma cărora făcea parte şi cel otoman). De aceea Turcia reacţiona foarte bolnăvicios la orice tentativă de manifestare a independenţei din partea vasalilor care îi mai rămăseseră.

In secolul XIX, cînd Europa stăpînea lumea prin intermediul imperiilor coloniale şi a sferelor de influenţă, dependenţa unor părţi ale ei faţă de un imperiu asiatic, rămas în urmă economic, politic şi militar era un anacronism. Chiar şi titlul oficial de „principe”, pe care l-au purtat domnitorii români pînă în anul 1881, înjosea oarecum România. Or, în societatea internaţională europeană de atunci, care ţinea mult la convenienţele şi protocolul medieval, principii se aflau mai jos în ierarhia titulaturii, decît regii şi împăraţii.

Primii suverani ai „Principatelor Unite” au folosit cu iscusinţă conflictele apărute între puterile-garant din Tratatul de la Paris, din 1856. Este vorba, în primul rînd, de războaiele austro-sardo-franceze şi a celui austro-prusac care au dus la unificarea Italiei şi formarea Imperiului German. Ele au scos din joc principala adversară a unificării şi independenţei României - Austria.

Iniţial, în calitate de aliat în lupta pentru independenţă s-a remarcat Franţa lui Napoleon III. Aceasta, însă, aflîndu-se departe de Balcani şi fiind preocupată de problemele apărute în relaţiile sale cu vecinii săi nemijlociţi, Austria şi Prusia, nu putea influenţa efectiv asupra situaţiei din regiune. Din motive lesne de înţeles (stăpînirea unei jumătăţi din teritoriul naţional românesc), Austria nu putea fi un asemenea aliat. Cealaltă mare putere germană, Prusia, era preocupată de edificarea unei „Germanii Mici” („Das Kleine Deutschland”) şi nu putea să-şi disperseze forţele pentru atingerea altor scopuri.

Marea Britanie, fiind o putere maritimă nu dorea să se implice în aventuri pe continent, de dragul unor dividende strategice cam îndoielnice (ar fi fost naiv de luptat pentru crearea de baze militar-maritime într-un bazin acvatic închis de genul celui pontic), cu atît mai mult, cu cît Londra şi-a făcut deja alegerea în favoarea Porţii Otomane care controla căile de acces spre India, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

A. I Cuza şi Carol I în perioada antebelică, adică anterioară Războiului de Independenţă, din anii 1877-1878, au încercat toate variantele posibile de a rezolva problema independenţei de stat fără a apela la Rusia, însă, din motivele enumerate mai sus, fără succes. Nedorinţa aceasta nu a fost dictată de existenţa unei rusofobii înnăscute de sorginte religioasă sau de civilizaţie (de genul celor poloneze sau vest-europene), ci de experienţa amară a contactelor precedente care s-au soldat cu pierderi teritoriale, foamete, epidemii şi abuzuri săvîrşite de către armatele ruseşti „eliberatoare”.

PRINCIPATELE ROMÂNE ȘI CONGRESUL DE LA PARIS - 1856

              

Pentru ţara noastră acest Congres a reprezentat momentul favorabil apărut pe plan internaţional prin care să se acţioneze decisiv pentru Unirea Principatelor.

Hotărârile lucrărilor Congresului au fost exprimate în Tratatul de Pace încheiat pe 18 martie 1856. Principalii negociatori, reprezentanţi ai celor şapte puteri participante au fost: Alexandre Walewski din partea Franţei, George Clarendon din partea Marii Britanii, Karl von Buol din partea Imperiului Habsburgic, Otto von Manteuffel din partea Prusiei, Alexey Fyodorovich Orlov din partea Rusiei, Camillo Benso, conte de Cavour, din partea Sardiniei şi Mehmed Aali Paşa din partea Imperiului Otoman.

Conferința s-a încheiat cu unTratat, care pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856 (18 martie 1856 pe stil vechi), principalele lui prevederi privind transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii. Congresul de la Paris a avut loc între 13 februarie 1856 - 18 martie 1856 şi a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei. Tratatul de la Paris s-a semnat la 18 martie 1856.

De asemenea, era stabilită libera circulație pe Dunare și la gurile ei sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării. Din cadrul Comisiei făceau parte reprezentanții următoarelor state suverane: Wurtemberg, Bavaria, Austria, Imperiul Otoman și comisarilor din statele suzerane imperiului Otoman: Moldova, Valahia și Serbia.

Interesul strategic în politica externă a Rusiei a fost dintotdeauna expansiunea. După ce şi-a încheiat extinderea în est şi după ce, în urma Congresului de la Viena, extinderea în vest era puţin probabilă, Rusia şi-a îndreptat privirea în sud unde a găsit un teren fertil, veriga slabă fiind Turcia, aflată în permanent regres de două secole.

Pretextele utilizate de Rusia au fost panslavismul şi panortodoxismul (apărarea creştinilor din Balcani aflaţi sub dominaţie otomană). Astfel de-a lungul secolului al XIX-lea, Rusia şi-a sporit permanent influenţa in sud-estul Europei, cu scopul de a ajunge la Strâmtori şi a elimina Imperiul Otoman. Faptul că era un regim autocratic a ajutat la îndeplinirea acestui obiectiv prin faptul că nu a avut probleme interne şi a putut să îşi concentreze atenţia cu predilecţie asupra politicii externe. Totodată, în timpul mişcărilor de la 1848 a demonstrat că avea capacitate militară, armata ţaristă fiind cea care a restabilit ordinea în majoritatea monarhiilor (spre exemplu înăbuşirea insurecţiei maghiare).

Din acel moment pentru diplomaţii europeni a devenit clar că Rusia a produs defecţiunea echilibrului puterii stabilit la Viena, iar pretextul a opri expansiunea Rusiei a fost oferit de Războiul Crimeii.

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizare Insulelor Åland din Marea Baltică, care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forțele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I

 

Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei.

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

• desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.

cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat             Rusia de gurile Dunării.

Din punct de vedere teritorial, pentru înlăturarea Rusiei de la gurile Dunării, se hotărăște restituirea către Moldova a Județului Ismail din Basarabia țaristă (pînă în 1812 parte integrală a Moldovei). Celelalte 7 județe ale Basarabiei țariste rămîn în continuare în cadrul Imperiului Rus. Trebuie remarcat că în cadrul Moldovei fostul județ țarist Ismail este divizat în trei județe mai mici: Cahul, Bolgrad și Ismail.

•  
• libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.
• suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.
• armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă. Era foarte important că se prermitea principatelor să întrețină fiecare propria oștire pentru siguranța internă și paza hotarelor.

In ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă:

- Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.

-Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală unire a Principatelor.

-Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpânirea sa.

-Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.

-Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.

-Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.

-Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.

In cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc. A fost stabilită convocare în principate de Divanuri Ad-hoc (fapt realizat în 1857 la Iași și București) pentru exprimarea dorinței populației asupra unirii și altor principii fundamentale de organizare a statului.

 Consecinţe

Prin Congresul de la Paris Marile Puteri au reuşit să stopeze expansiunea Rusiei, să amâne destabilizarea echilibrului european şi să menţină status quo-ul. De această situaţie pe plan internaţional au profitat Principatele care, în cele din urmă, în anul 1859, îşi vor îndeplini idealul unificării.

• Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;
• Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franța);
• Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad de independență sporit.